MONICA NEAGU

OANA MUNTEANU
IOSIF I. NAGY
ADRIAN NEAGU

LUCRĂRI PRACTICE

DE

B I O F I Z I C Ă

EUROBIT – 2019
1
2
 PREFAŢĂ

Prezentul Îndreptar de Lucrări Practice de Biofizică se adresează

studenţilor de la Facultatea de Medicină şi Facultatea de Medicină Dentară, fiind
conceput pentru înlesnirea studiului individual al lucrărilor de laborator efectuate
la această disciplină.
Cartea este în concordanţă cu cerinţele programelor analitice ale
facultăţilor mai sus amintite, fiind adaptată performanţelor aparaturii aflate în
dotarea disciplinei. Tematica lucrărilor expuse urmăreşte îndeaproape teoria
predată la curs.
În structura fiecărei lucrări intră noţiunile teoretice ce stau la baza sa,
descrierea dispozitivelor şi aparaturii utilizate, enumerarea şi detalierea paşilor
modului de lucru, respectiv prelucrarea rezultatelor prin grafice şi estimarea
erorilor de măsurare. De asemenea, în vederea asimilării noţiunilor prezentate,
cartea conţine la sfârşitul fiecărui paragraf un pachet de „Teste de verificare a
cunoştinţelor”, utile pregătirii pentru examenul practic de biofizică. La sfârşitul
îndreptarului pot fi găsite „Anexa” cu constante fizice precum şi „Bibliografia”.

Autorii

3
4
 Cuprins

Partea 1. Standarde şi metode curente de laborator

1.1. Teoria erorilor de măsurare.............................................................. 7
1.2. Reprezentarea grafică a datelor experimentale.................................... 14
1.3. Prepararea şi păstrarea soluţiilor. Moduri de exprimare a concentraţiei
unei soluţii............................................................................................. 20
Partea 2. Lucrări de laborator
2.1. Determinarea coeficientului de tensiune superficială a unui lichid.
Studiul efectului agenţilor tensioactivi ..................................................... 23
2.2. Determinarea coeficientului de vâscozitate a unui lichid...................... 33
2.3. Analiza soluţiilor prin spectrofotometrie............................................ 43
2.4. Difuzia liberă prin membrane selectiv permeabile............................... 63
2.5. Măsurarea pH – ului soluţiilor apoase. Estimarea capacităţii de
tamponare a unei soluţii tampon.............................................................. 75
2.6. Determinarea concentraţiei unei substanţe optic active utilizând
metoda polarimetrică.............................................................................. 89
2.7. Determinarea concentraţiei unei soluţii cu refractometrul
Abbe..................................................................................................... 99
2.8. Determinarea concentraţiei unor electroliţi pe baza măsurătorilor de
conductanţă electrică.............................................................................. 109
2.9. Ochiul ca instrument optic.................................................................... 123
Anexă................................................................................................... 137
Bibliografie.......................................................................................... 141

5
6
 PARTEA 1
STANDARDE ŞI METODE CURENTE DE LABORATOR

1.1. TEORIA ERORILOR DE MĂSURARE

Clasificarea erorilor de măsurare

Prin mărime fizică înţelegem o proprietate fizică a unui corp sau a unei
substanţe care poate fi cuantificată şi măsurată.
Măsurarea constă într-un ansamblu de manevre experimentale având ca
scop determinării valorii numerice a unei mărimi fizice. Rezultatul oricărei
măsurători este afectat de erori ale căror origini sunt foarte diferite. Se numeşte
eroare de măsurare diferenţa dintre valoarea exactă (reală) a unei mărimi şi
valoarea rezultată în urma unei măsurători oarecare.
În funcţie de sursa lor, erorile pot fi:
• erori instrumentale – cauzate de mijloacele de măsurare;
• erori de metodă – determinate de metodele de măsurare;
• erori personale – induse de experimentator;
• erori datorate influenţei mediului înconjurător (temperatura, umiditatea,
vibraţiile, câmpuri electrice şi magnetice etc.);
Dacă se măsoară de mai multe ori o mărime fizică de valoare nominală
cunoscută, cum ar fi, de exemplu, suma unghiurilor unui triunghi, în condiţii
identice, cu aceleaşi mijloace de măsurare şi de către acelaşi experimentator, se
constată că erorile care însoţesc măsurătorile respective au caracter diferit; ele se
pot împărţi în următoarele clase:
o Erori sistematice – erori care rămân constante în condiţii identice,
astfel că ele nu pot fi eliminate prin repetarea experimentului; dacă sunt
erori instrumentale, ele se pot înlătura prin utilizarea de procedee tehnice
convenabile, iar dacă sunt de natură personală, erorile trebuie determinate
anticipat şi eliminate din calcul.
o Erori întâmplătoare – erori care prezintă o variaţie imprevizibilă la
repetarea experimentului în condiţii identice; aceste erori nu pot fi
eliminate anticipat şi nici nu pot fi evitate în operaţiile de măsurare.
o Erori grosolane (greşeli) – sunt prezente atunci când diferenţa dintre
rezultatul unei măsurători individuale şi celelalte rezultate obţinute iese din
limitele admisibile; pot proveni din neatenţia experimentatorului, unele

7
 defecţiuni în construcţia sau funcţionarea aparatului, alegerea
necorespunzătoare a metodei de lucru şi necesită refacerea măsurătorilor.

Moduri de exprimare şi estimarea erorilor de măsurare

Calculul erorilor serveşte la aflarea celei mai bune valori şi la evaluarea
statistică a domeniului în care se află valoarea adevărată a mărimii măsurate.
Efectuând în cursul unui experiment n măsurători în condiţii identice
pentru o mărime fizică având valoarea reală x (cu evitarea erorilor grosolane şi
eliminarea celor sistematice) rezultă mulţimea de valori
x1 , x2 , x3 , ... xn

Cum obţinerea prin măsurători a valorii adevărate a mărimii nu este posibilă, ne

mulţumim cu valoarea sa cea mai probabilă.
În continuare vom face o scurtă trecere în revistă a celor mai importante
noţiuni din calculul erorilor, cu precizarea semnificaţiei lor şi a aplicabilităţii în
practică:
o Erorile reale ale măsurătorilor individuale sunt:
∆ i = xi − x (i = 1, 2, ..., n) (1)

o Erorile absolute sunt modulele erorilor reale:

∆ i = xi − x (i = 1, 2, ... , n) (2)

o Eroarea medie este media aritmetică a erorilor absolute

n
∑ ∆i
θ = i =1 (3)
n
o Valoarea medie
x1 + x2 + x3 + ... + xn
x= (4)
n
este media aritmetică a valorilor măsurate. Se poate arăta că aceasta este valoarea
cea mai probabilă a mărimii studiate, fiind astfel cea mai bună valoare care se
poate obţine din şirul de măsurători. Ea are proprietatea de a minimiza suma

8
pătratelor erorilor, adică ( x1 − x ) 2 + ( x 2 − x ) 2 + ... + ( x n − x) 2 este minimă pentru
x=x

o Abaterile centrale numite şi erori aparente

Ai = xi − x (i = 1, 2, ... , n) (5)

o Deviaţia standard sau eroarea medie pătratică este definită prin relaţia
n
∑ ∆2i
i =1
s= (6a)
n
şi poate fi exprimată în funcţie de abaterile centrale
n
∑ Ai2 ( x1 − x ) 2 + ( x2 − x ) 2 + ... + ( xn − x ) 2
i =1
s= = (6b)
n -1 n -1
Deviaţia standard caracterizează precizia unei măsurători.
o Eroarea standard a mediei (deviaţia standard a valorii medii) este dată de
1
Sm = ⋅s (7)
n
Obs. În cazul cercetărilor biologice când populaţia studiată se
caracterizează printr-un număr foarte mare de elemente, studiul se face pe
eşantioane cu număr mai mic de elemente.

Eroarea standard a mediei serveşte drept criteriu de apreciere a preciziei

rezultatului măsurătorilor. Formula utilă în practică se obţine din relaţiile (6b) şi
(7):
n
∑ Ai2 ( x1 − x )2 + ( x2 − x )2 + ... + ( xn − x )2
i =1
Sm = = (8)
n (n - 1) n (n - 1)

Convenţional, rezultatul determinărilor se prezintă sub forma

x = x ± Sm (9)

9
care indică cea mai bună valoare şi eroarea acestei valori. Media aritmetică x
este dată de formula (4), iar deviaţia standard a sa, S m , se calculează pe baza
relaţiei (8). Pentru a înţelege noţiunile prezentate sumar şi metoda de prelucrare a
datelor, în cele ce urmează vom efectua aceste calcule cu date numerice obţinute
în laboratorul nostru:
Exemplu: În cursul efectuării unor măsurători spectrofotometrice în urma
a 5 determinări, (n = 5) valorile transmitanţei au fost următoarele:
Tabel 1
Determinarea Valoarea transmitanţei T
1 50,6
2 49,5
3 49,4
4 50,2
5 48,8

Etapele de calcul:
1. Se calculează valoarea medie T (media aritmetică a celor 5 valori ale
transmitanţei) cu formula (4);
2. Se calculează abaterile centrale Ai cu relaţia (5);

3. Se calculează pătratele abaterilor centrale;

4. Se calculează suma pătratelor abaterilor centrale;
5. Se calculează deviaţia standard a valorii medii cu relaţia (8);

6. Rezultatul determinărilor se exprimă sub forma: T = T ± S m

Cu determinările obţinute şi calculele intermediare se completează Tabelul 2:

Tabel 2
5
n Ti T Ai = Ti - T A
2
i ∑ Ai2
i =1

T1 = 50,6 A1 = 50,6 – 49,7 = 0,9 0,81

T2 = 49,5 A2 = 49,5 – 49,7 = – 0,2 0,04
5 T3 = 49,4 49,7 A3 = 49,4 – 49,7 = – 0,3 0,09 2
T4 = 50,2 A4 = 50,2 – 49,7 = 0,5 0,25
T5 = 48,8 A5 = 48,8 – 49,7 = – 0,9 0,81

10
 În încheiere se calculează deviaţia standard a mediei aritmetice:
5
∑ Ai2 2
i =1
Sm = = = 0,1 = 0,316
n (n − 1) 5 (5 − 1)

Deci, rezultatul determinărilor este T = T ± S m = 49,7 ± 0,316

După efectuarea acestor calcule putem trage concluzia că valoarea reală T
a mărimii căutate se găseşte în intervalul cuprins între T − S m şi T + S m .
În exemplul nostru valoarea reală a transmitanţei T este cuprinsă în
intervalul: 49,7 – 0,316 = 49,384 şi 49,7 + 0,316 = 50,016. Valoarea lui Sm este
mică în comparaţie cu T , deci rezultatul obţinut se consideră corect.

Teste de verificare a cunoştinţelor

1. Care sunt tipurile de erori de măsurare, avându-se în vedere sursa lor ?
a) erori personale, datorate metodei de lucru adoptate;
b) erori instrumentale, cauzate de dispozitivele/aparatele utilizate în experiment;
c) erori datorate influenţei mediului înconjurător, cum ar fi, de exemplu,
temperatura;
d) erori de metodă, determinate de lipsa de rutină a experimentatorului;
e) erori personale, induse de experimentator.
2. Ce se înţelege prin eroare de măsurare ?
a) eroarea de măsurare este definită ca diferenţa existentă între valoarea reală a
unei mărimi şi valoarea absolută a acesteia;
b) eroarea de măsurare este suma dintre eroarea dată de instrument şi eroarea
datorată influenţei mediului înconjurător;
c) eroarea de măsurare reprezintă diferenţa dintre valoarea exactă (reală) a unei
mărimi şi valoarea rezultată în urma unei măsurători oarecare;
d) eroarea de măsurare este suma dintre eroarea personală şi eroarea de metodă;
e) eroarea de măsurare este diferenţa dintre valoarea indicată de aparat şi cea
calculată.
3. Ce se poate afirma despre valoarea medie a unui şir de n determinări
experimentale: x1, x2, ..., xn ?
a) este valoarea cea mai probabilă a mărimii studiate;

11
 x1 + x 2 + ...+ x n
b) se calculează cu relaţia x = ;
n
c) reprezintă media aritmetică a setului de determinări experimentale pentru
mărimea studiată;
d) nu intervine în exprimarea rezultatului experimentului;
e) este media aritmetică a erorilor absolute.
4. În urma efectuării unui experiment au fost măsurate pentru o mărime
fizică următoarele valori:
x1 = 5,63; x2 = 5,72; x3 = 5,86;
Valoarea medie a celor trei măsurători este:
a) 5,74; b) 5,69; c) 5,78; d) 5,81; e) 5,76.

5. Care este expresia erorii absolute aferente măsurătorii i a mărimii fizice

x ( x este media aritmetică a măsurătorilor, x este valoarea reală a mărimii,
xi este valoarea obţinută în cursul determinării i, iar n reprezintă numărul
de determinări) ?

xi − x
a) ∆ i = xi − x ; b) ∆ i = ; c) ∆ i = xi − x ;
n(n − 1)
n

x ∑ xi − x
d) ∆ i = xi − ; e) ∆ i = i =1
.
2 n

6. Alegeţi afirmaţiile corecte referitoare la abaterea centrală ( x este

valoarea medie a mărimii, iar xi este valoarea obţinută în cursul
determinării i):
a) se calculează pentru fiecare măsurătoare în parte;
b) are valori strict pozitive;
c) se calculează cu relaţia Ai = xi − x ;
d) poate avea atât valori pozitive cât şi negative;
e) exprimă abaterea valorii rezultate din măsurătoarea i de valoarea medie a
mărimii.
7. Ce se poate afirma despre eroarea medie pătratică ?
a) caracterizează precizia unei măsurători;
b) se mai numeşte şi deviaţie standard;
c) este dată de relaţia:
12
 2
∑ (xi - x)
s=
n

unde: xi este valoarea mărimii obţinută în cursul determinării i, x este valoarea

medie a mărimii, iar n reprezintă numărul de determinări;
d) nu depinde de valorile abaterilor centrale ce caracterizează măsurătorile;
e) se calculează ca sumă a pătratelor abaterilor centrale caracteristice
măsurătorilor.
8. Care sunt afirmaţiile corecte referitoare la eroarea standard a mediei ( x
este media aritmetică a măsurătorilor, xi este valoarea mărimii obţinută în
cursul determinării i, Ai este abaterea centrală corespunzătoare determinării
i, iar n reprezintă numărul de determinări) ?
a) caracterizează lărgimea intervalului numeric în care este conţinută cu mare
probabilitate valoarea reală a mărimii măsurate;
n
∑ Ai2
b) se calculează cu formula Sm = i =1
;
n(n - 1)
c) este o măsură a preciziei rezultatului ansamblului măsurătorilor;
(x1 - x )2 +(x2 - x )2 + ...+(xn - x )2
d) rezultă din aplicarea relaţiei S m = ;
n(n - 1)
e) se mai numeşte şi deviaţie standard a valorii medii.
9. Cum poate fi exprimat intervalul valoric în care sunt conţinute
rezultatele unui experiment ( x este media aritmetică a măsurătorilor
pentru mărimea fizică x, ∆ i reprezintă eroarea absolută, s este eroarea
medie pătratică, Sm este deviaţia standard a valorii medii, iar Ai este
abaterea centrală corespunzătoare determinării i;

a) x ∈ (x - ∆i ,x + ∆i ) ; b) x ∈ (x - s, x + s) ;

Ai ,x + Ai )
c) x ∈ (x - ; d) x ∈ (x - S m ,x + S m ) ;
2 2
e) x ∈ (x - 2 s, x + 2 s) .

13
 1.2. REPREZENTAREA GRAFICĂ A DATELOR
EXPERIMENTALE

Un sistem de referinţe format din două drepte concurente (bidimensional)

sau trei drepte concurente (tridimensional) reciproc perpendiculare se numeşte
sistem de coordonate rectangular (ortogonal). Coordonatele unui punct P(x0, y0)
într-un sistem rectangular cu originea O reprezintă proiecţiile segmentului OP pe
axe (vezi Fig. 1.2.1). Axa Ox se numeşte axa absciselor, pe aceasta trecându-se
valorile coordonatei x numită abscisă sau variabilă independentă. Axa Oy se
numeşte axa ordonatelor, pe aceasta trecându-se valorile coordonatei y numită
ordonată sau variabilă dependentă.
În practică se mai utilizează şi sistemul de coordonate polare. În acest caz
coordonatele punctului P se definesc cu ajutorul mărimilor: r = d(OP) - raza
polară şi unghiul θ dintre OP şi axa pozitivă a absciselor - Ox.
Această reprezentare se utilizează în cazul în care funcţia reprezentată
depinde de unghi. Legătura între cele două sisteme de coordonate este
următoarea:

xo = r cosθ
yo = r sin θ
r = xo2 + yo2

Pentru un punct M(x, y):

y
θ = arctg
x
r = x2 + y 2
Figura 1.2.1. Sistem de coordonate
polare

În continuare vom prezenta câteva recomandări în vederea reprezentării

grafice corecte a datelor experimentale într-un sistem de coordonate rectangular:
a) În primul rând trebuie aleasă corespunzător hârtia ce urmează a fi
utilizată pentru reprezentarea grafică (atât ca tip cât şi ca dimensiune). În cele mai
multe situaţii se foloseşte hârtia milimetrică obişnuită, însă, în cazul în care una
dintre mărimile fizice reprezentate prezintă un interval de variaţie foarte larg, se
preferă hârtia semilogaritmică pe care una dintre axe este divizată în unităţi
logaritmice.

14
 b) După trasarea sistemului de coordonate, la capătul fiecărei axe se înscrie
simbolul mărimii reprezentate, urmat în mod obligatoriu, între paranteze, de
unitatea sa de măsură (excepţie făcând cazul când mărimea este adimensională).
c) Un alt aspect esenţial ce trebuie avut în vedere este alegerea scării
(unităţii) potrivite. De precizat faptul că acurateţea reprezentării grafice nu este
afectată dacă nu se alege aceeaşi scară pe ambele axe de coordonate. În alegerea
unităţii trebuie avut în vedere intervalul de variaţie a mărimilor fizice
reprezentate.
Exemplu: Să se reprezinte grafic variaţia temperaturii unui lichid încălzit
în funcţie de timp. Valorile experimentale sunt înscrise în Tabelul 1:

Tabel 1
T (min) 0 5 10 15 20
t (°C) 21 22 23 24 25

În cazul de faţă valorile

ordonatei (temperatura) sunt mult
mai apropiate între ele decât
valorile abscisei (timpul). Pentru
a avea o reprezentare cât mai
clară a acestei dependenţe, pe axa
ordonatelor vom reprezenta grafic
numai intervalul de determinări
experimentale (temperaturi
cuprinse între 20 şi 26oC).
Metoda permite astfel alegerea
unei unităţi mai mari decât cea
aleasă în Fig. 1.2.2. (vezi Figura
Figura 1.2.2 1.2.3).

15
 Scara pe axele de
coordonate trebuie aleasă cât mai
simplu posibil. Este foarte bine
dacă 1 cm de pe grafic corespunde
unei unităţi oarecare pentru
mărimea măsurată. Prin unitate
înţelegem 0,1; 1; 10; 100 etc. Este
destul de comod şi când 1 cm
corespunde la 2 sau 5 unităţi.
d) Valorile pe axele de
coordonate trebuie să fie cât mai
simple, de regulă cu cel mult două
cifre, preferabil multipli de 1, 2, 5
sau 10. În caz că valorile mărimilor
reprezentate sunt foarte mari (sau
Figura 1.2.3
foarte mici), la extremitatea axei se
înscrie puterea lui 10 folosită în scrierea valorii mărimii. De exemplu, valoarea
2000 va fi înlocuită cu 2 x 103 (pe axă fiind trecută valoarea 2, iar la extremitatea
ei 103), iar valoarea 0,0003 va fi înlocuită cu 3 x 10-4 (pe axă fiind trecută
valoarea 3, iar la extremitatea ei 10-4).
e) Fiecărei perechi de valori (x, y) (în cazul exemplului de mai sus (T, t)) îi
corespunde un punct al reprezentării, care se obţine prin trasarea de
perpendiculare imaginare pe cele două axe de coordonate. Graficul se
concretizează într-o curbă continuă cât mai apropiată de punctele astfel obţinute,
care să fie în concordanţă cu predicţiile teoretice aferente dependenţei studiate.
f) Reprezentarea grafică trebuie să indice erorile absolute, în caz că acestea
pot fi estimate.

16
 Acest lucru este necesar în special
dacă erorile absolute sunt diferite pentru
diferite valori ale funcţiei y, adică atunci
când valorile funcţiei y au fost obţinute
prin măsurări de precizii diferite. Prin
fiecare punct experimental se duce un
segment de dreaptă vertical de lungime
egală cu eroarea absolută corespunzătoare
transpusă în unităţile corespunzătoare
scării alese pentru funcţia y (Figura
1.2.4).

Figura 1.2.4
Reprezentările grafice prezintă
avantajul că prin cunoaşterea câtorva perechi de valori (x, y) se pot determina şi
alte perechi de valori necunoscute, prin operaţii de interpolare, respectiv
extrapolare.

Figura 1.2.5. Interpolare Figura 1.2.6. Extrapolare

Interpolarea (vezi Figura 1.2.5) constă în determinarea pe grafic a unor

puncte de coordonate necunoscute, intermediare altor puncte având coordonatele
cunoscute.
Extrapolarea permite citirea de pe grafic a unor perechi de valori (x, y)
aflate în afara intervalului de măsurători, fiind necesară în acest caz prelungirea
graficului în vederea citirii (vezi Figura 1.2.6).

17
Teste de verificare a cunoştinţelor
1. Care dintre afirmaţiile de mai jos sunt adevărate ?
a) orice reprezentare grafică constă dintr-o succesiune de segmente care unesc
punctele experimentale adiacente;
b) reprezentarea bidimensională a valorilor experimentale se face într-un sistem
compus din 3 axe de coordonate reciproc perpendiculare, numit sistem de
coordonate cartezian;
c) în anumite situaţii se recomandă reprezentarea graficului pe hârtie
semilogaritmică;
d) în sistemul de coordonate rectangular, axa orizontală se numeşte axa
absciselor;
e) în sistemul de coordonate rectangular, cele două axe de coordonate sunt
perpendiculare între ele şi se intersectează într-un punct numit origine.

2. Selectaţi răspunsurile corecte dintre cele enumerate mai jos:

a) pe axele de coordonate se înscrie obligatoriu simbolul mărimii fizice
reprezentate;
b) pentru a nu încărca reprezentarea grafică, înscrierea pe axe a unităţii de măsură
pentru mărimile reprezentate nu este necesară;
c) pe fiecare dintre axele de coordonate scara reprezentării trebuie aleasă funcţie
de intervalul de variaţie a mărimilor fizice reprezentate;
d) în toate situaţiile, originea sistemului de axe trebuie obligatoriu să coincidă cu
valoarea 0 a mărimii (mărimilor) reprezentate;
e) pe axa ordonatelor se reprezintă valorile variabilei dependente.
3. În cadrul unui experiment a fost măsurată la diferite momente de timp
concentraţia unei substanţe, obţinându-se valorile:
c1 = 1 % la momentul iniţial (t = 0);
c2 = 1,8 % după 30 de minute;
c3 = 2,1 % după încă 30 de minute;
c4 = 2,2 % la 90 de minute de la începerea măsurătorilor;
c5 = 2,25 % după 30 de minute de la măsurătoarea anterioară.
Reprezentaţi grafic variaţia în timp a concentraţiei.

18
 4. Analizaţi afirmaţiile de mai jos şi alegeţi răspunsurile corecte:
a) pe axele de coordonate se înscriu obligatoriu toate valorile mărimilor
reprezentate;
b) pe axe este necesară scrierea simbolului mărimii, precum şi a unităţii sale de
măsură (dacă este cazul);
c) este obligatoriu ca unitatea (scara) aleasă să coincidă pe cele 2 axe;
d) graficul se reprezintă sub forma unei curbe continue cât mai apropiate de
punctele experimentale;
e) axa orizontală se numeşte axa absciselor, pe ea fiind înscrise valorile variabilei
independente.

19
 1.3. PREPARAREA ŞI PĂSTRAREA SOLUŢIILOR.
MODURI DE EXPRIMARE A CONCENTRAŢIEI UNEI
SOLUŢII

Un amestec omogen şi izotrop format din două sau mai multe substanţe
care nu reacţionează chimic formează o soluţie. Componentele unei soluţii sunt
mediul dispersant (numit solvent) şi cel puţin o fază dispersată (numită solut
sau solvit).

Moduri de exprimare a concentraţiei soluţiilor de interes medical

Concentraţia reprezintă cantitatea de substanţă dizolvată într-o
cantitate dată de soluţie (sau solvent).
Cel mai frecvent utilizate moduri de exprimare a concentraţiei unei
soluţii sunt:
Concentraţia procentuală de masă care reprezintă numărul de grame de
solut dizolvate în 100 grame de soluţie.

msolut
c% w / w = ⋅ 100 (% w / w) (1)
msolutie

De exemplu serul fiziologic este o soluţie de NaCl de concentraţie

procentuală 0,9 % ce conţine deci 0,9 g clorură de sodiu în 100 g soluţie.
Concentraţia procentuală de volum (v/v) reprezintă numărul de mL de
solut dizolvaţi în 100 mL de soluţie.

Vsolut
c% v / v = ⋅100 (% v / v) (2)
Vsolutie

Concentraţia procentuală de volum se utilizează curent pentru exprimarea

compoziţiei amestecurilor gazoase sau când solventul este lichid.
Concentraţia molară sau molaritatea reprezintă numărul de moli de
substanţă dizolvată într-un litru de soluţie:

m (g)  mol 
c=  sau M  (3)
M ⋅ V ( L)  L 
20
 În relaţia (3) M reprezintă masa molară a substanţei dizolvate (exprimată
în g/mol).

Prepararea amestecurilor după regula dreptunghiului

Pentru prepararea unor soluţii sau amestecuri se poate folosi regula
dreptunghiului.

Figura 1.2.7
Fie două soluţii de concentraţii procentuale p1 şi p2 din amestecarea cărora
dorim să obţinem o soluţie de concentraţie p3. Regula dreptunghiului se aplică
astfel: în colţurile din stânga ale dreptunghiului se înscriu valorile numerice ale
concentraţiilor procentuale p1 şi p2 ale soluţiilor iniţiale, iar la intersecţia
diagonalelor se scrie valoarea numerică a concentraţiei procentuale p3 a soluţiei
ce urmează a fi obţinută. De-a lungul fiecărei diagonale se face diferenţa
concentraţiilor înscrise (din valoarea mai mare se scade cea mai mică), valorile
astfel obţinute trecându-se în colţurile din dreapta ale dreptunghiului, la capătul
diagonalei de-a lungul căreia s-a calculat diferenţa (vezi Figura 1.2.7)
În concluzie, pentru prepararea soluţiei de concentraţie p3 se amestecă
(p1 – p3) părţi din soluţia de concentraţie p2 şi (p2 – p3) părţi din soluţia de
concentraţie p1.
Exemplul 1: Să se precizeze în ce proporţie trebuiesc amestecate două
soluţii de NaCl de concentraţii procentuale 24% şi 8% pentru a obţine o soluţie
de concentraţie 15% .

Figura 1.2.8
21
 Aplicând regula dreptunghiului (vezi Figura 1.2.8) rezultă că 7 părţi din
soluţia de concentraţie 24% trebuiesc amestecate cu 9 părţi din soluţia de
concentraţie 8% , rezultând astfel 16 părţi de soluţie de concentraţie 15% .
Exemplul 2: Să se prepare o soluţie de concentraţie 15% prin diluarea unei
soluţii stoc de concentraţie 24%.

Figura 1.2.9
Din regula dreptunghiului (vezi Figura 1.2.9) rezultă că 15 părţi de soluţie
stoc de concentraţie 24% se amestecă cu 9 părţi de apă distilată pentru a furniza
24 de părţi de soluţie de concentraţie 15%.

22
 PARTEA 2
LUCRĂRI DE LABORATOR

2.1. DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE TENSIUNE

SUPERFICIALĂ A UNUI LICHID. STUDIUL EFECTULUI
AGENŢILOR TENSIOACTIVI

Noţiuni teoretice
Lichidele reprezintă clasa de substanţe cu volum bine definit dar fără
formă proprie. Între moleculele oricărui lichid se exercită forţe de atracţie
(coeziune), ce au ca rezultat formarea unor structuri cristaline de mici
dimensiuni, care însă, spre deosebire de cazul solidelor, au un timp de viaţă
extrem de scurt, structurile desfăcându-se şi refăcându-se în permanenţă. Pentru
moleculele din straturile interne ale lichidului, aceste forţe de coeziune sunt
uniform distribuite în toate direcţiile, rezultanta lor fiind nulă (Figura 2.1.1).
Zicem că aceste molecule se găsesc în stare compensată. Moleculele din stratul
de la suprafaţa lichidului însă, au o altă stare, forţele de coeziune datorate
moleculelor vecine de lichid fiind mai mari decât forţele de adeziune exercitate
de către moleculele fazei gazoase. În acest caz forţele de atracţie nu se mai
exercită egal pe toate direcţiile, rezultanta lor fiind diferită de zero,
perpendiculară pe suprafaţa lichidului şi orientată spre interiorul acestuia (Figura
2.1.1). Despre moleculele de la suprafaţă se poate afirma că se află într-o stare
necompensată. Datorită acţiunii acestor forţe, suprafaţa lichidului se comportă ca
o membrană elastică întinsă. Stratul de lichid de la suprafaţă se numeşte strat
superficial sau interfaţă şi exercită asupra moleculelor din straturile interne o
presiune de aproximativ 104 atm, conferind lichidelor proprietatea de
incompresibilitate.

23
 În fiecare punct al suprafeţei şi
tangent la ea, acţionează nişte forţe de
tensiune care caută să reducă suprafaţa,
aceasta curbându-se, la echilibru tinzând
să devină sferică. Astfel, picăturile de
mercur sau ploaie au formă sferică, sfera
fiind corpul geometric cu suprafaţă
minimă la un volum dat.
Aceste forţe sunt cunoscute sub
numele de forţe de tensiune superficială,
Figura 2.1.1 depinzând de lungimea l a conturului
suprafeţei şi de coeficientul σ de tensiune superficială ce este specific lichidului:

F = σ ⋅l

Unitatea de măsură pentru coeficientul de tensiune superficială este:

- în Sistemul Internaţional (S.I.) < σ >S.I. = N/m;
- în Sistemul tolerat (C.G.S.) < σ >C.G.S. = dyn/cm.
Valoarea lui σ se determină prin măsurarea forţei de tensiune superficială
care acţionează pe o lungime dată.
Tensiunea superficială a soluţiilor depinde nu numai de natura solventului,
de temperatură (scade cu creşterea acesteia), dar şi de natura şi concentraţia
substanţei dizolvate. În majoritatea cazurilor însă compoziţia chimică a soluţiei
este alta în stratul superficial decât în adâncime.
Cu cât forţele intermoleculare din lichid sunt mai puternice, cu atât
coeficientul σ de tensiune superficială va avea o valoare mai ridicată. Exceptând
mercurul (σ = 480 dyn/cm), apa este lichidul cu cea mai mare tensiune
superficială (70 dyn/cm), aceasta datorându-se legăturilor de hidrogen existente
între molecule.
Prin substanţă tensioactivă sau surfactant (surface acting agent) se
înţelege o substanţă care, prin dizolvarea într-un lichid, are tendinţa de a se
localiza la interfaţă, micşorând astfel tensiunea superficială a lichidului respectiv.
Substanţele tensioactive au molecule polare, având o grupare hidrofilă orientată
către faza lichidă, respectiv o grupare hidrofobă orientată către faza gazoasă.
Aceste molecule cu caracter polar, pătrund între dipolii apei, slăbind astfel forţele
de tensiune superficială. Săpunurile şi detergenţii sunt exemple comune de agenţi
tensioactivi.

24
Importanţa în practica medicală
Lichidele biologice au în general un coeficient de tensiune superficială
mai mic decât al apei, datorită prezenţei diferitelor molecule biologice cu efect
tensioactiv.
Alveolele pulmonare sunt implicate în schimburile de gaze din procesul
respiraţiei. În vederea unui schimb eficient de gaze, este necesară o suprafaţă
mare a pereţilor alveolari, ce poate fi menţinută printr-o valoare scăzută a
tensiunii superficiale. În acest scop peretele alveolar este pavat pe interior cu un
lichid conţinând un compus lipoproteic tensioactiv - surfactantul pulmonar – cu
rol în reducerea tensiunii superficiale (de la 72 dyn/cm până la 2 dyn/cm).
Embolia gazoasă apare atunci când există condiţii medicale sau
traumatice ce favorizează pătrunderea unor gaze în mediul intravascular (aer,
dioxid de carbon, oxigen, azot), pătrundere care determină apariţia unor
interfeţe gaz – lichid. Dacă raza vasului capilar este egală cu raza de curbură a
bulei, aceasta va fi împinsă de presiunea sanguină şi nu va bloca fluxul sanguin;
dacă însă raza capilarului (de exemplu a unei arteriole) este mai mică decât raza
de curbură a bulei de gaz, aceasta nu mai avansează prin vas, blocând astfel
fluxul sanguin. Cantităţile mici de aer ce pătrund în sistemul vascular nu
obturează fluxul sanguin, fiind absorbite prin circulaţie.
Sărurile biliare (glicocolatul şi taurocolatul de sodiu) sunt substanţe
puternic tensioactive. Modificarea tensiunii superficiale de către acestea asigură
emulsionarea lipidelor în intestin. În acest fel suprafaţa totală a lipidelor expuse
acţiunii lipazei este mult crescută, asigurându-se o digestie optimă a acestora. În
cazuri patologice, sărurile biliare pot fi excretate în urină. O metodă rapidă de
punere în evidenţă a prezenţei sărurilor şi acizilor biliari în urină este proba Hay.
Determinarea se face presărând pe suprafaţa urinei dintr-un pahar Berzelius un
vârf de cuţit de floare de sulf. Dacă floarea de sulf se umezeşte şi se depune pe
fundul paharului, prezenţa unor constituenţi tensioactivi (săruri biliare) este
neîndoielnică. Rămânerea la suprafaţă a florii de sulf indică absenţa acestora.
Obs. Reacţia pozitivă poate fi dată şi de prezenţa unor alte substanţe
(medicamente). Urina normală are coeficientul de tensiune superficială 70
dyn/cm (apropiat de cel al apei). Prezenţa sărurilor biliare şi a acizilor
biliari scad acest coeficient până la 50 dyn/cm.

25
Principiul metodei de determinare a tensiunii superficiale
Determinarea coeficientului σ de
tensiune superficială se poate realiza cu
ajutorul unui dispozitiv numit
stalagmometru. O picătură de lichid de
masă m se va desprinde de gura
capilarului atunci când greutatea proprie
G = m ⋅ g este mai mare decât forţa de
tensiune superficială F (Figura 2.1.2). Din
punct de vedere matematic, condiţia de
desprindere a picăturii se scrie:
Figura 2.1.2 G = F sau m ⋅ g = σ ⋅ l
m ⋅ g = 2 ⋅π ⋅ R ⋅ σ (1)

unde R este raza capilarului, iar l = 2⋅π⋅R este lungimea conturului gurii
capilarului. Dacă notăm cu M masa lichidului şi cu n numărul picăturilor de masă
m, putem scrie M = m⋅n. Masa unei picături (m) se poate exprima în funcţie de
densitatea ρ şi volumul V al lichidului:
ρ ⋅V
M=ρ⋅V ⇒ m⋅ n = ρ ⋅ V deci m= (2)
n
Înlocuind pe m din relaţia (2) în relaţia (1), obţinem
ρ ⋅V
g = 2 ⋅π ⋅ R ⋅σ (pentru soluţie) (3)
n
ρ o ⋅V
g = 2 ⋅π ⋅ R ⋅σ o (pentru apă distilată) (4)
no

unde V este volumul de lichid utilizat în experiment, σo este coeficientul de

tensiune superficială a apei distilate, ρo este densitatea apei distilate, no este
numărul picăturilor de apă distilată conţinute în volumul V.
Împărţind relaţia (3) la (4) obţinem:
ρ no σ
⋅ = (5)
ρo n σ o
de unde rezultă coeficientul de tensiune superficială a soluţiei:

26
 no ρ
σ = σ o. . (6)
n ρo

Relaţia (6) permite calcularea coeficientului de tensiune superficială fără a

cunoaşte V şi R. În cadrul lucrării, mărimile ρ, ρo şi σo fiind cunoscute, se
determină n şi no. Coeficientul de tensiune superficială relativă a soluţiei faţă de
apa distilată se calculează cu relaţia (5).

În cadrul lucrării se va urmări:

- determinarea numărului no de picături pentru apă distilată;
- determinarea numerelor n1 şi n2 de picături pentru soluţiile de cercetat;
- calcularea coeficientului de tensiune superficială σ pentru fiecare soluţie.

Modul de lucru
- cu ajutorul unui pahar Berzelius, se umple
cu apă distilată biureta (1), puţin peste
reperul 0 (Figura 2.1.3);
- se reglează încet robinetul (2) până la
obţinerea unei frecvenţe optime pentru
numărarea picăturilor;
- se determină numărul picăturilor pentru
apă distilată (no), pentru un volum de lichid
de 5 mL, iar valoarea se trece în Tabel;
- se repetă operaţia de încă două ori, valorile
se înscriu în Tabel şi se calculează media lor
aritmetică no ;
- se efectuează determinările şi pentru
soluţiile de cercetat, de densităţi cunoscute,
obţinându-se numerele de picături n1 şi n2,
Figura 2.1.3 respectiv mediile n1 şi n2 , valori care se
trec în Tabel;
- după fiecare soluţie utilizată se clăteşte biureta cu apă distilată;
- din Tabelele 1, respectiv 3 din Anexă se citesc valorile pentru ρo şi σo
corespunzătoare temperaturii din laborator;
- coeficientul de tensiune superficială se calculează cu relaţia (6) pentru fiecare
soluţie în parte;
- se completează Tabelul înlocuind valorile coeficienţilor de tensiune superficială
calculaţi pentru soluţii.
27
Teste de verificare a cunoştinţelor
1. Cum se defineşte stratul superficial ?
a) este zona de contact între două straturi de molecule din interiorul lichidului;
b) este zona de contact a două straturi de molecule aparţinând la două faze
diferite (de exemplu lichid - gaz), forţele rezultante fiind orientate întotdeauna
spre interiorul lichidului;
c) este zona în care forţele de tensiune superficială sunt orientate spre exteriorul
lichidului;
d) este zona de contact a două straturi de molecule aparţinând la două faze
diferite (de exemplu lichid - gaz), în care forţele superficiale sunt nule;
e) este stratul de lichid din vecinătatea pereţilor vasului.
2. Ce este forţa de tensiune superficială ?
a) este forţa care apare între două lichide miscibile şi favorizează mixarea lor;
b) este forţa din stratul superficial, care tinde să reducă suprafaţa acestuia;
c) reprezintă forţa cu care moleculele de lichid sunt atrase de pereţii vasului;
d) este mărimea fizică ce se defineşte prin relaţia: F = σ / l;
e) este forţa ce se exercită între moleculele din straturile interne ale lichidului.

3. Forţa de tensiune superficială, F, este dată de relaţia:

a) F = σ ⋅ S ; b) F = σ / S ; c) F = σ / l ;
d) F = l / σ ; e) F = σ ⋅ l .

4. Forţa de tensiune superficială ce susţine o picătură la capătul unui tub

capilar de rază r este:
σ
a) F = σ ⋅π r 2 ; b) F = ; c) F = σ ⋅ 4π r 2 ;
π r2
4π r 3
d) F = σ ⋅ 2π r ; e) F = σ .
3

5. De cine depinde valoarea coeficientului de tensiune superficială ?

a) de natura şi concentraţia substanţei dizolvate;
b) de natura solventului, de temperatură şi de natura suprafeţei de separaţie;
c) de natura solventului şi de temperatură;
d) de natura solventului şi de suprafaţa lichidului;
e) de forma vasului în care se află lichidul.

28
 6. Care este unitatea de măsură a coeficientului de tensiune
superficială în S.I. şi în C.G.S. ?
a) N/m2; dyn/cm2; b) N ⋅m; dyn⋅cm; c) J/m3; dyn/cm;
d) N/m; dyn/cm; e) N/cm; dyn/m.
7. Care este relaţia de calcul a coeficientului de tensiune superficială ?
n ρ0 no ρ o nρ
a) σ = σ o ; b) σ = σ o ; c) σ = σ o ;
no ρ nρ no ρ o
ρ
d) σ = σ o no ;
ρ
e) σ = no .
n ρo n ρo

8. Mecanismul de micşorare a tensiunii superficiale în soluţii apoase se

datorează:
a) reacţiilor chimice dintre moleculele solventului şi ale solviţilor;
b) pătrunderii moleculelor polare între dipolii apei, slăbind forţele
intermoleculare din stratul superficial;
c) pătrunderii moleculelor nepolare între dipolii apei, slăbind forţele
intermoleculare din straturile profunde;
d) creşterii vâscozităţii soluţiei;
e) întrepătrunderii moleculelor tensioactive cu cele de lichid din straturile
interne.
9. Ce se înţelege prin agent tensioactiv ?
a) se mai numeşte şi surfactant;
b) este o substanţă ce măreşte valoarea tensiunii superficiale a unui lichid;
c) o substanţă care, prin dizolvarea într-un lichid, micşorează tensiunea
superficială a acestuia şi are tendinţa de a se depune la fundul vasului;
d) o substanţă care, prin dizolvarea într-un lichid, are tendinţa de a se localiza la
interfaţă, micşorând astfel tensiunea superficială a lichidului respectiv;
e) este o substanţă care modifică tensiunea superficială a unui lichid, ori în
sensul creşterii ori în sensul scăderii acesteia.
10. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:
a) tensiunea superficială a unui lichid creşte cu creşterea de temperatură;
b) tensiunea superficială a apei este mai mare decât a majorităţii lichidelor;
c) interfaţa se comportă ca o membrană elastică datorită acţiunii forţelor de
tensiune superficială;
d) tensiunea superficială a unui lichid scade cu creşterea temperaturii;
e) interfaţa se comportă ca o membrană elastică sub acţiunea forţei gravitaţionale.

29
 Disciplina de BIOFIZICĂ Nume ........................................

Prenume....................................
Facultatea .........................................
……………………………………... Seria ............. Grupa ..................

Lucrarea Nr.......

Noţiuni teoretice

Data: Semnătura cadrului didactic

30
Tabel

Apă distilată Soluţia 1

Nr.
ρ0 σ0 ρ1 σ1
det. n0 n0 (dyn/cm) n1 n1 (g/cm3) (dyn/cm)
(g/cm3)

1.
2.
3.

Soluţia 2 Soluţia 3
Nr.
ρ2 σ2 ρ3 σ3
det. n2 n2 (dyn/cm) n3 n3 (g/cm ) 3
(dyn/cm)
(g/cm3)

1.
2.
3.

31
32
2.2. DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE VÂSCOZITATE
A UNUI LICHID

Noţiuni teoretice
În timpul curgerii fluidelor (lichide şi gaze) reale, forţele intermoleculare
de atracţie care se opun deplasării relative a moleculelor vecine determină
apariţia unei forţe de frecare internă numită vâscozitate. Prin acţiunea acestei
forţe de frecare, stratul de fluid cu viteză de curgere mai mică (aflat în vecinătatea
pereţilor tubului) va frâna stratul de fluid ce are viteză de curgere mai mare (aflat
în zona centrală a tubului). Vâscozitatea este o mărime fizică ce caracterizează
lichidul în timpul curgerii, fără a depinde de debitul său. Fluidele ideale sunt, prin
definiţie, cele cu vâscozitate nulă.
Forţa de frecare internă (F) dintre două straturi alăturate ale lichidului aflat
în curgere laminară, este proporţională cu suprafaţa de contact (S) dintre straturi,
cu viteza relativă dintre acestea, respectiv cu un coeficient dependent de natura
lichidului, numit coeficient de vâscozitate absolută (η) (vezi Figura 2.2.1).
Expresia forţei de frecare este
dată de formula lui Newton:
∆v
F =η ⋅S ⋅ (1)
∆x

în care ∆v/∆x este gradientul de

viteză (viteza de variaţie a vitezei
între două straturi succesive aflate
Figura 2.2.1. Curgere laminară la distanţa ∆x).
Din relaţia (1) se poate
deduce că unitatea de măsură pentru coeficientul de vâscozitate absolută, în
Sistemul Internaţional (S.I.), este:
N ⋅m N ⋅s
η S .I . = = 2
2 m m
m ⋅
s
În sistemul de unităţi tolerat (C.G.S.) unitatea de măsură a coeficientului
de vâscozitate este Poise (P), denumit după medicul şi fiziologul francez Jean
Louis Marie Poiseuille, respectiv submultiplul centiPoise (cP):
dyne ⋅ s N ⋅s
η C .G .S .
= = 10−1 = 1 Poise
cm2 m2

33
 Coeficientul de vâscozitate al unui lichid depinde de natura sa şi de
temperatură, scăzând odată cu creşterea temperaturii.
Curgerea laminară a unui lichid este cel mai bine descrisă de ecuaţia lui
Poiseuille:
p ⋅ R4 ⋅ π
Q= (2)
8 ⋅η ⋅ l

în care p reprezintă diferenţa de presiune hidrostatică dintre capetele tubului de

rază R şi lungime l prin care curge lichidul, iar Q este debitul (volumul de lichid
ce trece printr-o secţiune transversală în unitatea de timp). Calcularea
coeficientului de vâscozitate devine posibilă prin utilizarea formulei debitului
(2).
Cum Q = V/t, relaţia (2) se mai scrie:
p ⋅ R4 ⋅ π
V= ⋅t (3)
8 ⋅η ⋅ l

În cazul curgerii aceluiaşi volum V de apă distilată având coeficientul de

vâscozitate ηo, în timpul to, relaţia (3) se poate scrie:

po ⋅ R 4 ⋅ π
V= ⋅ to (4)
8 ⋅η o ⋅ l

Împărţind relaţiile (3) şi (4) obţinem:

p⋅t po ⋅ t o
= (5)
η ηo
Curgerea lichidului, în timpul determinării, se face sub presiunea exercitată
de greutatea proprie a coloanei de lichid, iar presiunea hidrostatică p, respectiv po
se calculează cu relaţia p = ρ⋅g⋅h şi po = ρo⋅g⋅h, unde h reprezintă înălţimea
coloanei de lichid de cercetat, respectiv de lichid de referinţă, iar ρ şi ρo sunt
densităţile absolute ale lichidului de vâscozitate necunoscută şi respectiv a apei
distilate.
După efectuarea înlocuirilor în relaţia (5) obţinem:
ρ ⋅ g ⋅ h ⋅ t ρ o ⋅ g ⋅h ⋅ t o
= (6)
η ηo

din care se poate deduce formula coeficientului de vâscozitate absolută a soluţiei

studiate:
34
 ρ t
η =η o ⋅ ⋅ (7)
ρ o to

Determinarea coeficientului de vâscozitate absolută, η, este dificilă, în

practică însă se acceptă coeficientul de vâscozitate relativă. Vâscozitatea relativă
reprezintă raportul dintre vâscozitatea absolută a fluidului studiat şi cea a unui
fluid (lichid) de referinţă (apă distilată la 20°C).
Rezultă, pentru vâscozitatea relativă a soluţiei de cercetat în raport cu apa
distilată, relaţia:
η ρ t
η rel = = ⋅ (8)
ηo ρ o t o

Relaţia (7) arată că dacă se cunosc η0 şi ρo pentru lichidul de referinţă,

respectiv ρ pentru soluţia de cercetat, în urma măsurării timpilor de curgere t şi t0
ai celor două lichide se poate determina coeficientul de vâscozitate, η, al soluţiei
de cercetat.
Coeficientul de vâscozitate specifică se defineşte cu relaţia:
η −η o η
η sp = = − 1 = η rel − 1 (9)
ηo ηo
Pornind de la vâscozitatea absolută η, care intervine în formula lui Newton
(1), se defineşte coeficientul de fluiditate, ϕ , ca fiind inversul celui de
vâscozitate absolută:
1
ϕ= (10)
η

Importanţa medicală

Sângele poate fi considerat un sistem dispers, alcătuit în proporţie de

50% din elemente celulare aflate în suspensie într-o soluţie apoasă (plasma).
Vâscozitatea sângelui este influenţată atât de compoziţia plasmei, cât şi de
volumul total al particulelor aflate în suspensie (hematocritul).
La o temperatură fiziologică de 37°C, vâscozitatea sângelui este de
aproximativ 4 ori mai mare decât cea a apei.
Vâscozitatea sângelui depinde de mai mulţi factori: conţinut proteic,
hematocrit, temperatură. Vâscozitatea sângelui are valori crescute în cazul
pacienţilor suferind de poliglobulie (când numărul de globule roşii din sânge
creşte peste limitele normale), în diabet ori în situaţii de deshidratare puternică.
35
 Valoarea vâscozităţii sângelui este mult scăzută în cazul hemoragiilor sau
al diferitelor stări patologice (anemie, scăderea conţinutului de CO2 din sânge).
Pentru subiecţii sănătoşi, valorile medii ale coeficientului de vâscozitate
sunt: pentru sânge de 3,2 cP, în timp ce pentru plasma sanguină 1,5 cP, cu mici
diferenţe între bărbaţi şi femei, dar cu puternice variaţii cu vârsta.
În privinţa temperaturii, pe măsură ce aceasta scade, coeficientul de
vâscozitate creşte. Sângele manifestă o creştere de aproximativ 2% la o scădere a
temperaturii cu 1°C. O vâscozitate crescută a sângelui presupune o
suprasolicitare a inimii, acest lucru favorizând creşterea tensiunii arteriale şi a
accidentelor cerebrale.
Un aspect interesant se referă la modificarea vâscozităţii sângelui în
funcţie de condiţiile de curgere: valoarea sa scade la viteze de curgere mari,
datorită deformării elastice a eritrocitelor, sau când diametrul vasului devine
mai mic decât 1 mm (în capilare).

Descrierea aparatului
Coeficientul de vâscozitate relativă ηrel a
lichidelor se determină cu vâscozimetrul
Ubbelohde (Figura 2.2.2). Acest dispozitiv este
format dintr-un tub de sticlă în formă de U,
format din trei ramuri, două dintre acestea (1 şi
3) fiind prevăzute cu câte un rezervor situat la
nivele diferite. Ramura 3 prezintă un rezervor
situat la nivel inferior (4), prevăzut cu două
repere de umplere. Ramura 1 prezintă un tub
capilar (7) deasupra căruia se găseşte un alt
rezervor (8) prevăzut cu două repere: M1 –
superior şi M2 – inferior, ce delimitează un
volum bine definit.
Principiul metodei constă în determinarea
timpului de curgere, t, prin tubul capilar, a unui
volum dat de lichid (cuprins între reperele M1 şi
M2), respectiv a timpului de curgere, t0, a
aceluiaşi volum de apă distilată. În acest scop se
va utiliza cronometrul electronic al
Figura 2.2.2.
vâscozimetrului Engler, care permite exprimarea
Vâscozimetrul Ubbelohde
timpului în secunde.

36
Modul de lucru
În cadrul acestei lucrări se consideră că lichidul prezintă o curgere
laminară (fără vârtejuri).
1. Pregătirea cronometrului (Figura 2.2.3) pentru determinarea timpului de
curgere a volumului dat de lichid.
- iniţial, întrerupătorul de reţea (1) trebuie să fie orientat în jos, în poziţia
decuplat;
- se verifică dacă comutatorul (2) este pe poziţia "CRONOM" şi dacă
întrerupătorul (3) este pe poziţia decuplat (în jos);
- după introducerea în priză a fişei aparatului, cu ajutorul întrerupătorului de reţea
(1) se aduce cronometrul în stare de funcţionare, fapt indicat de aprinderea
becului de semnalizare (4);
- butoanele "START" (5) şi "STOP" (6) servesc la pornirea şi oprirea
cronometrului;
- cu ajutorul butonului "RESET" (7) se obţine aducerea la "000000" a indicaţiei
cronometrului;

Figura 2.2.3. Panoul frontal al cronometrului

2. Efectuarea determinărilor cu vâscozimetrul Ubbelohde

- se spală bine vâscozimetrul cu apă distilată fără a-l scoate din carcasa de
protecţie;
37
- cu ajutorul pipetei se introduce apă distilată în ramura 3 până la reperul inferior
marcat pe peretele lateral al rezervorului 4;
- ramura 2 se obturează cu degetul sau cu ajutorul unei cleme;
- în capătul tubului de cauciuc de pe ramura 1 se introduce vârful pipetei şi se
aspiră apa distilată până când nivelul acesteia depăşeşte cu puţin reperul superior
„M1”;
- se eliberează simultan ramurile 1 şi 2, iar în momentul în care meniscul
lichidului ajunge la reperul „M1” se porneşte cronometrul cu ajutorul butonului
„START” (5);
- se opreşte cronometrul utilizând butonul „STOP” (6) atunci când meniscul a
ajuns în dreptul reperului „M2”;
- timpul t0 de curgere prin tubul capilar a volumului de apă distilată cuprins între
reperele „M1” şi „M2” se trece în Tabel;
- se anulează indicaţia de pe afişaj cu ajutorul butonului „RESET” (7);
- se repetă determinarea timpului t0 de încă două ori, datele trecându-se în Tabel;
- se goleşte vâscozimetrul cu mare atenţie;
Obs. În timpul golirii vâscozimetrul nu se scoate din suportul de protecţie
(cilindrul din material plastic)!
- se umple vâscozimetrul, pe rând, cu soluţiile de cercetat şi se cronometrează
pentru fiecare, de câte trei ori, timpul de curgere a volumului cuprins între
reperele „M1” şi „M2”;
- timpii cronometraţi se trec în Tabel;
- se calculează pentru fiecare soluţie de cercetat coeficientul de vâscozitate
absolută (folosind relaţia 7), relativă (relaţia 8) şi specifică (relaţia 9);
- la efectuarea calculelor se foloseşte valoarea densităţii soluţiei (scrisă pe
eticheta sticlei), iar pentru apa distilată, densitatea ρo respectiv coeficientul de
vâscozitate η0 se citesc din Tabelul 1, respectiv Tabelul 4 din Anexă,
corespunzător temperaturii din laborator.
Obs. După utilizare, fiecare soluţie de cercetat se toarnă înapoi în sticlă. La
fiecare schimbare de soluţie vâscozimetrul se spală cu apă distilată.
SOLUŢIILE DE CERCETAT NU SE ARUNCĂ !

Teste de verificare a cunoştinţelor

1. Vâscozitatea unui lichid rezultă din:
a) frecările dintre moleculele lichidului şi pereţii vasului în care se află;
b) forţele de atracţie dintre moleculele lichidului şi pereţii vasului;
c) forţele de atracţie între moleculele lichidului, care se opun deplasării relative a
moleculelor vecine;
38
d) frânarea stratului de lichid ce are viteză de curgere mai mare de către stratul de
lichid cu viteză de curgere mai mică;
e) modificarea densităţii cu temperatura.
2. Care dintre relaţiile de mai jos reprezintă formula lui Newton, cu
semnificaţia corectă a mărimilor care intervin:
∆v
a) F = η ⋅ S ⋅ , unde ∆v/∆x este gradientul de viteză, η este coeficientul de
∆x
vâscozitate absolută, iar S este suprafaţa de contact între straturi;
∆v
b) F = η ⋅ S ⋅ , unde ∆v/∆x este gradientul de viteză, η este coeficientul de
∆x
vâscozitate relativă, iar S este suprafaţa totală a lichidului;
∆x
c) F = η ⋅ S ⋅ , unde ∆x/∆v este gradientul de viteză, η este coeficientul de
∆v
vâscozitate relativă, iar S este suprafaţa relativă a lichidului;
d) formula lui Newton se referă la debitul de curgere al unui lichid printr-un tub
capilar;
e) F = σ · l , unde σ este coeficientul de tensiune superficială, l este lungimea
conturului suprafeţei.
3. Care este ecuaţia lui Poiseuille ?
unde: R este raza tubului, η este coeficientul de vâscozitate absolută a
lichidului, l este lungimea tubului, p este diferenţa de presiune hidrostatică
dintre capetele tubului;
p R4 p R2 π p R4
a) Q = ; b) Q = ; c) Q = ;
8π ηl 8π η l 8η l
π p4 R πR 4
d) Q = ; e) Q = .
8η l 8η l

4. Coeficientul de vâscozitate absolută a unui lichid:

a) se măsoară în N/m în S.I.;
b) este o mărime fizică ce caracterizează lichidul în timpul curgerii;
c) variază invers proporţional cu debitul de curgere al lichidului;
d) depinde de natura şi temperatura lichidului;
e) poate fi modificat prin dizolvarea în lichid a unor agenţi tensioactivi.

39
 5. Care e unitatea de măsură a coeficientului de vâscozitate în S.I. ?
a) N · s · m2 ; b) N · s-1 · m-2; c) N · s · m-2;
d) N · m2 · s-1; e) P (Poise).
6. Care este relaţia de calcul pentru coeficientul de vâscozitate relativă a
unui lichid faţă de apa distilată ?
unde: ηrel este coeficientul de vâscozitate relativă a lichidului faţă de apa
distilată; t0, t sunt timpii de curgere corespunzători apei distilate, respectiv
lichidului de cercetat; ρ0 , ρ reprezintă densitatea absolută a apei distilate,
respectiv a lichidului de cercetat;
ρ t ρt ρ t
a) η rel = o ; b) η rel = ; c) η rel = o o ;
ρ to ρ o to ρt
ρ to ρ ρ
0
d) η rel = ; e) η rel = t t .
ρo t 0

7. Care este relaţia de calcul a coeficientului de vâscozitate specifică ?

unde: η0 , η este coeficientul de vâscozitate absolută a apei distilate,
respectiv a lichidului de cercetat;
η ηo
a) η sp = − 1; b) η sp = − 1; c) η sp = η rel − 1;
ηo η
η
d) η sp = + 1; e) ηsp = ηrel + 1.
ηo
8. Care sunt valorile normale medii ale vâscozităţii sângelui, respectiv
plasmei sanguine:
a) sânge: 3,2 cP ; plasmă: 1,5 cP ;
b) sânge: 1,5 cP ; plasmă: 3,2 cP ;
c) sânge: 2,2 cP ; plasmă: 1,0 cP ;
d) sânge: 3,2 P ; plasmă: 1,5 P ;
e) atât sângele cât şi plasma sanguină au aceeaşi valoare a vâscozităţii, 3,2 cP.
9. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:
a) vâscozitatea unui lichid depinde doar de dimensiunea moleculelor acestuia;
b) vâscozitatea unui lichid depinde de forţele de atracţie intermoleculare;
c) coeficientul de vâscozitate este independent de temperatură;
d) coeficientul de vâscozitate scade cu creşterea temperaturii;
e) unitatea de măsură a coeficientului de vâscozitate absolută este N / m.

40
 Disciplina de BIOFIZICĂ Nume ........................................

Prenume....................................
Facultatea .........................................
…………………………………… Seria ............. Grupa..................

Lucrarea Nr.......

Noţiuni teoretice

Data: Semnătura cadrului didactic

41
Tabel

Apă distilată Soluţia 1

Nr. t0
t0 ρ0 η0 t1 t1 ρ1 η1
det. η1 rel η1 sp
(s) (s) (g/cm3) (cP) (s) (s) (g/cm3) (cP)

1.
2.
3.

Soluţia 2 Soluţia 3
Nr. t3
t2 t2 ρ2 η2 η2 rel η2 sp t3 ρ3 η3
det. η3 rel η3 sp
(s) (s) (g/cm3) (cP) (s) (s) (g/cm3) (cP)

1.
2.
3.

42
 2.3. ANALIZA SOLUŢIILOR
PRIN SPECTROFOTOMETRIE

Noţiuni teoretice
Energiile electronului în atom sunt cuantificate, adică pot avea doar
anumite valori (E1....En) ce formează un şir discret, stările corespunzătoare
acestor valori numindu-se stări staţionare.

Figura 2.3.1. Tranziţii ale electronilor unui atom între nivele energetice
discrete însoţite de emisia respectiv absorbţia de radiaţii electromagnetice

Un atom aflat în stare staţionară nu emite şi nu absoarbe energie.

Tranziţiile unui electron între nivelele energetice discrete (vezi Figura 2.3.1) au
ca rezultat emisia sau absorbţia de radiaţii electromagnetice (fotoni). Totalitatea
acestor tranziţii formează spectrul elementului chimic. Frecvenţa ν a fotonului
emis în cursul tranziţiei între stările de energie E1 şi E 2 se poate exprima din
relaţia:
E 2 − E1 = hν (1)

unde h = 6,626 · 10-34 J·s este constanta lui Planck. Dacă atomii se asociază,
formând molecule sau cristale, mulţimea nivelelor energetice este îmbogăţită
datorită gradelor de libertate de vibraţie şi rotaţie, formându–se benzi
energetice. Tranziţiile dintre acestea dau naştere la spectre continue,
caracteristice structurii moleculare.
Prin înregistrarea diferitelor lungimi de undă absorbite (sau emise) de o
probă, se poate efectua analiza calitativă a acesteia: se pot identifica
componentele prin comparaţia spectrului înregistrat cu spectre ale unor
substanţe cunoscute. Aşa cum rezultă din relaţia (1), spectrul de absorbţie este
identic cu cel de emisie, generarea celor două diferă numai prin sensul
43
tranziţiilor (Figura 2.3.1). În afara analizei calitative, tehnicile spectroscopice
permit şi una cantitativă, furnizând concentraţiile substanţelor dintr-un amestec.

În spectroscopia de absorbţie se determină măsura în care o substanţă

absoarbe radiaţiile electromagnetice de diferite lungimi de undă. Descrierea
cantitativă a absorbţiei are la bază legea enunţată de Johann Heindrich Lambert
(1760) pe baza rezultatelor lui Pierre Bouguer (1729). Lambert a observat că
scăderea dI a intensităţii unui fascicul în cursul traversării unui strat de
grosime dx , orientat perpendicular pe fascicul, este direct proporţională cu dx
şi cu intensitatea I a fasciculului la intrarea în strat:
dI = −k I dx . (2)

Aici semnul minus indică o scădere a intensităţii radiaţiei care traversează

mediul absorbant. Constanta de proporţionalitate k se numeşte coeficient de
absorbţie. Dependenţa acestuia de lungimea de undă a radiaţiei ( k = k (λ ) ) este
caracteristică mediului.
Prin integrarea ecuaţiei (2) se obţine legea lui Lambert,
I = I 0 exp( −k x) , (3)

unde I 0 este intensitatea fasciculului incident, iar I este intensitatea celui

emergent în urma traversării stratului de grosime x . Această relaţie a fost
stabilită mai devreme de către Bouguer pe cale empirică, motiv pentru care
unele lucrări o pomenesc sub numele de legea Bouguer – Lambert.
Scăderea intensităţii fasciculului în urma trecerii printr-un strat absorbant
se caracterizează deseori prin aşa – numita transmitanţă,
I
T= (4)
I0

mărime fizică adimensională cu valoare cel mult egală cu 1, exprimată de

regulă în procente.
O mărime utilă în aplicaţii este absorbanţa, definită ca logaritmul
zecimal al inversului transmitanţei:
1
A = lg  (5)
T 

Absorbanţa este cunoscută şi sub numele de extincţie zecimală sau densitate

optică (OD).

44
 Absorbanţa este o mărime convenabilă din punct de vedere experimental
deoarece creşte direct proporţional cu concentraţia soluţiei. Această proprietate
este utilizată de spectrofotometrele moderne pentru a măsura concentraţia unei
substanţe, în urma etalonării cu o singură soluţie, care conţine acea substanţă în
concentraţie cunoscută.
În cazul în care în soluţia analizată există mai multe substanţe dizolvate,
cum este şi contextul soluţiilor biologice, trebuie remarcată o altă proprietate
esenţială a absorbanţei, cea de aditivitate: A = A1 + A2 + L + An .
Spectrul de absorbţie al unei substanţe reprezintă mulţimea valorilor
absorbanţei corespunzătoare diferitelor lungimi de undă λ din domeniului
spectral studiat (Figura 2.3.2).

Figura 2.3.2. Spectrul de absorbţie al Beta–Caroten-ului

Spectrofotometria este o tehnică spectroscopică de absorbţie adaptată
studiului soluţiilor. Aparatul destinat acestui scop, spectrofotometrul, este un
aparat optoelectronic care măsoară raportul dintre două valori ale unei mărimi
radiometrice la aceeaşi lungime de undă. Acesta constă din două părţi
principale: un spectrometru care, cu ajutorul unui monocromator, separă un
fascicul cu un interval îngust de lungimi de undă din radiaţiile electromagnetice
emise de sursă, respectiv un fotometru cu ajutorul căruia se măsoară
intensitatea fasciculului de radiaţii care a traversat proba.
În cadrul lucrării de laborator vor fi utilizate spectrofotometre digitale de
absorbţie moleculară (UV/VIS Jenway 6105, respectiv Metertech SP-880).
45
 Mărimea de interes fiind concentraţia de substanţă dizolvată, vor fi
comparate intensitatea luminii transmise de o cuvă umplută cu solvent pur cu
intensitatea luminii care a traversat, în aceleaşi condiţii experimentale, o cuvă
cu soluţie de cercetat. Diferenţa dintre acestea provine din absorbţia luminii de
către solut.
Relaţia dintre I şi I 0 este similară ecuaţiei (3) cu precizarea că în acest
context descrie absorbţia fotonilor de către moleculele substanţei dizolvate.
În 1852 August Beer a observat că în cazul multor soluţii coeficientul de
absorbţie creşte direct proporţional cu concentraţia soluţiei. Matematic, această
lege a lui Beer se poate exprima sub forma k (λ ) = 2,3 ε (λ ) c , unde c este
concentraţia molară a soluţiei, iar ε (λ ) este coeficientul molar de absorbţie
(sau extincţie) al solutului. Factorul numeric 2,3 este convenabil pentru a
2, 3
realiza trecerea în baza 10, dat fiind faptul că exp(2,3) = e = 10 .
De aici, în virtutea ecuaţiei (3) rezultă legea Lambert-Beer:

I = I 0 ⋅ 10 −ε c x (6)

Din definiţia absorbanţei (5) obţinem o formă alternativă a acestei legi:

A =ε xc (7)

Se impune să amintim faptul că unele soluţii nu verifică legea Lambert-

Beer. Abateri de la aceasta pot apărea atunci când interacţiunile dintre solvent
şi substanţa dizolvată modifică proprietăţile lor de absorbţie a luminii. De
exemplu, pentru soluţii concentrate, datorită interacţiunilor de natură
electrostatică dintre molecule, variaţia absorbanţei cu concentraţia soluţiei este
liniară doar până la o anumită valoare a concentraţiei.

Aplicaţii în medicină ale spectrofotometriei de absorbţie

Metodele spectrofotometrice şi-au găsit aplicabilitate în diverse ramuri
medicale. Între acestea medicina de laborator ocupă un loc fruntaş prin
identificarea şi determinarea concentraţiei compuşilor de interes clinic,
măsurarea vitezei unor reacţii biochimice etc., dar nu este singura disciplină cu
asemenea preocupări.
Identificarea de compuşi are la bază proprietatea diverselor substanţe de
a absorbi selectiv radiaţia incidentă în funcţie de structura moleculară. Se
trasează spectrul de absorbţie al substanţei (absorbanţă în funcţie de lungimea
de undă) care se compară cu spectre standard din cataloage speciale sau cu
spectre etalon obţinute experimental pentru substanţe chimic pure. Prin această
46
metodă în biologia moleculară pot fi identificate proteinele şi acizii nucleici
care au absorbanţa maximă în ultraviolet (280 nm, respectiv 260 nm). Tot prin
această metodă pot fi detectate substanţe toxice şi indicatori chimici de poluare.
Analiza cantitativă spectrofotometrică a compuşilor de interes biologic
este o metodă curentă de laborator. Prin această metodă poate fi identificat un
număr mare de constituenţi biochimici din seruri umane: albumină, bilirubină
totală, calciu, colesterol, creatinină, fosfor, glucoză, hemoglobină, proteine
totale, magneziu, uree, acid uric. În practică nu se măsoară direct concentraţia
compusului, ci proba biologică (sânge, urină, plasmă etc.) se amestecă cu un
reactiv specific ce se leagă de compusul urmărit şi care în urma reacţiei dă
naştere unei soluţii care absoarbe in domeniul spectral accesibil
spectrofotometrului: ultraviolet (UV), vizibil (VIZ) sau infraroşu (IR) apropiat.
Deseori rezultatul reacţiilor chimice este o soluţie colorată (cu maximul de
absorbţie în domeniul vizibil), intensitatea culorii sale crescând liniar cu
concentraţia compusului studiat. Se măsoară valorile absorbanţei (la λ
specificată în protocol) atât pentru amestec ( Aproba ) cât şi pentru o soluţie
standard ( Astandard ) de concentraţie cunoscută ( cstandard ), concentraţia probei
calculându-se cu formula:
Aproba
cproba = cstandard ⋅ (9)
Astandard

În protocolul de analiză se specifică: reactivul utilizat, temperatura de

lucru, lungimea de undă folosită, grosimea cuvei (parcursul luminii prin soluţie,
tipic 1 cm) şi domeniul de liniaritate a metodei (concentraţia maximă
măsurabilă).
Se cunoaşte o aplicaţie a legii Lambert-Beer ce permite determinarea in
vivo, neinvazivă a concentraţiei de hemoglobină oxigenată şi redusă.
Fenomenul fizic ce stă la baza metodei numite pulsoximetrie este absorbţia
luminii la nivelul unei porţiuni de ţesut puternic vascularizat (lobul urechii,
deget etc.) la două lungimi de undă: roşu 660 nm şi infraroşu 910 nm. În Figura
2.3.3 sunt prezentate curbele de absorbţie pentru cele două tipuri de
hemoglobină.

47
 Figura 2.3.3. Spectre de absorbţie ale hemoglobinei oxigenate şi reduse
Cunoscând curbele de absorbţie specifice, aparatul poate furniza date
privind gradul de saturare a hemoglobinei cu oxigen. Unele aparate pot furniza
şi frecvenţa cardiacă (pulsul periferic) detectând variaţia absorbanţei cu
grosimea ţesutului (la fiecare pulsaţie volumul ţesutului creşte foarte puţin).
Metoda este utilizată în terapia intensivă şi anestezie pentru monitorizarea
pacienţilor.

Descrierea spectrofotometrului Metertech SP-880

Spectrofotometrul Metertech SP-880 este un aparat digital controlat de
un microprocesor. Domeniul lungimilor de undă accesibile se întinde de la 320
nm până la 1110 nm. Reamintim că sub 400 nm avem de–a face cu radiaţii
ultraviolete, între 400 şi 700 nm radiaţia este vizibilă, iar peste 700 nm se
situează radiaţiile infraroşii.
Datele obţinute ca rezultat al determinărilor experimentale sunt afişate pe
un afişaj digital şi pot fi transmise totodată, printr-un port serial RS232 sau
unul paralel Centronics, unui calculator. Aparatul poate comanda şi un
înregistrator analogic, tensiunea de ieşire situându-se în intervalul de 0 – 1 V.
Astfel, evidenţa şi prelucrarea datelor experimentale devine mai simplă.
În cele ce urmează vom trece în revistă principalele părţi componente ale
aparatului, reprezentate în Figura 2.3.4.

48
 Figura 2.3.4. Componentele spectrofotometrului Metertech SP-880

- Tasta A/T/C (5) permite selectarea modului de lucru (A – absorbanţă, % T –

transmitanţă, respectiv C – concentraţie);
- Tasta λ (1) permite reglarea lungimii de undă;
- Tastele numerice 0, 1, 2, ... 9 permit introducerea valorii lungimii de undă sau
concentraţiei;
- Tasta ENTER (4) serveşte la confirmarea selectării sau introducerii valorilor
parametrilor, respectiv pentru începerea măsurării corespunzător setărilor
făcute;
- Tasta ESC (2) serveşte la întreruparea operaţiei în derulare, respectiv la
corectarea unei valori greşit introduse;
- Tasta BLANK (3) permite reglarea valorii de 100% pentru transmitanţă şi 0
pentru absorbanţă respectiv concentraţie;
- Tasta FUNC (6) selectează şi efectuează instrucţiunile de pe afişaj;
- Tasta PRINT (7) listează citirea curentă de pe afişaj;
- Tasta VIEW (8) permite vizualizarea secvenţială a datelor stocate în memorie;
- Tasta SAVE (9) salvează citirea curentă în memoria aparatului;
- Afişajul LCD (10) are o capacitate de 16 caractere pe două linii de scriere;
- Compartimentul de măsurare (11) conţine suportul cuvelor.

49
Modul de lucru cu spectrofotometrul Metertech SP-880
După operaţiile de punere în funcţiune şi calibrare a aparatului vom urma
paşii de lucru necesari obţinerii unui spectru de absorbţie, îl vom compara cu
spectre înregistrate în prealabil pentru anumite substanţe cunoscute şi vom
identifica componentele soluţiei de cercetat. Ca ultimă etapă va urma analiza
cantitativă a aceleiaşi soluţii, utilizând o soluţie etalon cu concentraţia
cunoscută.
1. Pornirea şi calibrarea spectrofotometrului
• Conectaţi aparatul la reţea prin intermediul unei prize cu pământare.
• Verificaţi să nu fi rămas o cuvă în compartimentul de măsurare şi închideţi
uşa acestuia. În caz contrar la pornire veţi obţine un mesaj de eroare
(„Error – 1”), fiind necesară oprirea aparatului şi corectarea stării de
lucruri înainte de repornire.
• Acţionaţi comutatorul principal situat pe panoul din spate al aparatului.
Spectrofotometrul va parcurge un protocol automat de pornire în cursul
căruia sunt testate sursele de lumină, oglinzile şi filtrele. La sfârşitul
protocolului de start afişajul LCD (10) indică lungimea de undă şi regimul
de măsurare absorbanţă (A): „WL: 500nm READ: 0.00x A”. Regimul
nominal de funcţionare se atinge după o încălzire de 30 minute.
• Selectaţi cu ajutorul tastei A/T/C (5) modul de măsurare absorbanţă (A).
• Apăsaţi tasta λ (1), introduceţi valoarea lungimii de undă la care doriţi să
efectuaţi calibrarea (de exemplu 400 nm) şi apăsaţi tasta ENTER (4).
Valoarea lungimii de undă poate fi corectată pe parcursul introducerii sale
cu ajutorul tastei ESC (2); la fiecare acţionare aceasta are ca efect
ştergerea ultimei cifre introduse.
• Deschideţi compartimentul de măsurare (11) şi introduceţi în locaş o cuvă
umplută cu solvent pur până la aproximativ 1 cm de marginea sa
superioară. Feţele transparente ale cuvei se plasează perpendicular pe
marcajul alb de pe suportul cuvelor (acesta indică direcţia de propagare a
luminii). Închideţi uşa compartimentului.
Obs. Cuva se prinde doar de partea superioară a feţelor mate !
• Apăsaţi tasta BLANK (3). Afişajul indică valoarea 0.000 A pentru
absorbanţă (respectiv 100 % pentru transmitanţă dacă se lucrează în
regimul T). Astfel aparatul este calibrat pentru măsurători ale absorbanţei
(respectiv transmitanţei).
• Cuva cu solvent se înlocuieşte cu cea umplută cu soluţie de cercetat şi se
citeşte absorbanţa (respectiv transmitanţa) pe afişaj.
50
2. Analiza calitativă
Vom înregistra spectrul de absorbţie în domeniul vizibil (λ∈[400nm,
700nm]) pentru o soluţie de compoziţie necunoscută. Spectrofotometrul se
presupune a fi etalonat pentru măsurători ale absorbanţei (mod A).

Utilizând tastele numerice introduceţi lungimea de undă de 400 nm şi
apăsaţi tasta ENTER.

Umpleţi o altă cuvă, până la 75 % din volumul său, cu soluţia de cercetat
de concentraţie 2%.

Deschideţi clapeta compartimentului de măsurare şi introduceţi cuva cu
soluţie.

Închideţi capacul compartimentului de măsurare şi citiţi valoarea
absorbanţei de pe afişaj. Notaţi-o în Tabelul 1.

Selectaţi 420 nm şi reluaţi calibrarea punctului de zero a absorbanţei
(introduceţi cuva umplută cu solvent pur şi acţionaţi tasta BLANK).

Introduceţi cuva cu soluţie, citiţi absorbanţa sa şi notaţi-o în Tabelul 1.

Continuaţi până la lungimea de undă de 700 nm, cu paşi de câte 20 nm.

Reprezentaţi grafic absorbanţa în funcţie de lungimea de undă a luminii
utilizând datele din Tabelul 1.

Comparaţi graficul cu spectrele de absorbţie ale unor compuşi cunoscuţi
şi identificaţi substanţele dizolvate în soluţia necunoscută.
Remarcăm că, în cazul mai multor substanţe dizolvate, analiza calitativă
mai sus prezentată este fezabilă numai în condiţiile în care maximele de
absorbţie ale substanţelor din soluţie nu sunt apropiate. În caz contrar, s-ar
putea întâmpla ca, din efectul conjugat al celor două componente, să obţinem
maxime care nu apar în nici unul din spectrele substanţelor dizolvate, făcând
imposibilă identificarea lor.
3. Analiza cantitativă
Spectrofotometrul digital Metertech SP-880, fiind gestionat de un
microprocesor, are facilitatea de a măsura concentraţiile unor substanţe
dizolvate. Rezultatele obţinute sunt precise numai dacă soluţia studiată
satisface legea Lambert – Beer. Este necesar ca aparatul să se calibreze, în
regim „Conc @ Stand” sau „Conc @ Factor” (care se alege cu tasta A/T/C).
Etapele de lucru necesare analizei cantitative în regimul „Conc @
Stand” sunt următoarele:

51
 - Selectaţi acea lungime de undă la care absorbanţa substanţei de interes
este maximă (vezi spectrul de absorţie obţinut în etapa anterioară).
- Cu ajutorul tastei A/T/C selectaţi regimul de lucru „Conc @ Stand”
indicat pe afişaj, după care apăsaţi tasta ENTER.
- Specificaţi concentraţia soluţiei de referinţă (2%) urmată de tasta ENTER;
- Când afişajul indică ”C:xxxx, Stand BLANK” introduceţi în suport cuva
cu apă distilată şi apăsaţi tasta BLANK.
- Când afişajul indică „ABS: 0.000, Put Stand → ENTER” introduceţi în
suport cuva cu soluţia de referinţă (2%), închideţi capacul incintei şi
apăsaţi tasta ENTER.
- Pe afişaj apare „FTR: xxx.x, Sample BLANK”, specificând factorul de
proporţionalitate dintre absorbanţă şi concentraţie.
- Introduceţi din nou cuva cu apă distilată şi apăsaţi tasta BLANK. Afişajul
indică „WL: xxx nm, C: 0.000”.
- Introduceţi cuva cu soluţia stoc şi citiţi valoarea concentraţiei acesteia;
folosind soluţia stoc şi apă distilată, preparaţi diluţii de concentraţie 1%,
2,7%, 4,2% şi 5%.
- Măsuraţi cu ajutorul spectrofotometrului concentraţiile diluţiilor preparate
şi introduceţi datele în Tabelul 2.
Calculul ce stă la baza măsurării concentraţiei unei soluţii cu o singură
substanţă dizolvată se poate rezuma astfel: Aparatul memorează absorbanţa
soluţiei de concentraţie cunoscută, “trasează” o dreaptă între origine şi punctul
corespunzător acesteia, apoi, utilizând această dreaptă de etalonare, calculează
concentraţiile necunoscute (ale aceleiaşi substanţe dizolvate) în soluţii de
componenţă necunoscută. Metoda poate fi aplicată cu succes şi pentru soluţii cu
mai multe substanţe dizolvate cu condiţia ca acestea să nu posede maxime de
absorbţie apropiate şi să satisfacă legea Lambert – Beer.
Analiza cantitativă în cazul soluţiilor care nu satisfac legea Lambert-
Beer cere un număr mare de soluţii etalon, a căror absorbanţă va fi
determinată, trasându-se graficul absorbanţei în funcţie de concentraţie, iar
această curbă de etalonare este utilizată pentru determinarea concentraţiilor
necunoscute.

Descrierea spectrofotometrului Cecil CE1021

Spectrofotometrul Cecil CE1021 este un aparat digital controlat de un
microprocesor. Este destinat analizelor de rutină în laboratoarele de uz didactic,
fiind combinația ideală de performanță, calitate și fiabilitate. Domeniul
lungimilor de undă accesibile se întinde de la 200 nm până la 1100 nm.
52
Reamintim că sub 400 nm avem de–a face cu radiaţii ultraviolete, între 400 şi
700 nm radiaţia este vizibilă, iar peste 700 nm se situează radiaţiile infraroşii.
Datele obţinute ca rezultat al determinărilor experimentale sunt afişate pe
un afişaj digital şi pot fi transmise, prin intermediul unui port serial, unui
calculator sau unei imprimante.
Figura 2.1. reprezintă principalele părţi componente ale aparatului.

Figura 2.1. Panoul de comandă al spectrofotometrului Cecil CE1021

Taste și afișaj
• Ecranul (1) afișează valorile parametrilor selectați: absorbanță,
transmitanță, concentrație, lungime de undă, precum și mesaje ca “AUTO”,
“CAL”, “FAIL”, respectiv mesaje de eroare. Parametrul a cărui valoare este
afișată este identificat prin pictogramele aflate în partea dreaptă a ecranului. O
pictogramă suplimentară este cea a lămpii de deuteriu (D2).
• Tasta READOUT (2) permite selectarea modului de lucru dorit –
absorbanță (A), transmitanță (%T), concentrație (C), lungime de undă (nm).
• Tasta SET C/F (3) - este folosită când se dorește setarea valorii
concentrației. Pentru a introduce o valoare a concentrației folosiți tastele
PLUS/MINUS (4). Punctul zecimal este mutat folosind tasta DEC SHIFT (5).
Când toate cifrele sunt setate și punctul zecimal este plasat corect, apăsați tasta
SET încă o dată pentru a memora valoarea respectivă.
• Tastele PLUS/MINUS (4) - aceste taste, ce sunt marcate cu “+” și “-“
sunt folosite în următoarele cazuri:
a. O scurtă apăsare a oricărei taste, când nu vă aflați în modul de afișare a
lungimii de undă, va duce la afișarea setării curente a valorii lungimii de undă
timp de aprox. 4 secunde înainte de întoarcerea la citirea anterioară.
53
 b. Când lungimea de undă este afișată, valoarea poate fi crescută sau
micșorată cu pași de 0,1 nm printr-o scurtă apăsare a tastei “+” sau ”-”.
c. O apăsare lungă a tastei “+” sau ”-” va duce la schimbarea lentă a
lungimii de undă cu 10 nm după care urmează o modificare rapidă în timpul
operării.
d. Aceste taste sunt folosite și pentru creșterea sau micșorarea cifrei
precedente punctului zecimal când setați o valoare a concentrației.
• Tasta ZERO (6):
a. O scurtă apăsare a acestei taste va duce la setarea automată a valorii zero a
absorbanței și a valorii de 100% a transmitanței.
b. O apăsare lungă duce la setarea automată a transmitanței 0% urmată de
setarea automată a absorbanței zero și transmitanţei 100%.
• Tasta PEAK SEEK (7) este folosită pentru a activa programul automat de
căutare și găsire a valorii corecte a lungimii de undă corespunzătoare unui vârf
de absorbanță sau unui vârf de transmitanță, precum și pentru dezactivarea
lămpii de deuteriu.

Modul de lucru cu spectrofotometrul Cecil CE1021

După operaţiile de punere în funcţiune şi calibrare a aparatului vom urma
paşii de lucru necesari obţinerii unui spectru de absorbţie, îl vom compara cu
spectre înregistrate în prealabil pentru anumite substanţe cunoscute şi vom
identifica componentele soluţiei de cercetat. Ca ultimă etapă va urma analiza
cantitativă a aceleiaşi soluţii, utilizând o soluţie etalon cu concentraţia
cunoscută.
1. Pornirea şi calibrarea spectrofotometrului
• Conectaţi aparatul la reţea prin intermediul unei prize cu pământare.
• Întotdeauna verificaţi să nu fi rămas o cuvă în compartimentul de
măsurare (8) şi închideţi uşa acestuia; în caz contrar calibrarea nu se va
realiza corect.
• Acționați comutatorul de pornire aflat în partea stângă a panoului din
spatele aparatului. Spectrofotometrul va începe rularea unui test automat de
calibrare, în timpul căruia unele și apoi toate ledurile din taste se vor
aprinde. Pe durata acestui test, pe ecran va apare mesajul “CAL”.
• La finalul acestei secvențe de calibrare, pe ecran va apare “0.000”,
confirmând testul și calibrarea. Lăsați aparatul încă câteva minute să se
încălzească înainte de a fi utilizat.

54
2. Analiza calitativă
• Când folosiți spectrofotometrul în domeniul vizibil (400 nm< λ <700 nm),
este posibil și recomandat să opriți lampa de deuteriu pentru prelungirea
duratei de viață a acesteia. Apăsați tasta PEAK SEEK de mai multe ori
până pe ecran apare mesajul “deut”, apoi apăsați tasta SET. Dacă atunci
când lampa de deuteriu este dezactivată se setează o lungime de undă cu
valoare mai mică de 400 nm, lampa pornește automat. În timpul încălzirii
acesteia, simbolul “D2” va lumina intermitent.
• Modul de lucru în absorbanță este automat ales după pornire, fapt
confirmat de iluminarea simbolului “A”. Dacă se cer măsurători de
transmitanță, alegeți acest mod de lucru cu ajutorul tastei READOUT.
• Conform Tabelului 1, alegeți lungimea de undă cerută pentru măsurare
(400 nm) cu ajutorul tastelor “+” sau ”-”.
• Introduceți o cuvă umplută cu solvent pur (apă distilată) până la
aproximativ 1 cm de marginea sa superioară în suportul special aflat în
compartimentul de măsurare, apoi închideți capacul acestui compartiment.
Atenție! Așezați cuva astfel încât fasciculul de lumină să
traverseze fețele transparente ale acesteia ! Cuva se prinde doar de
partea superioară a feţelor mate !
• Apăsați tasta ZERO pentru a aduce la zero valoarea afișată pe ecran a
absorbanței (respectiv 100 % pentru transmitanţă, dacă se lucrează în
regimul T). Astfel aparatul este calibrat pentru măsurători ale absorbanţei
(respectiv transmitanţei).
• Înlocuiți cuva cu apă distilată cu o altă cuvă umplută cu soluţie de cercetat
(Sol. 1 – CuSO4 2%) și închideți capacul compartimentului.
• Citiți valoarea absorbanței (respectiv a transmitanţei) afișată pe ecran.
Notaţi-o în Tabelul 1.
• Selectaţi valoarea de 420 nm a lungimii de undă, prin apăsarea tastei “+” şi
reluaţi calibrarea punctului de zero a absorbanţei (reintroduceţi cuva
umplută cu solvent pur şi acţionaţi din nou tasta ZERO).
Atenție! Ignoraţi afişajul intermitent „-999” dacă acesta apare şi
continuaţi calibrarea.
• În urma reintroducerii în suport a cuvei cu soluţia de măsurat, citiţi noua
valoare a absorbanţei şi notaţi-o în Tabelul 1.
• Continuaţi până la lungimea de undă de 700 nm, cu paşi de câte 20 nm.

55
 • Reprezentaţi grafic absorbanţa în funcţie de lungimea de undă a luminii,
utilizând datele din Tabelul 1.
• Comparaţi graficul cu spectrele de absorbţie ale unor compuşi cunoscuţi şi
identificaţi substanţele dizolvate în soluţia necunoscută.
Remarcăm că, în cazul mai multor substanţe dizolvate, analiza calitativă mai
sus prezentată este fezabilă numai în condiţiile în care maximele de absorbţie
ale substanţelor din soluţie nu sunt apropiate. În caz contrar, s-ar putea întâmpla
ca, din efectul conjugat al celor două componente, să obţinem maxime care nu
apar în nici unul din spectrele substanţelor dizolvate, făcând imposibilă
identificarea lor.
3. Analiza cantitativă
• Cu ajutorul tastelor “+ / -“ selectaţi acea lungime de undă la care
absorbanţa substanţei de interes este maximă (vezi spectrul de absorbţie
obţinut în etapa anterioară).
• Alegeți modul de măsurare a concentrație cu ajutorul tastei READOUT.
• Introduceți o cuvă cu solvent pur și închideți capacul compartimentului.
• Apăsați tasta ZERO pentru ca pe ecran să se afișeze 0.000.
• Introduceți în suport cuva cu soluția standard – Soluția 1 (având o valoare
cunoscută a concentrației, în cazul nostru 2.000 %).
• Apăsați tasta SET C/F.
• Utilizați tastele “+ / -“ pentru a seta valoarea 2.000 % a concentrației
soluției standard. Aceste taste ajustează cifra anterioară punctului zecimal.
Punctul zecimal poate fi mutat cu ajutorul tastei DEC SHIFT. Când toate
cifrele sunt setate și punctul zecimal este plasat corect, apăsați tasta SET
încă o dată pentru a memora valoarea respectivă.
• Înlocuiți soluția standard cu soluția 2, de concentrație necunoscută.
Valoarea concentrației acesteia va fi afișată pe ecran.
• Pornind de la valoarea măsurată anterior pentru concentrația soluției 2,
preparaţi diluţii de concentraţie 1%, 2,7%, 4,2% şi 5%.
• Măsuraţi cu ajutorul spectrofotometrului concentraţiile diluţiilor preparate
şi introduceţi datele în Tabelul 2.

NOTĂ: Întotdeauna spălați cuvele de mai multe ori cu volum mare de

apă după utilizare. Nu lăsați niciodată soluțiile de probă în cuve pentru
perioade lungi de timp.

56
Teste de verificare a cunoştinţelor
1. Să se identifice relaţiile corecte pentru transmitanţă: (Notaţii: I 0 , ( I ) –
intensitatea fasciculului incident (emergent), x – grosimea stratului de
substanţă, k – coeficientul de absorbţie.)
I I
a) T = ; b) T = 0 ; c) T = exp(−kx) ;
I0 I
d) T = 10 kx ; e) T = I 0 exp( −kx) .

2. Să se selecteze afirmaţia corectă referitoare la legea lui Lambert:

(Notaţii: I 0 , ( I ) – intensitatea fasciculului incident (emergent), d –
grosimea stratului de substanţă, k –- coeficientul de absorbţie.)
a) are expresia I = I 0 exp(k d ) ;
b) se bazează pe observaţia că la traversarea unui strat de substanţă, intensitatea
fasciculului emergent creşte conform unei legi exponenţiale;
c) prezice reducerea exponenţială a intensităţii fasciculului odată cu creşterea
grosimii stratului de substanţă traversat de fascicul;
d) coeficientul de absorbţie ce intervine în lege este independent de lungimea de
undă a luminii incidente;
e) descrie cantitativ procesul de absorbţie a radiaţiilor electromagnetice ce
traversează un mediu.

3. Alegeţi răspunsul corect în ce priveşte transmitanţa:

a) caracterizează scăderea intensităţii fasciculului la traversarea unui strat de
substanţă;
b) este o mărime fizică adimensională;
c) se defineşte ca raport dintre intensitatea fasciculului incident ( I 0 ) şi
intensitatea celui emergent ( I );
d) este întotdeauna subunitar;
e) de regulă se exprimă în procente.

4. Absorbanţa unei soluţii:

a) se defineşte prin expresia A = lg 1  unde prin T am notat transmitanţa;
T 
b) nu are unităţi de măsură;
c) creşte liniar cu transmitanţa;
57
d) în conformitatea cu legea lui Lambert–Beer, creşte direct proporţional cu
concentraţia soluţiei;
e) nu depinde de intensitatea fasciculului incident.
5. Să se selecteze semnificaţiile fizice corecte ale mărimilor care intervin
în legea Lambert–Beer I = I 0 ⋅ 10 −ε c x :
a) I – intensitatea luminii absorbite;
b) I 0 – intensitatea fasciculului emergent;
c) c – concentraţia molară a soluţiei;
d) x – grosimea stratului de soluţie traversat de lumină;
e) ε – coeficient molar de absorbţie.
6. Care dintre mărimile fizice din legea Lambert–Beer este independentă
de lungimea de undă a luminii incidente?
a) intensitatea fasciculului incident;
b) intensitatea fasciculului emergent;
c) raportul I / I 0 dintre intensitatea luminii transmise de o cuvă cu soluţie şi cea a
luminii care a traversat o cuvă cu solvent pur;
d) coeficientul molar de absorbţie;
e) grosimea stratului de soluţie.
7. Alegeţi răspunsul corect:
a) spectrul de absorbţie al unei substanţe se concretizează în graficul de variaţie a
absorbanţei cu lungimea de undă a radiaţiei incidente;
b) absorbanţa, A , a unei soluţii nu depinde de concentraţia substanţelor
dizolvate;
1
c) transmitanţa, T , se defineşte ca T = ln  ;
 A
d) absorbanţa unei soluţii ce conţine mai multe substanţe dizolvate se exprimă ca
suma absorbanţelor soluţiei pentru fiecare substanţă în parte;
e) transmitanţa este o mărime aditivă.
8. Concentraţia unei soluţii se poate determina prin metoda
spectrofotometrică dacă:
a) substanţa dizolvată este optic activă;
b) soluţia satisface legea lui Malus;
c) solutul absoarbe o parte din radiaţia electromagnetică incidentă;
d) solventul reflectă parţial lumina incidentă;
e) intensitatea luminii reflectate pe feţele cuvelor este neglijabilă.

58
9. În medicina de laborator spectrofotometria:
a) este utilizată în combinaţie cu metode chimice de preparare care duc la
formarea unor soluţii colorate;
b) permite determinarea concentraţiilor pe baza măsurii în care lungimea de undă
a luminii creşte cu concentraţia compusului studiat;
c) se poate utiliza numai pentru dozarea compuşilor chimici care absorb în
domeniul spectral al radiaţiilor generate de spectrofotometru;
d) permite dozarea tuturor electroliţilor;
e) se poate folosi pentru a măsura intensitatea luminii emise de solut.
10. Pulsoximetria:
a) este o tehnică invazivă de diagnosticare a insuficienţei cardiace;
b) se bazează pe măsurarea autofluorescenţei ţesuturilor vii;
c) se poate utiliza pentru a determina ritmul cardiac datorită variaţiei periodice a
grosimii stratului de ţesut investigat;
d) este o metodă de determinare a concentraţiei de hemoglobină oxigenată şi
redusă prin măsurarea absorbanţei unei porţiuni de ţesut la două lungimi de undă;
e) permite măsurarea pulsului şi a ritmului respirator.

59
 Disciplina de BIOFIZICĂ Nume ........................................
Facultatea ........................................ Prenume....................................
……………………………………
Seria ............. Grupa ...................
…

Lucrarea Nr.......

Noţiuni teoretice

Data: Semnătura cadrului didactic

60
Tabelul 1. Spectrul de absorbţie
λ (nm) A λ (nm) A λ (nm) A
400 500 600
420 520 620
440 540 640
460 560 660
480 580 680
- - 700

Tabelul 2. Rezultatele analizei cantitative

Concentraţia CuSO4 Concentraţia CuSO4
Soluţia
preparată (%) măsurată (%)
Soluţia etalon 2 2
Soluţia de cercetat nr. 1 1
Soluţia de cercetat nr.2 2,7
Soluţia de cercetat nr.3 4,2
Soluţia de cercetat nr.4 5

61
Grafic. Variaţia absorbanţei (A) cu lungimea de undă (λ)
62
 2.4. DIFUZIA LIBERĂ PRIN MEMBRANE SELECTIV
PERMEABILE

Noţiuni teoretice

Difuzia este un fenomen de transport datorat mişcării de agitaţie termică.

Este un proces spontan care decurge în sisteme lichide sau gazoase, având ca
rezultat omogenizarea componenţei acestora.
În contextul unui sistem biologic suntem interesaţi de difuzia unor
substanţe dizolvate în apă – proces antrenat de o forţă termodinamică dată de
gradientul de concentraţie. Fluxul termodinamic conjugat acestei forţe este
cantitatea de substanţă ce difuzează în unitatea de timp prin unitatea de arie
aşezată perpendicular pe direcţia transportului. Conform primei legi a lui Fick,
fluxul este direct proporţional cu gradientul de concentraţie. Multe fenomene
biologice sunt asociate cu transportul unor substanţe prin membrane. În acest
caz direcţia transportului este perpendiculara dusă pe suprafaţa membranei, iar
ecuaţia matematică prin care se exprimă legea I-a a lui Fick este
unidimensională (depinde de o singură coordonată, x , care specifică poziţia de-
a lungul direcţiei normale la suprafaţă):
1 dn dc
= −D (1)
S dt dx
Aici dn este numărul de moli de substanţă care difuzează prin porţiunea
de membrană de arie S în timpul dt ; raportul dc / dx este gradientul de
concentraţie, iar D se numeşte coeficient de difuzie şi se măsoară în cm2/s în
sistemul CGS. Semnul minus din partea dreaptă indică sensul transportului
dinspre compartimentul mai concentrat spre cel mai puţin concentrat. Relaţia
(1) este un exemplu de ecuaţie fenomenologică din termodinamica proceselor
ireversibile, constanta de difuzie cu semn schimbat fiind coeficientul
fenomenologic aferent.
Fie o membrană de grosime dx care separă două medii apoase în care se
află o substanţă dizolvată în concentraţiile molare c2 şi c1 ( dc = c2 − c1 ).
Definind permeabilitatea membranei pentru substanţa dizolvată, P = D / dx
putem rescrie ecuaţia (1) astfel:
dn
= − PS (c2 − c1 ) (2)
dt
Ne propunem să aplicăm această ecuaţie pentru a descrie transportul
substanţei dizolvate prin membrană din compartimentul 2, de volum V2 , în care
63
iniţial aceasta se găseşte în concentraţia c0 , spre compartimentul 1 care conţine
volumul V1 de apă distilată. Pentru a monitoriza concentraţia de substanţă
dizolvată din compartimentul 1, vom apela la metoda conductometrică. Acest
lucru este posibil numai pentru soluţiile de electroliţi (substanţe care dau
naştere unor ioni prin disociere în apă).
Notăm prin n1 ( n2 ) numărul de moli de solut din compartimentul 1 (2).
Iniţial, la momentul t = 0 secunde, avem n1 (0) = 0 moli şi n2 (0) = n0 = c0V2 , iar
la orice moment de timp, din conservarea cantităţii de substanţă dizolvată are
loc relaţia
n1 (t ) + n2 (t ) = n0 (3)

Folosind această relaţie, şi ţinând cont de faptul că difuzia duce la creşterea

numărului de moli de solut din compartimentul 1, rescriem ecuaţia (2) sub
forma:
dn1  n − n1 n1 
= PS  0 −  (4)
dt  V2 V 1 

sau
dn1 1 PS
+ n1 = n0 (5a)
dt τ V2

În această relaţie am notat prin τ mărimea

1
τ= (5b)
1 1
PS  + 
 V1 V2 
de dimensiunea unui timp. Vom vedea că acesta este o măsură a timpului
necesar modificării substanţiale a concentraţiei molare din compartimentul 1.
Ecuaţia diferenţială (5a) poate fi rezolvată exact, soluţia sa reflectând
dependenţa de timp a numărului de moli de substanţă dizolvată din
compartimentul 1,
V1  − 
t

n1 (t ) = n0 1 − e 
τ
(6)
V1 + V2  

de unde rezultă concentraţia molară de solut din acest compartiment,

 −
t

c1 (t ) = c∞ 1 − e τ 
 (7)
 
64
 n0
unde c∞ = este concentraţia molară care se va obţine după o perioadă de
V1 + V2
timp foarte lungă, când cei n0 moli de substanţă dizolvată vor fi distribuiţi
uniform în întregul volum V1 + V2 al celor două compartimente.
Conform celor discutate în cadrul lucrării „Determinarea concentraţiei
unor electroliţi pe baza măsurătorilor de conductanţă electrică”, conductanţa unei
soluţii de electrolit creşte liniar cu concentraţia sa:
G = GH 2 O + K ⋅ c (8)

Aplicând această relaţie pentru soluţia iniţială din compartimentul 2, de

concentraţie c0 , putem calcula constanta de proporţionalitate K :

K = (G0 − GH 2O ) / c0 (9)

de unde ajungem la concluzia că ∆G1 (t ) = G1 (t ) − GH 2O depinde de timp ca

 −
t

∆G1 (t ) = ∆G1∞ 1 − e τ 
 (10a)
 
unde
V2
∆G1∞ = (G0 − GH 2O ) (10b)
V1 + V2

reprezintă conductanţa soluţiei după echilibrarea concentraţiilor (Figura 2.4.1).

Permeabilitatea membranei se poate calcula din relaţia (5b) dacă se
determină constanta de timp τ astfel încât curba teoretică să se suprapună
optim peste punctele experimentale.
O estimare de precizie satisfăcătoare a permeabilităţii se poate face
observând că la început, atâta vreme cât timpul scurs este mult mai mic decât τ ,
graficul este practic liniar. Acest lucru se poate demonstra riguros prin
dezvoltarea funcţiei (10a) în serie Taylor. Neglijând puterile superioare ale
raportului t / τ , se obţine, cu bună aproximaţie:
∆G1 (t ) ≅ ∆G1∞ ⋅ t / τ , (11)

o funcţie de timp reprezentată grafic printr-o dreaptă ce trece prin origine

( f (t ) = a ⋅ t ). Determinând panta a a dreptei care trece prin mulţimea punctelor
experimentale din primele momente ale difuziei, se poate calcula constanta de
timp τ = ∆G1∞ / a , de unde obţinem permeabilitatea membranei:

65
 1
P= . (12)
1 1
τ S  + 
 V1 V2 

90

80

70

60
∆ G (mS)

50

40

30

20

10

0
0 50 100 150 200 250 300
t (min)

Figura 2.4.1. Conductanţa soluţiei din recipientul umplut iniţial cu apă distilată
creşte direct proporţional cu concentraţia de electrolit. Curba teoretică care
trece printre punctele experimentale (cercuri) este graficul funcţiei (10a) pentru
τ = 68 minute. Dreapta este tangenta la curbă în origine şi se suprapune peste
aceasta dacă timpul scurs este foarte mic în comparaţie cu τ . Linia punctată
reprezintă valoarea de echilibru a conductanţei, ∆G1∞ .

Aplicaţii medicale ale membranelor selectiv permeabile: dializa

extrarenală
O procedură medicală de rutină în cazul insuficienţei renale, dializa
extrarenală, se bazează pe difuzia unor molecule mici, în special a ureei, prin
membrane selectiv permeabile. Acestea separă sângele bolnavului de soluţia de
dializă, cu o componenţă salină similară plasmei sanguine. Ambele lichide,
sângele şi soluţia de dializă, sunt recirculate, timp de câteva ore, cu ajutorul
unor pompe peristaltice având sensuri opuse de curgere. În acest timp ureea
66
difuzează prin membrană din sânge în soluţia de dializă. Astfel se purifică
sângele bolnavului.

Scopul lucrării
Lucrarea de faţă îşi propune studiul transportului de substanţă prin
difuzie liberă prin membrane selectiv permeabile şi determinarea
permeabilităţii membranei pentru un electrolit.
În cadrul lucrării se va urmări:
- calibrarea conductometrului;
- monitorizarea conductanţei soluţiei dintr-un compartiment care la
momentul iniţial conţine apă distilată, apoi este pus în contact, prin
intermediul unei membrane de dializă, cu o soluţie salină de volum dat
şi concentraţie cunoscută;
- aflarea permeabilităţii membranei pentru substanţa dizolvată;

Descrierea aparatului
Măsurătorile conductometrice vor fi efectuate cu un conductometru OK
112, care este descris împreună cu dispozitivele sale anexe în cadrul lucrării
„Determinarea concentraţiei unor electroliţi pe baza măsurătorilor de
conductanţă electrică”. Cititorul este îndrumat să consulte acel text.

Figura 2.4.2a. Fotografia de ansamblu a aparatului

Ansamblul celor două compartimente separate de membrana de dializă

este reprezentat în Figura 2.4.2b. Acestea constau din două pahare coaxiale.
Paharul mai mic, cu partea bazală acoperită de membrană, delimitează
67
compartimentul 1 şi este imersat în paharul Berzelius (compartimentul 2) care
conţine soluţia. Difuzia prin membrană a electrolitului din compartimentul 2
spre 1 va fi studiată, în condiţii de agitare magnetică a ambelor compartimente,
prin măsurarea, la intervale de timp regulate, a conductanţei soluţiei din
compartimentul 1.

Modul de lucru
1. Calibrarea aparatului
- se poziţionează electrodul (4) în
aer;
- se introduce fişa aparatului în priză,
starea de funcţionare fiind indicată
de aprinderea ledului verde „ON; se
aşteaptă cel puţin 1 minut pentru ca
aparatul să intre în regim de lucru;
- butonul RANGE se reglează pe
domeniul de sensibilitate minimă a
conductometrului (1000 mS);
- se ţine apăsat butonul de calibrare
situat pe panoul din spate al
aparatului (colţul din stânga sus) şi
cu ajutorul tamburului CAL se
Figura 2.4.2b. Fotografia aduce acul indicator în dreptul
compartimentelor separate de capătului scalei (marcat cu un reper
membrană roşu);

Atenţie: Efectuarea greşită a calibrării poate duce la erori sistematice de

măsurare ce afectează toate determinările ulterioare.
2. Studiul variaţiei în timp a conductanţei soluţiei 1
o utilizând un cilindru gradat, se măsoară un volum V1 = 30 mL de apă
distilată şi se toarnă în paharul interior (1); paharul se păstrează suspendat
pe stativ şi se verifică etanşeitatea membranei;
Atenţie: Soluţiile din cele două compartimente vor fi puse în contact abia
mai târziu, în momentul în care se demarează măsurarea timpului şi a
conductanţei soluţiei din compartimentul intern.

68
 o se introduce magnetul alb în paharul 1;
o se introduce magnetul subţire cu înveliş de plastic (3) în paharul 2 şi se
păstrează acolo pe toată durata determinărilor;
o se măsoară un volum V2 = 120 mL de soluţie salină cu concentraţia c0 = 1 M
şi se toarnă în paharul exterior (2);
o se scufundă electrodul în soluţia salină 1M, se determină conductanţa G0 a
acesteia şi se trece în Tabelul 1;
o se scoate electrodul din soluţie şi se spală foarte bine prin scufundare
repetată în apă distilată (pentru a nu afecta precizia determinărilor
ulterioare);
o se scufundă cu atenţie electrodul în paharul 1 fără a se atinge de membrană
şi se determină conductanţa G H 2O a apei distilate şi se trece în Tabelul 1 şi
în prima rubrică a Tabelului 2 (corespunzătoare momentului t = 0 s);
o se calculează ∆G1∞ din relaţia (10b) şi se scrie în Tabelul 1;
o se introduce în priză fişa agitatorului magnetic (5) şi se porneşte agitatorul
acţionând butonul rotativ (6) de pe panoul său frontal;
o se reglează cronometrul la un timp total de 30 minute;
o simultan cu pornirea acestuia, se introduce paharul cu apă distilată în
paharul cu soluţie salină, agitându-se uşor pentru a elimina bulele de aer
captate sub membrana de dializă.
Atenţie: Dat fiind faptul că prima măsurătoare trebuie efectuată la 2
minute din momentul punerii soluţiilor în contact, e necesar ca eliminarea
aerului şi scufundarea electrodului să nu dureze mai mult de 1 minut.
o după 2 minute scurse de la începerea procesului de difuzie se citeşte
conductanţa soluţiei 1 şi se trece în Tabelul 2;
o se fac citiri din 2 în 2 minute până la 30 minute de la începerea
experimentului;
o se calculează diferenţele dintre valorile conductanţei şi conductanţa apei
distilate ∆G1 (t i ) = G1 (t i ) − GH O pentru toate punctele ( i = 1,2, K,15 );
2

o se reprezintă grafic ∆G1 în funcţie de timp;

3. Calculul permeabilităţii membranei pentru substanţa dizolvată

 se trasează o dreaptă care trece printr-un număr cât mai mare de puncte
experimentale;

69
  se determină panta dreptei; în acest scop se aleg două puncte de pe dreaptă
(nu neapărat puncte experimentale) şi se calculează tangenta unghiului α
dintre dreaptă şi axa Ox: a = tg(α ) = (∆G2 − ∆G1 ) /(t 2 − t1 ) ;
 deoarece reprezentarea s-a făcut în unităţi convenabile (conductanţa în mS
şi timpul în minute) este necesară transformarea unităţii de timp în
secunde: a = valoare numerică (mS/min) = valoare numerică/60 (mS/sec);
 se calculează constanta de timp τ = ∆G1∞ / a , exprimată în secunde;
 utilizând formula (12) se calculează permeabilitatea membranei pentru
substanţa dizolvată; aria membranei este S = 4,52 cm2 (fiind un disc cu
diametrul de 2,4 cm); rezultatul se trece în Tabelul 1.

Teste de verificare a cunoştinţelor

1. Difuzia este un fenomen de transport
a) spontan;
b) care generează forţe termodinamice;
c) datorat gradientului de temperatură;
d) caracteristic solidelor;
e) care are tendinţa de a egaliza concentraţiile în toate punctele unui mediu lichid.
2. Forţa termodinamică ce duce la difuzie
a) este conjugata fluxului de căldură;
b) este gradientul de potenţial electric;
c) este gradientul de concentraţie;
d) generează un flux definit drept cantitatea de substanţă transportată în unitatea
de timp prin unitatea de arie aşezată normal la direcţia transportului;
e) este dată de numărul de moli de substanţă care difuzează prin unitatea de arie
în timp de o secundă.
3. Legea I.- a a lui Fick: (Notaţii: dn - numărul de moli, dt - interval de
timp, S - arie, D - coeficient de difuzie, dc / dx - gradient de
concentraţie, P - permeabilitatea membranei.)
a) exprimă dependenţa de timp a concentraţiei dintr-un punct dat al unei soluţii;
dn dc
b) are ecuaţia = − DS ;
dt dx
c) se poate scrie ca: dn = − PS (c2 − c1 )dt ;
d) exprimă directa proporţionalitate dintre fluxul de substanţă dizolvată şi
gradientul de concentraţie;

70
 dn d 2c
e) are formula = −D 2 .
dt dx
4. Permeabilitatea unei membrane pentru o substanţă dizolvată
a) este cu atât mai mică cu cât membrana este mai groasă;
b) este invers proporţională cu coeficientul de difuzie;
c) depinde numai de concentraţia substanţei;
d) are expresia P = D / dx unde D este coeficientul de difuzie si dx este
grosimea membranei;
e) este singura mărime care influenţează viteza difuziei prin membrană.
5. Care din următoarele metode permite determinarea permeabilităţii unei
membrane pentru o substanţă dizolvată?
a) monitorizarea concentraţiei a două soluţii în timpul transferului osmotic;
b) studiul presiunii osmotice a soluţiei atunci când aceasta este pusă în contact cu
apa distilată, fiind separată de apă prin intermediul membranei;
c) măsurarea grosimii membranei şi a coeficientului de difuzie a apei prin
membrană;
d) determinarea dependenţei de timp a concentraţiei unei soluţii atunci când
aceasta este separată prin membrană de un compartiment umplut cu apă distilată;
e) monitorizarea concentraţiei într-un recipient cu apă distilată pus în contact prin
membrană cu o soluţie de concentraţie cunoscută.
6. Difuzia prin membrane
a) se datorează fluctuaţiilor de concentraţie;
b) îşi are originea în mişcarea de agitaţie termică;
c) este cu atât mai rapidă cu cât diferenţa concentraţiilor mediilor separate de
membrană este mai mare;
d) este cu atât mai lentă cu cât membrana este mai groasă;
e) este cu atât mai rapidă cu cât membrana este mai permeabilă pentru apă.
7. Dializa extrarenală
a) este o procedură de tratament aplicată în cazul insuficienţei renale;
b) duce la purificarea sângelui datorită osmozei prin membrana semipermeabilă;
c) necesită o soluţie de dializă cu compoziţie salină similară plasmei;
d) se bazează pe difuzia ureei printr-o membrană selectiv permeabilă (care
permite numai trecerea moleculelor mici);
e) este o metodă de diagnostic a insuficienţei renale acute.

71
 Disciplina de BIOFIZICĂ Nume ........................................

Prenume....................................
Facultatea .......................................
…………………………………….. Seria ............ Grupa ..................

Lucrarea Nr.......

Noţiuni teoretice

Data: Semnătura cadrului didactic

72
Tabelul 1. Determinarea permeabilităţii membranei
Mărimea G H 2O G0 ∆G1∞ a τ P
(unitatea) (mS) (mS) (mS) (mS/s) (s) (cm/s)

Valoarea

Tabelul 2. Variaţia în timp a conductanţei soluţiei 1

Nr. crt. ti G1 (t i ) ∆G1 (t i )

(min) (mS) (mS)

0 0 0
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15

73
Grafic. Variaţia în timp a conductanţei
74
 2.5. MĂSURAREA pH - ULUI SOLUŢIILOR APOASE.
ESTIMAREA CAPACITĂŢII DE TAMPONARE A UNEI
SOLUŢII TAMPON

Noţiuni teoretice
Potrivit teoriei Brönsted – Lowry, acidul este o substanţă care cedează
protoni (la dizolvarea sa în soluţii apoase cedează protoni moleculelor de apă), în
timp ce baza este o substanţă care acceptă protoni (în soluţii apoase acceptă
protoni sau eliberează ioni hidroxil).
Protonul (nucleul atomului de hidrogen), având raza mult mai mică decât a
celorlalţi ioni (de ordinul 10-15 m) nu poate exista liber în soluţie. Legarea
acestuia de moleculele de apă învecinate este o consecinţă a interacţiunilor de tip
ion – dipol şi are ca rezultat formarea ionului hidroniu H3O+, pentru care vom
adopta notaţia prescurtată H+.
În mod uzual, caracterul acid sau bazic al unei soluţii este descris cantitativ
în termeni de concentraţie a ionilor de hidroniu prezenţi în soluţie. Cum, în
general, această concentraţie are valori foarte mici, se preferă stabilirea
caracterului soluţiei în termeni de pH. Se numeşte pH, logaritmul zecimal cu
semn schimbat (cologaritmul zecimal) al concentraţiei molare a ionilor
hidroniu:

pH = − lg [ H + ] (1)

În această relaţie matemică se inlocuieşte valoarea numerică a

concentraţiei molare a ionilor H + (fără unitatea sa de măsură); prin urmare pH-ul
este o mărime adimensională.
Mărimea complementară pH-ului, definită prin intermediul concentraţiei
molare a ionilor hidroxil OH – , este pOH-ul:

pOH = − lg [OH − ] (2)

În cazul oricărei soluţii apoase există o legătura între pH şi pOH. La 25ºC

aceasta este:
pH + pOH = 14 (3)
Scara pH a fost propusă de Sørensen şi poate fi reprezentată în funcţie de
valorile corespunzătoare ale concentraţiei molare a ionilor H + :

75
 Soluţiile tampon sunt formate dintr-un acid slab şi baza sa conjugată şi au
proprietatea de a se opune modificării pH-ului soluţiei la adăugarea, în cantităţi
limitate, de acid sau bază. pH-ul unui sistem tampon se calculează folosind
formula Henderson – Hasselbalch:
[ D]
pH = pK a + lg (4)
[ P]
unde pKa este o constantă caracteristică acidului slab (cologaritmul zecimal al
constantei de aciditate), iar [D] şi [P] sunt concentraţiile molare ale formei
deprotonate (baza conjugată a acidului slab), respectiv protonate (acidul slab).
Capacitatea de tamponare caracterizează eficacitatea sistemului tampon
de a rezista modificărilor de pH:
∆V
i= (5)
∆pH

unde ∆V reprezintă volumul total de acid, respectiv bază adăugată.

Capacitatea de tamponare este maximă atunci când pH-ul soluţiei are o
valoare apropiată de a constantei pKa caracteristice acidului slab. În acest caz,
conform relaţiei (4) concentraţiile molare ale formei protonată respectiv
deprotonată sunt aproximativ egale, ceea ce asigură o funcţionare optimă a
sistemului tampon.
Determinarea valorii pH – ului se poate face prin diferite metode, mai
importante fiind:
- metoda colorimetrică;
- metoda potenţiometrică.

76
Importanţa medicală
Lichidele biologice, cum ar fi sângele, conţin astfel de sisteme tampon
căci controlul pH - ului este vital pentru funcţionarea lor adecvată. Un rol foarte
important în menţinerea constantă a pH - ului sanguin, în intervalul 7,35 – 7,45
îl au sistemele tampon ale sângelui, dintre care pot fi amintite:
• H2CO3 şi HCO3-;
• H2PO4- şi HPO42-;
• hemoglobina acidă, hemoglobinat de potasiu.
Creşterea concentraţiei ionilor H + cu scăderea pH-ului sub valoarea 7,35
este cunoscută sub numele de acidoză, iar scăderea concentraţiei ionilor
menţionaţi anterior ce are ca rezultat creşterea pH-ului peste valoarea de 7,45 se
numeşte alcaloză. Ambele tulburări sunt incompatibile cu viaţa.
Enzimele, care joacă un rol important în majoritatea reacţiilor biochimice
care au loc în organism, activează fiecare la un anumit pH caracteristic.
Modificările de pH ce pot apare în diverse maladii duc la perturbarea funcţiilor
normale ale enzimelor respective şi implicit a proceselor metabolice la care
participă. De exemplu, pH-ul sângelui scade în diarei rebele, colite ulceroase,
acidoză diabetică, insuficienţă renală etc., şi creşte în stenoză pilorică, în
vărsături repetate, diverse afecţiuni nervoase etc.
Pot apare şi modificări fiziologice ale pH-ului lichidelor şi ţesuturilor
organismului. De exemplu, la altitudini mari, prin hiperventilaţie, se produce o
creştere a pH-ului sanguin (scade presiunea parţială a CO2 din sânge). În urma
unor activităţi fizice intense se produce o acumulare de acid lactic în ţesutul
muscular respectiv, care determină scăderea pH-ului (se produce crampa
musculară).
pH-metria esofagiană este un examen care contribuie la stabilirea
diagnosticului de reflux gastroesofagian (trecerea anormală de acid gastric în
esofag). Ea permite, de asemenea, controlul eficacităţii unui tratament
chirurgical sau medical al acestei boli.
Valoarea normală a pH – ul urinei variază în intervalul 4,5 – 8. O aciditate
foarte pronunţată a urinei apare în acidoză, diabet, diaree, deshidratare, în timp ce
o bazicitate pronunţată este caracteristică obstrucţiei tractului urinar, obstrucţiei
pilorice, respectiv insuficienţei renale cronice.
Unele substanţe conţinute de medicamentele administrate pot modifica
pH-ul urinei. De exemplu, citratul de potasiu, bicarbonatul de sodiu duc la o
creştere a valorii pH-ului (urină alcalină), în timp ce clorura de amoniu sau
unele diuretice provoacă scăderea valorii acestuia (urină acidă).

77
Descrierea aparatului
Panoul frontal al pH - metrului OP – 211 (Figura 2.5.1) cuprinde:
- comutatorul STDBY/MEAS (8) – prin apăsarea acestui buton aparatul este în
stare de aşteptare (STDBY), iar prin eliberare în stare de măsurare (MEAS);
- comutatorul ABS/REL (6) – prin apăsare (poziţia ABS) se măsoară potenţialul
real al celulei, iar prin eliberare (poziţia REL) se măsoară diferenţa dintre
potenţialul celulei şi un potenţial al unui electrod de referinţă extern;

Figura 2.5.1. Părţile componente ale pH-metrului

- comutatorul mV (5) – prin apăsarea acestui buton aparatul funcţionează ca
milivoltmetru, indicând potenţialul celulei de măsurare;
- comutatorul pH (7) – prin apăsarea acestui buton aparatul funcţionează ca pH-
metru;
- afişajul (9) permite citirea valorii pH-ului;
- butoanele SET STD 1 (1); STD 1 (3), respectiv STD 2 (4), sunt utilizate în
cursul operaţiei de calibrare;
- butonul TEMP (2) se poziţionează în dreptul valorii temperaturii soluţiei din
vas (13) (temperatura camerei).

78
 Aparatul este conectat prin intermediul unui cablu ecranat (10) la un
electrod combinat (14) de tip OP - 0808P ce are în componenţa sa atât electrodul
de determinare (electrodul de sticlă) cât şi cel de referinţă (electrodul Ag/AgCl).
Electrodul combinat este umplut cu o soluţie de KCl de concentraţie 1 M.
Fixarea electrodului pe stativ se realizează prin intermediul unei cleme
(15) care permite (prin apăsare) ridicarea respectiv coborârea electrodului. Pentru
a preveni spargerea accidentală a electrodului combinat acesta se protejează cu
un manşon din material plastic şi există un sistem opritor (16) ce nu permite
alunecarea sa de-a lungul tijei stativului.
Omogenizarea soluţiei din vasul (13) este asigurată de agitatorul magnetic
(11) care antrenează bara magnetică (12). Este recomandabil ca bara magnetică
să se păstreze în vasul de determinare pe tot parcursul experimentului.

Modul de lucru
1. Pregătirea aparatului
- se verifică dacă electrodul combinat este conectat la mufa "S" localizată pe
panoul din spate al aparatului;
- se introduce fişa aparatului în priză, moment în care afişajul digital este activat
(aparatul nu este prevăzut cu întrerupător pentru cuplare/decuplare de la reţea);
- se verifică dacă comutatorul (8) se află pe poziţia STDBY;
- se verifică dacă comutatorul pH (7) este apăsat;
- se roteşte butonul TEMP (2) la valoarea corespunzătoare temperaturii soluţiei
de cercetat;
- se lasă aparatul timp de 10 minute pentru a intra în regim de lucru.
2. Calibrarea pH-metrului în domeniul acid
- în acest scop vor fi folosite două soluţii tampon cu valori cunoscute ale pH-ului:
soluţie tampon cu pH = 7,30 şi soluţie tampon cu pH = 2,10.
- se goleşte vasul cu apă distilată (13) în care se găseşte scufundat electrodul şi se
umple 2/3 din volum cu soluţia tampon de pH = 7,30;
- se scufundă electrodul în soluţie;
- având comutatorul (8) pe poziţia STDBY, se roteşte butonul SET STD.1 până la
apariţia pe afişaj a valorii corespunzătoare 7,30;
- se acţionează comutatorul (8) trecându-se pe poziţia MEAS;
- se aşteaptă un minut, după care prin rotirea butonului STD.1 (fără a mai acţiona
butonul SET STD1) se stabileşte pe afişaj valoarea 7,30.

79
 Obs. În vederea unei bune calibrări este esenţială păstrarea constantă a
condiţiilor de calibrare şi măsurare (temperatură, omogenizarea soluţiei prin
agitare la turaţie constantă)
- se repune comutatorul (8) pe poziţia STDBY;
- se scoate electrodul din soluţie; aceasta se toarnă înapoi în vasul din care a
provenit;
- se clăteşte bine electrodul cu apă distilată (prin scufundare în paharul Berzelius
ce conţine apă distilată şi agitare magnetică timp de minim un minut pentru a
permite dizolvarea urmelor de soluţie tampon utilizată anterior);
- vasul se umple 2/3 din volum cu soluţie de pH = 2,1, iar electrodul se scufundă
în soluţie;
- se omogenizează soluţia cu agitatorul magnetic;
- se trece comutatorul (8) pe poziţia MEAS;
- se aşteaptă un minut după care prin rotirea butonului STD.2 se stabileşte pe
afişaj valoarea 2,10 (fără a acţiona butoanele SET STD 1 şi STD 1);
- se trece comutatorul (8) înapoi pe poziţia STDBY ;
- electrodul se scoate din soluţie, se clăteşte cu apă distilată după procedeul
descris anterior; soluţia tampon se toarnă în borcanul din care a provenit, iar
paharul Berzelius se spală cu apă distilată;
- în acest moment pH-metrul este calibrat pentru domeniul acid şi se poate trece
la efectuarea măsurătorilor în domeniul acid.
Atenţie! După efectuarea operaţiunii de calibrare nu se mai acţionează
butoanele de reglaj SET STD 1, STD 1 şi STD 2. Orice rotire accidentală a
unui buton de calibrare duce la necesitatea reluării operaţiei de calibrare.
3. Efectuarea determinărilor în domeniul acid
- se umple vasul (2/3 din volum) cu soluţie netamponată care în cazul nostru este
apă de robinet şi se scufundă electrodul în soluţie;
- se reporneşte agitarea magnetică şi se păstrează pe toată durata determinărilor;
- se trece comutatorul (8) pe poziţia MEAS iar după un minut se citeşte valoarea
pH-ului de pe afişaj şi se trece în Tabel în rubrica „Soluţie netamponată”, 0 mL
HCl;
- în vas se introduc, cu ajutorul pipetei, 0,2 mL HCl 0,1 M;
- se agită moderat soluţia până ce valoare indicată nu prezintă fluctuaţii (circa 1
minut), se citeşte pH-ul şi se trece valoarea sa în Tabel în rubrica corespunzătoare
volumului de HCl adăugat (0,2 mL);

80
- se repetă operaţia de mai sus de 4 ori adăugându-se de fiecare dată câte 0,2 mL
HCl 0,1 M în aceeaşi soluţie (până când aceasta va conţine în total 1 mL acid);
valorile astfel obţinute se trec în Tabel;
Obs. Nu este necesară scoaterea electrodului din vas la introducerea
cantităţilor de câte 0,2 mL acid.
- se aruncă soluţia de determinare din vas la chiuvetă şi se clăteşte electrodul
respectiv vasul de determinare cu apă distilată;
- având la bază acelaşi protocol de lucru se repetă determinările utilizând soluţie
tamponată, după care valorile măsurate pentru pH-ul acesteia se trec în Tabel în
rubricile corespunzătoare (coloana a 2-a a tabelului);
- după efectuarea determinărilor în domeniul acid se trece la recalibrarea pH –
metrului în domeniul bazic şi efectuarea determinărilor pH – ului.
4. Calibrarea pH-metrului în domeniul bazic
- în acest scop vor fi folosite două soluţii tampon: soluţie tampon cu pH =7,30
respectiv soluţie tampon cu pH = 9,10;
- calibrarea în domeniul bazic urmează aceleaşi etape ca şi în domeniul acid, cu
specificaţia că în locul soluţiei tampon cu pH = 2,10 se foloseşte cea cu pH =
9,10.
5. Efectuarea determinărilor în domeniul bazic
- după calibrarea pH-metrului în domeniul bazic, se repetă operaţiile de la
punctul 3 folosind soluţie netamponată respectiv soluţie tamponată în care se
adaugă, pe rând, câte 0,2 mL de NaOH 0,1 M de 5 ori; valorile astfel obţinute se
trec în ultimele două coloane ale Tabelului.

Prelucrarea rezultatelor
- pentru fiecare dintre cele 4 situaţii se calculează variaţia pH – ului folosind
relaţia:
∆ pH = pH final − pHinitial

unde: pHfinal este valoarea pH–ului corespunzătoare situaţiei când soluţia conţine
1 mL HCl respectiv NaOH, în timp ce pHinitial este pH-ul soluţiei înaintea
adăugării de acid sau bază.
- utilizând formula (5) se calculează capacitatea de tamponare;
- se reprezintă graficul pH = f(V) pentru cele 4 soluţii, trecându-se valorile pH-
ului pe axa ordonatelor, iar cele ale volumului de acid respectiv bază pe axa
absciselor. Pentru soluţia netamponată (cu adăugare de acid respectiv bază) se
81
construieşte graficul 1, iar pentru cea tamponată (atât pentru acid cât şi pentru
bază) se trasează graficul 2.

Teste de verificare a cunoştinţelor

1. Care sunt metodele de determinare a pH - ului ?
a) metoda potenţiometrică;
b) metoda conductometrică;
c) metoda comparaţiei densităţilor;
d) metoda colorimetrică (a indicatorilor de culoare);
e) metoda electrochimică.
2. Identificaţi relaţia corectă pentru pH – ul unei soluţii apoase:

a) pH = [ H + ] ; b) pH = − lg [ H + ] ;
c) pH = − lg [OH − ] ; d) pH = 14 − pOH ;
e) pH = − pOH .
3. Ce se poate afirma despre o soluţie care conţine ioni hidroniu H+ în
concentraţie 10-1 M ?
a) are pH = 13;
b) este puternic acidă;
c) are pOH = 13;
d) pentru a i se putea preciza caracterul ar fi necesară cunoaşterea concentraţiei
ionilor hidroxil OH–;
e) are pH = 1.
4. Alegeţi afirmaţiile corecte corespunzătoare unei soluţii care conţine ioni
OH− în concentraţie 10-2 M:
a) are caracter neutru; b) are pOH = 2;
c) este puternic acidă; d) este puternic bazică;
e) are pH = 2.
5. Identificaţi afirmaţiile corecte pentru pOH – ul unei soluţii apoase:
a) se defineşte prin pOH = − lg [ H + ] ;
b) este corelată cu pH – ul prin relaţia pH + pOH = 14 ;
c) are valoarea cu atât mai mică cu cât soluţia e mai bazică;
d) pOH = 7 pentru o soluţie neutră;
e) se defineşte prin pOH = − lg [OH − ] .
82
 6. pH – ul unei soluţii tampon (s-au folosit notaţiile Ka – constanta de
aciditate a acidului slab, [D] respectiv [P] – concentraţia molară a formei
deprotonate respectiv protonate a acidului slab) se calculează cu formula:
[ P] [ D]
a) pH = pK a + ln ; b) pH = − lg ;
[ D] [ P]
[ D] [ D]
c) pH = pK a + lg ; d) pH = pK a + ;
[ P] [ P]
e) pH = pK a + lg [ D ] .

7. pOH – ul unei soluţii care conţine ioni hidroniu H+ în concentraţie 10-4

M are valoarea:
a) 4; b) – 4; c) 7;
d) 10; e) nici o variantă nu este corectă.

8. Precizaţi care dintre afirmaţiile de mai jos sunt valabile pentru un sistem
tampon:
a) menţine constant pH – ul, indiferent de cantitatea de acid sau bază adăugată;
b) se compune dintr-un acid slab şi baza sa conjugată;
[ P]
c) pH = pK a + ln ;
[ D]
d) se opune modificărilor de pH, în pofida adăugării, în cantităţi limitate, a unui
acid sau bază tare;
[ D]
e) pH = pK a + lg .
[ P]
9. Fie două soluţii 1 şi 2 având valorile pH–ului cunoscute pH1 = 2,
respectiv pH2 = 8. Alegeţi afirmaţiile corecte:
a) soluţia 1 este puternic bazică şi are pOH1 = 12;
b) soluţia 2 este neutră şi conţine ioni H+ şi OH– în concentraţii egale;
c) soluţia 1 are pOH1 = 12 şi conţine ioni H+ în concentraţie mai mare decât OH–;
d) soluţia 2 este slab bazică;
e) soluţia 1 conţine ioni OH– în concentraţie mai mică decât soluţia 2.

83
 10. Să se identifice afirmaţiile corecte referitoare la pH – ul sanguin:
a) are valoarea normală în intervalul 4,5 – 8;
b) scade sub 7,35 în acidoză;
c) este menţinut aproape constant de sistemele tampon specifice;
d) în condiţii normale este cuprins între 7,35 şi 7,45;
e) scade în cursul unor activităţi fizice intense.

11. Să se identifice afirmaţiile corecte referitoare la pH – ul urinei:

a) în condiţii normale este cuprins între 7,35 şi 7,45;
b) este mai mică decât valoarea normală în cazul bolnavilor de diabet;
c) creşte la administrarea de bicarbonat de sodiu;
d) are valoarea normală în intervalul 4,5 – 8;
e) scade sub efectul administrării de diuretice.

84
 Disciplina de BIOFIZICĂ Nume ........................................

Prenume....................................
Facultatea ........................................
………………………………… Seria ............. Grupa ...................

Lucrarea Nr.......

Noţiuni teoretice

Data: Semnătura cadrului didactic

85
Tabel

Volum (mL) HCl 0,1 M HCl 0,1 M NaOH 0,1 M NaOH 0,1 M
Soluţie Soluţie Soluţie Soluţie
netamponată tamponată netamponată tamponată
0
0,2
0,4
0,6
0,8
1
∆pH
∆V
i=
∆pH

86
Grafic 1. Variaţia pH – ului soluţiei netamponate cu volumul de acid respectiv
bază adăugată (V)

87
Grafic 2. Variaţia pH – ului soluţiei tamponate cu volumul de acid respectiv
bază adăugată (V)

88
 2.6. DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI UNEI SUBSTANŢE
OPTIC ACTIVE UTILIZÂND METODA POLARIMETRICĂ

Noţiuni teoretice
Ca orice undă electromagnetic
r ă, lumina constă în propagarea simultan
r ăa
unui câmp electric de intensitate E şi unui câmp magnetic de intensitate H . Cele
două câmpuri oscilează în fază, fiind perpendiculare între ele (unda este deci
transversală, vezi Figura 2.6.1), vectorii lor fiind orientaţi perpendicular pe
r
k
direcţia de propagare .

Figura 2.6.1
r
Planul definit de direcţia de oscilaţie a vectorului câmp electric E şi
direcţia de propagare a undei poartă numele de plan de oscilaţie (vibraţie).
S-a stabilit pe cale teoretică şi experimentală că acţiunile luminoaser (de
exemplu, impresionarea retinei) se datorează în exclusivitate vectorului E al
intensităţii câmpului electric.
Lumina este emisă sub forma unui ansamblu de unde electromagnetice
care rezultă în urma dezexcitării atomilor sursei. Datorită faptului că fiecare atom
al unei surser naturale emite unde electromagnetice cu orientări diferite ale
vectorilor E , aceşti vectori nu au o direcţie preferenţială de oscilaţie, putând avea
orice orientare. O asemenea undă luminoasă se numeşte lumină naturală rsau
lumină nepolarizată. În lumina naturală planul de oscilaţie al vectorului E al
intensităţii câmpului electric se deplasează cu viteza luminiir de-a lungul
direcţiei de propagare, fiind perpendicular pe aceasta. Vectorul E oscilează în
toate direcţiile, într-un plan perpendicular pe direcţia de propagare a undei
(Figura 2.6.2a).
89
 Figura 2.6.2a Figura 2.6.2b Figura 2.6.2c
Dacă lumina nepolarizată trece printr-un filtru de polarizare (de exemplu o
lamă polaroid), intensitatea câmpului electric va avea o singură direcţie de
oscilaţie pentru toate undele care alcătuiesc fasciculul luminos, având de-a face
cu lumină total polarizată sau lumină liniar polarizată (Figura 2.6.2c).
Dacă vectorii câmp electric din diversele trenuri de undă oscilează după
mai multe orientări astfel încât anumite direcţii sunt reprezentate cu pondere
mai mare decât altele, vorbim de lumină parţial polarizată (Figura 2.6.2b).
Lumina naturală poate fi polarizată prin reflexie, respectiv refracţie
sau prin dublă refracţie.
În lucrare ne vom ocupa doar de polarizarea luminii prin dublă refracţie,
utilizând un cristal de spat de Islanda. Cristalul este tăiat după axa optică, iar
feţele astfel obţinute ale romboedului se lipesc cu balsam de Canada. Ansamblul
astfel obţinut poartă denumirea de prismă nicol.

Figura 2.6.3

Prin dublă refracţie apar două raze polarizate, având planele de vibraţie
perpendiculare (Figura 2.6.3):
- raza ordinară, care se supune legilor refracţiei;
- raza extraordinară, care nu se supune legilor refracţiei.

90
 Balsamul de Canada are pentru raza extraordinară un indice de refracţie
foarte apropiat de cel al spatului de Islanda şi ca atare aceasta va trece practic
nedeviată prin nicol (Figura 2.6.3).
Raza ordinară, odată intrată în nicol, suferă o reflexie totală pe faţa AB
(pentru această rază balsamul de Canada are indicele de refracţie considerabil
mai mic faţă de spatul de Islanda) şi este eliminată.
Unele substanţe (în majoritate organice), datorită prezenţei unuia sau mai
multor atomi de C asimetrici, prezintă proprietatea de a roti planul de vibraţie a
luminii incidente. Astfel de substanţe se numesc substanţe optic active. Dacă
planul de polarizare este rotit spre dreapta, substanţa se numeşte dextrogiră (Ex.:
glucoza, lactoza, alanina, progesteron etc). În cazul în care planul de polarizare
este rotit spre stânga, substanţa se numeşte levogiră (Ex.: fructoza, serina,
colesterolul etc). Substanţele optic inactive nu rotesc planul de vibraţie a luminii
incidente.
Unghiul de rotaţie α a planului de vibraţie a luminii depinde de
temperatură, de lungimea de undă a luminii folosite şi creşte direct proporţional
cu concentraţia c a substanţei optic active, respectiv cu distanţa l parcursă de
lumină prin aceasta. Tradiţional, această relaţie de directă proporţionalitate se
scrie sub forma:
20 c ⋅l
α = [α ]D (1)
100
unde c este concentraţia soluţiei exprimată în grame/100 cm3, iar l este
20
lungimea tubului polarimetrului exprimat în decimetri. Mărimea [α ]D se
cunoaşte sub numele de unghi specific de rotaţie sau putere rotatorie specifică.
Notaţia sa indică temperatura la care se efectuează experimentele de
polarimetrie (20ºC) şi lungimea de undă a luminii utilizate (λ = 589,2 nm, a
luminii galbene corespunzătoare liniei spectrale D a sodiului).
Din ecuaţia (1) se poate exprima concentraţia soluţiei:
100 ⋅ α
c= (2)
l ⋅ [α ]20
D

unde l reprezintă lungimea stratului de soluţie (exprimat în dm), iar α este

unghiul de rotaţie a planului de vibraţie a luminii. În cazul unor soluţii apoase
20
de glucoză puterea rotatorie specifică este [α ] D = 52,75o , iar pentru soluţii
20
apoase de fructoză [α ] D = – 92o.

91
 În condiţiile utilizării polarimetrului circular Alpha Polaris, stratul de
soluţie are lungimea l = 2 dm.
Cu excepţia glicinei, aminoacizii sunt optic activi şi pot exista ca
enantiomeri. Un fapt experimental interesant este acela că, cu excepţia unor
bacterii, sistemele vii au în componenţă proteine alcătuite numai din aminoacizi
levogiri. Activitatea optică a proteinelor se datorează în principal cisteinei şi
aminoacizilor aromatici (fenilalanina, tirozina şi triptofan) din componenţa lor.
Determinarea experimentală a activităţii optice a unei substanţe se face
folosind un dispozitiv numit polarimetru.

Descrierea aparatului
Polarimetrul circular Alpha Polaris (Figurile 2.6.4 și 2.6.5) se compune din
următoarele elemente:
- polarizor (2), care este un nicol pe care cade lumina provenită de la o sursă de
lumină (1) monocromatică având lungimea de undă λ=589,3 nm (lampă de
sodiu); la ieşirea din polarizor lumina este plan polarizată;
- tub de sticlă (3) în care se introduce soluţia de cercetat, așezat în suportul (4);

Figura 2.6.4. Polarimetru circular Alpha Polaris WXG-4

- analizor (5), care este tot un nicol; în cazul în care planul de vibraţie a luminii
este paralel cu planul analizorului, lumina trece prin analizor, deci în ocular
luminozitatea este maximă; în cazul în care planul de vibraţie este perpendicular
pe planul analizorului, în ocular luminozitatea este minimă;

92
- vernier (8), constituit dintr-un inel circular mobil pe care sunt înscrise
unghiurile (0° -180°) şi o placă circulară legată solidar cu analizorul pe care
sunt gravate două seturi a câte 20 de diviziuni începând cu 0 şi terminând cu 10.
- ocular (6) prevăzut la capăt cu o lupă (7) pentru citirea exactă a valorilor
unghiurilor.
– tambur pentru reglaj fin (9).

Figura 2.6.5. Vedere frontală Figura 2.6.6. Figura 2.6.7.

În cadrul lucrării se va urmări:

- măsurarea unghiului α0 corespunzător tubului gol;
- măsurarea unghiurilor de rotire corespunzătoare tubului umplut cu
soluţiile de cercetat;
- calcularea concentraţiilor soluţiilor studiate.

Modul de lucru
- se introduce fişa polarimetrului în priză şi se aşteaptă 10 minute ca lampa de
sodiu să funcţioneze în regim optim;
- pentru a se obţine α0 se lucrează cu tubul gol;
- prin rotirea tamburului de reglaj, în ocular se va observa:
∗ o imagine divizată net în trei câmpuri (o bandă întunecată mărginită
de două câmpuri luminoase, vezi Figura 2.6.6a); rotind în continuare se
caută imaginea în care banda luminoasă este mărginită de două câmpuri
întunecate (vezi Figura 2.6.6b); între cele două imagini extreme se caută
obţinerea unui câmp cu luminozitate uniformă şi minimă (Figura 2.6.6c).
∗ o imagine divizată net în două câmpuri (un câmp întunecat și altul
luminos, vezi Figura 2.6.7a); rotind în continuare se caută imaginea în care
câmpul întunecat devine luminos, iar cel luminos devine întunecat (vezi
93
 Figura 2.6.7b); între cele două imagini extreme se caută obţinerea unui
câmp cu luminozitate uniformă şi minimă (Figura 2.6.7c).
Obs. Cele două imagini extreme sunt foarte apropiate una de alta, prin
urmare plaja unghiulară în care trebuie rotit vernierul pentru găsirea
imaginii este foarte îngustă.
- se citeşte unghiul de rotire în modul descris mai jos:
În absenţa substanţei optic active, diviziunea 0 de pe scala gradată
exterioară (superioară) ar trebui să se suprapună peste diviziunea 0 de pe cea
interioară (inferioară). Datorită erorilor induse de aparat, această suprapunere nu
este perfectă, fiind necesară determinarea unghiului α0 corespunzător imaginii de
luminozitate uniformă şi minimă.
În urma introducerii soluţiei de cercetat în tub, datorită rotirii planului de
vibraţie se modifică luminozitatea câmpului vizual. Pentru a ajunge din nou la
luminozitatea minimă iniţială, se roteşte vernierul.
În toate situaţiile (tub gol sau tub umplut cu soluţie) unghiul obţinut se
citeşte în lupă în felul următor:

Figura 2.6.8

- gradele se citesc pe scala exterioară (superioară); pentru citire se urmăreşte

poziţia diviziunii 0 de pe scala interioară (inferioară). În Figura 2.6.8,
diviziunea 0 a scalei inferioare se află între diviziunile 18 şi 19 ale scalei
superioare, numărul de grade fiind în acest caz 18;
- zecimile de grad se citesc pe scala interioară (inferioară), căutând acea
diviziune de pe scala interioară (inferioară) care se suprapune cu o diviziune
de pe scala exterioară (superioară). În exemplul din Figura 2.6.8
suprapunerea perfectă are loc în dreptul diviziunii 8 de pe scala inferioară,
unghiul de rotire fiind în acest caz α=18,8°.
- se efectuează 3 determinări cu tubul gol (obţinându-se unghiul α0), se
calculează media aritmetică a citirilor, valorile trecându-se în tabel;

94
 - se scoate tubul şi se umple cu soluţia de cercetat; se introduce tubul plin
cu soluţie în suportul său;
Atenţie! Evitaţi formarea unor bule de aer în tub în cursul umplerii sale!
Dacă acestea sunt totuşi prezente, deplasaţi-le în porţiunea îngroşată a
tubului.
- privind în ocular se observă că imaginea a devenit neuniform iluminată;
se roteşte vernierul în scopul obţinerii unui nou câmp de luminozitate
minimă şi uniformă (situat tot între cele două imagini extreme descrise mai
sus); se citeşte unghiul de rotire şi se notează cu α1; se repetă procedeul de
3 ori, trecându-se valorile în tabel;
- se calculează media aritmetică a determinărilor;
- pentru a elimina eroarea inițială, se calculează diferenţa: α1 = α1 − α o ;
- se repetă operaţiile de mai sus şi pentru celelalte soluţii de cercetat, iar
rezultatele obţinute se trec în tabel;
- cu ajutorul formulei (2) se calculează concentraţiile soluţiilor de cercetat.

Teste de verificare a cunoştinţelor

1. Ce se poate afirma despre planul de vibraţie ?
a) conţine direcţia de propagare a undei; r
b) nu conţine direcţia de oscilaţie a vectorului câmp electric E ; r
c) este definit de direcţia de propagare a undei şirdirecţia de oscilaţie a vectorului E ;
d) conţine direcţia de oscilaţie a vectorului H ; r
e) este perpendicular pe direcţia de oscilaţie a vectorului H .
2. Ce este lumina liniar polarizată ? r
a) este lumina care în urma dublei
r refracţii con ţine numai vectorul E ;
b) este lumina în care vectorul E prezintă o singură direcţie de oscilaţie;
c) ca exemplu se poate da raza extraordinar
r ă ce iese din prisma Nicol;
d) este lumina în care vectorul E prezintă mai multe direcţii de oscilaţie, dar
având o orientare preferenţială;
e) ca exemplu se poate da lumina naturală.
3. De cine depinde unghiul de rotire a planului de vibraţie ?
a) de concentraţia soluţiei optic active;
b) de unghiul de incidenţă al fasciculului de lumină pe polarizor;
c) numai de lungimea de undă a luminii incidente;
d) de lungimea stratului de soluţie străbătut de lumină;
e) numai de natura solventului.
95
 4. În relaţia de calcul a concentraţiei prin metoda polarimetrică ce
reprezintă α ?
a) unghiul de refracţie;
b) unghiul de incidenţă; r r
c) unghiul format de vectorii câmp electric E şi câmp magnetic H ;
d) unghiul de rotire a planului de vibraţie;
e) unghiul de refracţie al balsamului de Canada.
5. Prin metoda polarimetrică se determină pentru o soluţie de glucoză
20
unghiul α = 2,45o. Se dau [α ] D = 52,75o/m şi lungimea tubului l = 2 dm.
Se obţine pentru concentraţie valoarea:
a) 2,63; b) 2,18; c) 2,58; d) 2,32; e) 2,44.
6. Ce se poate afirma despre substanţele optic active ?
a) pot fi dextrogire, care rotesc spre dreapta planul de vibraţie al luminii
polarizate;
b) sunt acele substanţe care nu rotesc planul de vibraţie al luminii polarizate care
le traversează;
c) pot fi levogire, care rotesc spre dreapta planul de vibraţie al luminii polarizate;
d) nu conţin molecule cu structură asimetrică;
e) nu pot fi substanţe organice.
7. În cursul traversării prismei Nicol, lumina incidentă se polarizează. Care
componentă este liniar polarizată ?
a) raza ordinară şi aceasta se supune legilor refracţiei;
b) raza extraordinară, care trece practic nedeviată prin prisma Nicol;
c) raza incidentă;
d) raza difuzată;
e) atât raza ordinară cât şi cea extraordinară, ambele reflectându-se total la ieşirea
din prisma Nicol.
8. Ce rse poate afirma despre lumina naturală ?
a) vectorul Er oscilează după o singură direcţie;
b) vectorul E oscilează în toate direcţiile, într-un plan ce conţine direcţia de
propagare a rundei;
c) vectorul Er prezintă o direcţie preferenţială de oscilaţie, dar care nu este unică;
d) vectorul E oscilează în toate direcţiile, într-un plan perpendicular pe direcţia
de propagare a undei;
e) poate fi obţinută prin dublă refracţie din lumină liniar polarizată.

96
 Disciplina de BIOFIZICĂ Nume ........................................

Prenume....................................
Facultatea .........................................
……………………………………... Seria ............ Grupa ..................

Lucrarea Nr.......

Noţiuni teoretice

Data: Semnătura cadrului didactic

97
Tabel
Nr.crt. α0 α1 α2
1.
2.
3.
Valoarea medie
Deviaţia standard
α i = α i − α o i = 1,2 –
c (g / 100 cm3) –

98
2.7. DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI UNEI SOLUŢII
CU REFRACTOMETRUL ABBE

Noţiuni teoretice
Prin refracţie se înţelege schimbarea direcţiei de propagare a unei raze de
lumină la trecerea prin suprafaţa de separaţie a două medii transparente cu indici
de refracţie diferiţi. Cauza refracţiei este diferenţa dintre vitezele de propagare ale
luminii în cele două medii.
Indicele de refracţie (absolut) al unui mediu transparent este o mărime
fizică scalară, adimensională şi este definit ca raportul dintre viteza luminii în vid
(c) şi viteza luminii în mediul respectiv (v):
c
n= (1)
v
Indicele de refracţie al unei soluţii depinde de natura solventului şi a
substanţei dizolvate, de temperatură, de concentraţia solutului, de lungimea de
undă a luminii incidente.
n v
Raportul n21 = 2 = 1 poartă numele de indice de refracţie relativ al
n1 v2
mediului 2 faţă de mediul 1. În această relaţie v1 şi v2 reprezintă vitezele de
propagare a luminii în primul şi, respectiv, al doilea mediu, iar n1 şi n2 reprezintă
indicii de refracţie ai acestor medii.

Fie o rază de lumină care cade pe

suprafaţa de separaţie a două medii sub un
unghi de incidenţă i (Figura 2.7.1), definit
drept unghiul dintre raza incidentă şi
normala (direcţia perpendiculară) dusă la
suprafaţă în punctul de incidenţă. Raza
suferă fenomenul de refracţie şi intră în al
doilea mediu sub unghiul de refracţie r.
Între cele două unghiuri există
relaţia:
n1 sin i = n2 sin r (2)

numită legea refracţiei.

Figura 2.7.1 99
 • În cazul în care lumina trece dintr-un mediu mai dens optic (mai
refringent) într-un mediu mai puţin dens optic (n2 < n1), din legea
refracţiei (1) se observă că i < r, deci raza refractată se îndepărtează de
normala dusă la suprafaţa de separaţie în punctul de incidenţă (vezi
Figura 2.7.2b).
• În cazul în care lumina trece dintr-un mediu mai puţin dens optic
într-unul mai dens (n2 > n1), i > r, raza se apropie de normală (vezi Figura
2.7.1).
• Dacă raza de lumină cade normal (perpendicular) pe suprafaţa de
separaţie (i = 0), ea trece nedeviată în al doilea mediu (vezi Figura 2.7.2a).
• În cazul în care raza de lumină cade pe suprafaţa de separaţie a două
medii, al doilea având indicele de refracţie mai mic decât primul (şi numai
în acest caz !), pentru anumite valori ale unghiului de incidenţă are loc
reflexia totală a razei. Se numeşte unghi limită (l) unghiul de incidenţă
pentru care raza se refractă sub un unghi r = 90o şi deci iese tangent la
suprafaţa de separaţie a celor două medii (vezi Figura 2.7.2c).
Din relaţia (2), punând condiţia ca r = 90o, se obţine unghiul limită l:
sinl = n2 (3)
n1

• Dacă i > l raza de

lumină suferă reflexie
totală pe suprafaţa de
separaţie întorcându-se
în mediul din care a
venit (vezi Fig. 2.7.2d).
Unghiul limită se
determină cu ajutorul
refractometrului Abbe.
a b c d Cunoscând indicele de
refracţie al aerului:
n1 = 1,0003, din relaţia
Figura 2.7.2 (3) se poate determina

indicele de refracţie al substanţei de cercetat. Refractometrul Abbe permite

citirea produsului n1 sin l , adică citirea indicelui de refracţie absolut al soluţiei de
cercetat.

100
Aplicaţii medicale

Fenomenul reflexiei totale este exploatat în cazul fibrelor optice, acestea

fiind confecţionate în general din sticlă sau plastic, permiţând transmiterea
luminii la distanţe mari şi cu pierderi foarte mici. Lumina este ghidată de-a
lungul miezului fibrei optice, prin reflexii totale repetate.
Termenul endoscopie (“endo” (gr.) = interior; “skopeein” (gr.) = a vedea)
denumeşte procedura de vizualizare şi examinare a unor variate organe interne.
Endoscoapele medicale utilizează mănunchiuri de fibre optice, în cadrul
explorării neinvazive a unor zone greu accesibile (tract digestiv, respirator).

Descrierea aparatului

Părţile componente ale refractometrului Abbe sunt prezentate în Figura

2.7.4.
Corpul prismelor cuprinde:
- prisma de iluminare (4);
- prisma de măsurare (5).
Bazele celor două prisme închid între ele un volum mic în care se
introduce proba de cercetat. Corpul prismei are ataşată o oglindă de iluminat (6)
şi este prevăzut cu racorduri pentru termostat şi termometru.

Luneta de punere la punct (2) permite

observarea a două câmpuri inegal iluminate
(vezi Figura 2.7.3).
Compensatorul (3) serveşte la înlăturarea
haloului colorat care apare la linia de separaţie a
celor două câmpuri.
Tambur pentru rotirea corpului prismelor (7).
Figura 2.7.3
Luneta de citire (1) este cuplată rigid cu luneta de punere la punct şi
indică valoarea indicelui de refracţie al probei.
Domeniul de măsurare al refractometrului Abbe cuprinde indici între 1,3 şi
1,7. Scala permite citirea exactă a indicelui de refracţie până la zecimala a treia şi
aprecierea celei de-a patra zecimale.

101
 Figura 2.7.4. Părţile componente ale refractometrului Abbe

Modul de lucru
1. Verificarea etalonării aparatului
- corpul refractometrului se roteşte înainte până în poziţia extremă;
- cu ajutorul şurubului se deschide corpul prismelor, se aduce faţa lucioasă în
poziţie perfect orizontală şi se menţine în această poziţie prin ţinerea fixă a
tamburului (7);
- cele două feţe ale prismelor se degresează cu amestec alcool-eter;
- cu ajutorul unei pipete se pun câteva picături de apă distilată pe faţa lucioasă;
Obs. Se va evita punerea unei cantităţi mari de lichid pentru a preveni
formarea de bule în locaşul probei! Nu se atinge prisma cu pipeta!
- menţinând orizontalitatea prismei de măsurare se închide corpul prismelor şi se
readuce refractometrul în poziţia iniţială;
- privind prin luneta de citire (1) se roteşte tamburul (7) aducând scala gradată la
capătul ei inferior (valoarea 1,3 a indicelui de refracţie);
102
- cu ajutorul oglinzii se realizează o iluminare uniformă şi maximă a câmpului
observat în luneta de punere la punct (2);
- prin rotirea tamburului (7) se observă o întunecare a câmpului de jos în sus; se
continuă rotirea până când linia de demarcaţie lumină/întuneric ajunge la
intersecţia celor două fire perpendiculare (vezi Fig. 2.7.3);
- în această poziţie se citeşte în luneta (1) indicele de refracţie al apei distilate,
care la temperatura de 20°C are valoarea de 1,3330;
- se repetă citirea pentru apa distilată de încă 2 ori, iar valorile se trec în prima
linie a Tabelului (c = 0%), calculându-se media lor aritmetică n şi deviaţia
standard a valorii medii Sm.
2. Studiul variaţiei indicelui de refracţie cu concentraţia soluţiei
- după verificarea etalonării aparatului cu apă distilată, se degresează locaşul
probei cu amestec alcool - eter şi, cu ajutorul unei pipete, se pun pe suprafaţa
lucioasă a prismei 2 - 3 picături din soluţia 1;
- se citeşte indicele de refracţie, a cărui valoare se trece în Tabel în linia
corespunzătoare concentraţiei soluţiei;
- citirea se repetă încă de 2 ori pentru soluţia respectivă;
- se procedează similar pentru toate soluţiile, inclusiv pentru cea cu concentraţie
necunoscută (x%).
3. Construirea curbei de etalonare şi aflarea concentraţiilor necunoscute
- după citirea indicelui de refracţie corespunzător concentraţiilor cunoscute (c1,
c2, ..., c6), perechile de coordonate (c1, n1); ... ; (c6, n6) se înscriu pe un grafic în
care pe axa absciselor se pune concentraţia (c) iar pe axa ordonatelor indicele de
refracţie (n);
- din graficul astfel trasat, numit curbă de etalonare, se citeşte concentraţia
necunoscută x% prin aplicarea metodei interpolării.

Teste de verificare a cunoştinţelor

1. Cunoscând pentru un refractometru n1 = 1,5 şi sin l = 0,8, care este
indicele de refracţie al substanţei de cercetat?
a) 1,333; b) 1,12; c) 1,5; d) 1,2; e) 1,433.
2. Ce se poate afirma despre indicele de refracţie absolut al unui mediu?
a) reprezintă valoarea indicelui faţă de glucoza pură;
b) este o mărime fizică adimensională;
c) este dat de raportul sin r/sin i;
103
d) se defineşte ca raportul dintre viteza de propagare a luminii în vid, c, şi viteza
de propagare în mediul respectiv, v;
e) valoarea sa depinde de temperatură.
3. Dacă o rază de lumină trece din mediul 1 (n1 = 1) în mediul 2 (n2 = 1,5),
unghiul de incidenţă fiind i = 30° (sin 30o = 1/2), ce valoare are unghiul de
refracţie?
a) 0; b) arcsin (1/3); c) sin 1 / sin 1,5;
d) arcsin (3/1); e) sin 1,5 / sin 1.
4. O rază de lumină trece din mediul 1 (apă) în mediul 2 (sticlă). Care este
relaţia corectă a indicelui de refracţie relativ al sticlei faţă de apă?
a) sin i / sin r; b) n2 / n1; c) n1 / n2;
d) n1⋅n2; e) sin i · sin r.
5. Ce se întâmplă cu o rază de lumină care cade pe suprafaţa de separaţie a
două medii sub un unghi de incidenţă egal cu unghiul limită, mediul al
doilea fiind mai puţin dens optic decât primul ?
a) o parte se reflectă şi este total polarizată, restul se refractă şi este parţial
polarizată;
b) în acest caz raza se refractă sub un unghi egal cu 90°;
c) raza se reflectă sub un unghi egal cu unghiul limită;
d) raza se propagă tangent la suprafaţa de separaţie;
e) în cursul procesului de refracţie, raza se apropie de normala dusă la suprafaţa
de separaţie.
6. În care dintre situaţiile de mai jos are loc reflexia totală a luminii (n1 =
1,5 este indicele de refracţie al sticlei, iar n2 = 1 este indicele de refracţie al
aerului)?
a) raza de lumină vine din mediul 1 (sticlă) şi cade pe suprafaţa de separaţie sticlă
n
– aer sub un unghi de incidenţă mai mare decât arcsin 2 ;
n1
b) raza de lumină vine din aer şi cade pe suprafaţa de separaţie aer – sticlă sub un
n
unghi de incidenţă mai mic decât arcsin 1 ;
n2
c) raza de lumină cade normal pe interfaţa sticlă - aer;
d) raza de lumină ce cade pe o suprafaţă de sticlă este total polarizată;
e) raza de lumină vine din mediul 1 (sticlă) şi cade pe suprafaţa de separaţie sticlă
– aer sub un unghi de incidenţă mai mare decât unghiul limită.
104
 7. Care sunt factorii de care depinde indicele de refracţie al unei soluţii ?
a) numai de natura solventului;
b) de temperatură;
c) numai de natura substanţei dizolvate;
d) de concentraţia substanţei dizolvate;
e) numai de lungimea de undă a radiaţiei incidente.
8. Cum se defineşte indicele de refracţie relativ al unui mediu 2 faţă de
mediul 1 ? Notaţii: n2 este indicele de refracţie absolut al mediului 2, n1
este indicele de refracţie absolut al mediului 1, v2 este viteza de propagare
a razei în mediul 2, iar v1 este viteza de propagare a razei în mediul 1
n1 v2
a) n21 = ; b) n21 = ; c) n21 = n1 ⋅ n2
n2 v1
n2 v1
d) n21 = ; e) n21 = .
n1 v2

9. Ce se întâmplă cu o rază de lumină care vine din aer (naer = 1) şi cade pe

suprafaţa de separaţie aer-apă (napă = 1,333)?
a) se refractă, apropiindu-se de normala dusă la suprafaţa de separaţie;
b) se reflectă total dacă unghiul de incidenţă depăşeşte unghiul limită;
c) trece nedeviată, dacă unghiul de incidenţă i = 0;
d) suferă fenomenul de reflexie totală, indiferent de valoarea unghiului de
incidenţă;
e) se propagă tangent la suprafaţa de separaţie.
10. Ce se întâmplă cu o rază de lumină la trecerea dintr-un mediu mai dens
într-un mediu mai puţin dens (i –unghiul de incidenţă, l – unghiul limită) ?
a) se apropie de normala dusă la suprafaţa de separaţie;
b) se îndepărtează de normală dacă i < l;
c) trece nedeviată în al doilea mediu, indiferent de valoarea lui i;
d) se propagă tangent la suprafaţa de separaţie dacă i > l;
e) se reflectă total dacă i > l.
11. Funcţionarea sistemelor endoscopice are la bază fenomenul de:
a) polarizare; b) reflexie totală; c) dispersie;
d) refracţie; e) difracţie.

105
 Disciplina de BIOFIZICĂ Nume ........................................

Prenume....................................
Facultatea ........................................
……………………………………… Seria ............ Grupa ...................

Lucrarea Nr.......

Noţiuni teoretice

Data: Semnătura cadrului didactic

106
Tabel
n
c Sm
(%)
n1 n2 n3 n
0
5
10
15
20
25
30
x

107
Grafic. Variaţia indicelui de refracţie al unei soluţii (n) cu concentraţia sa (c)
108
2.8. DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI UNOR SOLUŢII DE
ELECTROLIŢI PE BAZA MĂSURĂTORILOR DE
CONDUCTANŢĂ ELECTRICĂ

Noţiuni teoretice
Deplasarea ordonată de purtători de sarcină electrică printr-un mediu
conductor de numeşte curent electric.
La metale, purtătorii de sarcină care se mişcă ordonat în câmpul electric
aplicat sunt electronii liberi rezultaţi prin desprinderea electronilor de valenţă de
pe straturile electronice periferice ale atomilor reţelei cristaline.
În cazul soluţiilor de electroliţi vorbim de o conducţie ionică, electroliţii
fiind acele substanţe care în urma dizolvării în solvent disociază în ioni pozitivi
(cationi), respectiv ioni negativi (anioni). Motivul acestei disocieri este valoarea
mare a permitivităţii electrice relative a apei (εr = 80) care duce la o diminuare
considerabilă a forţelor de atracţie electrostatică dintre ionii aflaţi în nodurile
reţelei cristaline a unui cristal ionic. Disocierea în ioni este apoi urmată de
fenomenul de hidratare a ionilor ce are drept cauză interacţiunile electrostatice
dintre ioni şi moleculele de apă cu caracter dipolar, numărul de molecule de apă
din imediata vecinătate a ionului numindu-se cifră de coordinaţie (Figura 2.8.1).

Figura 2.8.1. Disocierea moleculelor de LiCl şi hidratarea ionilor

Gradul de disociere în ioni depinde de natura solutului. Astfel distingem
electroliţii tari, substanţe care în urma dizolvării disociază total adică se regăsesc
în soluţie exclusiv sub formă de ioni. Acestei categorii le aparţin acizii tari,
bazele tari şi sărurile. În urma dizolvării unui electrolit slab, acesta disociază
parţial în ioni, adică soluţia va conţine un amestec de ioni şi molecule rămase
nedisociate, numărul ionilor prezenţi în soluţie fiind cu atât mai mic cu cât

109
electrolitul este mai slab. Din această categorie fac parte acizii slabi şi bazele
slabe (vezi Cursul de Biofizică, Capitolul Echilibre acido – bazice).
Conductometria cuprinde metodele electrochimice de analiză a
conductibilităţii electrice a soluţiilor de electroliţi. Conductometrele servesc la
măsurarea conductanţei electrice.
În absenţa câmpului electric, ionii rezultaţi din disocierea electrolitului
dizolvat în soluţie vor avea o mişcare dezordonată, de agitaţie termică. Aplicarea
unei diferenţe de potenţial (tensiuni electrice) între doi electrozi imersaţi în
soluţie va avea ca efect deplasarea ordonată a ionilor, fiecare mişcându-se către
electrodul având sarcina de semn contrar ionului (anionii se deplasează către
anod, în timp ce cationii către catod, Figura 2.8.2 ).

Figura 2.8.2. Migrarea ionilor în câmp electric

În cadrul metodei conductometrice, un curent electric de intensitate I este

aplicat între doi electrozi cufundaţi în soluţie, măsurându-se tensiunea electrică
U. Pe baza legii lui Ohm:
U=I⋅R (1)
se poate determina rezistenţa electrică R manifestată de soluţie la trecerea
curentului electric.
În SI, unitatea de măsură pentru rezistenţa electrică este ohm – ul:
< U > S .I . 1 V
< R > S .I . = = =1Ω (2)
< I > S .I . 1 A

Se numeşte conductanţă a unui mediu valoarea inversă rezistenţei electrice

a acelui mediu:
1
G= (3)
R

110
 Unitatea de măsură pentru conductanţă este inversă unităţii de măsură a
rezistenţei, 1/Ω sau Ω–1 şi se numeşte Siemens (S).
Rezistenţa electrică a unui conductor de lungime l şi secţiune S se poate
calcula după relaţia:
l
R = ρ⋅ (4)
S
unde prin ρ s-a notat rezistivitatea sau rezistenţa specifică a materialului din care
este confecţionat conductorul. În Sistemul Internaţional de unităţi S.I.,
< ρ > S .I . = 1 Ω ⋅ m , iar în sistemul tolerat C.G.S. < ρ > C .G.S . = 1 Ω ⋅ cm .
În cazul soluţiilor, se utilizează mărimea inversă rezistivităţii, numită
conductivitate σ sau conductanţă specifică:

1
σ= (5)
ρ
În S.I., unitatea de măsură pentru conductivitatea electrică este
Ω ⋅ m −1 = S ⋅ m −1 , iar în sistemul tolerat C.G.S. este 1 Ω −1 ⋅ cm −1 = S ⋅ cm −1 .
−1

Din relaţiile (3) şi (4) se poate obţine pentru conductanţă:

S
G =σ ⋅ (6)
l
Atât rezistivitatea cât şi conductivitatea, depind de natura substanţei dizolvate, de
temperatură şi de concentraţia soluţiilor.

Aplicaţii medicale
Conductanţa electrică este frecvent măsurată în laborator, în scopul de a
controla puritatea unor solvenţi, de a determina concentraţia electroliţilor prezenţi
în diferite lichide biologice sau de a titra substanţe ionice. Ca solvent
farmaceutic, apa distilată este considerată pură dacă în urma măsurătorilor
conductometrice se obţine pentru conductivitatea acesteia o valoare de 5,5
µS/cm.
Tomografia electrică de impedanţă (impedanţa reprezintă rezistenţa
electrică totală a unui ţesut străbătut de curent electric) este o metodă medicală de
investigare ce se bazează pe analiza conductivităţii electrice a ţesuturilor. Cu
câteva excepţii, ţesuturile au conductivitatea constantă în anumite limite. Astfel,
orice modificare a structurii normale se va reflecta în schimbarea valorii
conductivităţii electrice a ţesutului.

111
Scopul lucrării
Lucrarea prezentă propune măsurarea valorilor conductanţei unor soluţii
de electroliţi şi urmărirea modului în care aceasta variază cu concentraţia,
respectiv cu temperatura soluţiei.
În cadrul lucrării se va efectua:
- calibrarea conductometrului;
- măsurarea conductanţei apei distilate, a apei de robinet şi a unor soluţii
de KCl de concentraţii cunoscute, aflate la temperatura laboratorului;
- aflarea concentraţiei molare a unei soluţii utilizând soluţii standard;
- studiul variaţiei cu temperatura a conductanţei unei soluţii de
concentraţie cunoscută.

Descrierea aparatului
Măsurătorile experimentale vor fi realizate cu ajutorul conductometrului
OK 112 (Figura 2.8.3):
- conductometrul (1);
- electrodul de măsurare (2) împreună cu cablul de legătură (3);
- suportul electrodului (6), termometru (7), pahar Berzelius (4) ce va
conţine soluţia analizată (5).

Figura 2.8.3. Conductometrul OK 112

112
 Pe panoul frontal al conductometrului se găsesc:
- scalele gradate (11), utilizate la citirea valorii conductanţei soluţiei: scala
superioară fiind divizată între 0 şi 1 şi scala inferioară între 0 şi 3 (3,3);
- led-ul ON (8) a cărui aprindere semnalizează funcţionarea
conductometrului;
- butonul „CAL” (9) permite calibrarea aparatului;
- întrerupător de calibrare (12) aflat pe panoul din spate al aparatului
(colţul stâng superior);
- butonul „RANGE” (10) permite alegerea domeniului de măsură a
conductanţei în intervalul 0,01 µS – 1 S; poate fi poziţionat pe 13 domenii de
măsură diferite: 300, 100, 30, 10, 3 şi 1 (în domeniul µS), respectiv 1000, 300,
100, 30, 10, 3 şi 1 (în domeniul mS).
Atenţie : La măsurarea conductanţei unei soluţii necunoscute, iniţial se
va poziţiona butonul „RANGE” pe domeniul 1000 mS. Se va creşte treptat
sensibilitatea aparatului prin rotirea butonului “RANGE” în sens antiorar
(contrar acelor de ceasornic) până ce acul indicator al conductometrului
deviază în zona centrală a scalelor gradate. Depăşirea în mod repetat a
capătului scalei de către acul indicator poate duce la decalibrarea şi
defectarea instrumentului de măsură.
Dacă butonul “RANGE” indică un domeniu de măsură ce începe cu cifra
1 (1,10,100,1000, atât în domeniul mS cât şi în µS), valorile conductanţei
se vor citi pe scala superioară, aplicând factorii de multiplicare necesari.
Dacă butonul “RANGE” indică un domeniu de măsură ce începe cu cifra
3 (3,30,300, atât în domeniul mS cât şi în µS), valorile conductanţei se
vor citi pe scala inferioară, aplicând factorii de multiplicare
corespunzători. Factorii de multiplicare se obţin raportând valoarea
indicată de butonul range la valoarea înscrisă la capătul scalei pe care se
face citirea respectivă.

Modul de lucru
1. Calibrarea aparatului
- se poziţionează electrodul în aer pe tot parcursul calibrării, scoţându-l din
paharul Berzelius cu apă distilată;
- în urma introducerii fişei în priză, starea de funcţionare a conductometrului
este indicată de aprinderea led-ului „ON” (conductometrul nu este prevăzut
cu buton de pornire/oprire);
- se lasă aparatul timp de 1 minut pentru a intra în regim de lucru;
113
 - iniţial, se va poziţiona butonul „RANGE” pe domeniul 1000 mS;
- se apasă întrerupătorul (12) situat pe panoul din spate al aparatului (colţul
din stânga sus), acul indicator deplasându-se spre dreapta până la reperul
roşu al scalei superioare;
- dacă acul indicator nu se suprapune perfect cu reperul roşu, ţinând apăsat
întrerupătorul (12), se va roti butonul “CAL” (9) până ce acul indicator va
ajunge în dreptul capătului scalei superioare (unde este marcat reperul roşu);
Atenţie: Realizarea incorectă a calibrării duce la apariţia erorilor
sistematice de măsurare ce vor afecta toate determinările ulterioare.
2. Studiul variaţiei conductanţei cu concentraţia soluţiei
- electrodul se spală foarte bine cu apă distilată, utilizând agitatorul magnetic
(electrodul se consideră curat dacă conductanţa apei distilate utilizate la
spălat are valori sub 50 µS, în caz contrar apa se aruncă iar procesul de
spălare trebuie reluat);
- se măsoară conductanţa pentru apă distilată, respectiv apă de la robinet, iar
valorile obţinute se trec în Tabelul 1;
- după regula de citire descrisă anterior, se măsoară conductanţa pentru
soluţiile de KCl având concentraţii cuprinse între 0,1 M şi 0,5 M;
- se efectuează câte 3 determinări pentru fiecare soluţie (notându-se cu G1, G2,
G3), valorile trecându-se în Tabelul 1; se calculează valoarea medie G a
conductanţei pentru fiecare soluţie;
- se efectuează 3 determinări şi pentru conductanţa soluţiei de concentraţie
necunoscută;
- pe baza valorilor experimentale, se construieşte graficul variaţiei valorii
medii a conductanţei, G , cu concentraţia molară a soluţiei;
- prin metoda interpolării, se va determina din grafic valoarea necunoscută a
concentraţiei molare a soluţiei de cercetat.
3. Studiul variaţiei cu temperatura a conductanţei unei soluţii
- utilizând soluţia standard de concentraţie 0,5 M, se va măsura valoarea
conductanţei acesteia corespunzător unui interval de temperaturi cuprinse
între temperatura laboratorului şi 37°C;
- creşterea temperaturii soluţiei se va realiza cu ajutorul încălzitorului cu
agitator magnetic (Figura 2.8.4);
- după introducerea în priză a fişei încălzitorului, se poziţionează întrerupătorul
acestuia (1) pe poziţia “1” (ON);
- pentru a evita încălzirea neomogenă şi foarte rapidă a soluţiei de cercetat,
paharul Berzelius conţinând soluţia standard de concentraţie 0,5 M se
114
 introduce în cristalizorul situat pe plită, apoi se scufundă atât electrodul de
determinare, cât şi sonda termometrului electronic (6) în soluţia din pahar;
- butonul (3) cu ajutorul căruia se modifică viteza de agitare se va roti până la
obţinerea unei turaţii medii, LED-ul (4) indicând funcţionarea agitatorului
magnetic;
- se citeşte valoarea conductanţei soluţiei, corespunzătoare temperaturii iniţiale
a soluţiei (indicată de afişajul digital (7) al termometrului ce se află
scufundat în Berzelius), şi se trece în Tabelul 2;
- se roteşte butonul (2) de reglaj al temperaturii până în dreptul valorii de 50°C,
LED-ul (5) indicând începerea încălzirii;
- se fac citiri ale conductanţei la fiecare creştere a temperaturii cu 1°C, până la
valoarea de 37°C, datele trecându-se în Tabelul 2;
- încălzitorul, respectiv agitatorul magnetic se decuplează rotind butonul (2),
respectiv (3) în sens antiorar până la stingerea LED-urilor (4) şi (5);
- întrerupătorul (1) se aduce în poziţia “0” (OFF);

Figura 2.8.4. Încălzitor cu agitator magnetic şi termometru electronic

- electrodul şi sonda termometrului se scot din soluţie; aceasta se toarnă înapoi

în vasul din care a provenit;
Obs. Electrodul de determinare trebuie scos din soluţia încălzită
imediat după efectuarea măsurătorilor.
- se clăteşte electrodul, respectiv vasul de determinare cu apă distilată;
- pe baza datelor din Tabelul 2 se trece la trasarea graficului de variaţie a
conductanţei soluţiei cu temperatura.
115
Teste de verificare a cunoştinţelor
1. Care dintre afirmaţiile de mai jos este corectă ?
a) conductometrele sunt aparate destinate măsurării conductanţei electrice;
b) conductanţa este o mărime fizică adimensională;
c) conductometria cuprinde metodele electrochimice de analiză a conductibilităţii
ionice a soluţiilor de electroliţi;
d) un câmp electric determină migrarea ordonată a purtătorilor de sarcină
electrică;
e) conductanţa este o mărime fizică direct proporţională cu rezistenţa electrică.
2. Identificaţi răspunsul corect:
a) electroliţii sunt substanţe ale căror soluţii apoase conduc curentul electric;
b) prin dizolvarea în apă a unui electrolit, moleculele sale nu disociază;
c) electroliţii tari se regăsesc în soluţie apoasă în exclusivitate sub formă ionică;
d) disocierea în apă a unui electrolit dă naştere unor ioni negativi, numiţi cationi,
respectiv unor ioni pozitivi numiţi anioni;
e) soluţia unui electrolit slab se prezintă sub forma unui amestec de molecule
nedisociate şi ioni.
3. Definiţi conductanţa unui mediu:
S
a) G = ρ ⋅ ;
l
b) conductanţa unui mediu este valoarea inversă rezistenţei electrice a acelui
mediu;
1
c) G = 2 ;
R
d) conductanţa unui mediu este o mărime fizică adimensională;
1
e) G = .
R
4. Într-un experiment uzual de conductometrie, în soluţia de electrolit
studiată se introduc doi electrozi între care se aplică o diferenţă de
potenţial electric. Care dintre afirmaţiile de mai jos sunt adevărate ?
a) datorită valorii mari a permitivităţii electrice relative a apei, forţele de atracţie
electrostatică dintre ionii ce compun moleculele electrolitului cresc, prin urmare
molecula devine mai stabilă şi nu disociază;

116
b) moleculele electrolitului se scindează în ioni, care la rândul lor nu sunt afectaţi
de câmpul electric generat între cei doi electrozi;
c) ionii pozitivi (anionii) rezultaţi din disocierea electrolitului vor migra către
electrodul pozitiv;
d) în contact cu solventul, electrolitul se va desface în ioni, particulele cu sarcină
negativă migrând în câmpul electric către electrodul pozitiv;
e) purtătorii de sarcină rezultaţi din disocierea electrolitului vor fi antrenaţi de
câmpul electric, fiecare migrând către electrodul de semn contrar sarcinii sale
electrice.
5. Care este unitatea de măsură a conductanţei ?
a) ohm; b) ohm⋅cm; c) Siemens;
d) 1/Siemens; e) volt.
6. Care este unitatea de măsură a rezistivităţii (ρ) în C.G.S. ?
a) ohm⋅m; b) Siemens⋅m; c) ohm⋅cm;
d) 1/ohm; e) 1/Siemens.
7. Selectaţi varianta corectă referitor la rezistenţa electrică a unui
conductor:
a) dependenţa rezistenţei electrice de materialul conductor este asigurată de o
constantă de material numită rezistivitate;
b) depinde invers proporţional de aria secţiunii transversale a conductorului;
c) variază direct proporţional cu conductanţa electrică;
d) depinde de natura materialului din care este confecţionat conductorul printr-o
constantă de material numită constanta celulei;
e) scade cu creşterea lungimii conductorului.
8. Alegeţi răspunsul corect referitor la conductivitate:
a) se defineşte ca inversul conductanţei electrice;
b) este o mărime fizică fără unitate de măsură;
c) se mai numeşte şi conductanţă specifică;
d) se defineşte ca inversul rezistivităţii;
e) se măsoară în S.I. în Ω-1⋅m-1.

117
 9. Metoda conductometrică poate fi utilizată în medicină pentru:
a) determinarea spectrului de absorbţie a medicamentelor;
b) controlul purităţii apei distilate utilizate ca solvent medicamentos;
c) determinarea temperaturii centrale;
d) tomografia electrică de impedanţă;
e) măsurarea concentraţiilor de substanţe ce nu disociază ionic.

118
 Disciplina de BIOFIZICĂ Nume ........................................

Prenume....................................
Facultatea .......................................
…………………………………….. Seria ................ Grupa ..................

Lucrarea Nr.......

Noţiuni teoretice

Data: Semnătura cadrului didactic

119
 Tabelul 1
Concentraţia Conductanţa
molară (mS)
Soluţia
(mol/L)
G1 G2 G3 G Sm

apă
distilată
apă de
robinet
1 0,1
2 0,2
3 0,3
4 0,4
5 0,5
6 X

Tabelul 2
Temperatura Conductanţa Temperatura Conductanţa
soluţiei 0,5 M soluţiei 0,5 M soluţiei 0,5 M soluţiei 0,5 M
(°C) (mS) (°C) (mS)
20 29
21 30
22 31
23 32
24 33
25 34
26 35
27 36
28 37

120
 Graficul 1
Variaţia conductanţei cu concentraţia soluţiei

121
 Graficul 2
Variaţia conductanţei cu temperatura soluţiei

122
 2.9. OCHIUL CA INSTRUMENT OPTIC

Noţiuni teoretice
Ochiul uman este un organ de simţ capabil să recepţioneze unde
electromagnetice cu lungimea de undă în vid cuprinsă între 400 nm şi 700 nm.
Mulţimea lungimilor de undă pentru care ochiul este sensibil este determinată de
pigmenţii fotosensibili din celulele fotoreceptoare care se găsesc în retină. Retina
tapetează suprafaţa interioară posterioară a globului ocular şi este alcătuită din
mai multe straturi de celule. Cei care doresc să aprofundeze mecanismele
biofizice ale fotorecepţiei sunt invitaţi să consulte cursul de biofizică sau orice
tratat care prezintă fiziologia analizorului vizual. Pentru a înţelege această lucrare
practică este suficient să privim retina drept un sistem biologic care joacă un rol
similar filmului fotografic sau al senzorului CCD din aparatele de fotografiat.
Privit ca un instrument optic, globul ocular refractă lumina de aşa manieră
încât într-o anumită regiune a retinei să se formeze imaginea clară a obiectelor de
la care provine lumina ce pătrunde în ochi.
În vid, lumina se propagă cu viteza c = 3×108 m/s; într-un mediu
transparent, viteza de propagare a luminii este mai mică. În sticlă, de exemplu,
viteza de propagare a luminii este v = 2×108 m/s. Raportul acestor viteze, n = c v ,
se numeşte indicele de refracţie (absolut) al mediului ( n = 3 2 = 1,5 pentru sticlă).
Atunci când un fascicul de lumină întâlneşte un dioptru (o suprafaţă de
separaţie a două medii transparente, cu indici de refracţie diferiţi), o parte din
fascicul se reflectă (revine în primul mediu, caracterizat prin indicele de refracţie
n1), iar restul se refractă (pătrunde în celălalt mediu, caracterizat prin indicele de
refracţie n2, schimbându-şi, de regulă, direcţia de propagare). Notăm prin i ,
respectiv r , unghiul dintre raza incidentă, respectiv refractată şi normala dusă la
suprafaţa de separaţie în punctul de incidenţă. Refracţia luminii satisface două
legi: (1) Raza incidentă, raza emergentă şi normala la dioptru dusă în punctul de
incidenţă se găsesc în acelaşi plan. (2) Unghiul de incidenţă i şi unghiul de
refracţie r satisfac relaţia n1 sin i = n2 sin r . Astfel, dacă raza nu cade
perpendicular pe dioptru ( i ≠ 0 ) ea îşi va schimba direcţia de propagare. Atunci
când raza pătrunde într-un mediu mai dens optic ( n2 > n1 ), ea se va apropia de
normala dusă în punctul de incidenţă ( r < i ).
După cum se observă în Figura 2.9.1, pentru a ajunge la retină, lumina are
de traversat patru dioptri: suprafaţa anterioară a corneei, suprafaţa posterioară a
corneei, suprafaţa anterioară a cristalinului şi suprafaţa posterioară a cristalinului.
Fiecare dintre aceşti dioptri contribuie la modificarea direcţiei de propagare a
luminii. Ochiul normal (emetrop) este astfel construit încât lumina care provine
123
de la obiecte îndepărtate (mai precis, aflate la o distanţă de peste 6 metri de ochi)
este focalizată pe retină: razele de lumină care provin dintr-un punct al obiectului
se întâlnesc într-un punct al retinei, formând astfel imaginea acelui punct al
obiectului.

Figura 2.9.1. Anatomia ochiului uman

În starea relaxată a musculaturii ciliare, adică în cazul privirii obiectelor

aflate la distanţă mai mare de 6 m faţă de ochi, cristalinul este aplatizat (sub
acţiunea fibrelor zonulei), contribuind la convergenţa totală a ochiului astfel încât
razele de lumină care provin de la obiecte îndepărtate să fie focalizate pe retină.
Asemenea raze formează un fascicul incident paralel; prin urmare, un ochi relaxat
transformă un fascicul paralel într-unul convergent, razele căruia se întâlnesc
într-un punct al retinei. Atunci când un obiect se apropie de ochi, musculatura
ciliară se contractă, reducând astfel tensiunea din fibrele zonulei, iar cristalinul,
în virtutea elasticităţii sale, se bombează (îşi micşorează razele de curbură,
realizând o convergenţă mai puternică a razelor de lumină).
Acomodarea maximă se obţine atunci când zonula este complet relaxată.
Punctul cel mai apropiat de ochi care poate fi văzut clar în aceste condiţii poartă
numele de punctum proximum. Distanţa minimă de vedere clară este distanţa
dintre ochi şi punctum proximum; ea are valoarea de 25 cm pentru o persoană cu
vedere normală, este mai mică decât 25 cm pentru un miop şi mai mare pentru un
hipermetrop, respectiv pentru o persoană care suferă de presbiopie.
124
 Punctum remotum este punctul cel mai apropiat de ochi care poate fi văzut
clar fără acomodare. Acesta este situat la circa 6 m de ochii unei persoane cu
vedere normală. Obiectele situate la distanţe mai mari nu reclamă acomodare.
Din acest motiv, în condiţii de efort îndelungat de acomodare (citit, lucrat pe
calculator) se recomandă ca după fiecare 10 minute de lucru să ne relaxăm ochii,
privind, pentru câteva secunde, obiecte situate dincolo de punctum remotum.

Descrierea aparaturii
Trusa de optică geometrică destinată vizualizării parcursului razelor de
lumină este prezentată în Figura 2.9.2.

a. b.
Figura 2.9.2. Trusă de optică geometrică pentru vizualizarea mersului razelor
de lumină prin prisme, lentile şi oglinzi
a. sursă; b. elemente optice
Modelul funcţional al ochiului uman (Figura 2.9.3) include
următoarele componente:

Figura 2.9.3. Modelul funcţional al ochiului uman

125
- emisfera anterioară a globului ocular (1) cu diafragmă variabilă şi suport pentru
lentilă;
- emisfera posterioară a globului ocular (2) prevăzută cu un ecran (care substituie
retina) pentru formarea imaginii;
- suport pentru lentilă (3);
- lentilă biconcavă B1 (4), cu distanţa focală f = – 20 cm;
- lentilă biconvexă B2 (5), cu distanţa focală f = 30 cm;
- lentilă biconvexă S1 (6), cu distanţa focală f = 6,5 cm;
- lentilă biconvexă S2 (7), cu distanţa focală f = 8 cm;
- suport pentru sursa de lumină (8);
- sursă de lumină (9);
- banc optic (10) cu lungimea de 48 cm, plasat pe două picioare (12);
- picioare – suport pentru emisferele oculare (1, 2) şi suportul pentru lentilă (3).

În cadrul lucrării se va urmări:

- vizualizarea parcursului razelor de lumină prin unele sisteme optice bazate pe
refracţia şi reflexia luminii;
- studiul formării de imagine într-un model funcţional al globului ocular;

Modul de lucru
1. Studiul parcursului unui fascicul de lumină prin elemente optice
reflectante şi refractante.
• Porniţi alimentarea sursei de lumină şi montaţi obturatorul cu patru fante în
capătul apropiat de lentila colimatoare.
• Verificaţi dacă fasciculul emergent este alcătuit din raze paralele. În caz
contrar, solicitaţi ajutorul cadrului didactic.
• Plasaţi elementele optice din Figura 2.9.2b în calea luminii şi schiţaţi
parcursul razelor emergente corespunzătoare fiecărui element.
2. Identificarea elementelor refractive ale ochiului uman.
 Demontaţi modelul anatomic al ochiului (Figura 2.9.5).
 Completaţi Tabelul 1 cu denumirea elementelor optice refractive ale
ochiului în ordinea în care acestea sunt traversate de lumină.

126
 Figura 2.9.5. Model anatomic al ochiului uman

3. Studiul formării de imagine într-un model funcţional al ochiului

uman.
o Identificaţi componentele modelului funcţional al ochiului uman (Figura
2.9.3).
o Montaţi picioarele bancului optic (12 pe 10) şi ataşaţi cele patru stative
glisante de plastic (11) pe şina de aluminiu.
o Plasaţi un stativ în poziţia 43 cm şi fixaţi sursa de lumină în acest stativ.
o Plasaţi un alt stativ în poziţia 2 cm şi introduceţi emisfera posterioară a
globului ocular (2), care include un ecran de sticlă mată pe care se poate
observa imaginea formată pe retină (Figura 2.9.3).

Figura 2.9.6. Modelul funcţional al ochiului uman emetrop adaptat pentru

formarea pe retină a imaginii unui obiect apropiat

127
o Studiaţi formarea de imagine în ochiul normal (emetrop) astfel (Figura
2.9.6):
o glisaţi un stativ în poziţia 7 cm şi fixaţi în acesta emisfera anterioară
a globului ocular;
o aşezaţi lentila S1 (6) în suportul care se găseşte în emisfera
anterioară (1); această lentilă reprezintă un model al cristalinului
acomodat pentru formarea imaginii pe retină;
o descrieţi imaginea formată pe ecranul de sticlă mată de pe emisfera
posterioară (2);
o modificaţi aria diafragmei (care modelează pupila) şi descrieţi într-o
frază efectul său asupra imaginii;
o Studiaţi acomodarea ochiului pentru formarea imaginii clare a obiectelor
apropiate / îndepărtate:
o în suportul ataşat emisferei anterioare (1), înlocuiţi lentila S1 (6) cu
lentila S2 (7);
o comparaţi imaginea obiectului luminos cu cea obţinută anterior, cu
ajutorul lentilei S1;
o îndepărtaţi obiectul luminos şi stativul său, după care orientaţi
bancul optic spre obiecte îndepărtate (cum ar fi copacii care se văd
prin ferestrele laboratorului);
o descrieţi imaginea observată pe ecran;
o comparaţi curburile lentilelor S1 şi S2; lentila S1 reprezintă
cristalinul acomodat pentru vederea unui obiect apropiat, iar S2
reprezintă cristalinul atunci când musculatura ciliară este relaxată
(caz în care pe retina unui ochi normal se formează imaginea clară a
obiectelor îndepărtate).
o trageţi o concluzie privind modificările pe care le suferă cristalinul
în cursul adaptării la observarea obiectelor din ce în ce mai
apropiate;
o Studiaţi formarea de imagine în ochiul miop (prezentând miopie axială) şi
aflaţi cum se poate corecta:
o asezaţi stativul emisferei anterioare (1) în poziţia 9 cm; astfel, axa
antero-posterioară a modelului de ochi devine mai lungă cu 2 cm
decât în configuraţia care reprezintă un ochi emetrop;
o descrieţi imaginea formată pe ecran;
o plasaţi stativul dintre sursa de lumină şi emisfera anterioară a
globului ocular în poziţia 16 cm şi inseraţi suportul (3) în acest
stativ;
o care dintre lentilele B1 şi B2 este potrivită pentru a corecta formarea
de imagine în modelul de ochi miop?
128
 Figura 2.9.7. Configuraţia modelului funcţional al ochiului uman care
reprezintă formarea de imagine într-un ochi miop

o Studiaţi formarea de imagine în ochiul hipermetrop (prezentând

hipermetropie axială) şi aflaţi cum se poate corecta:
o deplasaţi stativul sursei de lumină în poziţia 45 cm.
o mutaţi suportul emisferei anterioare în orificiul din dreptul poziţiei
6 cm iar suportul emisferei posterioare în orificiul din dreptul
poziţiei
4 cm; astfel, axa antero-posterioară a modelului de ochi se scurtează
cu 3 cm în comparaţie cu modelul de ochi emetrop;
o descrieţi imaginea formată pe ecran;
o aşezaţi stativul dintre sursa de lumină şi emisfera anterioară a
globului ocular în poziţia 13 cm şi inseraţi suportul (3) în acest
stativ;
o care dintre lentilele B1 şi B2 este potrivită pentru a corecta formarea
de imagine în modelul de ochi hipermetrop?
o Studiaţi presbiopia (scăderea capacităţii de convergenţă a ochiului) şi
corectarea acesteia:
o readuceţi suportul emisferei anterioare în orificiul central al
stativului său şi aşezaţi-l în poziţia 7 cm, corespunzătoare unui ochi
emetrop;
o plasaţi stativul sursei de lumină în poziţia 43 cm şi observaţi
imaginea; presupunem că lentila S1 montată în suportul din emisfera
anterioară (1) reprezintă cristalinul în starea de maximă adaptare (cu
raze de curbură minime); astfel, sursa de lumină se găseşte în
punctum proximum (cel mai apropiat punct care se poate observa în
condiţii de acomodare maximă).

129
 o glisaţi sursa de lumină în poziţia 34 cm şi comparaţi imaginea
formată pe ecran cu cea observată anterior în poziţia 43 cm;
o puneţi stativul dintre sursa de lumină şi emisfera anterioară a
globului ocular în poziţia 17 cm şi montaţi lentila B2 în suportul său;
ce modificări a suferit imaginea de pe ecran?
o trageţi o concluzie privind modalitatea de corectare a formării de
imagine în cazul presbiopiei.

Teste de verificare a cunoştinţelor

1. O rază de lumină cade pe un dioptru, intrând din aer (indice de refracţie
n1 = 1,00028 la 15 °C şi presiune de o atmosferă), în sticlă (indice de
refracţie n2 = 1,5). Identificaţi afirmaţiile corecte:
a) raza refractată se va propaga tangent la dioptru;
b) raza refractată se va apropia de normala dusă la dioptru în punctul de
incidenţă;
c) lumina incidentă va suferi reflexie totală pe suprafaţa de separaţie aer-sticlă;
d) raza reflectată se va apropia de suprafaţa de separaţie aer-sticlă;
e) raza refractată va fi coliniară cu raza incidentă.
2. Suprafeţele refractive traversate de lumină în ochiul uman sunt?
a) suprafaţa posterioară a cristalinului;
b) suprafaţa anterioară a corneei;
c) suprafaţa anterioară a cristalinului;
d) suprafaţa posterioară a retinei;
e) suprafaţa posterioară a corneei.
3. Un fascicul de lumină care provine de la mingea de fotbal aflată la o
distanţă de 20 de metri de un jucător:
a) este focalizat în faţa retinei dacă jucătorul este miop;
b) este focalizat pe retină dacă jucătorul este hipermetrop;
c) este focalizat pe pata oarbă dacă jucătorul suferă de presbiopie;
d) este focalizat în spatele retinei dacă jucătorul este hipermetrop;
e) este focalizat în spatele retinei dacă jucătorul este miop.
4. Presbiopia:
a) se datorează creşterii axei antero-posterioare a globului ocular;
b) se datorează scăderii în timp a elasticităţii cristalinului;
c) are la bază scăderea razei de curbură a corneei;
d) se manifestă prin opacizarea cristalinului;
e) se întâlneşte, cu precădere, la copii.
130
 5. Un fascicul format din raze de lumină paralele cu axa optică a ochiului:
a) devine convergent în urma traversării feţei anterioare a corneei;
b) rămâne paralel până la momentul trecerii prin cristalin;
c) devine divergent după traversarea feţei anterioare a cristalinului;
d) redevine paralel în urma traversării cristalinului;
e) devine convergent abia după traversarea cristalinului.

6. Ochiul miop:
a) se caracterizează printr-o valoare scăzută a elasticităţii cristalinului;
b) formează imaginea obiectelor îndepărtate într-un plan situat în faţa retinei;
c) formează imaginea obiectelor îndepărtate într-un plan situat în spatele retinei;
d) poate avea axa antero-posterioară mai mare decât un ochi emetrop;
e) formează imaginea obiectelor îndepărtate pe suprafaţa retinei.

7. Ochiul hipermetrop:
a) formează imaginea obiectelor îndepărtate într-un plan situat în faţa retinei;
b) formează imaginea obiectelor îndepărtate într-un plan situat în spatele retinei;
c) poate avea axa antero-posterioară mai mare decât un ochi emetrop;
d) poate avea axa antero-posterioară mai mică decât un ochi emetrop;
e) se caracterizează printr-o valoare crescută a elasticităţii cristalinului;

8. În cursul acomodării ochiului pentru formarea pe retină a imaginii unor

obiecte din ce în ce mai apropiate:
a) creşte axa antero-posterioară a globului ocular;
b) creşte indicele de refracţie al cristalinului;
c) scade convergenţa totală a ochiului;
d) creşte convergenţa cristalinului;
e) scad razele de curbură ale ambelor feţe ale cristalinului.

9. Punctum proximum:
a) este punctul cel mai apropiat de ochi care poate fi văzut clar fără acomodare;
b) este punctul cel mai îndepărtat de ochi care poate fi văzut clar fără acomodare;
c) este punctul cel mai apropiat de ochi care poate fi văzut clar în condiţii de
acomodare maximă;
d) este punctul cel mai îndepărtat de ochi care poate fi văzut clar în condiţii de
acomodare maximă;
e) este punctul de pe faţa posterioară a cristalinului care se găseşte cel mai
aproape de retină.

131
 10. Punctum remotum:
a) este punctul cel mai apropiat de ochi care poate fi văzut clar fără acomodare;
b) este punctul cel mai îndepărtat de ochi care poate fi văzut clar fără acomodare;
c) este punctul cel mai apropiat de ochi care poate fi văzut clar în condiţii de
acomodare maximă;
d) este punctul cel mai îndepărtat de ochi care poate fi văzut clar în condiţii de
acomodare maximă;
e) este punctul de pe faţa anterioară a cristalinului care se găseşte cel mai departe
de retină.

132
 Disciplina de BIOFIZICĂ Nume ........................................

Prenume....................................
Facultatea .......................................
Seria ............ Grupa ..................

Lucrarea Nr.......

Noţiuni teoretice

Data: Semnătura cadrului didactic

133
Completaţi Figura de mai jos cu parcursul razelor emergente :

Parcursul razelor prin elemente optice bazate pe refracţia şi pe reflexia luminii

Tabelul 1. Suprafeţele refractive ale ochiului uman, în ordinea în care acestea

sunt traversate de lumină
Mediul din Mediul în
Nr.crt. Denumire dioptru care vine care intră
lumina lumina
1.
2.
3.
4.

134
Concluzii:

1. În cursul acomodării pentru vederea unor obiecte din ce în ce mai apropiate

cristalinul se bombează / aplatizează tot mai mult, iar razele sale de curbură se
modifică astfel:
 raza de curbură a feţei anterioare a cristalinului creşte / scade
 raza de curbură a feţei posterioare a cristalinului creşte / scade

2. Formarea de imagine în ochiul miop se poate corecta prin inserarea unei lentile
convergente / divergente în faţa ochiului. Această lentilă transformă un fascicul
incident de raze paralele într-unul convergent / divergent; acesta din urmă cade
pe suprafaţa ochiului, fiind focalizat pe retină.

3. Formarea de imagine în ochiul hipermetrop se poate corecta prin inserarea unei

lentile convergente / divergente în faţa ochiului. Această lentilă transformă un
fascicul incident de raze paralele într-unul convergent / divergent; acesta din
urmă cade pe suprafaţa ochiului, fiind focalizat pe retină.

4. Presbiopia se poate corecta cu ajutorul unei lentile convergente / divergente.

Din acest punct de vedere este similară hipermetropiei / miopiei, deşi diferă în
ceea ce priveşte cauza sa.

135
136
 ANEXA

Tabelul 1. Densitatea apei ρo (g/cm3) la diferite temperaturi t (°C)

t ρ0 t ρ0 t ρ0
(°C) (g/cm3) (°C) (g/cm3) (°C) (g/cm3)
0 0,99987 12 0,99952 24 0,99732
1 0,99993 13 0,99940 25 0,99707
2 0,99997 14 0,99927 26 0,99681
3 0,99999 15 0,99913 27 0,99654
4 1,00000 16 0,99897 28 0,99626
5 0,99999 17 0,99880 29 0,99597
6 0,99997 18 0,99862 30 0,99567
7 0,99993 19 0,99843 31 0,99537
8 0,99988 20 0,99823 32 0,99505
9 0,99981 21 0,99802 33 0,99472
10 0,99973 22 0,99780 34 0,99440
11 0,99963 23 0,99757 35 0,99406

Tabelul 2. Densitatea ρ (g/cm3) a unor medii biologice

Mediu ρ (g/cm3)
Os 1,7 – 2,0
Ţesut adipos 0,92 – 0,94
Hematie 1,10
Plasmă 1,03
Sânge 1,06
Ţesut muscular 1,06
Urină 1,003 – 1,035

137
Tabelul 3. Tensiunea superficială a apei σo (dyn/cm) la diferite temperaturi t(°C)

t σ0 t σ0
(°C) (dyn/cm) (°C) (dyn/cm)
5 74,860 25 71,810
10 74,113 30 71,035
15 73,350 35 70,230
16 73,196 40 69,416
17 73,043 45 68,592
18 72,889 50 67,699
19 72,736 55 66,894
20 72,583 60 66,040
21 72,428 65 65,167
22 72,273 70 64,274
23 72,119 75 63,393
24 71,964 80 62,500

Tabelul 4. Vâscozitatea absolută a apei ηo (cP) la diferite temperaturi t(°C)

t ηo t ηo t ηo
(°C) (cP) (°C) (cP) (°C) (cP)
0 1,7921 21 0,9810 70 0,4061
5 1,5188 22 0,9579 80 0,3565
10 1,3077 23 0,9358 90 0,3165
15 1,1404 24 0,9142 100 0,2838
16 1,1111 25 0,8937
17 1,0828 30 0,8007
18 1,0559 40 0,6560
19 1,0299 50 0,5494
20 1,0040 60 0,4688

Tabelul 5. Tensiunea superficială σ (N/m) a unor soluţii biologice

Plasma oxalată 75⋅10-3

Ser sanguin 54⋅10-3 – 68⋅10-3
Salivă 70⋅10-3
Urină 58,3⋅10-3 – 72⋅10-3
138
 Submultipli
Simbolul Factorul de
Prefixul Exemplu
prefixului multiplicare
deci (d) 10-1 1 dm = 10-1 m
centi (c) 10-2 1 cm = 10-2 m
mili (m) 10-3 1 mm = 10-3 m
micro (µ) 10-6 1 µm = 10-6 m
nano (n) 10-9 1 nm = 10-9 m
pico (p) 10-12 1 pm = 10-12 m
femto (f) 10-15 1 fm = 10-15 m
atto (a) 10-18 1 am = 10-18 m
Multipli
deca (da) 10 1 1 dam = 10 1 m
hecto (h) 10 2 1 hm = 10 2 m
kilo (k) 10 3 1 km = 10 3 m
mega (M) 10 6 1 Mm = 10 6 m
giga (G) 10 9 1 Gm = 10 9 m
tera (T) 10 12 1 Tm = 10 12 m
peta (P) 10 15 1 Pm = 10 15 m
exa (E) 10 18 1 Em = 10 18 m
Tabelul 6. Multipli şi submultipli zecimali ai unităţilor de măsură

139
140
 BIBLIOGRAFIE

[1] Rottemberg Floare, Nagy I.I., Mihalaş G.I. Lucrări practice de biofizică,
Lito I.M.T., Timişoara, 1975.
[2] Neagu M., Munteanu O., Nagy I.I., Neagu A. Lucrări practice de biofizică,
Editura Eurobit, Timişoara, 2018.
[3] Alteraş I. et al. Metodele laboratorului clinic, Editura Medicală, Bucureşti,
1964.
[4] Mihalaş G.I. et al. Curs de biofizică, Editura Eurobit, Timişoara, 2008.
[5] Kovács Eugenia et al. Biofizică şi biotehnologie celulară. Metode de
cercetare. Manual de lucrări practice., Editura Universitară “Carol Davila”,
Bucureşti, 2002.
[6] Popescu A. Fundamentele biofizicii medicale, Editura ALL, 1994.
[7] Mihăilescu D., Flonta Maria-Luiza, Movileanu L. Probleme de biofizică,
Editura Universităţii din Bucureşti, 1997.
[8] Ruch T.C., Fulton J.F. Fiziologie medicală şi biofizică, Editura Medicală,
Bucureşti, 1963.
[9] Atkins P.W. Physical Chemistry, Fifth Edition, Oxford University Press,
Oxford, 1994.
[10] Bergethon P.R., Simons E.R. Biophysical Chemistry. Molecules to
membranes. Springer-Verlag, New York, 1990.
[11] Sybesma C. Biophysics. An Introduction., Kluwer Academic Publishers,
Dordrecht, 1995.
[12] Jackson M.B. Molecular and Cellular Biophysics, Cambridge University
Press, Cambridge, 2006.
[13] Dodenciu D. Biofizica. Lucrări practice de Medicină Dentară, Ediţia 6-a,
Editura Eurobit, Timişoara, 2011.
[14] Monciu Crina – Maria. et al. Analiza chimică în controlul medicamentului,
Editura Medicală, Bucureşti, 2005.

141
142