Ideologii politice

Ideologia se defineste ca un ansamblu de convingeri si de expresii cu caracter

simbolic, ce permit prezentarea, evaluarea si interpretarea lumii in functie de un anumit
model, preferat de catre un ganditor, o clasa sociala, un regim, o cultura sau o epoca istorica.
Ideologia este o matrice de gandire care ne ofera instrumentele si argumentele necesare pentru
a justifica un regim politic sau o forma de actiune si pentru a le demonta si discredita pe
altele.
Etimologia notiunii de ideologie provine de la cuvantul grecesc "eidos"="imagine" si
"logos"="stiinta, disciplina, invatatura despre idei". Termenul modern de ideologie apartine
lui Destutt de Tracy care l-a creat si l-a pus in circulatia literaturii politice

Prezente in toate societatile, in forme discrete sau in forme agre-sive,

ideologiile pot fi considerate, dupa caz, evadari din prezent, reactii critice fata de
imperfectiunile acestuia, proiecte pentru o lume mai buna, dar si apologii ale prezentului.
Vom constata, asadar, ca in orice societate exista ideologii concurente: cea promovata de
clasa dominanta este intotdeauna o ideologie a statu-quo-ului (a conservarii starii de fapt); cea
profesata de nemultumitii unei societati este ideologia schimbarii, este pledoaria in favoarea
unei forme de organizare asa-zis superioare. Ideologiile indeamna, adesea, la refuzul formelor
politice alterna-tive, practicand sistematic o atitudine maniheista (aceea care plaseaza mereu
“binele” in tabara proprie si “raul” in tabara adversarilor). O astfel de forma de cunoastere
politica intelege sa se materializeze intr-un regim politic, o oranduire sau un tip de civilizatie,
reluand parca un adagio marxist din Tezele despre Feuerbach: filosofii nu trebuie doar sa
contem-ple lumea, ci sa o si schimbe.

Putem identifica "ideologii" și în spațiul științific, cultural sau filozofic, ele implicând
strategii creative specifice, construcții de sisteme de valori, propuneri de modalități evaluante
și aparate critice aplicate diferitelor realizări din sectoare creative importante ale artei sau
științei, sau construcții de ipoteze asupra apariției și dezvoltății diferitelor realități fenomenale
sau sociale.

Liberalismul
Liberalismul (din franțuzescul libéralisme) este un curent ideologic și social-politic care
promovează libertatea și egalitatea în drepturi.[1] Liberalii îmbrățișează o gamă largă de opinii.
În funcție de modul de înțelegere a acestor principii, majoritatea liberalilor susțin următoarele
idei fundamentale: constituționalismul, democrația liberală, alegeri libere și corecte, drepturile
omului, comerțul liber, precum și libertatea religioasă.[2][3][4][5][6] Liberalismul cuprinde mai
multe tendințe intelectuale și tradiții, dar curentele dominante sunt liberalismul clasic, care a
devenit popular în secolul al XVIII-lea,[7] și liberalismul social, care a devenit popular
în secolul al XX-lea.[8]
Stricto sensu, liberalismul, numit „clasic”, este un curent filosofic născut în Europa secolelor
al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere,
drepturi naturale pe care nicio putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate
și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale altor forme de
putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare. În sens larg, liberalismul proslăvește
construirea unei societăți caracterizate prin: libertatea de gândire a indivizilor, domnia
dreptului natural, liberul schimb de idei, economia de piață pe baza inițiativei private și un
sistem transparent de guvernare, în care drepturile minorităților sunt garantate. Există mai
multe curente de gândire liberală care se diferențiază într-un mod mai precis prin
fundamentele lor filosofice, prin limitele asignate statului și prin domeniul asupra căruia ele
aplică principiul libertății.
Liberalismul politic este doctrina care vizează reducerea puterilor statului la protecția
drepturilor și libertăților individuale, opunându-se ideii de „stat providențial”. Indivizii sunt
liberi să își urmărească propriile interese, atât timp cât nu afectează drepturile și libertățile
celorlalți. Liberalismul economic este doctrina care proclamă libera concurență pe piață,
neintervenția statului în economie și are ca principiu fundamental proprietatea individuală.

Conservatorismul
Conservatorismul este o filozofie politică și socială ce promovează instituțiile sociale în
contextul culturii și civilizației. Printre principalele elemente ale conservatorismului se
numără tradiția, imperfecțiunea umană, unitatea organică, ierarhia și autoritatea și dreptul la
proprietate.[1] Conservatorii caută să conserve o gamă de instituții
precum monarhia, religia, administrația parlamentară și dreptul la proprietate, având
obiectivul de a evidenția stabilitatea și continuitatea socială[2] în timp ce elemente mai extreme
precum reacționarii se opun modernismului și caută să se întoarcă la „lucrurile așa cum sunt”.
[3][4]

Avându-și originea în celebrul dicton al lui Lucius Cary, al II-lea Viconte Falkland: „Atunci
când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”, conservatorismul a
fost fundamentat ca doctrină politică de către gânditorul Edmund Burke.
Termenul a fost utilizat pentru prima dată în context politic în 1818 de către François-René de
Chateaubriand[5] în timpul perioadei Restaurației Bourbonilor, ce a căutat să elimine
politicile Revoluției Franceze. Pe plan istoric, asociat cu dreapta politică, termenul a fost
folosit pe parcurs pentru a descrie o gamă largă de viziuni. Nu există un singur set de politici
văzute drept conservatoare deoarece sensul conservatorismului depinde de ceea ce este
considerat tradițional într-un loc și timp dat. Așadar, conservatorii din diferite părți ale lumii
—fiecare susținând propriile tradiții—pot să nu fie de acord în privința mai multor
chestiuni. Edmund Burke, politician din secolul 18 care s-a opus Revoluției Franceze, dar a
susținut Revoluția Americană, este considerat unul dintre principalii teoreticieni ai
conservatorismului britanic din anii 1790.[6]
Potrivit lui Quintin Hogg, președinte al Partidului Conservator britanic în 1959:
„Conservatorismul nu este atât o filozofie cât o atitudine, o forță constantă, ce îndeplinește o
funcție fără sfârșit de dezvoltare a unei societăți libere și corespunde unei necesități adânci și
permanente a naturii umane însăși.”[7]
În societățile moderne, conservatorismul este unul dintre cele trei așa-numite ideologii de
bază: liberalismul, socialismul și conservatorismul. Ar trebui distins de obscurantism, de
dorința de a inversa ostilitatea față de inovații, precum și de tradiționalism. Conservatorismul
modern (neo-conservatorismul) este uneori chiar mai flexibil și mai agil decât alte mișcări
politice.

Social-democratismul
Democrație socială sau social-democrația este o doctrină politică care s-a lansat spre
sfârșitul secolului XIX. Inițial, suportul pentru democrație socială a venit de la marxiști și
primele partide social-democrate au inclus socialiști revoluționari (Rosa Luxemburg, Karl
Liebknecht, Clara Zetkin și Vladimir Ilici Lenin), precum și socialiști moderați (Eduard
Bernstein și Karl Kautsky). După Al Doilea Război Mondial și Revoluția Rusă din 1917,
democrația socială a fost asociată, în exclusivitate, cu o formă de socialism moderată și
nerevoluționară, diferită de alte doctrine de stânga, precum comunismul.
Social-democrația modernă pune accent pe o reformă legislativă treptată a
sistemului capitalist, cu țelul de a face acest sistem mai echitabil și uman. Doctrina social-
democrată este astăzi răspândită în lume, fiind în multe țări, mai ales în Europa, cea mai
puternică forță de stânga.

Nazismul
Nazismul sau național-socialismul (în germană: Nationalsozialismus) a fost ideologia și
politica totalitară naționalistă, rasistă, antisemită și anticomunistă a Germaniei naziste, care au
fost aplicate în timpul dictaturii lui Adolf Hitler în statul german între 1933 și 1945. Cuvântul
"nazism" provine de la prescurtarea numelui național-socialism (Nationalsozialismus,
prescurtat în germană Nazi, pronunțat /ˈna.t͡si/, v. AFI). În 1921 Hitler a devenit
liderul Partidului Muncitoresc Național-Socialist
German (Nationalsozialistische  Deutsche Arbeiterpartei, scurt NSDAP), iar la 30 ianuarie
1933 cancelarul (prim-ministrul) Germaniei, al Reich-ului german, cunoscut drept Al treilea
Reich.În momentul de față, în Germania, nazismul precum și folosirea svasticii sunt interzise
prin lege, dar mai există grupări și chiar partide neonaziste, unele ilegale. Folosirea
simbolurilor naziste, inclusiv a svasticii, nu este permisă în Germania decât în cazuri
excepționale.

Comunismul
Teoretic, în comunism toate bunurile aparțin societății ca întreg, și toți membrii acesteia se
bucură de același statut social și economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei
societăți comuniste ideale este: „De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”.[1] [2],
sintagmă preluată (aproape literal) din Noul Testament.[3][4] Comunismul ideal, sau teoretic,
are astfel o istorie străveche: după ce a fost propus în Republica lui Platon, el a fost adoptat
de apostolii creștinismului, ei întemeind o societate comunistă, printre
primii creștini din Palestina antică.[5][6][7][8][9][10][11][12][13] Această idee le-a fost dată de Isus.[14] De
exemplu, în creștinismul primitiv, Anania și Safira au fost pedepsiți cu moartea pentru că nu
și-au dat toată averea colectivului.[15][16][17][18] Filozofia Sfântului Ioan Gură de Aur avea și ea
conotații egalitariste similare, Gură de Aur considerând că toate bunurile lumești trebuie egal
împărțite între creștini.[19] Platon a enunțat în „Republica” sa, unele principii asemănătoare cu
cele folosite de comuniști pentru a atrage simpatia poporului și a prelua puterea, dar spre
sfârșitul vieții s-a răzgândit, schițând, în „Legile” sale, o republică centrată pe proprietate și
familie.[20] O astfel de formă de organizare socială, bazată pe sintagma de mai sus, de-a lungul
istoriei a mai fost încercată în epoca modernă. Se poate da chiar exemplul românesc
al falansterului de la Scăieni (județul Prahova) de la jumătatea secolului XIX. Sau mai nou,
organizarea chibuțurilor din Israel pentru noii imigranți. La origine, Liga Comuniștilor,
fondată la Londra în 1836 sub numele de Liga Celor Drepți, a fost o organizație comunist-
creștină. Karl Marx, membru al acestei organizații, a apostaziat de la caracterul creștin al
organizației, transformând-o prin Manifestul comunist într-o organizație cu
ideologie materialistă și atee, care explică, prin „lupta de clasă”, că fără folosirea violenței
revoluționare pentru a răsturna orânduirea socială tradițională sistemul capitalist nu poate fi
schimbat; pentru Marx, orice formă de religie este un „drog pentru a amorți poporul”. Karl
Marx a arătat mecanismele economice și sociale prin care religiile domină conștiința
popoarelor, cui folosește acest drog.
După Revoluția din februarie 1917 din Rusia țaristă, care a răsturnat monarhia și
produs o republică democrată[necesită  citare], a urmat în Octombrie puciul comunist („bolșevic”),
numit, ulterior, „Revoluția din Octombrie”), care a produs un regim inspirat de marxism (și de
diversele ideologii derivate, cea mai notabilă fiind a Marxism-Leninismului) și de tradițiile
politice ruse. Potrivit concepției marxist-leniniste a progresului în istorie, există patru faze ale
dezvoltării economice a societății: sclavia, feudalismul, capitalismul, socialismul, și, în final,
comunismul. Această concepție materialist-istorică a comunismului, arată că din sistemul
economic derivă toate celelalte sisteme (social, juridic, cultură). De asemenea,
dezvoltă concepția determinismului, potrivit căreia fiecare individ dintr-o clasă are un gen de
comportament indus nu de gândirea acelui individ, ci de clasa la care aparține, și de aceea el
trebuie reeducat în lumina noii societăți comuniste. Acest concept determinist este cel care a
folosit la justificarea lagărelor de reeducare, în care au murit milioane de oameni în
decursul secolului XX, în Rusia sovietică a lui Stalin, China, și în celelalte state frățești.[21] De
asemenea, comuniștii au naționalizat proprietățile private prin procesul de colectivizare în
agricultură, sau etatizare în industrie și comerț.[22] Tradiția politică rusă reprezintă unul din
factorii care au influențat în mod decisiv practica noului regim postrevoluționar rus: există o
aproape perfectă continuitate de metodă și practică în materie de politici represive și
antidemocratice între autocrația țaristă, pe de-o parte, și regimul bolșevic care a înlocuit-o, pe
de altă parte, diferențele existând eventual, acolo unde ele chiar există, la nivel de eficacitate
ale acestor politici: birocrația și aparatul represiv bolșevice s-au dovedit a fi mai eficiente
decât cele aristocratice, țariste, cu tot ce-a însemnat asta bine și rău. Cenzura, pușcăria
politică, lagărul de muncă siberian, teroarea polițienească, crima politică, reprimarea
libertăților individuale, controlul populației prin agenți ai serviciilor secrete, toate au existat în
Rusia țaristă înainte de a fi folosite de regimul bolșevic.
România comunistă este o denumire neoficială, folosită cu referire la
perioada comunistă din istoria României în care țara a fost cunoscută cu denumirile oficiale
de Republica Populară Romînă / Republica Populară Română[1], respectiv Republica
Socialistă România. În această perioadă, Partidul Comunist Român (care s-a numit Partidul
Muncitoresc Român între 1948-1965) a fost, de facto, partidul politic unic care a dictat prin
guvern viața publică în România.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a făcut presiuni
pentru includerea în guvernele postbelice a unor reprezentanți ai Partidul Comunist din
România, recent reintrat în legalitate (partidul fusese interzis în 1924 pe motivul acceptării
tezei cominterniste „a dreptului popoarelor oprimate din România imperialistă la
autodeterminare până la despărțirea de stat”)[2], în vreme ce liderii necomuniști erau eliminați
în mod constant din viața politică. În primii ani de dominație comunistă resursele României au
fost exploatate de sovietici prin intermediul companiilor mixte româno-sovietice SovRom,
înființate după încheierea conflagrației mondiale pentru a gestiona plata uriașei datorii de
război către URSS, stabilită prin Tratatul de Pace de la Paris la suma deloc neglijabilă de
300.000.000 dolari (la valoarea din 1938, echivalentul a cca. 5 miliarde de dolari la valoarea
din 2014). SovRom-urile nu au fost ceva specific românesc, sovieticii înființând asemenea
societăți mixte în toate țările care trebuiau să le plătească despăgubiri de război (în Finlanda,
de pildă, a fost înființată o societate mixtă pentru producerea construcțiilor de lemn numită
Puutalo Oy). Un mare număr de oameni (estimările variază de la 137 [3] la mai multe zeci de
mii [3]) au fost închiși din motive politice. Există mărturii despre numeroase cazuri de abuzuri,
asasinate sau torturi aplicate unui mare număr de oameni, în principal în cazurile oponenților
politici.[4]. La începutul deceniului al șaptelea (1960 - 1970), guvernul român a început să
treacă la acțiuni pentru creșterea gradului de independență față de Uniunea Sovietică. După
decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, survenit în martie 1965, Nicolae Ceaușescu a fost ales
noul Secretar General al PCR (în 1965) și șef al statului în 1967. Denunțarea invaziei
sovietice în Cehoslovacia din 1968 și scurta relaxare a represiunii interne, l-au ajutat pe noul
lider comunist de la București să-și creeze o imagine pozitivă în țară și în Occident. Rapida
creștere economică, susținută prin mari credite obținute din vest, nu a putut fi menținută și a
scăzut gradual în intensitate până s-a ajuns la austeritate și la represiune internă, care au avut
ca rezultat Revoluția din decembrie 1989 și prăbușirea regimului comunist și în România.

Note bibliografice:

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia_comunist%C4%83
2. Mircea Florian, Recisivitatea ca structura a lumii, vol I, Editura Eminescu, Bucuresti,
1983, p. 51
3. Robert Song (1997). Christianity and Liberal Society. Oxford University Press. p. 45.
ISBN 0-19-815933-1. (...) grounded on these foundations are the two central values of
liberalism: equality and liberty.
4. Jerry Z. Muller (1997). Conservatism: An Anthology of Social and Political Thought
from David Hume to the Present. Princeton U.P. p. 26.
5. Philosophie Magazine Hors-Série: "Les Philosophes Face Au Nazisme" (février-mars
2012), p. 8 ("Une Histoire Allemande", Entretien Avec Georges Bensoussan)
6. Ion Bulei, Conservatorismul - istorie și actualitate, Editura Tritonic, București, 2009
7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Social-democra%C8%9Bie