Sunteți pe pagina 1din 6

CURS nr.

I - Noţiunea de DREPT

Accepţiunile noţiunii de drept,


Diviziunile dreptului: drept public şi drept privat ;
Caracteristicile şi ramurile de drept public şi caracteristicile şi ramurile de drept privat,
Definiţia dreptului afacerilor

1. Accepţiunile noţiunii de drept


i) Drept obiectiv – reprezintă ansamblul normelor juridice adoptate de stat cu scopul de a
reglementa relaţiile dintre oameni în cadrul societăţii. În cadrul dreptului obiectiv distingem
dreptul pozitiv, adică totalitatea normelor juridice aflate în vigoare la un anumit moment dat şi
reprezintă componenta activă a dreptului obiectiv.
ii) Drept subiectiv – reprezintă posibilitatea (facultatea, prerogativa) unei persoane,
recunoscută şi ocrotită de dreptul obiectiv (de lege) de a avea o anumită conduită şi de a pretinde
persoanei(lor) obligate să aibă o comportare (conduită) corespunzătoare dreptului său,
comportare care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
iii) Ştiinţa dreptului – reprezintă ştiinţa socială care are ca obiect de cercetare ansamblul
regulilor de conduită (normelor juridice) adoptate de stat (care formează dreptul obiectiv)
precum şi cerinţele sociale care au impus statului să reglementeze, să adopte norme juridice

2. Diviziunea şi ramurile dreptului


Sistemul de drept românesc cunoaşte două mari diviziuni în funcţie de tipul relaţiilor
sociale pe care le reglementează, anume: dreptul public şi dreptul privat.
a. Dreptul public cuprinde normele juridice care guvernează organizarea statului,
raporturile dintre stat şi particulari precum şi raporturile dintre diferitele organisme ale statului.
În raporturile cu cetăţenii săi, statul îşi exercită puterea suverană; acestea sunt, îndeobşte,
raporturi de subordonare.
b. Dreptul privat cuprinde normele care guvernează raporturile dintre paticulari.
Raporturile de drept privat sunt, de obicei, raporturi de egalitate juridică, în sensul că nici una
dintre părţi nu îşi poate impune voinţa juridică celeilalte. Şi statul poate participa la asemenea
raporturi juridice, situaţie în care acţionează nu în virtutea puterii sale suverane, ci ca un simplu
particular (persoană juridică).

Fiecare diviziune a dreptului intern se subdivide în ramuri de drept.


Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice legate între ele prin obiectul de
reglementare (grupul de relaţii sociale pe care îl reglementează) şi metoda de reglementare.
a. Ramuri de drept public
În cadrul dreptului public regăsim următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul financiar şi fiscal, dreptul penal, dreptul procesual penal etc.
b. Ramuri de drept privat
În cadrul dreptului privat regăsim următoarele ramuri de drept: dreptul civil, dreptul
comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, etc.
Cu toate acestea, în ultima perioadă, în practică, se poate constata o întrepătrundere a
instituţiilor juridice1 care aparţin unor ramuri de drept diferite sau care se găsesc la intersecţia
dintre cele două diviziuni. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă dreptul afacerilor care
nu este o ramură de drept, în accepţiunea clasică a termenului, sus definit.
Dreptul afacerilor este o disciplină compozită, care reuneşte un ansamblu de norme şi de
instituţii juridice diverse, care în mod tradiţional se regăsesc în cuprinsul unor ramuri de drept
privat, cât şi al unor ramuri de drept public, unite prin aceea că slujesc aceluiaşi obiectiv:
reglementarea desfăşurării afacerilor.2

La baza întregului sistem de drept se află norma juridică, element fundamental ce se


concretizează într-un text concis realizat, fie sub forma unui articol de lege, fie a unui întreg act
normativ (denumit generic lege).

II - Norma juridică

Noţiunea şi trăsăturile normei juridice


Structura normei juridice
Clasificarea normei juridice
Interpretarea normei juridice
Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

1. Noţiunea şi trăsăturile normei juridice


Norma juridică (sau de drept) este o regulă socială, generală, impersonală şi obligatorie
care prescrie conduita oamenilor în raporturile dintre ei sau în raport cu societatea, având ca scop
asigurarea ordinii sociale; regulă care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.
Normele juridice sunt o categorie de norme sociale, care se adresează în mod exclusiv
oamenilor şi se caracterizează prin:
- generalitate – prevede o conduită tip,
- impersonalitate – vizează pe toţi membrii societăţii,
- obligativitate – impune o conduită de la care nu se poate abate nimeni,
- coerciţie – respectarea conduitei este asigurată cu ajutorul mijloacelor de constrângere
exercitate de stat. Prin urmare, încălcarea normei juridice atrage răspunderea juridică a celui
vinovat.

2. Structura normei juridice


i) Structura internă (logico-juridică) a normei juridice cuprinde:
a) Ipoteza arată condiţiile sau împrejurările în care se va aplica norma juridică;
b) Dispoziţia prescrie conduita părţilor adică acţiunea sau inacţiunea pe care subiectele
trebuie să o îndeplinească
1
Instituţia juridică reprezintă o grupare unitară, relativ distinctă de norme de drept, prin care se reglementează o categorie de
raporturi sociale; de ex. instituţia proprietăţii, instituţia răspunderii juridice, instituţia comerciantului etc.
2
De câte ori ne vom referi la „dreptul comun”, ce guvernează raporturile între particulari, vom avea în vedere prevederile de
drept civil, de la care vin să deroge uneori prevederile aplicabile în mediul de afaceri. Ori de câte ori nu există astfel de derogări,
dispoziţiile de drept civil sunt pe deplin aplicabile.
c) Sancţiunea reprezintă acea parte a normei juridice care stabileşte consecinţele
nerespectării conduitei prescrise de dispoziţie şi măsurile coercitive care
se pot lua de organele specializate ale statului.
ii) Structura externă (tehnico-legislativă) a normei juridice reprezintă forma de exprimare,
de exteriorizare a normei juridice în texte concise fie sub forma unui articol sau a mai multor
articole dintr-un act normativ (lege, hotărâre de Guvern etc.).

3. Clasificarea normelor juridice


 După tipul de conduită pe care o prescriu, distingem între:
a) norme imperative – conduita prescrisă de ele este obligatorie, părţile neputând deroga de la
aceasta. Sunt de două feluri:
onerative - care impun o anumită acţiune – de ex. vânzătorul are două obligaţii
principale: de a preda lucrul şi de a răspunde de dânsul (art. 1313 C. civ.) şi
prohibitive - care interzic o anumită acţiune.
b) norme dispozitive – recomandă o anumită conduită. Pot fi:
permisive - care nici nu obligă şi nici nu interzic o anumită conduită, lăsând la aprecierea
fiecărei persoane alegerea unei conduite - de ex. proprietarul unui teren poate
să facă orice lucrări asupra acestuia (să planteze sau să construiască) după
cum consideră de cuviinţă (art. 490 C.civ.) şi
supletive - reglementează o anumită conduită, care urmează să fie aplicată în mod
subsidiar, dacă persoanele nu şi-au determinat-o ele însele, adică suplinesc
voinţa părţilor.
 După criteriul sferei de aplicare, normele juridice se clasifică în:
a) norme generale – au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-o ramură de drept;
b) norme speciale – se aplică unei sfere restrânse de relaţii, derogă de la dreptul comun şi au
prioritate faţă de normele generale;
c) norme de excepţie – reglementează situaţii deosebite care necesită derogări de la conduita
prescrisă de normele generale sau normele speciale, pe care le completează fără a aduce atingere
ordinii de drept.
Normele speciale şi normele de excepţie sunt de strictă interpretare şi aplicare,
conţinutul lor neputând fi extins prin analogie şi la alte situaţii de fapt.
 Din punct de vedere al tehnicii de alcătuire normele pot fi:
- determinate - conţinutul lor este exprimat clar în actul normativ şi
cuprind cele trei elemente ipoteza, dispozitie, sanctiune;
- de trimitere – care fac trimitere la un alt act normativ sau la alta normă de drept;
- în alb – care urmează a fi întregite printr-un act normativ ce va fi adoptat în
viitor, în vederea aplicarii lor.
 După criteriul forţei juridice a actului normativ în care normele juridice sunt cuprinse
deosebim între:
Constituţie, legi, decrete, ordonanţe de guvern, hotărâri de guvern, ordine ale miniştrilor,
hotărâri ale autorităţilor publice autonome centrale sau locale etc.

4. Interpretarea normelor juridice


Interpretarea normelor juridice constituie un proces logico-raţional de lămurire şi explicare a
conţinutului regulilor de drept, de determinare a sensului pe care l-a avut în vedere legiuitorul
când a elaborat şi adoptat legea, în vederea unei aplicări cât mai juste a acestora şi încadrarea cât
mai corectă a diferitelor situaţii concrete.
Scopul interpretării normelor de drept constă în identificarea voinţei reale a legiuitorului.
În practică distingem între:
a) interpretare oficială – este realizată de o autoritate publică competentă şi are forţă juridică,
fiind astfel obligatorie. Această interpretare poate fi:
- autentică (atunci când este realizată chiar de autoritatea care a edictat norma juridică) sau
- cazuală (realizată de instanţele judecătoreşti sau de organele administraţiei în procesul de
aplicare a normei)
b) interpretare neoficială – este realizată în doctrina juridică (literatura juridică) sau în pledoariile
avocaţilor şi este facultativă, neavând forţă juridică.
În activitatea de interpretare a normei juridice pot fi utilizate mai multe metode de
interpretare, anume: metoda gramaticală, metoda istorică, metoda logică, metoda teleologică etc.

5. Acţiunea normei juridice (a actelor normative) în timp, spaţiu şi asupra persoanelor


Normele juridice se aplică având în vedere trei aspecte: acţiunea lor într-un interval de
timp, pe un anumit teritoriu şi cu privire la anumite categorii de persoane:

i) Acţiunea normei juridice în timp


Orice normă juridică se aplică atâta timp cât este în vigoare, adică din momentul în care intră
în vigoare şi până în momentul în care iese din vigoare.
Intrarea în vigoare a normei juridice reprezintă momentul iniţial, de la care începe să se aplice
aceasta asupra raporturilor juridice şi de regulă intervine la 3 zile de la data publicării în
Monitorul Oficial al României, partea I-îi, dacă nu se prevede în mod expres o anumită dată în
textul ei.
Actele normative ale Uniunii Europene (U.E.) intră în vigoare la data prevăzută în textul lor
sau, în absenţa acesteia, în a 20-a zi de la publicarea lor în Jurnalul Oficial al U.E.
Acţiunea în timp a normei juridice este guvernată de:
1. principiul aplicării imediate a legii noi şi de
2. principiul potrivit cărui nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.
De regulă, norma juridică acţionează numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că:
- norma juridică nu poate retroactiva, adică nu poate produce efecte asupra raporturilor juridice
încheiate înaintea de intrarea ei în vigoare şi
- norma juridică nu poate ultraactiva, adică nu îşi poate extinde efectele după momentul ieşirii
sale din vigoare.
Ieşirea din vigoare a unei legi se realizează prin: ajungerea la termen, căderea în desuetudine
şi, de regulă, prin abrogarea – norma juridică îşi încetează acţiunea ca urmare a intrării în vigoare
a unei norme noi.

ii) Acţiunea normei juridice în spaţiu


 Regula: Norma juridică se aplică pe întreg teritoriul statului care a edictat-o (principiul
teritorialităţii), prin urmare raporturile juridice sunt guvernate de legea locului unde au
fost încheiate.
 Excepţii: Pe teritoriul unei misiuni diplomatice se aplică legea statului reprezentat de
misiune. La bordul navelor sau aeronavelor se aplică regulile statului al cărui pavilion îl
poartă.
iii) Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor.
 Regula: Norma juridică română se aplică cetăţenilor români, apatrizilor cu domiciliul în
România şi cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul României.
 Excepţii:- personalul diplomatic beneficiază de imunitate diplomatică având imunitate de
jurisdicţie. Statul acreditar poate cere retragerea diplomatului sau poate lua iniţiativa de
a-l declara persona non-grata şi de a-l expulza în cazul în care acesta comite fapte
incompatibile cu statutul său şi care lezează grav ordinea de drept.

III - Izvoarele dreptului afacerilor

Noţiunea de izvor de drept


Clasificarea izvoarelor de drept

1. Noţiune
Conceptul de izvor de drept cunoaşte două accepţiuni:
a) izvor de drept în sens material- reprezintă condiţiile materiale ale societăţii la un moment dat
care au stat la baza voinţei legiuitorului de a reglementa un anumit domeniu social; sunt acele
„dat”-uri ale dreptului şi societăţii care determină acţiunea legiuitorului.
b) izvor de drept în sens formal – reprezintă forma de exteriorizare a normei juridice (a
manifestării de voinţă a legiuitorului).

2. Clasificarea izvoarelor dreptului afacerilor


a. izvoare scrise - actele normative (de ex.: Legea, Hotărârea de Guvern, Ordonanţa de
Guvern, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului, Ordinele miniştrilor,
Regulamente, Circulare etc.) şi
- contractul normativ (de ex.:Contractul colectiv de muncă unic la nivel
naţional).
b. izvoare nescrise - obiceiul juridic (cutuma) – constă într-o practică generală, relativ
îndelungată, repetată, în raporturile dintre subiectele de drept, acceptată de
către acestea drept regulă obligatorie. Pentru ca obiceiul să fie izvor de drept
este necesar ca o normă juridică din cuprinsul unui act normativ să facă
trimitere expresă la respectivul obicei.
Nu constituie izvor de drept:
1. Doctrina – reprezintă literatura juridică.
2. Jurisprudenţa – reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti.
În mod excepţional constituie izvor de drept: deciziile Curţii Constituţionale; deciziile
Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie în cazul recursului în interesul legii promovat de Procurorul
General atunci când se constată că în practica instanţelor de recurs o anumită reglementare este
aplicată în mod diferit, precum şi hotărârile Curţii Europene de Justiţie sau cele ale Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
Întrebări şi grile

1. Analizaţi sub aspect structural următoarea normă juridică: “În vederea dobândirii personalităţii
juridice, asociaţii încheie actul constitutiv şi statutul asociaţiei, în formă autentică, sub sancţiunea
nulităţii absolute”(art. 6 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 privind asociaţiile şi
fundaţiile).

2. Calificaţi următoarele norme juridice, din punctul de vedere al conduitei prescrise:


“Toate donaţiunile se fac prin act autentic” (art. 813 din Codul civil);
“Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege” (art. 949 din Codul
civil);
“Instanţa, dacă socoteşte necesar, poate cere părţilor, după încheierea dezbaterilor, să depună
concluzii scrise (art. 342 alin. (1) din Codul de procedură penală);
“Societatea pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu s-a
prevăzut un număr mai mare” (art. 154 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale).

3. Ce principii guvernează aplicarea legii în timp?


a) principiul neretroactivităţii;
b) principiul aplicării imediate a legii noi;
c) principiul retroactivităţii;
d) principiul ultraactivităţii.

4. Legile intră în vigoare:


a) la data adoptării;
b) după 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial;
c) la data promulgării.

Test de Autoevaluare:
1. Ce este dreptul subiectiv? Prin ce se particularizează dreptului public de dreptul privat? Prin ce
se caracterizează dreptul afacerilor?
2. Definiţi norma juridică şi arătaţi structura acesteia? Arătaţi raportul dintre normele generale,
speciale şi de excepţie. Clasificaţi normele juridice după caracterul conduitei prescrise.
3. Enumeraţi izvoarele dreptului afacerilor.
4. Prezentaţi principiile ce guvernează aplicarea/acţiunea legii în timp şi spaţiu.

Bibliografie
Constitutia României

S-ar putea să vă placă și