Curs 

de drept penal 
Partea specială 
 

 
Copyright © 2013 
Editura Hamangiu SRL 
 
Editură acreditată CNCS ‐ Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice  
 
Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu 
 
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată 
fără acordul scris al Editurii Hamangiu 
 
 
Editura Hamangiu:  Vânzări: 
Bucureşti, Str. Col. Popeea   021.336.01.25 
nr. 36, sector 5  031.425.42.24 
O.P. 5, C.P. 91  0788.673.209 
   
Tel./Fax:  E‐mail: 
021.336.04.43  redactie@hamangiu.ro 
031.805.80.20  distributie@hamangiu.ro 
031.805.80.21   
 

 
 
 
 
 
ISBN 978‐606‐678‐764‐2
 Conf. univ. dr. Nasty Marian Vlădoiu
 
 

 
 
Curs de drept penal 
Partea specială 

2012
  
Cuvânt înainte 
Prezentul curs respectă programa universitară şi este destinat, cu
prioritate, studenţilor, ca materie pentru examenul de an şi pentru cel de
licenţă, dar şi pentru examenul de intrare în magistratură şi avocatură. El
poate fi util şi practicienilor în domeniul dreptului penal, care se vor
confrunta zi de zi cu situaţii delicate în perioada tranzitorie, când în
procese se vor aplica ambele Coduri.
Dorim ca acest curs să fie o lucrare de tranziţie de la actualul Cod
către cel nou, care se va aplica, sperăm noi, în curând. Era necesar un
Cod penal nou sau nu? Aceasta este o întrebare la care vom încerca să
prezentăm un răspuns succint, dar nu lapidar, în rândurile ce urmează.
Vom pleca de la adoptarea Constituţiei României din 1991, ce a suportat
modificări în 2003, ca motiv principal pentru adoptarea unui nou Cod
penal. Vom analiza necesitatea adoptării şi în raport de intrarea României
ca membru deplin în Uniunea Europeană şi vom continua cu evoluţia so-
cietăţii româneşti în ultimii douăzeci de ani, pentru ca, în final, să conside-
răm armonizarea legislaţiei naţionale cu cea europeană, şi în materie pe-
nală, o condiţie sine qua non în pledoaria pentru adoptarea unui nou Cod.
Cele de mai sus constituie, în viziunea noastră, pilonii principali pe
care se bazează răspunsul că un nou Cod devenise o necesitate, şi nici-
decum un moft doctrinar.
Cursul urmează, ca mod de prezentare a infracţiunilor, organizarea din
actualul Cod, singurele legături cu noul Cod fiind partea de final a Struc-
turii de studiu a infracţiunii – Aspecte tranzitorii şi partea de final a Sinte-
zei trăsăturilor comune, în care am punctat aspectele cele mai importante
din cadrul titlului anterior analizat, bineînţeles şi sub aspectele prezente în
noul Cod.
Lucrarea de faţă anticipează, cu siguranţă, un moment, în viitorul apro-
piat, când vom publica un curs în care vom analiza prevederile noului
Cod. Până atunci, manualul de faţă asigură, în linii generale, etapa tranzi-
torie dintre actualul şi noul Cod penal. Am dorit, astfel, să prezentăm as-
pecte esenţiale pentru existenţa fiecărei infracţiuni şi să îndrumăm pe cei
interesaţi să analizeze în detaliu şi comparativ doctrina existentă în
România în materia Drept penal special.
VI Curs de drept penal. Partea specială 

Prezentarea fiecărei infracţiuni în parte se face în cadrul Structurii de

studiu a infracţiunii, aşa cum am dorit să o numim şi să o personalizăm,
faţă de alţi specialişti, spre a nu se confunda cu structura esenţială a in-
fracţiunii, care include doar latura obiectivă şi pe cea subiectivă, lăsând în
afară, ca şi condiţii concomitente ori preexistente infracţiunii, obiectul,
subiecţii, locul, timpul şi condiţia premisă. Atragem atenţia asupra faptului
că, tot într-o notă personală, în Structura de studiu a infracţiunii,
prezentăm Condiţia premisă pentru existenţa unei infracţiuni, în loc de
sintagma situaţie premisă, folosită în alte lucrări. Considerăm mult mai
potrivită această denumire, deoarece situaţia, starea, calitatea pot fi
definite ca şi condiţie preexistentă infracţiunii, în schimb, uzitând sintagma
situaţie premisă, suntem forţaţi să definim situaţia ca şi situaţie, adică un
termen prin el însuşi, ceea ce nu ar corespunde întocmai rigurozităţii
academice. În aceeaşi notă personală, prezentăm fapta penală care face
obiectul analizei sub denumirea de Fapta incriminată, iar valorile sociale
protejate prin norma juridică penală le-am reunit sub sintagma Obiectul
ocrotirii penale.
În partea finală a Structurii de studiu a infracţiunii, am insistat pe
Explicaţii de interes practic, astfel facilitându-i studentului sau practicia-
nului înţelegerea legăturii, a aparentei legături şi/sau a modului în care în
practică se pot face erori de încadrare.
În încheiere, transmitem mesajul de «Bună lectură», arătând, în modul
cel mai practic, că sistemul juridic românesc continuă în perfecţionarea şi
îmbunătăţirea sa, ca urmare firească a evoluţiei societăţii în care trăim şi
a deschiderii statului de drept spre o democraţie bine înţeleasă, precum şi
ca urmare a însuşirii de către acesta a exigenţelor Uniunii Europene.
În speranţa că un umil scriitor al dreptului oferă o variantă de curs utilă
studenţilor şi practicienilor, concluzionez printr-o paradigmă necesară so-
cietăţii româneşti:
Democraţia are un mare neajuns, şi anume acela de a amesteca valo-
rile cu nonvalorile în virtutea respectului drepturilor omului, şi un mare pă-
cat, constând în aceea că se exagerează libertatea de exprimare, încăl-
cându-se dreptul generaţiilor viitoare la adevărata istorie şi reala cultură.
Autorul
 Listă de abrevieri 
alin. = alineat
art. = articol
C. pen. = Codul penal
C. proc. pen. = Codul de procedură penală
Ed. = Editura
ed. = ediţia
I.C.C.J. = Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
lit. = litera
M. Of. = Monitorul Oficial
noul C. pen. = noul Cod penal
nr. = numărul
O.U.G. = Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
p. = pagina
pct. = punct
R.R.D. = Revista română de drept
vol. = volum
  
Cuprins 

NOŢIUNI INTRODUCTIVE _______________________________ 1

I. Noţiunea, structura şi caracteristicile
Părţii speciale a dreptului penal _______________________ 1
1. Definiţia dreptului penal _________________________ 1
2. Noţiunea de Parte specială a Codului penal __________ 2
3. Structura Părţii Speciale a Codului penal ____________ 4
II. Structura de studiu a infracţiunii _______________________ 5

TITLUL I. INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI STATULUI ________ 9

SUBTITLUL I. STUDIUL INFRACŢIUNII ____________________________ 9
§1. Trădarea – art. 155 ______________________________ 9
§2. Trădarea prin ajutarea inamicului – art. 156 __________ 12
§3. Trădarea prin transmiterea de secrete – art. 157 ______ 16
§4. Acţiunile duşmănoase contra statului – art. 158 _______ 21
§5. Spionajul – art. 159 _____________________________ 23
§6. Atentatul care pune în pericol
siguranţa statului – art. 160 ______________________ 26
§7. Atentatul contra unei colectivităţi – art. 161___________ 29
§8. Subminarea puterii de stat – art. 162 _______________ 33
§9. Actele de diversiune – art. 163 ____________________ 36
§10. Subminarea economiei naţionale – art. 165 _________ 40
§11. Propaganda în favoarea statului totalitar – art. 166 ___ 43
§12. Acţiuni împotriva ordinii constituţionale – art. 166¹ ____ 45
§13. Complotul – art. 167 ___________________________ 48
§14. Compromiterea unor interese de stat – art. 168 ______ 52
§15. Comunicarea de informaţii false – art. 168¹ _________ 55
§16. Divulgarea secretului care periclitează
siguranţa statului – art. 169 ______________________ 57
§17. Nedenunţarea – art. 170 ________________________ 61
§18. Infracţiuni contra reprezentantului
unui stat străin – art. 171 ________________________ 63
SUBTITLUL II. SINTEZA TRĂSĂTURILOR COMUNE – INFRACŢIUNI CONTRA
SIGURANŢEI STATULUI _________________________________ 67
X Curs de drept penal. Partea specială 

TITLUL II. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI ________________ 71

SUBTITLUL I. STUDIUL INFRACŢIUNII ___________________________ 71
Capitolul I. Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale
şi sănătăţii _________________________________ 71
Secţiunea I. Omuciderea _____________________________ 71
§1. Omorul – art. 174 ______________________________ 71
§2. Omorul calificat – art. 175 _______________________ 75
§3. Omorul deosebit de grav – art. 176 ________________ 82
§4. Pruncuciderea – art. 177 ________________________ 89
§5. Uciderea din culpă – art. 178 _____________________ 92
§6. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii – art. 179 _____ 97
Secţiunea a II-a. Lovirea şi vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii _________________ 100
§1. Lovirea sau alte violenţe – art. 180 _______________ 100
§2. Vătămarea corporală – art. 181 __________________ 105
§3. Vătămarea corporală gravă – art. 182 _____________ 109
§4. Lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte – art. 183 _________________ 113
§5. Vătămarea corporală din culpă – art. 184 __________ 115
Secţiunea a III-a. Avortul ____________________________ 120
§1. Întreruperea cursului sarcinii – art. 185 ____________ 120
Capitolul II. Infracţiuni contra libertăţii persoanei _________ 125
§1. Lipsirea de libertate în mod ilegal – art. 189 ________ 125
§2. Sclavia – art. 190 _____________________________ 131
§3. Supunerea la muncă forţată
sau obligatorie – art. 191_______________________ 133
§4. Violarea de domiciliu – art. 192 __________________ 135
§5. Ameninţarea – art. 193 _________________________ 139
§6. Şantajul – art. 194 ____________________________ 142
§7. Violarea secretului corespondenţei – art. 195 _______ 145
§8. Divulgarea secretului profesional – art. 196 _________ 148
Capitolul III. Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală ________ 151
§1. Violul – art. 197 ______________________________ 151
§2. Actul sexual cu un minor – art. 198 _______________ 157
§3. Seducţia – art. 199 ____________________________ 162
§4. Perversiunea sexuală – art. 201__________________ 164
§5. Corupţia sexuală – art. 202 _____________________ 167
§6. Incestul – art. 203 _____________________________ 171
§7. Hărţuirea sexuală – art. 203¹ ____________________ 173
 Cuprins  XI

SUBTITLUL II. SINTEZA TRĂSĂTURILOR COMUNE – INFRACŢIUNI

CONTRA PERSOANEI _________________________________ 177
A. Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii
(Capitolul I) _____________________________________ 177
Secţiunea I. Omuciderea _____________________________ 177
Secţiunea a II-a. Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale
sau a sănătăţii __________________________________ 180
B. Infracţiuni contra libertăţii persoanei (Capitolul II) ________ 183
C. Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală (Capitolul III) _______ 186

TITLUL III. INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI ___________ 191

SUBTITLUL I. STUDIUL INFRACŢIUNII __________________________ 191
§1. Furtul – art. 208 _______________________________ 191
§2. Furtul calificat – art. 209 ________________________ 197
§3. Pedepsirea unor furturi la plângerea
prealabilă – art. 210 ___________________________ 208
§4. Tâlhăria – art. 211 _____________________________ 211
§5. Abuzul de încredere – art. 213 ___________________ 217
§6. Gestiunea frauduloasă – art. 214 _________________ 221
§7. Înşelăciunea – art. 215 _________________________ 225
§8. Delapidarea – art. 215¹ _________________________ 230
§9. Însuşirea bunului găsit – art. 216 _________________ 234
§10. Distrugerea – art. 217 _________________________ 237
§11. Distrugerea calificată – art. 218__________________ 242
§12. Distrugerea din culpă – art. 219 _________________ 245
§13. Tulburarea de posesie – art. 220 ________________ 250
§14. Tăinuirea – art. 221 ___________________________ 254
SUBTITLUL II. SINTEZA TRĂSĂTURILOR COMUNE – INFRACŢIUNI CONTRA
PATRIMONIULUI _____________________________________ 258

TITLUL IV. INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII ______________ 263

SUBTITLUL I. STUDIUL INFRACŢIUNII __________________________ 263
§1. Ofensa adusă unor însemne – art. 236 _____________ 263
§2. Ultrajul – art. 239 ______________________________ 265
§3. Uzurparea de calităţi oficiale – art. 240 _____________ 270
§4. Portul nelegal de decoraţii sau
semne distinctive – art. 241 _____________________ 273
§5. Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri – art. 242 __ 275
§6. Ruperea de sigilii – art. 243 _____________________ 279
§7. Sustragerea de sub sechestru – art. 244 ___________ 281
XII  Curs de drept penal. Partea specială 

SUBTITLUL II. SINTEZA TRĂSĂTURILOR COMUNE – INFRACŢIUNI

CONTRA AUTORITĂŢII ________________________________ 284

TITLUL V. INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR

ACTIVITĂŢI DE INTERES PUBLIC SAU
ALTOR ACTIVITĂŢI REGLEMENTATE DE LEGE __________ 289
SUBTITLUL I. STUDIUL INFRACŢIUNII __________________________ 289
Capitolul I. Infracţiuni de serviciu
sau în legătură cu serviciul ___________________ 289
§1. Abuzul în serviciu contra intereselor
persoanelor – art. 246 _________________________ 289
§2. Abuz în serviciu prin îngrădirea
unor drepturi – art. 247 ________________________ 293
§3. Abuz în serviciu contra
intereselor publice – art. 248 ____________________ 296
§4. Neglijenţa în serviciu – art. 249 __________________ 299
§5. Purtarea abuzivă – art. 250 _____________________ 302
§6. Neglijenţa în păstrarea secretului de stat – art. 252 ___ 307
§7. Conflictul de interese – art. 2531 _________________ 310
§8. Luarea de mită – art. 254 _______________________ 313
§9. Darea de mită – art. 255 _______________________ 317
§10. Primirea de foloase necuvenite – art. 256 _________ 320
§11. Traficul de influenţă – art. 257 __________________ 322
Capitolul II. Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei _ 327
§1. Denunţarea calomnioasă – art. 259 _______________ 327
§2. Mărturia mincinoasă – art. 260 ___________________ 330
§3. Încercarea de a determina
mărturia mincinoasă – art. 261 __________________ 334
§4. Nedenunţarea unor infracţiuni – art. 262 ___________ 338
§5. Omisiunea sesizării organelor judiciare – art. 263 ____ 341
§6. Favorizarea infractorului – art. 264________________ 344
§7. Omisiunea de a încunoştinţa
organele judiciare – art. 265 ____________________ 348
§8. Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă – art. 266 __ 350
§9. Supunerea la rele tratamente – art. 267____________ 355
§10. Tortura – art. 267¹ ___________________________ 359
§11. Represiunea nedreaptă – art. 268 _______________ 364
§12. Evadarea – art. 269 __________________________ 367
§13. Înlesnirea evadării – art. 270 ___________________ 371
 Cuprins  XIII

§14. Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti – art. 271 ___ 376

§15. Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri – art. 272 ___ 383
SUBTITLUL II. SINTEZA TRĂSĂTURILOR COMUNE – INFRACŢIUNI
CARE ADUC ATINGERE UNOR ACTIVITĂŢI DE INTERES PUBLIC
SAU ALTOR ACTIVITĂŢI REGLEMENTATE DE LEGE _____________ 387
A. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul
(Capitolul I) _____________________________________ 387
B. Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei
(Capitolul II) ____________________________________ 391

TITLUL VI. INFRACŢIUNI DE FALS __________________________ 395

SUBTITLUL I. STUDIUL INFRACŢIUNII __________________________ 395
Capitolul I. Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori __ 395
§1. Falsificarea de monede sau de alte valori – art. 282___ 395
§2. Falsificarea de timbre, mărci sau
bilete de transport – art. 283 ____________________ 401
§3. Deţinerea de instrumente în vederea
falsificării de valori – art. 285 ____________________ 404
Capitolul II. Falsuri în înscrisuri ________________________ 408
§1. Falsul material în înscrisuri oficiale – art. 288 ________ 408
§2. Falsul intelectual – art. 289 ______________________ 411
§3. Falsul în înscrisuri sub semnătură
privată – art. 290 _____________________________ 414
§4. Uzul de fals – art. 291 __________________________ 417
§5. Falsul în declaraţii – art. 292 _____________________ 420
§6. Falsul privind identitatea – art. 293 ________________ 423
SUBTITLUL II. SINTEZA TRĂSĂTURILOR COMUNE – INFRACŢIUNI DE FALS __ 428

TITLUL VII. INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE

UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA SOCIALĂ _______ 431
SUBTITLUL I. STUDIUL INFRACŢIUNII __________________________ 431
Capitolul I. Infracţiuni contra familiei ____________________ 431
§1. Abandonul de familie – art. 305 __________________ 431
§2. Relele tratamente aplicate minorului – art. 306 _______ 436
§3. Nerespectarea măsurilor privind
încredinţarea minorului – art. 307 ________________ 439
Capitolul II. Alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii
privind convieţuirea socială___________________ 442
§1. Profanarea de morminte – art. 319 ________________ 442
XIV Curs de drept penal. Partea specială 

§2. Ultrajul contra bunelor moravuri şi

tulburarea liniştii publice – art. 321 _______________ 445
§3. Asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni – art. 323 __ 448
SUBTITLUL II. SINTEZA TRĂSĂTURILOR COMUNE – INFRACŢIUNI
CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND
CONVIEŢUIREA SOCIALĂ ______________________________ 453
A. Infracţiuni contra familiei (Capitolul I) _________________ 453
B. Alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind
convieţuirea socială (Capitolul IV) ___________________ 455

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ___________________________ 459

 
 
 Noţiuni introductive 

I. Noţiunea, structura şi caracteristicile  
Părţii speciale a dreptului penal 

1. Definiţia dreptului penal  
Dreptul penal este acea ramură a dreptului public, ce a primit în
literatura juridică, de-a lungul timpului, multiple definiţii. Unii autori îl con-
sideră ca o „ramură a sistemului de drept cu privire la totalitatea normelor
juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea
ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice, denumite pedepse, a acţiunilor sau
inacţiunilor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor
valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor
persoanelor care le săvârşesc”[1]. Alţi autori[2] definesc dreptul penal ca o
„ramură a sistemului nostru de drept, alcătuit dintr-o totalitate de norme
juridice legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie
infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi alte măsuri ce
urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti persoa-
nelor care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante
valori sociale ale statului de drept”.
În opinia noastră, dreptul penal este acea ramură a dreptului public
care conţine totalitatea normelor juridice existente la un anumit moment
dat într-un sistem juridic de referinţă, norme ce reglementează raporturile
dintre stat ca protector al valorilor sociale ocrotite şi cei ce aduc atingere
acestor valori şi care au scopul prevenirii fenomenului infracţional sau, în
ultimă instanţă, al combaterii acestuia prin aplicarea forţei de coerciţie a
statului, materializată prin pedepse, măsuri educative şi/sau măsuri de
siguranţă.
Normele dreptului penal sunt structurate în cadrul Codului penal în
două părţi – Partea generală şi Partea specială.

[1]
C. BULAI, Drept penal român, vol. I, Casa de Editură şi Presă „Şansa”,
Bucureşti, 1992, p. 7.
[2]
AL. BOROI, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 1.
2 Curs de drept penal. Partea specială 

Partea generală conţine reglementarea precisă şi completă a tot ceea

ce este esenţial şi comun categoriilor juridice infracţiune, răspundere
penală şi sancţiuni de drept penal[1].

2. Noţiunea de Parte specială a Codului penal  
În opinia noastră, Partea specială a Codului penal cuprinde totalitatea
faptelor incriminate ca infracţiune, ansamblul caracteristicilor specifice şi
esenţiale pentru realizarea conţinutului juridic al infracţiunii, sancţiunile de
drept penal aplicabile persoanei care a săvârşit fapta, cu vinovăţie, faptă
ce prezintă pericol social şi care este prevăzută de legea penală (în
actualul Cod penal); în noul Cod penal diferenţa se face prin aceea că
pericolul social este absorbit în trăsătura esenţială a prevederii în legea
penală. În plus, se cer cumulativ îndeplinite alte două trăsături esenţiale
pentru existenţa infracţiunii, şi anume fapta să fie nejustificată şi imputa-
bilă persoanei care a săvârşit-o. Deci noţiunea, conform noului Cod penal,
va fi: Partea specială a Codului penal cuprinde totalitatea faptelor incrimi-
nate ca infracţiune, ansamblul caracteristicilor specifice şi esenţiale pentru
realizarea conţinutului juridic al infracţiunii şi sancţiunile de drept penal
aplicabile persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, cu
vinovăţie, faptă nejustificată şi imputabilă persoanei.
Apreciem că în noul Cod penal, prin art. 15 alin. (1), legiuitorul a înlătu-
rat, în mod corect, «pleonasmul juridico-penal» existent în art. 17 alin. (1)
din Codul penal în vigoare, întrucât prin prevederea în legea penală, fapta
fusese deja considerată ca având un grad de pericol social apreciat ca
suficient pentru a fi incriminată. Nu suntem de acord cu ideea conform
căreia dispare pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii. De
altfel, nici nu ar avea cum o trăsătură esenţială, aşa cum era considerată
până la apariţia noului Cod, să dispară totalmente în noua viziune a legiui-
torului. În acest fel s-ar fi negat chiar rădăcinile existenţiale ale infracţiunii
ca instituţie de drept penal. Considerăm că trăsătura prevederii în legea
penală absoarbe trăsătura pericolului social, aceasta regăsindu-se în con-
ţinutul celei dintâi. Oricum, se va avea în vedere distincţia dintre pericolul
social abstract, ca şi conţinut al trăsăturii esenţiale a infracţiunii (prevede-
rea în legea penală), şi pericolul concret pentru ordinea publică, ca şi con-
diţie pentru luarea măsurii arestării preventive, prevăzută de art. 148 alin. (1)
lit. f) C. proc. pen. în vigoare şi de art. 223 alin. (2) noul C. proc. pen.

[1]
V. DONGOROZ, S. KAHANE, I. OANCEA, R. STĂNOIU, I. FODOR, N. ILIESCU,
C. BULAI, V. ROŞCA, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, ed. a 2-a,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 6.
 Noţiuni introductive  3

O altă schimbare radicală de viziune a legiuitorului, creator al noului

Cod penal, pe care o împărtăşim întru totul, constă în aceea că persoana
este valoarea socială fundamentală ocrotită, cu aceasta începându-se
prezentarea infracţiunilor din Partea specială a noului Cod penal. Codul
penal în vigoare reglementează cu prioritate infracţiunile contra siguranţei
statului, ceea ce ne arată în mod evident că legiuitorul comunist considera
interesele statului mai presus de persoană şi de interesele acesteia. Este
interesant de analizat în contextul actual ceea ce scria profesorul Vintilă
Dongoroz[1]: „Ocrotirea are ca obiect, în dreptul socialist, relaţiile sociale
[s.n.] a căror existenţă (adică normala formare, desfăşurare şi dezvoltare)
nu este posibilă şi nu poate fi asigurată decât prin incriminarea şi sancţio-
narea faptei care prezintă pericol social. Relaţiile sociale astfel ocrotite
formează obiectul juridic [s.n.] al infracţiunii.
Ocrotirea relaţiilor sociale care sunt ameninţate sau atinse prin săvâr-
şirea unei fapte care prezintă pericol social, ca obiect juridic al infracţiunii,
este o concepţie proprie dreptului socialist; în dreptul penal burghez,
obiectul juridic al infracţiunilor îl formează drepturile, interesele sau bu-
nurile care în orânduirea capitalistă au ca principali şi reali beneficiari pe
membrii clasei dominante.
În locul acestei concepţii individualiste a dreptului penal burghez, drep-
tul penal socialist, şi deci şi Codul penal în vigoare din 1969, consacră
concepţia socialistă, potrivit căreia, ocrotirea legii penale priveşte relaţiile
sociale de tip socialist, prin această ocrotire fiind deopotrivă apăraţi toţi
membrii societăţii şi fiecare membru în parte.
Aşadar, în sistemul Codului penal în vigoare, obiectul juridic al ocrotirii
penale şi, deci, al infracţiunilor îl formează relaţiile sociale”.
Dacă aşa stăteau lucrurile sau nu din punctul de vedere al marelui pro-
fesor, dacă aceasta era convingerea sa ştiinţifică sau nu este irelevant în
acest moment. Cert este că la acea dată aprecierile ştiinţifice trebuiau să
ţină cont de demagogia şi doctrina politică, iar profesorul Dongoroz a
făcut-o aşa cum deja ne-a obişnuit, definind de o manieră profesională
deosebită lucruri relativ forţate de regim.
Este evident faptul că relaţiile sociale sunt create de către persoane în
jurul şi în legătură cu acestea, în respectul intereselor şi drepturilor per-
soanei, a protecţiei universalităţii de bunuri, iar protecţia penală a
acestora este nu numai necesară, dar şi suficientă. Este mult mai lesne şi
util să protejezi valori sociale concrete, ca obiect juridic, decât noţiuni ab-
stracte cum ar fi relaţiile sociale pe care le proteja statul socialist. Legiui-

[1]
V. DONGOROZ, S. KAHANE ş.a., op. cit., vol. III, p. 3.
4 Curs de drept penal. Partea specială 

torul creator al noului Cod penal revine la o protecţie printr-un sistem

juridic democratic, în care persoana, drepturile şi interesele, precum şi
bunurile acesteia sunt scopul legii penale.
Specific Părţii speciale a dreptului penal considerăm a fi şi conceptul
de încadrare juridică, concept a cărui aplicare practică, nu de puţine ori, a
dus la erori judiciare grave şi, în final, la realizarea defectuoasă a actului
de justiţie penală. Realizarea încadrării juridice este rezultatul expertizei şi
deprinderii de a aplica legea penală, de a identifica în starea de fapt sta-
bilită pe baza probelor administrate în cauză împrejurările esenţiale care
corespund trăsăturilor conţinutului juridic al unei infracţiuni.
În concluzie, încadrarea juridică a unei fapte ca infracţiune este un pro-
ces riguros, de aplicare a mai multor operaţiuni specifice, prin care fapta
primeşte tiparul legii penale şi se identifică perfecta stare de fapt cu tota-
litatea dispoziţiilor penale aplicabile în speţă.

3. Structura Părţii Speciale a Codului penal 
În cadrul Părţii speciale, infracţiunile sunt structurate, în primul rând,
după obiectul juridic generic, formându-se titluri, în ordinea importanţei
acordate obiectului ocrotirii penale. Spre exemplu, infracţiuni contra sta-
tului, infracţiuni contra persoanei, infracţiuni contra patrimoniului etc.
O a doua împărţire se materializează prin aceea că un titlu este struc-
turat în două sau mai multe grupe ce au la bază trăsături comune, spe-
cifice (de exemplu: infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul,
infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiuni contra siguranţei
circulaţiei pe căile ferate, infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru
unele activităţi reglementate de lege – patru grupe).
În al treilea rând, avem în vedere divizarea infracţiunilor dintr-o grupă
în mai multe subgrupe, având în vedere trăsăturile specifice ale acestora
(ex: grupa infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii se îm-
parte în trei subgrupe: omuciderea, lovirea şi vătămarea integrităţii corpo-
rale sau a sănătăţii şi avortul).
Elementul de bază în structura Codului penal, Partea specială, este,
însă, articolul, care fixează conţinutul juridic al fiecărei infracţiuni. Facem
precizarea că raportul dintre articol şi norma de incriminare este unul de
parte-întreg, deoarece articolul poate să conţină, pe lângă incriminarea
faptei ca infracţiune, şi alte precizări, cum ar fi cele cu privire la aspectele
procesuale, cauzele de impunitate etc.
Vizavi de cele arătate, facem precizarea că, mai sus, am definit Partea
specială a Codului penal, şi nu Partea specială a dreptului penal, pe care
 Noţiuni introductive  5

o considerăm o ramură a dreptului penal ce se ocupă cu studiul tuturor

normelor juridice penale existente în principal în Codul penal, Partea spe-
cială (art. 155-363 C. pen. actual, art. 188-445 noul C. pen.), dar şi în le-
gile speciale nepenale (de exemplu: Legea nr. 39/2003 privind prevenirea
şi combaterea criminalităţii organizate, Legea nr. 31/1990 privind socie-
tăţile comerciale etc.).

II. Structura de studiu a infracţiunii 
Pentru analiza infracţiunilor prevăzute în Codul penal actual şi descrise
în cuprinsul acestui curs, avem în vedere următoarele elemente compo-
nente ale structurii de studiu a infracţiunii, aşa cum o denumim şi perso-
nalizăm.
1. Fapta incriminată este denumirea pe care o folosim pentru a reda
articolul din Codul penal care incriminează fapta penală analizată. Spre
deosebire de alţi doctrinari care au ales să folosească noţiuni de genul
„Normă incriminatoare”[1], „Concept şi caracterizare”[2], „Noţiune”[3], noi am
considerat că aceasta este cea mai potrivită pentru a prezenta ad litteram
textul de lege.
2. Obiectul protecţiei penale este sintagma folosită de noi în locul
celei de „Obiectul ocrotirii penale” sau, mai simplu, „Obiectul juridic”,
denumiri folosite de către alţi doctrinari, pentru a puncta valorile sociale
protejate prin normele penale.
Obiectul juridic generic reprezintă valorile sociale comune unui grup de
infracţiuni, acesta fiind criteriul în funcţie de care infracţiunile din cuprinsul
Codului penal sunt grupate în titluri (de exemplu: Titlul I – Infracţiuni contra
statului, Titlul II – Infracţiuni contra persoanei etc.), capitole (Capitolul I – In-
fracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, Capitolul II – Infrac-
ţiuni contra libertăţii persoanei, Capitolul III – Infracţiuni privitoare la viaţa
sexuală), secţiuni (Secţiunea I – Omuciderea, Secţiunea II – Lovirea şi
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii).
Obiectul juridic specific (special) este valoarea socială protejată în con-
cret prin incriminarea unei fapte penale. Spre exemplu, obiectul juridic
specific al infracţiunii de violare a secretului corespondenţei este libertatea

[1]
V. CIOCLEI, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
[2]
V. DONGOROZ, S. KAHANE ş.a., op. cit.
[3]
M. UDROIU, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ed. a 2-a, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
6 Curs de drept penal. Partea specială 

corespondenţei, în timp ce obiectul juridic generic este libertatea per-

soanei, în genere. Există uneori şi un obiect juridic secundar, altfel spus, o
valoare socială protejată indirect, în mod adiacent. Spre exemplu, în ipo-
teza infracţiunii prevăzute de art. 195 C. pen., anterior menţionată, obiec-
tul juridic secundar este dat de buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu,
atunci când fapta este săvârşită de un funcţionar care are obligaţia legală
de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea informaţiilor la care
are acces.
Obiectul material constă în valoarea socială materializată într-un bun
sau lucru împotriva căruia se îndreaptă acţiunea sau inacţiunea care con-
stituie elementul material. Nu toate infracţiunile au obiect material, ci, de
regulă, doar infracţiunile de rezultat.
3. Subiecţii. Subiectul activ este persoana fizică sau juridică ce săvâr-
şeşte infracţiunea şi care urmează să fie trasă la răspundere penală. În
funcţie de prevederile din norma penală, acesta poate fi necircumstanţiat
sau trebuie să aibă o anumită calitate. De asemenea, trebuie precizat
dacă fapta poate fi săvârşită doar de către o persoană sau dacă este sus-
ceptibilă de participaţie penală (instigare, complicitate, coautorat).
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică vătămată prin săvâr-
şirea infracţiunii, circumstanţiată ori necircumstanţiată.
4. Condiţia premisă reprezintă o stare, situaţie sau calitate prealabilă,
necesară pentru existenţa infracţiunii, însă nu se regăseşte în ipoteza
tuturor infracţiunilor.
5. Conţinutul constitutiv
5.1. Latura obiectivă constă în activitatea infracţională a făptuitorului.
Elementul material este o acţiune ori o inacţiune care materializează
actul de conduită interzis (verbum regens). Este expres prevăzut în norma
de incriminare, putându-se realiza prin una sau mai multe acţiuni sau
inacţiuni ori acţiuni şi inacţiuni alternative ori cumulative.
Urmarea imediată constă în consecinţele asupra realităţii pe care le
produce elementul material, respectiv fie o pagubă materială (în ipoteza
infracţiunilor de rezultat), fie o stare de pericol (în situaţia infracţiunilor de
pericol).
Legătura de cauzalitate reprezintă relaţia cauză-efect care trebuie să
existe între elementul material şi urmarea imediată pentru realizarea laturii
obiective a infracţiunii. Aceasta trebuie stabilită, în ipoteza infracţiunilor de
rezultat, însă rezultă din materialitatea faptei şi, în consecinţă, nu trebuie
demonstrată, dacă suntem în prezenţa unei infracţiuni de pericol.
5.2. Latura subiectivă. Vinovăţia este atitudinea psihică a făptuitorului
faţă de fapta şi urmările socialmente periculoase ale acesteia, formele
 Noţiuni introductive  7

vinovăţiei fiind intenţia (directă ori indirectă), culpa (simplă sau cu pre-
vedere) şi praeterintenţia. Vinovăţia, ca element al laturii subiective, există
doar atunci când acţiunea sau inacţiunea care constituie element material
al laturii obiective este săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.
Mobilul constituie un impuls, o pornire interioară, un factor psihic, ce
determină făptuitorul să adopte rezoluţia infracţională şi să treacă la
executarea acesteia.
Scopul este rezultatul prefigurat de făptuitor prin săvârşirea infracţiunii.
Nu toate infracţiunile implică un anumit scop, însă atunci când fapta este
săvârşită cu un scop special, acesta, dacă este prevăzut în mod expres,
poate apărea fie ca element constitutiv al infracţiunii, fie ca element
circumstanţial agravant.
6. Forme, modalităţi, sancţiuni
6.1. Forme. Actele preparatorii reprezintă o fază de desfăşurare a
activităţii infracţionale, existentă doar în ipoteza infracţiunilor săvârşite cu
intenţie. Acestea constau în acte de pregătire materială sau morală în
vederea săvârşirii infracţiunii şi sunt incriminate doar atunci când norma
de incriminare le prevede în mod expres, fie ca tentativă, fie ca infracţiune
de sine-stătătoare.
Tentativa este, de asemenea, posibilă doar la infracţiunile săvârşite cu
intenţie şi presupune fie acte de executare întrerupte, fie duse până la
capăt, dar fără ca rezultatul să se producă. Acestea sunt incriminate doar
atunci când legea le prevede în mod expres, fie în conţinutul textului care
incriminează infracţiunea a cărei tentativă este sancţionată, fie la finele
unui capitol.
Infracţiunea se consumă fie în momentul în care se realizează elemen-
tul material (ipoteza infracţiunilor de pericol), fie odată cu producerea
pagubelor (în situaţia infracţiunilor de rezultat).
6.2. Modalităţile reprezintă formele în care o infracţiune poate fi săvâr-
şită, incriminate diferit în funcţie de gradul de pericol social. Orice infrac-
ţiune are o variantă tip, de bază, existând pentru unele dintre acestea şi
una sau mai multe variante agravate sau atenuate, acolo unde norma de
incriminare prevede în mod expres.
6.3. Sancţiunile de drept penal reprezintă o instituţie de bază a
dreptului penal care, alături de instituţia infracţiunii şi aceea a răspunderii
penale, constituie pilonii oricărui sistem de drept penal[1]. Pentru fiecare
infracţiune în parte este prevăzută pedeapsa cu închisoarea, ca unică pe-

[1]
G.S. BARBU, A. ŞERBAN, Drept execuţional penal, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 12.
8 Curs de drept penal. Partea specială 

deapsă sau alternativ cu amendă, urmând ca instanţa, în funcţie de peri-

colul social concret, să aplice fie o pedeapsă privativă de libertate, fie una
pecuniară. Uneori, legea prevede şi pedeapsa complementară a interzi-
cerii unor drepturi.
7. Explicaţii de interes practic
7.1. Legătura cu alte infracţiuni. În cadrul acestei secţiuni se în-
cearcă lămurirea unor confuzii care ar putea interveni în practica judiciară,
atunci când conţinutul constitutiv al unei infracţiuni ar putea absorbi o altă
infracţiune sau, din contră, s-ar reţine în concurs cu aceasta.
7.2. Aspecte procesuale. De regulă, funcţionează principiul oficiali-
tăţii, însă există o serie de infracţiuni pentru care legea a prevăzut expres
că acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă. Urmărirea
penală este efectuată, de regulă, de către organele de cercetare penală,
exceptând acele infracţiuni expres enumerate în cuprinsul art. 209
C. proc. pen., când competenţa în vederea efectuării urmăririi penale re-
vine procurorului, în mod obligatoriu. Judecata în primă instanţă revine, de
principiu, judecătoriei, cu excepţia cazurilor expres enumerate în art. 27
C. proc. pen., când competenţa aparţine tribunalului. Desigur, există şi
alte prevederi legale care îndrumă, pentru competenţa în primă instanţă,
către curtea de apel sau către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
8. Aspectele tranzitorii punctează o imagine comparativă între
infracţiuni, bazată pe elementele esenţiale de diferenţiere dintre acestea,
aşa cum sunt ele incriminate în actualul Cod penal şi în noul Cod penal –
Legea nr. 286/2009.
 Titlul I.  
Infracţiuni contra siguranţei statului 

Subtitlul I. Studiul infracţiunii 

§1. Trădarea – art. 155 

I. Fapta incriminată 
Art. 155 C. pen.: „Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetă-
ţenie, domiciliată pe teritoriul statului român, de a intra în legătură cu o pu-
tere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a
suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau indepen-
denţa statului, prin acţiuni de provocare de război contra ţării sau de înles-
nire a ocupaţiei militare străine, ori de subminare economică sau politică a
statului, ori de aservire faţă de o putere străină, sau de ajutare a unei
puteri străine pentru desfăşurarea unei activităţi duşmănoase împotriva
siguranţei statului, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închi-
soare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic îl constituie statul cu atributele sale esenţiale:
unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa. Obiectul juridic
specific se confundă cu cel generic. Infracţiunea de trădare nu are obiect
material.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat: cetăţeanul român sau persoana
fără cetăţenie, domiciliată pe teritoriul statului român. Participaţia penală
este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv general este statul.

IV. Condiţia premisă nu există.  
10 Curs de drept penal. Partea specială 

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin acţiunea de a
intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai
acestora (fapta comisivă); intrarea în legătură se poate realiza prin
contact direct ori prin mijloace de comunicare. Cerinţa esenţială ataşată
elementului material, în lipsa căreia nu se realizează conţinutul constitutiv
al infracţiunii de trădare, este aceea că făptuitorul trebuie să intre în legă-
tură fie cu o putere, fie cu o organizaţie străină, fie cu agenţi ai acestora.
Urmarea imediată este starea de pericol la adresa valorilor sociale
protejate prin norma de incriminare. Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
Latura subiectivă. Vinovăţia. Infracţiunea de trădare se săvârşeşte
întotdeauna cu intenţie directă calificată prin scopul de a suprima sau
ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului.
Cerinţa esenţială ataşată laturii subiective constă în aceea că scopul
trebuie să se realizeze prin una dintre următoarele acţiuni, limitativ şi
alternativ prevăzute de lege: provocare de război contra ţării, înlesnire a
ocupaţiei militare străine, subminare economică sau politică a statului,
aservire faţă de o putere străină, ajutarea unei puteri străine pentru desfă-
şurarea unei activităţi duşmănoase împotriva siguranţei statului. Aceste
acţiuni nu trebuie să se realizeze neapărat, dar trebuie avute în vedere de
făptuitor.
Mobilul nu este un element constitutiv al infracţiunii şi nu are relevanţă
din acest punct de vedere, însă va fi avut în vedere la individualizarea
pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Ten-
tativa se pedepseşte, conform art. 173 alin. (1) C. pen. Este posibilă ten-
tativa întreruptă (făptuitorul este prins în momentul în care încearcă să
intre în legătură cu o putere străină) sau terminată (făptuitorul intră în le-
gătură cu o organizaţie străină, dar nu se înţelege cu aceasta cu privire la
condiţiile săvârşirii faptei). Infracţiunea se consumă în momentul realizării
elementului material, fiind o infracţiune instantanee.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiuni. Infracţiunea de trădare se pedepseşte cu detenţiunea pe
viaţă, alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi pedeapsa comple-
mentară obligatorie a interzicerii unor drepturi. Tăinuirea şi favorizarea
infracţiunii de trădare se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani, pe-
 Infracţiuni contra siguranţei statului  11

deapsa aplicată tăinuitorului sau favorizatorului neputând fi mai mare

decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Tăinuirea şi favorizarea
săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată se pedepsesc, dar pedeapsa
prevăzută de lege pentru aceşti făptuitori se reduce la jumătate.

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei  
Conform art. 172 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor, insti-
gator, complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii de trădare înainte de
consumare sau care împiedică el însuşi consumarea acestei infracţiuni şi
apoi o denunţă, esenţială pentru nepedepsire fiind existenţa denunţului.
Limitele pedepsei se reduc la jumătate pentru participantul (autor, insti-
gator, complice) care înlesneşte arestarea infractorilor, după ce urmărirea
penală a început ori infractorii au fost descoperiţi.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă subiectul activ este cetăţeanul
străin ori apatridul care nu domiciliază pe teritoriul statului român, fapta nu
mai este o infracţiune de trădare, ci, dacă sunt îndeplinite şi celelalte
condiţii prevăzute de lege, suntem în prezenţa infracţiunii prevăzute de
art. 158 C. pen. – acţiunile duşmănoase contra statului.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în
mod obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii 
Spre deosebire de actualul Cod penal, art. 394 noul C. pen. incrimi-
nează infracţiunea de trădare doar atunci când este săvârşită de un cetă-
ţean român, pedeapsa fiind de asemenea redusă, prin reglementarea din
noul Cod sancţiunea fiind închisoarea de la 10 la 20 de ani, iar alternativa
detenţiunii pe viaţă este eliminată.
În plus, mai este o diferenţă de structură şi de ordonare a capitolelor în
noul Cod, în sensul că infracţiunile contra siguranţei statului şi, implicit,
trădarea nu mai sunt amplasate la începutul legii, ci locul lor a fost luat de
infracţiunile contra vieţii.
Conform noului Cod penal, dacă fapta are ca subiect activ Preşe-
dintele României ori un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a
12 Curs de drept penal. Partea specială 

Ţării, suntem în prezenţa unei incriminări distincte, infracţiunea de înaltă

trădare – art. 398 C. pen.: „Faptele prevăzute în art. 394-397, săvârşite de
către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se
pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani
şi interzicerea exercitării unor drepturi”.

C. pen., art. 155: Trădarea Noul C. pen., art. 394: Trădarea

Fapta cetăţeanului român sau a
persoanei fără cetăţenie, domiciliată pe
teritoriul statului român, de a intra în le-
gătură cu o putere sau cu o organizaţie
străină ori cu agenţi ai acestora, în
scopul de a suprima sau ştirbi unitatea
şi indivizibilitatea, suveranitatea sau in-
dependenţa statului, prin acţiuni de
provocare de război contra ţării sau de
înlesnire a ocupaţiei militare străine, ori
de subminare economică sau politică a
statului, ori de aservire faţă de o putere
străină, sau de ajutare a unei puteri
străine pentru desfăşurarea unei activi-
tăţi duşmănoase împotriva siguranţei
statului, se pedepseşte cu detenţiune
pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la
25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Fapta cetăţeanului român de a intra
în legătură cu o putere sau cu o organi-
zaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în
scopul de a suprima sau ştirbi unitatea
şi indivizibilitatea, suveranitatea sau in-
dependenţa statului, prin:
a) provocare de război contra ţării sau
de înlesnire a ocupaţiei militare străine;
b) subminare economică, politică
sau a capacităţii de apărare a statului;
c) aservire faţă de o putere sau or-
ganizaţie străină;
d) ajutarea unei puteri sau organi-
zaţii străine pentru desfăşurarea unei
activităţi ostile împotriva securităţii na-
ţionale,
se pedepseşte cu închisoarea de la
10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.

§2. Trădarea prin ajutarea inamicului – art. 156 

I. Fapta incriminată  
Art. 156 C. pen.: „(1) Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără
cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, care,în timp de război:
a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale
forţelor armate române sau care servesc apărării;
b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte
materiale care pot sluji purtării războiului;
c) procură duşmanului oameni, valori şi materiale de orice fel;
d) trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de
natură să favorizeze activitatea duşmanului ori să slăbească puterea de
luptă a forţelor armate române sau a armatelor aliate, se pedepseşte cu
 Infracţiuni contra siguranţei statului  13

detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea

unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează cetăţeanul român sau
persoana fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, care, în
timp de război, luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului
român sau a aliaţilor săi”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic îl constituie statul cu atributele sale esenţiale:
unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa. Obiectul juridic
specific principal se confundă cu cel generic. Există şi un obiect juridic
specific adiacent – capacitatea de apărare a ţării. În principiu, infracţiunea
nu are un obiect material, însă atunci când elementul material se reali-
zează într-una dintre modalităţile prevăzute de art. 156 lit. a), b) sau c) –
respectiv prin acţiunea de „a preda” sau „a procura” –, există un obiect
material adiacent reprezentat de depozite, instalaţii, nave, aeronave etc.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat: cetăţeanul român sau persoana
fără cetăţenie, domiciliată pe teritoriul statului român. Participaţia penală
este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv general este statul, dar poate fi şi un stat aliat, atunci
când elementul material se realizează în modalitatea prevăzută în art. 156
lit. d), respectiv prin efectuarea de acţiuni care sunt de natură să slă-
bească puterea de luptă a forţelor armate române sau a armatelor străine.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în aflarea statului român în timp de război. Noţiunea
„timp de război” este definită în art. 153 ca fiind intervalul de timp de la
data declarării mobilizării sau de la începerea operaţiilor de război până la
data trecerii armatei la starea de pace.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de ajutare a
inamicului, într-una dintre modalităţile alternative prevăzute de text: acţiu-
nea de a preda teritorii, nave etc. [alin. (1) lit. a) şi b)], acţiunea de a pro-
14 Curs de drept penal. Partea specială 

cura duşmanului oameni, valori, bunuri [alin. (1) lit. c)], acţiunea de a trece
de partea inamicului [alin. (1) lit. d)] şi acţiunea de a lupta sau de a face
parte din formaţia de luptă a inamicului [alin. (2)].
Aceste modalităţi sunt prevăzute exemplificativ, întrucât enumerarea
din art. 156 C. pen. sfârşeşte cu menţiunea „sau efectuează alte acţiuni
care sunt de natură să favorizeze activitatea duşmanului, ori să slăbească
puterea de luptă a forţelor armate române sau a armatelor aliate”.
Pentru existenţa infracţiunii, elementul material trebuie să se realizeze
în cel puţin una dintre modalităţile anterior prezentate, însă săvârşirea
faptei prin două sau mai multe acţiuni de ajutare nu va duce la un concurs
de infracţiuni, ci la o singură infracţiune.
Cerinţa esenţială presupune ca ajutorul să fie dat în timp de război şi
să fie îndreptat spre inamic. Urmarea imediată constă în starea de pericol
la adresa valorilor sociale protejate prin incriminarea faptei. Legătura de
cauzalitate rezultă din materialitatea faptei (ex re).
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei în ambele
modalităţi, directă şi indirectă. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă
pentru existenţa laturii subiective.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate ca fază de desfăşurare
a activităţii infracţionale, însă sunt asimilate tentativei şi sancţionate ca
atare. Astfel, conform art. 173 C. pen., producerea sau procurarea mijloa-
celor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii
infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului constituie tentativă.
Tentativa se pedepseşte, conform art. 173 C. pen.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se realizează elementul
material într-una dintre modalităţile anterior enumerate, când se creează
şi starea de pericol.
Infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului poate căpăta caracter
continuu (când ajutorul constă în „a face parte din formaţii de luptă împo-
triva statului român sau a aliaţilor săi”) sau continuat (când elementul
material constă în acţiuni de ajutor repetate, la diferite intervale de timp, în
baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale), caz în care infracţiunea cunoaşte un
moment al epuizării, determinat de ultimul act al activităţii infracţionale.
Modalităţi. Infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului este
incriminată într-o variantă tip [prevăzută în alin. (1)] şi o variantă asimilată
[prevăzută în alin. (2)].
 Infracţiuni contra siguranţei statului  15

Sancţiuni. Infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului se pedep-

seşte cu detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de
ani şi pedeapsa complementară obligatorie a interzicerii unor drepturi.
Tăinuirea şi favorizarea infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului se
pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani, pedeapsa aplicată tăinui-
torului sau favorizatorului neputând fi mai mare decât pedeapsa prevăzută
de lege pentru autor. Tăinuirea şi favorizarea săvârşite de soţ sau de o
rudă apropiată se pedepsesc, dar pedeapsa prevăzută de lege pentru
aceşti făptuitori se reduce la jumătate.

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei  
Conform art. 172 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor, insti-
gator, complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii de trădare prin aju-
tarea inamicului înainte de consumare sau care împiedică el însuşi consu-
marea acestei infracţiuni şi apoi o denunţă, esenţială pentru nepedepsire
fiind existenţa denunţului. Limitele pedepsei se reduc la jumătate pentru
participantul (autor, instigator, complice) care înlesneşte arestarea infracto-
rilor, după ce urmărirea penală a început ori infractorii au fost descoperiţi.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă subiectul activ este cetăţeanul
străin ori apatridul care nu domiciliază pe teritoriul statului român, fapta nu
mai este trădare, ci, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de
lege, suntem în prezenţa infracţiunii prevăzute de art. 158 C. pen. –
acţiunile duşmănoase contra statului.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în
mod obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului este incriminată şi în
noul Cod penal, cu singura deosebire a subiectului activ, care poate fi
doar cetăţeanul român.
Conform noului Cod penal, dacă fapta are ca subiect activ Preşe-
dintele României ori un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a
16 Curs de drept penal. Partea specială 

Ţării, suntem în prezenţa unei incriminări distincte – infracţiunea de înaltă

trădare.

C. pen., art. 156: Trădarea prin
ajutarea inamicului
(1) Fapta cetăţeanului român sau a
persoanei fără cetăţenie domiciliată pe
teritoriul statului român, care, în timp de
război:
a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apă-
rare, depozite ori instalaţii ale forţelor
armate române sau care servesc apărării;
b) predă nave, aeronave, maşini,
aparate, armament sau orice alte mate-
riale care pot sluji purtării războiului;
c) procură duşmanului oameni,
valori şi materiale de orice fel;
d) trece de partea inamicului sau
efectuează alte acţiuni care sunt de na-
tură să favorizeze activitatea duşma-
nului ori sa slăbească puterea de luptă
a forţelor armate române sau a armate-
lor aliate, se pedepseşte cu detenţiune
pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la
25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţi-
onează cetăţeanul român sau persoana
fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul
statului român, care, în timp de război,
luptă sau face parte din formaţii de lup-
tă împotriva statului român sau a alia-
ţilor săi.
Noul C. pen., art. 396: Trădarea
prin ajutarea inamicului
Fapta cetăţeanului român care, în
timp de război:
a) predă teritorii, oraşe, poziţii de
apărare, depozite ori instalaţii ale for-
ţelor armate române sau care servesc
apărării;
b) predă nave, aeronave, maşini,
aparate, armament sau orice alte mate-
riale care pot servi purtării războiului;
c) procură inamicului oameni, valori
sau materiale de orice fel;
d) trece de partea inamicului sau e-
fectuează alte acţiuni care sunt de natu-
ră să favorizeze activitatea inamicului ori
să slăbească puterea de luptă a forţelor
armate române sau a armatelor aliate;
e) luptă sau face parte din formaţii
de luptă împotriva statului român sau a
aliaţilor săi
se pedepseşte cu detenţiune pe via-
ţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de
ani şi interzicerea exercitării unor drep-
turi.

§3. Trădarea prin transmiterea de secrete – art. 157 

I. Fapta incriminată  
Art. 157 C. pen.: „(1) Transmiterea secretelor de stat[1] unei puteri sau
organizaţii străine ori agenţilor acestora, precum şi procurarea de docu-

[1]
Potrivit art. 44 alin. (2) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasi-
ficate (M. Of. nr. 248 din 12 aprilie 2002), „expresia «secrete de stat» din conţinutul
actelor normative în vigoare se va înlocui cu sintagma «informaţii secrete de stat»”.
 Infracţiuni contra siguranţei statului  17

mente sau date ce constituie secrete de stat, ori deţinerea de asemenea

documente de către acei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul
transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora,
săvârşite de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie
domiciliată pe teritoriul statului român, se pedepseşte cu detenţiune pe
viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Aceleaşi fapte, dacă privesc alte documente sau date care prin
caracterul şi importanţa lor fac ca fapta săvârşită sa pericliteze securitatea
statului, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea
unor drepturi”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic îl constituie statul cu atributele sale esenţiale:
unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa. Obiectul juridic
specific este reprezentat de relaţiile sociale protejate prin păstrarea
informaţiilor secrete de stat. Obiectul material constă în documentul în
care se materializează informaţiile secrete de stat [în varianta tip de la
alin. (1)] şi/sau în documentul care nu include informaţii secrete de stat,
dar care prin caracterul şi importanţa sa face ca fapta săvârşită să
pericliteze siguranţa statului [în cazul variantei atenuate de la alin. (2)]. În
măsura în care informaţiile transmise nu se concretizează într-un
document, infracţiunea nu are obiect material.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat: cetăţeanul român sau persoana
fără cetăţenie, domiciliată pe teritoriul statului român. Participaţia penală
este posibilă sub toate formele. Instigatorii sau complicii la această infrac-
ţiune nu trebuie să aibă calitatea cerută de lege pentru autor.
Subiectul pasiv principal este statul, iar ca subiecţi pasivi secundari apar
unităţile şi instituţiile care au fost vătămate prin săvârşirea infracţiunii.

IV. Condiţia premisă 
Condiţia premisă, în varianta de la alin. (1), constă în existenţa
informaţiilor secrete de stat sau a unui document care constituie informaţii
secrete de stat, iar în varianta de la alin. (2) constă în existenţa unui
document ori a unei date care prin caracterul şi importanţa lor fac ca fapta
18 Curs de drept penal. Partea specială 

săvârşită să pericliteze securitatea statului. Noţiunea de informaţii secrete de

stat este definită în art. 150 C. pen.[1]

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin una dintre
următoarele trei acţiuni, prevăzute limitativ şi alternativ de art. 157 C. pen.:
a) transmiterea informaţiilor secrete de stat, care presupune
comunicarea unor date care nu sunt materializate într-un înscris sau
predarea instrumentului în care sunt materializate informaţiile secrete de
stat; transmiterea poate fi directă ori indirectă (telefon, fax ori prin
intermediul unei alte persoane);
b) procurarea de documente sau date care constituie informaţii secrete
de stat se poate face prin orice modalităţi, de obicei ilicite (sustragere), de
către o persoană care nu avea cunoştinţă de datele respective;
c) deţinerea unor documente cu caracter de informaţii secrete de stat
de către cei care nu au calitatea de a le deţine presupune posedarea a cel
puţin unui astfel de document, indiferent de modalitatea de intrare în
stăpânire a acestuia.
În cazul variantei atenuate, prevăzută în alin. (2), elementul material se
realizează prin aceleaşi modalităţi.
Cerinţele esenţiale, care întregesc latura obiectivă, variază în funcţie
de acţiunea prin care se realizează elementul material. Astfel, transmi-
terea vizează informaţiile secrete de stat şi se face către o putere ori o
organizaţie străină ori către agenţii acestora. Procurarea se referă la
documente ori date care constituie informaţii secrete de stat şi a fost
săvârşită în scopul transmiterii lor unei puteri ori organizaţii străine ori
agenţilor acestora. Acţiunea de deţinere trebuie să vizeze documente
care constituie informaţii secrete de stat, să se facă în acelaşi scop
anterior amintit şi, în plus, făptuitorul trebuie să nu aibă calitatea de a
cunoaşte documentele respective.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru securitatea
statului. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei (ex re).
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei, în ambele sale
modalităţi, directă şi indirectă. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă
pentru existenţa infracţiunii. Cerinţa „în scopul transmiterii” întregeşte

[1]
Art. 150 C. pen.: „Secretele de stat sunt documentele şi datele care prezintă
în mod vădit acest caracter, precum şi cele declarate sau calificate astfel prin
hotărâre a Guvernului”.
 Infracţiuni contra siguranţei statului  19

latura obiectivă, nu pe aceea subiectivă. Nu suntem în prezenţa unei

infracţiuni săvârşite cu intenţie directă calificată prin scop.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate ca fază de desfăşurare
a activităţii infracţionale, însă sunt asimilate tentativei şi sancţionate ca
atare. Astfel, conform art. 173, producerea sau procurarea mijloacelor ori
instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunii
de trădare prin transmitere de secrete constituie tentativă. Tentativa se
pedepseşte, conform art. 173 C. pen., însă este posibilă doar în moda-
litatea transmiterii şi a procurării, nu şi a deţinerii.
Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului material,
respectiv al transmiterii informaţiilor secrete de stat, al procurării de docu-
mente ori de date ori al intrării în posesia documentelor. Infracţiunea are
caracter continuu (în modalitatea deţinerii) şi poate avea caracter con-
tinuat, în modalitatea transmiterii ori a procurării, caz în care infracţiunea
cunoaşte şi un moment al epuizării, momentul încetării deţinerii, respectiv
momentul încetării acţiunii ori al descoperirii faptei.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi una
atenuată.
Sancţiuni. Infracţiunea de trădare prin transmitere de secrete se
pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea de la 15 la
25 de ani şi pedeapsa complementară obligatorie a interzicerii unor
drepturi. Tăinuirea şi favorizarea infracţiunii de trădare prin transmitere de
secrete se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani, pedeapsa aplicată
tăinuitorului sau favorizatorului neputând fi mai mare decât pedeapsa
prevăzută de lege pentru autor. Tăinuirea şi favorizarea săvârşite de soţ
sau de o rudă apropiată se pedepsesc, dar pedeapsa prevăzută de lege
pentru aceşti făptuitori se reduce la jumătate.

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei  
Conform art. 172 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor, insti-
gator, complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii de trădare prin trans-
mitere de secrete înainte de consumare sau care împiedică el însuşi consu-
marea acestei infracţiuni şi apoi o denunţă, esenţială pentru nepedepsire
fiind existenţa denunţului. Limitele pedepsei se reduc la jumătate pentru
participantul (autor, instigator, complice) care înlesneşte arestarea infracto-
rilor, după ce urmărirea penală a început ori infractorii au fost descoperiţi.
20 Curs de drept penal. Partea specială 

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă fapta este săvârşită de un
cetăţean străin ori de un apatrid care nu are domiciliul pe teritoriul statului
român, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege, se
realizează conţinutul infracţiunii de spionaj – art. 159 C. pen., şi nu al
infracţiunii de trădare prin transmitere de secrete.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine curţii de apel, conform
art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în mod
obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii  
În noul Cod penal regăsim această infracţiune, sub denumirea de
„Trădare prin transmitere de informaţii secrete de stat”, însă subiectul
activ poate fi doar cetăţeanul român, iar limitele de pedeapsă a fost
reduse – în noua reglementare, sancţiunea fiind închisoarea de la 10 la
20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Obiectul material constă
doar în documente sau date care constituie informaţii secrete de stat, nu
şi în alte documente sau date care nu constituie informaţii secrete de stat,
dar care prin caracterul şi importanţa lor fac ca fapta săvârşită să
pericliteze securitatea statului.
Conform noului Cod penal, dacă fapta are ca subiect activ Preşe-
dintele României ori un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării, suntem în prezenţa unei incriminări distincte, infracţiunea de înaltă
trădare – art. 398 C. pen.

C. pen., art. 157: Trădarea prin
transmiterea de secrete de stat
(1) Transmiterea secretelor de stat
unei puteri sau organizaţii străine ori
agenţilor acestora, precum şi procura-
rea de documente sau date ce constitu-
ie secrete de stat, ori deţinerea de ase-
menea documente de către acei care
nu au calitatea de a le cunoaşte, în
scopul transmiterii lor unei puteri sau
organizaţii străine ori agenţilor aces-
tora, săvârşite de un cetăţean român
sau de o persoană fără cetăţenie domici-
liată pe teritoriul statului român, se pe-
depseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu
Noul C. pen., art. 395: Trădarea
prin transmitere de informaţii secre-
te de stat
Transmiterea de informaţii secrete
de stat unei puteri sau organizaţii stră-
ine ori agenţilor acestora, precum şi
procurarea ori deţinerea de documente
sau date ce constituie informaţii secrete
de stat de către cei care nu au calitatea
de a le cunoaşte, în scopul transmiterii
lor unei puteri sau organizaţii străine ori
agenţilor acestora, săvârşite de un ce-
tăţean român, se pedepsesc cu închi-
soarea de la 10 la 20 de ani şi inter-
zicerea exercitării unor drepturi.
 Infracţiuni contra siguranţei statului  21

închisoare de la 15 la 25 de ani şi inter-

zicerea unor drepturi.
(2) Aceleaşi fapte, dacă privesc alte
documente sau date care prin carac-
terul şi importanţa lor fac ca fapta să-
vârşită să pericliteze securitatea statului,
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la
20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

§4. Acţiunile duşmănoase contra statului – art. 158 

I. Fapta incriminată  
Art. 158 C. pen.: „Faptele prevăzute în art. 155 şi în art. 156, săvârşite
de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domi-
ciliază pe teritoriul statului român, se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă
sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic, specific şi cel material sunt identice cu cele de
la infracţiunea de trădare – art. 155 C. pen., respectiv trădare prin ajuta-
rea inamicului – art. 156 C. pen., în funcţie de conţinutul concret al faptei
săvârşite.

III. Subiecţii 
Subiectul activ poate fi doar cetăţeanul străin ori o persoană fără
cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul statului român, calitate care
trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei, şi nu al judecării acesteia.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele, însă pentru existenţa
coautoratului fiecare făptuitor trebuie să aibă calitatea cerută de lege.
Subiectul pasiv este statul român.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă se confundă cu cea existentă pentru săvârşirea
infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului, dacă fapta săvârşită este
corespunzătoare celei din art. 156 C. pen., sau nu există, dacă fapta se
săvârşeşte în modalitatea care realizează conţinutul constitutiv al infrac-
ţiunii de trădare – art. 155 C. pen.
22 Curs de drept penal. Partea specială 

V. Conţinutul constitutiv  
Acesta este identic cu cel al infracţiunilor de trădare la care textul de
lege face referire, respectiv trădare – art. 155 C. pen. – şi trădare prin
ajutarea inamicului – art. 156 C. pen.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
În ceea ce priveşte formele şi modalităţile, precizările făcute pentru
infracţiunile prevăzute de art. 155 şi art. 156 sunt valabile.
Sancţiuni. Infracţiunea de acţiuni duşmănoase contra statului se
pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea de la 15 la
25 de ani şi pedeapsa complementară obligatorie a interzicerii unor drep-
turi. Tăinuirea şi favorizarea acestei infracţiuni se pedepsesc cu închi-
soarea de la 3 la 10 ani, pedeapsa aplicată tăinuitorului sau favorizatorului
neputând fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.
Tăinuirea şi favorizarea săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată se
pedepsesc, dar pedeapsa prevăzută de lege pentru aceşti făptuitori se
reduce la jumătate.

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei  
Conform art. 172 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor, insti-
gator, complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii de acţiuni duşmă-
noase contra statului înainte de consumare sau care împiedică el însuşi
consumarea acestei infracţiuni şi apoi o denunţă, esenţială pentru nepe-
depsire fiind existenţa denunţului. Limitele pedepsei se reduc la jumătate
pentru participantul (autor, instigator, complice) care înlesneşte arestarea
infractorilor, după ce urmărirea penală a început ori infractorii au fost
descoperiţi.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă, având în vedere conţinutul legal al
infracţiunilor de trădare şi trădare prin ajutarea inamicului, subiectul activ
care realizează elementul material corespunzător acestora este un
cetăţean român ori un apatrid cu domiciliul în România, fapta săvârşită
este de trădare – art. 155 C. pen., respectiv trădare prin ajutarea inami-
cului – art. 156 C. pen. În schimb, dacă subiectul activ care săvârşeşte
acţiuni care concretizează acelaşi element material este un cetăţean
 Infracţiuni contra siguranţei statului  23

străin ori un apatrid care nu domiciliază pe teritoriul statului român,

suntem în prezenţa infracţiunii de acţiuni duşmănoase contra statului.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în
mod obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii  
Această incriminare se menţine şi în noul Cod penal, însă sub denu-
mirea de „Acţiuni ostile contra statului”. Se păstrează aceeaşi formulare şi
acelaşi conţinut constitutiv, existând doar o diferenţă la nivelul calificării
subiectului activ: poate săvârşi fapta cetăţeanul străin ori apatridul, indi-
ferent dacă domiciliază sau nu pe teritoriul statului român. De asemenea,
limitele de pedeapsă au fost reduse, în noua reglementare sancţiunea
fiind închisoarea de la 10 la 20 de ani, fără să fie prevăzută alternativa
detenţiunii pe viaţă.

C. pen., art. 158: Acţiunile duşmă-
noase contra statului
Faptele prevăzute în art. 155 şi în
art. 156, săvârşite de un cetăţean străin
sau de o persoană fără cetăţenie care
nu domiciliază pe teritoriul statului ro-
mân, se pedepsesc cu detenţiune pe
viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25
de ani şi interzicerea unor drepturi.
Noul C. pen., art. 399: Acţiunile
ostile contra statului
Faptele prevăzute în art. 394 şi
art. 396, săvârşite de un cetăţean străin
sau apatrid, se pedepsesc cu închisoa-
rea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.

§5. Spionajul – art. 159 

I. Fapta incriminată  
Art. 159 C. pen.: „Faptele prevăzute în art. 157, săvârşite de un cetă-
ţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teri-
toriul statului român, se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închi-
soare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic, specific şi material sunt identice cu cele ale
infracţiunii de trădare prin transmiterea de secrete – art. 157 C. pen.
24 Curs de drept penal. Partea specială 

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat – se reţine existenţa acestei
infracţiuni doar atunci când fapta este săvârşită de către un cetăţean
străin ori un apatrid care nu domiciliază pe teritoriul României. Participaţia
penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare, complicitate.
Subiectul pasiv este statul român.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă este aceeaşi cu cea necesară pentru existenţa
infracţiunii de trădare prin transmitere de secrete, respectiv existenţa
informaţiilor secrete de stat sau a unui document care constituie informaţii
secrete de stat, iar în varianta de la alin. (2) – existenţa unui document ori
a unei date care prin caracterul şi importanţa lor fac ca fapta săvârşită să
pericliteze securitatea statului.

V. Conţinutul constitutiv  
Conţinutul constitutiv este acelaşi cu cel al infracţiunii de trădare prin
transmitere de secrete, atât sub aspect obiectiv, cât şi în ceea ce priveşte
latura subiectivă.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate ca fază de desfăşurare
a activităţii infracţionale, ci sunt asimilate tentativei şi sancţionate ca atare.
Astfel, conform art. 173 C. pen., producerea sau procurarea mijloacelor
ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infrac-
ţiunii de trădare prin transmitere de secrete constituie tentativă. Tentativa
este posibilă şi se pedepseşte, conform art. 173 alin. (1) C. pen. Preci-
zările făcute pentru infracţiunea de trădare prin transmitere de secrete cu
privire la momentul consumării şi al epuizării rămân valabile şi în cazul
infracţiunii de spionaj.
Modalităţi. Fapta este incriminată într-o variantă tip şi una asimilată,
aceleaşi cu cele prevăzute în art. 157 C. pen.
Sancţiuni. Infracţiunea de spionaj se pedepseşte cu detenţiunea pe
viaţă alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi pedeapsa comple-
mentară obligatorie a interzicerii unor drepturi. Tăinuirea şi favorizarea
infracţiunii de spionaj se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani,
 Infracţiuni contra siguranţei statului  25

pedeapsa aplicată tăinuitorului sau favorizatorului neputând fi mai mare

decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Tăinuirea şi favorizarea
săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată se pedepsesc, dar pedeapsa
prevăzută de lege pentru aceşti făptuitori se reduce la jumătate.

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei  
Conform art. 172 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor,
instigator, complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii de spionaj înainte
de consumare sau care împiedică el însuşi consumarea acestei infracţiuni
şi apoi o denunţă, esenţială pentru nepedepsire fiind existenţa denunţului.
Limitele pedepsei se reduc la jumătate pentru participantul (autor,
instigator, complice) care înlesneşte arestarea infractorilor, după ce urmă-
rirea penală a început ori infractorii au fost descoperiţi.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă acţiunea prevăzută în art. 157
C. pen. este săvârşită de un cetăţean străin ori de un apatrid care nu are
domiciliul pe teritoriul statului român, dacă sunt îndeplinite şi celelalte
condiţii prevăzute de lege, se realizează conţinutul infracţiunii de spionaj.
În schimb, dacă subiectul activ este un cetăţean român sau un apatrid
domiciliat pe teritoriul statului român, care transmite, procură ori deţine
documente reprezentând informaţii secrete de stat, fapta reprezintă
infracţiunea de trădare prin transmitere de secrete – art. 157 C. pen.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în
mod obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii 
Fapta este incriminată, în aceeaşi formulare şi cu acelaşi conţinut
constitutiv, şi în noul Cod penal, cu deosebirea că subiectul activ este un
cetăţean străin ori un apatrid, indiferent unde domiciliază acesta. În plus,
pedeapsa a fost redusă, în noul Cod infracţiunea fiind sancţionată cu
pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani, fără să fie prevăzută alternativa
detenţiunii pe viaţă.
26 Curs de drept penal. Partea specială 

C. pen., art. 159: Spionajul Noul C. pen., art. 400: Spionajul

Faptele prevăzute în art. 157, săvâr-
şite de un cetăţean străin sau de o per-
soană fără cetăţenie care nu domici-
liază pe teritoriul statului român, se pe-
depsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu
închisoare de la 15 la 25 de ani şi inter-
zicerea unor drepturi.
Faptele prevăzute în art. 395, să-
vârşite de un cetăţean străin sau apa-
trid, se pedepsesc cu închisoarea de la
10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.

§6. Atentatul care pune în pericol siguranţa statului – art. 160 

I. Fapta incriminată  
Art. 160 C. pen.: „Atentatul săvârşit contra vieţii, integrităţii corporale
ori sănătăţii unei persoane care îndeplineşte o activitate importantă de
stat sau altă activitate publică importantă, în împrejurări care fac ca fapta
să pună în pericol siguranţa statului, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă
sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic îl constituie statul cu atributele sale esenţiale:
unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa. Obiectul juridic
specific principal se confundă cu obiectul juridic generic, iar obiectul spe-
cific secundar este reprezentat de relaţiile sociale privind viaţa, integri-
tatea corporală şi sănătatea. Obiectul material secundar este corpul per-
soanei asupra căreia se exercită acţiunea prin care se realizează ele-
mentul material.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat, putând săvârşi infracţiunea orice
persoană, indiferent de cetăţenie ori domiciliu. Participaţia penală este
posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv principal este statul, iar cel secundar este persoana
împotriva căreia este îndreptat atentatul, persoana care îndeplineşte o
activitate importantă de stat sau altă activitate publică importantă.

 
 Infracţiuni contra siguranţei statului  27

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă constă în preexistenţa unei persoane care înde-
plineşte o activitate importantă de stat sau o altă activitate publică impor-
tantă. Legea nu arată ce se înţelege prin activitate importantă şi, prin
urmare, înţelesul noţiunii trebuie stabilit de la caz la caz.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă în atentatul îndreptat îm-
potriva vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unui subiect pasiv calificat.
Atentatul presupune un atac material şi violent, o acţiune sau inacţiune
(spre exemplu, autoturismul nu este alimentat cu combustibil) care include
atât fapta consumată, cât şi tentativa. Atentatul duce la uciderea per-
soanei ori la vătămarea integrităţii corporale. Din analiza textului incrimi-
nator rezultă că noţiunea de „atentat” cuprinde atât acţiunea dusă până la
capăt, până la final, prin urmare acţiunea care a produs efectiv moartea
sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii persoanei, cât şi înce-
perea executării acţiunii de ucidere ori de vătămare corporală[1].
Cerinţa esenţială pentru existenţa infracţiunii este ca elementul mate-
rial să se fi săvârşit în împrejurări care fac ca fapta să pună în pericol
siguranţa statului.
Urmarea imediată principală constă în starea de pericol pentru securi-
tatea statului, iar urmarea imediată secundară constă în starea de pericol
creată pentru viaţa, integritatea corporală ori sănătatea persoanei împo-
triva căreia s-a îndreptat atentatul, fie în decesul acesteia ori vătămarea
integrităţii corporale ori a sănătăţii.
Legătura de cauzalitate principală (între elementul material şi urmarea
imediată principală) rezultă din materialitatea faptei, iar cea secundară
(între elementul material şi urmarea imediată secundară) trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-
recte. Pentru existenţa infracţiunii, făptuitorul trebuie să aibă reprezenta-
rea calităţii victimei, a împrejurărilor săvârşirii faptei, dar şi a urmărilor aces-
teia. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate ca fază de desfăşurare
a activităţii infracţionale, ci sunt asimilate tentativei şi sancţionate ca atare.

[1]
V. DOBRINOIU, Drept penal. Partea specială, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000, p. 37.
28 Curs de drept penal. Partea specială 

Astfel, conform art. 173 C. pen., producerea sau procurarea mijloacelor

ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infrac-
ţiunii constituie tentativă. Cu alte cuvinte, cel care pregăteşte săvârşirea
infracţiunii de atentat care pune în pericol siguranţa statului va fi sanc-
ţionat pentru tentativă.
Tentativa propriu-zisă nu este posibilă, întrucât, odată ce începe
acţiunea de vătămare a integrităţii corporale, fapta se şi consumă. Noţiu-
nea de atentat înglobează atât tentativa, cât şi fapta consumată.
Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului material,
respectiv al săvârşirii unei acţiuni/inacţiuni îndreptate împotriva vieţii, inte-
grităţii corporale ori sănătăţii persoanei care îndeplineşte o activitate
importantă de stat ori altă activitate publică, cu condiţia ca datorită împre-
jurărilor în care se comite fapta să fie pusă în pericol securitatea statului.
Modalităţi. Fapta este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiuni. Infracţiunea de atentat care pune în pericol siguranţa
statului se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea
de la 15 la 25 de ani şi pedeapsa complementară obligatorie a interzicerii
unor drepturi. Tăinuirea şi favorizarea acestei infracţiuni se pedepsesc cu
închisoarea de la 3 la 10 ani, pedeapsa aplicată tăinuitorului sau favoriza-
torului neputând fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru
autor. Tăinuirea şi favorizarea săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată se
pedepsesc, dar pedeapsa prevăzută de lege pentru aceşti făptuitori se
reduce la jumătate.

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei  
Conform art. 172 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor, insti-
gator, complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii de atentat care pune
în pericol siguranţa statului înainte de consumare sau care împiedică el
însuşi consumarea acestei infracţiuni şi apoi o denunţă, esenţială pentru
nepedepsire fiind existenţa denunţului. Limitele pedepsei se reduc la ju-
mătate pentru participantul (autor, instigator, complice) care înlesneşte
arestarea infractorilor, după ce urmărirea penală a început ori infractorii
au fost descoperiţi.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Atentatul este o infracţiune complexă,
care absoarbe în conţinutul său infracţiunea de omor – art. 174 C. pen.,
infracţiunea de vătămare corporală – art. 181 C. pen., cea de vătămare
 Infracţiuni contra siguranţei statului  29

corporală gravă – art. 182 C. pen. şi alte infracţiuni îndreptate împotriva

vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, precum şi infracţiunea de ultraj,
săvârşită prin violenţă – art. 239 alin. (2)-(4) C. pen. Dacă lipseşte vreunul
dintre elementele constitutive necesare pentru existenţa infracţiunii de
atentat, atunci fapta va putea fi sancţionată ca una dintre infracţiunile pe
care le-ar fi absorbit, dacă s-ar fi realizat conţinutul său juridic. Spre
exemplu, dacă prin fapta săvârşită nu se pune în pericol siguranţa sta-
tului, se va reţine doar infracţiunea de omor sau cea de vătămare
corporală, consumată ori în fază de tentativă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în
mod obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii 
Şi în noul Cod penal regăsim această infracţiune, care a păstrat, în an-
samblu, aceeaşi formulare, subiectul activ fiind însă particularizat ca per-
soana care deţine o funcţie de demnitate publică. Limitele de pedeapsă
au rămas aceleaşi.

C. pen., art. 160: Atentatul care
pune în pericol siguranţa statului
Atentatul săvârşit contra vieţii, inte-
grităţii corporale ori sănătăţii unei per-
soane care îndeplineşte o activitate im-
portantă de stat sau altă activitate publi-
că importantă, în împrejurări care fac ca
fapta să pună în pericol siguranţa
statului, se pedepseşte cu detenţiune
pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la
25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Noul C. pen., art. 401: Atentatul care
pune în pericol securitatea naţională
Atentatul contra vieţii săvârşit împo-
triva unei persoane care deţine o func-
ţie de demnitate publică, dacă fapta pu-
ne în pericol securitatea naţională, se
pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau
închisoare de la 15 la 25 de ani şi inter-
zicerea exercitării unor drepturi.

§7. Atentatul contra unei colectivităţi – art. 161 

I. Fapta incriminată 
Art. 161 C. pen.: „Atentatul săvârşit contra unei colectivităţi prin otrăviri
în masă, provocare de epidemii sau prin orice alt mijloc, de natură să
slăbească puterea de stat, se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă sau cu
închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi”.
30 Curs de drept penal. Partea specială 

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic îl constituie statul cu atributele sale esenţiale:
unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa.
Obiectul juridic specific principal este reprezentat de relaţiile sociale
privind puterea de stat, iar cel secundar constă în protejarea vieţii, inte-
grităţii corporale şi a sănătăţii membrilor colectivităţii împotriva căreia este
îndreptat atentatul.
Obiectul material secundar al infracţiunii este corpul persoanelor care
alcătuiesc colectivitatea împotriva căreia este îndreptată infracţiunea.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – poate săvârşi infracţiunea orice
persoană, indiferent de calitate, cetăţenie ori domiciliu. Participaţia penală
este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv principal este statul, iar cel secundar colectivitatea, o
grupare de persoane, mai mică sau mai mare, indiferent de natura
relaţiilor dintre ele, organizată după anumite criterii.

IV. Condiţia premisă nu există.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă în atentatul îndreptat îm-
potriva unei colectivităţi, o acţiune sau inacţiune care provoacă uciderea
ori vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii membrilor unui grup, în an-
samblul său. Elementul material se poate realiza prin mai multe mo-
dalităţi, unele dintre ele fiind enumerate exemplificativ şi nelimitativ în
art. 161 C. pen.: otrăviri în masă, provocare de epidemii sau prin oricare
alt mijloc.
Cerinţa esenţială pentru existenţa acestei infracţiuni este ca atentatul
să fie de natură să slăbească puterea de stat. Această noţiune presupune
incapacitatea organelor statului de a menţine ordinea şi de a face faţă
nevoilor colectivităţii. Însă, nu trebuie să existe, în concret, o slăbire a
puterii de stat, ci fapta trebuie să fie doar de natură să producă aceste
consecinţe.
Urmarea imediată principală este starea de pericol care se creează
pentru securitatea statului, iar cea secundară este pericolul pentru
uciderea/vătămarea corporală a unui număr nedeterminat de membri ai
 Infracţiuni contra siguranţei statului  31

colectivităţii ori chiar uciderea ori vătămarea integrităţii corporale ori a

sănătăţii acestora. Legătura de cauzalitate principală rezultă ex re, iar cea
secundară trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe ori
indirecte. Pentru existenţa infracţiunii, trebuie ca făptuitorul să urmărească
sau cel puţin să accepte că săvârşeşte un atentat împotriva colectivităţii,
de natură să slăbească puterea de stat. Mobilul şi scopul nu prezintă
importanţă pentru existenţa infracţiunii, dar pot fi avute în vedere la
individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate ca fază de desfăşurare
a activităţii infracţionale, ci sunt asimilate tentativei şi sancţionate ca atare.
Astfel, conform art. 173, producerea sau procurarea mijloacelor ori instru-
mentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunii con-
stituie tentativă. Cu alte cuvinte, cel care pregăteşte săvârşirea infracţiunii
de atentat contra unei colectivităţi va fi sancţionat pentru tentativă.
Tentativa propriu-zisă nu este posibilă, întrucât prin punerea în execu-
tare a hotărârii infracţionale, încă de la primul act de executare, infrac-
ţiunea se consumă. Prin urmare, din momentul în care a început activita-
tea infracţională şi s-a creat starea de pericol, infracţiunea s-a consumat.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiuni. Infracţiunea de atentat contra unei colectivităţi se pedepseşte
cu detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi
pedeapsa complementară obligatorie a interzicerii unor drepturi. Tăinuirea
şi favorizarea acestei infracţiuni se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10
ani, pedeapsa aplicată tăinuitorului sau favorizatorului neputând fi mai mare
decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Tăinuirea şi favorizarea
săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată se pedepsesc, dar pedeapsa
prevăzută de lege pentru aceşti făptuitori se reduce la jumătate.

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei  
Conform art. 172 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor, insti-
gator, complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii de atentat contra unei
colectivităţi înainte de consumare sau care împiedică el însuşi consumarea
acestei infracţiuni şi apoi o denunţă, esenţială pentru nepedepsire fiind
existenţa denunţului. Limitele pedepsei se reduc la jumătate pentru par-
ticipantul (autor, instigator, complice) care înlesneşte arestarea infractorilor,
după ce urmărirea penală a început ori infractorii au fost descoperiţi.
32 Curs de drept penal. Partea specială 

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Infracţiunea de atentat contra unei colec-
tivităţi este o infracţiune complexă, care absoarbe în conţinutul său infrac-
ţiunea de omor – art. 174 C. pen., infracţiunea de vătămare corporală –
art. 181 C. pen., cea de vătămare corporală gravă – art. 182 C. pen. şi
alte infracţiuni îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii,
precum şi infracţiunea de ultraj, săvârşită prin violenţă – art. 239 C. pen.
Dacă lipseşte vreun element constitutiv necesar pentru existenţa infrac-
ţiunii de atentat, atunci fapta va putea fi sancţionată ca una dintre infrac-
ţiunile pe care le-ar fi absorbit, dacă s-ar fi realizat conţinutul său juridic.
Infracţiunea se aseamănă cu aceea de genocid – art. 357 C. pen., a-
vând în vedere faptul că ambele sunt îndreptate împotriva unei colectivităţi,
însă aceste două infracţiuni se deosebesc esenţial prin obiectul juridic,
prima fiind îndreptată împotriva statului, iar cealaltă împotriva omenirii.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în
mod obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, sub aceeaşi denu-
mire – „Atentatul contra unei colectivităţi”, însă este sancţionată doar
atunci când este săvârşită cu intenţie directă, calificată prin scop. Atenta-
tul este îndreptat în contra colectivităţii în scopul îngreunării sau împiedi-
cării exercitării puterii de stat. Limitele de pedeapsă au rămas aceleaşi şi
în noul Cod.

C. pen., art. 161: Atentatul contra
unei colectivităţi
Atentatul săvârşit contra unei colec-
tivităţi prin otrăviri în masă, provocare
de epidemii sau prin orice alt mijloc, de
natură să slăbească puterea de stat, se
pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă
sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani
şi interzicerea unor drepturi.
Noul C. pen., art. 402: Atentatul
contra unei colectivităţi
Atentatul săvârşit contra unei colec-
tivităţi prin otrăviri în masă, provocare
de epidemii sau prin orice alt mijloc, în
scopul îngreunării sau împiedicării
exercitării puterii de stat, se pedepseşte
cu detenţiune pe viaţă sau cu închi-
soare de la 15 la 25 de ani şi interzi-
cerea exercitării unor drepturi.

 
 Infracţiuni contra siguranţei statului  33

§8. Subminarea puterii de stat – art. 162 

I. Fapta incriminată  
Art. 162 C. pen.: „(1) Acţiunea armată de natură să slăbească puterea
de stat se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la
25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Orice alte acţiuni violente săvârşite de mai multe persoane îm-
preună, de natură să atragă aceleaşi urmări, se pedepsesc cu închisoare
de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic îl constituie statul cu atributele sale esenţiale:
unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa.
Obiectul juridic specific principal constă în relaţiile sociale cu privire la
puterea de stat. Uneori, infracţiunea poate avea şi un obiect juridic se-
cundar – viaţa, integritatea corporală, sănătatea persoanei ori patrimoniul,
atunci când elementul material al infracţiunii se îndreaptă în mod
nemijlocit împotriva unor persoane sau bunuri.
Obiectul material, de regulă, lipseşte, însă, atunci când există obiect
juridic secundar, există şi obiect material – corpul persoanei ori bunurile.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este colectiv. Săvârşirea infracţiunii implică participarea
unui număr nedeterminat de persoane, minim doi coautori, în varianta din
alin. (1) al art. 162 C. pen., unde se vorbeşte despre „acţiune armată”, şi
minim trei, în varianta din alin. (2), unde se precizează că sunt necesare
„mai multe persoane”. În doctrină s-a ajuns la concluzia că, având în
vedere faptul că atunci când legiuitorul a dorit ca fapta să fie săvârşită de
două sau mai multe persoane s-a exprimat în acest sens în mod explicit,
în ipoteza expresiei „mai multe persoane” se presupune necesitatea
existenţei a trei sau mai multor persoane. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele.
Subiectul pasiv principal este statul, dar poate exista şi subiect pasiv
secundar – persoana fizică vătămată ori persoana juridică păgubită,
împotriva cărora a fost îndreptată acţiunea.
34 Curs de drept penal. Partea specială 

IV. Condiţia premisă  
Aceasta nu este necesară pentru existenţa infracţiunii.

V. Conţinutul constitutiv  
Latura obiectivă. Elementul material, în varianta tip, constă într-o
acţiune armată, concretizată prin orice fel de acte, indiferent de natură şi
modalitatea de realizare a acestora, esenţial fiind ca subiecţii activi să
aibă asupra lor arme, în sensul art. 151 C. pen.[1] Armele nu trebuie
neapărat folosite. În varianta atenuată, elementul material constă în orice
alte acţiuni violente, prin urmare în orice fel de acte care implică violenţa,
mai puţin pe acelea care presupun folosirea armelor.
Cerinţa esenţială pentru întregirea laturii obiective este ca, în ambele
variante, atât acţiunea armată, cât şi acţiunile violente să fie de natură să
slăbească puterea de stat. Urmarea imediată constă în starea de pericol
care se creează pentru securitatea statului. Legătura de cauzalitate
rezultă din materialitatea faptei, netrebuind să fie dovedită (ex re).
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-
recte. Făptuitorii, între care trebuie să existe o înţelegere prealabilă, tre-
buie să ştie că săvârşesc o acţiune armată ori violentă şi că aceasta este
de natură să slăbească puterea de stat. Mobilul şi scopul nu interesează
pentru existenţa infracţiunii, ci doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate ca fază de desfăşurare
a activităţii infracţionale, ci sunt asimilate tentativei şi sancţionate ca atare.
Astfel, conform art. 173 C. pen., producerea sau procurarea mijloacelor
ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii
infracţiunii constituie tentativă.
Tentativa propriu-zisă nu este posibilă, întrucât infracţiunea de sub-
minare a puterii de stat este o infracţiune de consumare imediată şi odată
ce începe acţiunea armată ori violentă infracţiunea se consumă. Prin ur-
mare, în momentul începerii acţiunii care realizează elementul material
infracţiunea se consumă, fără să fie necesar să se producă vreo daună
materială.

[1]
Art. 151 C. pen.: „(1) «Arme» sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele
astfel declarate prin dispoziţii legale. (2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte
de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac”.
 Infracţiuni contra siguranţei statului  35

Modalităţi. Infracţiunea de subminare a puterii de stat este incriminată

într-o variantă tip, prevăzută în alin. (1), şi o variantă atenuată, cea din
alin. (2), singurele deosebiri dintre acestea fiind modul de realizare a ele-
mentului material, în varianta tip – „acţiune armată” şi în cea de atenuată –
„acţiuni violente” şi, drept urmare, şi sancţiunea prevăzute de legiuitor este
mai uşoară într-o situaţie decât în cealaltă.
Sancţiuni. Infracţiunea se pedepseşte, în varianta tip, cu închisoarea de
la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, iar în varianta din alin. (2) cu
închisoarea de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tăinuirea şi
favorizarea acestei infracţiuni se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10
ani, pedeapsa aplicată tăinuitorului sau favorizatorului neputând fi mai
mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Tăinuirea şi favori-
zarea săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată se pedepsesc, dar pe-
deapsa prevăzută de lege pentru aceşti făptuitori se reduce la jumătate.

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei  
Conform art. 172 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor, insti-
gator, complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii de subminare a pu-
terii de stat înainte de consumare sau care împiedică el însuşi consuma-
rea acestei infracţiuni şi apoi o denunţă, esenţială pentru nepedepsire fiind
existenţa denunţului. Limitele pedepsei se reduc la jumătate pentru parti-
cipantul (autor, instigator, complice) care înlesneşte arestarea infractorilor,
după ce urmărirea penală a început ori infractorii au fost descoperiţi.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. În ipoteza în care, deşi suntem în pre-
zenţa unei acţiuni armate ori a unei alte acţiuni violente, nu sunt întrunite
celelalte condiţii pentru existenţa infracţiunii de subminare a puterii de
stat, cum ar fi cerinţa esenţială a posibilităţii slăbirii puterii de stat,
urmarea imediată – stare de pericol pentru securitatea statului etc. –,
atunci se va reţine o altă infracţiune, îndreptată împotriva altor valori
sociale – loviri sau alte violenţe, tâlhărie etc.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în
mod obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

 
36 Curs de drept penal. Partea specială 

IX. Aspecte tranzitorii 
În noul Cod penal, această infracţiune nu mai este incriminată, ci a fost
contopită în conţinutul art. 397: Acţiuni împotriva ordinii constituţionale.

C. pen., art. 162: Subminarea pu-
terii de stat
(1) Acţiunea armată de natură să
slăbească puterea de stat se pedep-
seşte cu detenţiune pe viaţă sau cu în-
chisoare de la 15 la 25 de ani şi inter-
zicerea unor drepturi.
(2) Orice alte acţiuni violente săvâr-
şite de mai multe persoane împreună,
de natură să atragă aceleaşi urmări, se
pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20
de ani şi interzicerea unor drepturi.
Noul C. pen., art. 397: Acţiuni îm-
potriva ordinii constituţionale
(1) Acţiunea armată întreprinsă în
scopul schimbării ordinii constituţionale
ori al îngreunării sau împiedicării exerci-
tării puterii de stat se pedepseşte cu în-
chisoarea de la 15 la 25 de ani şi inter-
zicerea exercitării unor drepturi.
(2) Întreprinderea de acţiuni violente
împotriva persoanelor sau bunurilor să-
vârşite de mai multe persoane împreu-
nă, în scopul schimbării ordinii constitu-
ţionale ori al îngreunării sau împiedicării
exercitării puterii de stat, dacă se pune în
pericol securitatea naţională, se pedep-
seşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani
şi interzicerea exercitării unor drepturi.

§9. Actele de diversiune – art. 163 

I. Fapta incriminată  
Art. 163 C. pen.: „Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîn-
trebuinţare, în întregime sau în parte, prin explozii, incendii sau în orice alt
mod, a uzinelor, instalaţiilor industriale, maşinilor, căilor de comunicaţie,
mijloacelor de transport, mijloacelor de telecomunicaţie, construcţiilor,
produselor industriale sau agricole ori a altor bunuri, dacă fapta este de
natură să aducă în orice mod atingere siguranţei statului, se pedepseşte cu
închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic îl constituie statul cu atributele sale esenţiale:
unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa.
Obiectul juridic specific principal se confundă cu obiectul juridic
generic, iar obiectul juridic special este reprezentat de totalitatea relaţiilor
sociale cu privire la patrimoniu.
 Infracţiuni contra siguranţei statului  37

Obiectul material este bunul asupra căruia s-au săvârşit actele de

diversiune. Art. 163 enumeră, exemplificativ, bunurile care pot constitui o
materializare a obiectului juridic protejat prin incriminarea acestei fapte:
uzine, instalaţii industriale, maşini, căi de comunicaţie, mijloace de trans-
port, mijloace de telecomunicaţie, construcţii, produse industriale sau agri-
cole. Noţiunea „alte bunuri” lărgeşte categoria bunurilor care pot constitui
obiect material al acestei infracţiuni la orice alte categorii de bunuri impor-
tante care prin distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebu-
inţare pot aduce atingere siguranţei statului.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat, fapta fiind considerată infracţiune
indiferent de calitatea, cetăţenia, domiciliul ori alte caracteristici ale făptui-
torului. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv principal este statul, iar secundar – unităţile, instituţiile
ori alte categorii de persoane fizice ori juridice care au în administrare bu-
nurile distruse prin săvârşirea acţiunii care constituie elementul material.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în preexistenţa unor bunuri, de o anumită importanţă
ori valoare, care, odată distruse ori aduse în stare de neîntrebuinţare, să
vatăme siguranţa statului.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă în una dintre următoarele
acţiuni, prevăzute limitativ şi alternativ în art. 163 C. pen.: distrugere, de-
gradare, aducere în stare de neîntrebuinţare. „Distrugerea” unui bun pre-
supune ca acel bun să nu mai existe, să fie nimicit, în tot ori în parte. „De-
gradarea” înseamnă o alterare a bunului, o stricare, o pierdere a calităţilor
sale esenţiale. „Aducerea în stare de neîntrebuinţare” presupune că un
bun, deşi nu a fost distrus ori degradat, şi-a pierdut potenţialul de utilizare.
Aceste acţiuni pot fi realizate prin modalităţi variate, unele prevăzute
exemplificativ în textul de lege (incendii, explozii).
Cerinţa esenţială este ca această acţiune care constituie elementul
material să fie de natură să aducă atingere în orice mod siguranţei
statului. Prin urmare, fapta trebuie doar să creeze posibilitatea atingerii
acestei valori.
38 Curs de drept penal. Partea specială 

Urmarea imediată principală este starea de pericol care se creează

pentru securitatea statului, iar cea secundară constă în paguba materială
care se creează prin distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de
neîntrebuinţare a bunurilor. Astfel, efectele, urmărite sau acceptate, se
răsfrâng, mai întâi, la nivelul economicului, mai apoi la nivelul superior al
intereselor de stat şi, nicidecum neglijabil, la nivelul conştiinţei colective, al
opiniei publice[1].
Legătura de cauzalitate principală rezultă din materialitatea faptei, iar
legătura de cauzalitate secundară, dintre acţiunea care constituie elemen-
tul material şi paguba materială, trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia. Fapta este incriminată doar atunci când
este săvârşită cu intenţie directă ori indirectă. Făptuitorul trebuie să ştie că
săvârşeşte o acţiune de distrugere, care este de natură să pună în pericol
securitatea statului. Mobilul şi scopul nu interesează pentru existenţa
infracţiunii, ci doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate ca fază de desfăşurare
a activităţii infracţionale, ci sunt asimilate tentativei şi sancţionate ca atare.
Astfel, conform art. 173, producerea sau procurarea mijloacelor ori instru-
mentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunii con-
stituie tentativă. Tentativa este posibilă, atât cea perfectă, cât şi cea im-
perfectă, şi se pedepseşte, conform art. 173 C. pen. Infracţiunea se con-
sumă în momentul în care se realizează elementul material şi se produce
urmarea imediată, altfel spus, în momentul în care se produce o pagubă
de natură să pună în pericol securitatea statului.
Modalităţi. Fapta este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiuni. Infracţiunea se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă alter-
nativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi pedeapsa complementară
obligatorie a interzicerii unor drepturi. Tăinuirea şi favorizarea acestei
infracţiuni se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani, pedeapsa apli-
cată tăinuitorului sau favorizatorului neputând fi mai mare decât pedeapsa
prevăzută de lege pentru autor. Tăinuirea şi favorizarea săvârşite de soţ
sau de o rudă apropiată se pedepsesc, dar pedeapsa prevăzută de lege
pentru aceşti făptuitori se reduce la jumătate.

[1]
GH. DIACONESCU, C. DUVAC, Tratat de drept penal. Partea specială, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2009, p. 34.
 Infracţiuni contra siguranţei statului  39

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei  
Conform art. 172 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor, insti-
gator, complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii de acte de diversiune
înainte de consumare sau care împiedică el însuşi consumarea acestei
infracţiuni şi apoi o denunţă, esenţială pentru nepedepsire fiind existenţa
denunţului. Limitele pedepsei se reduc la jumătate pentru participantul
(autor, instigator, complice) care înlesneşte arestarea infractorilor, după
ce urmărirea penală a început ori infractorii au fost descoperiţi.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Atunci când nu sunt întrunite condiţiile
prevăzute de lege pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 163
C. pen., în sensul protecţiei unei alte valori sociale ori al existenţei unei
alte urmări imediate, se poate reţine, sub rezerva îndeplinirii conţinutului
constitutiv prevăzut de lege, existenţa infracţiunii de distrugere, prevăzută,
după caz, în art. 217-219 C. pen.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în
mod obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal păstrează această incriminare, cu singura deosebire a
reducerii pedepsei şi, bineînţeles, ca şi în cazul celorlalte infracţiuni contra
siguranţei statului, a plasării incriminării într-un capitol final – Titlul X:
Infracţiuni contra securităţii naţionale, şi nu în cel iniţial, cum este situaţia
Codului penal în vigoare.

C. pen., art. 163: Actele de diver-
siune
Distrugerea, degradarea sau aduce-
rea în stare de neîntrebuinţare, în între-
gime sau în parte, prin explozii, incendii
sau în orice alt mod, a uzinelor, instala-
ţiilor industriale, maşinilor, căilor de co-
municaţie, mijloacelor de transport, mij-
loacelor de telecomunicaţie, construc-
ţiilor, produselor industriale sau agricole
Noul C. pen., art. 403: Actele de
diversiune
Distrugerea, degradarea sau adu-
cerea în stare de neîntrebuinţare, în
întregime sau în parte, prin explozii, in-
cendii sau în orice alt mod, a instala-
ţiilor industriale, a căilor de comuni-
caţie, a mijloacelor de transport, a mij-
loacelor de telecomunicaţie, a con-
strucţiilor, a produselor industriale sau
40 Curs de drept penal. Partea specială 

ori a altor bunuri, dacă fapta este de na-
tură să aducă în orice mod atingere
siguranţei statului, se pedepseşte cu în-
chisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzi-
cerea exercitării unor drepturi.
agricole ori a altor bunuri, dacă fapta
pune în pericol securitatea naţională,
se pedepseşte cu închisoarea de la 10
la 20 de ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.

§10. Subminarea economiei naţionale – art. 165 

I. Fapta incriminată  
Art. 165 C. pen.: „(1) Fapta de a folosi o unitate din cele la care se
referă art. 145, ori de a împiedica activitatea normală a acesteia, dacă
fapta este de natură să submineze economia naţională, se pedepseşte cu
închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Dacă fapta prevăzută în alineatul precedent a produs pagube
importante economiei naţionale, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic îl constituie statul cu atributele sale esenţiale:
unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa. Obiectul juridic
specific constă în relaţiile sociale referitoare la economia naţională.
Obiectul material, de regulă, lipseşte, însă, în cazul variantei agravate
din alin. (2), atunci când se produc pagube importante, infracţiunea poate
avea un obiect material, concretizat în bunuri sau în alte valori materiale
care au fost prejudiciate.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – orice persoană poate săvârşi
fapta, indiferent de calitate, cetăţenie, domiciliu. Participaţia penală este
posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv principal este statul şi cel secundar este unitatea care
a fost folosită ori a cărei activitate a fost împiedicată, aşa cum este defi-
nită în art. 145 C. pen.: autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile
sau alte persoane juridice de interes public.

 
 Infracţiuni contra siguranţei statului  41

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă constă în existenţa unor unităţi ori instituţii dintre cele
enumerate în art. 145 C. pen., care desfăşoară o activitate normală.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă, alternativ, fie într-o acţiu-
ne de folosire a uneia dintre unităţile sau instituţiile publice, fie într-o acţiu-
ne/inacţiune de împiedicare a desfăşurării normale a activităţii acestora.
Cerinţa esenţială este ca fapta să fie de natură să submineze econo-
mia naţională, adică să fi fost săvârşită în aşa fel încât să poată ameninţa
bunul mers al economiei naţionale în ansamblu sau doar parţial.
Urmarea imediată principală constă într-o stare de pericol pentru eco-
nomia naţională, iar cea secundară în pagubele care se creează pentru
autorităţile ori instituţiile publice, în funcţie de importanţa acestei pagube
putând încadra fapta în varianta tip ori în cea agravată.
Legătura de cauzalitate principală rezultă din materialitatea faptei (ex
re), iar cea secundară trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori
indirecte. Mobilul şi scopul nu interesează pentru existenţa infracţiunii, ci
doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate ca fază de desfăşurare
a activităţii infracţionale, ci sunt asimilate tentativei şi sancţionate ca atare.
Astfel, conform art. 173 C. pen., producerea sau procurarea mijloacelor
ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infrac-
ţiunii constituie tentativă.
Tentativa este posibilă, atât cea perfectă, cât şi cea imperfectă, şi se
pedepseşte, conform art. 173 C. pen. Infracţiunea se consumă în mo-
mentul în care se realizează elementul material şi se creează starea de
pericol pentru economia naţională, iar în ipoteza variantei agravate,
pentru existenţa acesteia trebuie să se producă şi o pagubă importantă
economiei naţionale.
Modalităţi. Fapta este incriminată într-o varianta tip şi una agravată,
ambele variante presupunând aceleaşi modalităţi de realizare a elemen-
tului material, însă varianta din alin. (2) se caracterizează printr-o urmare
imediată mai gravă – fapta a produs pagube importante economiei naţio-
42 Curs de drept penal. Partea specială 

nale. Această sintagmă nu este definită în Codul penal, însă, în practica

judiciară a instanţei supreme[1], expresia „pagubă importantă produsă
economiei naţionale” a fost asimilată aceleia de „consecinţe deosebit de
grave”, în sensul art. 146 C. pen.
Sancţiuni. Fapta se pedepseşte, în varianta tip, cu închisoarea de la 5
la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, iar în varianta agravată cu
detenţiunea pe viaţă ori, alternativ, cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea unor drepturi. Tăinuirea şi favorizarea acestei infracţiuni se
pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani, pedeapsa aplicată tăinui-
torului sau favorizatorului neputând fi mai mare decât pedeapsa prevăzută
de lege pentru autor. Tăinuirea şi favorizarea săvârşite de soţ sau de o
rudă apropiată se pedepsesc, dar pedeapsa prevăzută de lege pentru
aceşti făptuitori se reduce la jumătate.

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei  
Conform art. 172 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor, insti-
gator, complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii de subminare a econo-
miei naţionale înainte de consumare sau care împiedică el însuşi consu-
marea acestei infracţiuni şi apoi o denunţă, esenţială pentru nepedepsire
fiind existenţa denunţului. Limitele pedepsei se reduc la jumătate pentru
participantul (autor, instigator, complice) care înlesneşte arestarea infracto-
rilor, după ce urmărirea penală a început ori infractorii au fost descoperiţi.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în
mod obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii 
În noul Cod penal această faptă nu mai este incriminată.

[1]
Decizia de îndrumare nr. 1/1988 a Plenului Tribunalului Suprem, în R.R.D.
nr. 5/1988, p. 47.
 Infracţiuni contra siguranţei statului  43

§11. Propaganda în favoarea statului totalitar – art. 166 

I. Fapta incriminată  
Art. 166 C. pen.: „(1) Propaganda în vederea instaurării unui stat tota-
litar, săvârşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Propaganda constă în răspândirea, în mod sistematic, sau în
apologia unor idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi de a
atrage noi adepţi”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic îl constituie statul cu atributele sale esenţiale:
unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa. Obiectul juridic
specific coincide cu cel generic. Obiectul material lipseşte.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – poate săvârşi infracţiunea orice
persoană. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv este statul.

IV. Condiţia premisă nu există.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de propagan-
dă (infracţiune comisivă) în favoarea statului totalitar. Propaganda este
acţiunea de răspândire a unor idei care prezintă şi susţin o teorie, o con-
cepţie, un partid politic etc., cu scopul de a convinge şi de a câştiga a-
depţi[1]. Noţiunea de propagandă este expres determinată şi în art. 166, în
sens penal presupunând răspândirea, în mod sistematic, sau apologia unei
idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi
adepţi. Propaganda poate fi realizată prin orice mijloace, verbal sau scris.

[1]
Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a 3-a, Editura Univers Enciclo-
pedic, Bucureşti, 2009.
44 Curs de drept penal. Partea specială 

Cerinţa esenţială este ca fapta să fie săvârşită în public, aşa cum

această noţiune este definită în art. 152 C. pen.[1] Urmarea imediată con-
stă în crearea unei stări de pericol pentru siguranţa statului. Legătura de
cauzalitate rezultă din materialitatea faptei (ex re).
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori
indirecte. Mobilul şi scopul nu interesează pentru existenţa infracţiunii, ci
doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate ca fază de desfăşurare
a activităţii infracţionale, ci sunt asimilate tentativei şi sancţionate ca atare.
Astfel, conform art. 173 C. pen., producerea sau procurarea mijloacelor
ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infrac-
ţiunii constituie tentativă.
Tentativa este posibilă, atât cea perfectă, cât şi cea imperfectă, şi se
pedepseşte, conform art. 173 alin. (1) C. pen. Însă, în ipoteza în care
acţiunea de propagandă se săvârşeşte verbal, tentativa nu mai este po-
sibilă. Infracţiunea se consumă odată cu primul act de propagandă, atunci
când se creează şi starea de pericol.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea
unor drepturi. Tăinuirea şi favorizarea acestei infracţiuni, cu excepţia celor
săvârşite de soţ ori de o rudă apropiată, se pedepsesc cu închisoarea de
la 3 la 10 ani, pedeapsa aplicată tăinuitorului sau favorizatorului neputând
fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.

[1]
Art. 152 C. pen. – Faptă săvârşită în public: „Fapta se consideră săvârşită
«în public» atunci când a fost comisă:
a) într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil
publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană;
b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe
persoane;
c) în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau
văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;
d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor
care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre
persoanele participante;
e) prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar
putea ajunge la cunoştinţa publicului”.
 Infracţiuni contra siguranţei statului  45

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei  
Conform art. 172 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor, insti-
gator, complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii de propagandă în fa-
voarea statului totalitar înainte de consumare sau care împiedică el însuşi
consumarea acestei infracţiuni şi apoi o denunţă, esenţială pentru nepe-
depsire fiind existenţa denunţului. Limitele pedepsei se reduc la jumătate
pentru participantul (autor, instigator, complice) care înlesneşte arestarea
infractorilor, după ce urmărirea penală a început ori infractorii au fost des-
coperiţi. În plus, după cum am precizat anterior, nu se pedepseşte tăi-
nuirea ori favorizarea săvârşită de soţ sau o rudă apropiată.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în
mod obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii 
În noul Cod penal fapta nu mai este incriminată.

§12. Acţiuni împotriva ordinii constituţionale – art. 166¹ 

I. Fapta incriminată  
Art. 166¹ C. pen.: „Întreprinderea oricărei acţiuni pentru schimbarea
prin acţiuni ilegale şi prin violenţă a ordinii constituţionale sau a caracteru-
lui naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului român se
pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic îl constituie statul cu atributele sale esenţiale:
unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa. Obiectul juridic
specific constă în relaţiile sociale privind ordinea constituţională şi atri-
butele fundamentale ale statului. Obiectul material lipseşte.
46 Curs de drept penal. Partea specială 

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – poate fi orice persoană, indife-
rent de cetăţenie ori domiciliu. Participaţia penală este posibilă sub toate
formele.
Subiectul pasiv este statul.

IV. Condiţia premisă nu există.  

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă în orice fel de acţiune,
violentă ori ilegală, care are drept scop schimbarea ordinii constituţionale
ori a caracterului naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al sta-
tului, indiferent dacă acest scop se îndeplineşte ori nu. Ordinea constitu-
ţională împotriva căreia se îndreaptă elementul material se prezintă ca o
materializare a regulilor juridice învestite cu forţă supremă, reguli care sta-
bilesc autorităţile esenţiale ale statului şi funcţionarea lor, precum şi drep-
turile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor[1], pe care Con-
stituţia le include.
Urmarea imediată presupune crearea unei stări de pericol pentru
ordinea constituţională şi pentru atributele esenţiale ale statului. Legătura
de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei (ex re).
Latura subiectivă. Vinovăţia. Fapta este incriminată atunci când este
săvârşită cu intenţie directă ori indirectă. Mobilul şi scopul nu interesează
pentru existenţa infracţiunii, ci doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt asimilate tentativei şi sancţionate ca
atare. Conform art. 173 C. pen., producerea ori procurarea de mijloace ori
instrumente, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunii
incriminate în art. 166¹ C. pen. se consideră tentativă. Tentativa este posi-
bilă şi se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momentul realizării
elementului material – orice acţiune violentă ori ilicită care are drept scop
să pericliteze ordinea constituţională ori atributele statului.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.

[1]
ŞT. DEACONU, Drept constituţional, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 39.
 Infracţiuni contra siguranţei statului  47

Sancţiunea constă în închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor

drepturi. Tăinuirea şi favorizarea acestei infracţiuni se pedepsesc cu închi-
soarea de la 3 la 10 ani, pedeapsa aplicată tăinuitorului sau favorizatorului
neputând fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.
Tăinuirea şi favorizarea săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată se pe-
depsesc, dar pedeapsa prevăzută de lege pentru aceşti făptuitori se redu-
ce la jumătate.

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei  
Conform art. 171 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor, instigator,
complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii de acţiuni împotriva ordinii
constituţionale înainte de consumare sau care împiedică el însuşi con-
sumarea acestei infracţiuni şi apoi o denunţă, esenţială pentru nepedepsire
fiind existenţa denunţului. Limitele pedepsei se reduc la jumătate pentru par-
ticipantul (autor, instigator, complice) care înlesneşte arestarea infractorilor,
după ce urmărirea penală a început ori infractorii au fost descoperiţi.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în
mod obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii 
În noul Cod penal, este incriminată această faptă, însă observăm exis-
tenţa unor alte elemente constitutive, în cuprinsul art. 397 fiind contopite
două infracţiuni din actualul Cod penal: subminarea puterii de stat şi
acţiuni împotriva ordinii constituţionale.

C. pen., art. 166¹: Acţiuni împo-
triva ordinii constituţionale
Întreprinderea oricărei acţiuni pentru
schimbarea prin acţiuni ilegale şi prin
violenţă a ordinii constituţionale sau a
caracterului naţional, suveran, indepen-
dent, unitar şi indivizibil al statului ro-
mân se pedepseşte cu închisoare de la
5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Noul C. pen., art. 397: Acţiuni îm-
potriva ordinii constituţionale
(1) Acţiunea armată întreprinsă în
scopul schimbării ordinii constituţionale
ori al îngreunării sau împiedicării exer-
citării puterii de stat se pedepseşte cu
închisoarea de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
48 Curs de drept penal. Partea specială 

(2) Întreprinderea de acţiuni violente

împotriva persoanelor sau bunurilor să-
vârşite de mai multe persoane îm-
preună, în scopul schimbării ordinii con-
stituţionale ori al îngreunării sau împie-
dicării exercitării puterii de stat, dacă se
pune în pericol securitatea naţională,
se pedepseşte cu închisoarea de la 10
la 20 de ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.

§13. Complotul – art. 167 

I. Fapta incriminată  
Art. 167 C. pen.: „(1) Iniţierea sau constituirea unei asociaţii sau gru-
pări în scopul săvârşirii vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 155-
163, 165 şi 1661, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel
de asociaţii sau grupări se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu
închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Pedeapsa pentru complot nu poate fi mai mare decât sancţiunea
prevăzută de lege pentru cea mai gravă dintre infracţiunile care intră în
scopul asociaţiei sau grupării.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) au fost urmate de săvârşirea
unei infracţiuni, se aplică regulile de la concursul de infracţiuni.
(4) Nu se pedepseşte persoana care, săvârşind fapta prevăzută în
alin. (1) sau (3), o denunţă mai înainte de a fi fost descoperită”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este statul cu atributele sale esenţiale: unitatea,
indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa. Obiectul juridic specific se
confundă cu obiectul juridic special al infracţiunilor care constituie scopul
săvârşirii complotului. Această infracţiune nu are obiect material.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat. Poate săvârşi infracţiunea de
complot orice persoană, indiferent de calitatea acesteia. Participaţia pe-
nală este posibilă sub forma coautoratului şi a instigării, nu şi a compli-
 Infracţiuni contra siguranţei statului  49

cităţii, întrucât sprijinirea sub orice formă a asocierii constituie act de exe-
cutare nemijlocită a infracţiunii de complot.
Subiectul pasiv este statul, lezat în atributele sale fundamentale.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta este necesară în ipoteza realizării elementului material prin
aderarea sau sprijinirea unei asociaţii sau grupări şi constă în preexistenţa
acestor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii infracţiunilor
enumerate în art. 167 C. pen.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acţiune, care se
realizează în patru modalităţi alternativ şi limitativ prevăzute: iniţierea,
constituirea, aderarea ori sprijinirea sub orice formă a unei asociaţii ori
grupări. Iniţierea presupune efectuarea demersurilor necesare în vederea
creării unei asociaţii ori grupări. Constituirea implică organizarea, efectivă,
de creare a acestora. Aderarea constă în alăturarea la aceste asocieri,
expresă ori tacită, iar sprijinirea sub orice formă presupune orice moda-
litate de ajutor, orice acte de complicitate săvârşite în vederea asocierii ori
grupării. Scopul acestei asocieri rezidă în săvârşirea uneia dintre infrac-
ţiunile expres prevăzute în art. 167 C. pen.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru securitatea
statului. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei şi nu
trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia. Infracţiunea este săvârşită cu intenţie
directă, calificată prin scopul săvârşirii anumitor infracţiuni, limitativ enu-
merate în textul de lege. Aceste infracţiuni nu trebuie în mod necesar să
fie săvârşite, ci doar să reprezinte scopul asocierii ori grupării, însă dacă
elementul material al infracţiunii de complot a fost urmat de săvârşirea
acestor infracţiuni, se aplică regulile de la concursul de infracţiuni, între
complot şi infracţiunea săvârşită. Mobilul nu prezintă importanţă pentru
existenţa infracţiunii, ci, eventual, pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate şi, spre deosebire de
celelalte infracţiuni contra siguranţei statului, ele nu sunt nici asimilate ten-
50 Curs de drept penal. Partea specială 

tativei. Tentativa este posibilă şi se pedepseşte, conform art. 173 alin. (1)
C. pen.
Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului material în
oricare dintre modalităţile alternative: o acţiune de iniţiere, constituire, un
act de aderare ori un sprijin acordat asocierii ori grupării, activităţi ce
generează starea de pericol pentru securitatea statului.
Modalităţi. Infracţiunea de complot este incriminată într-o singură
variantă tip.
Sancţiunea constă în detenţiunea pe viaţă, alternativ cu închisoarea
de la 15 la 25 de ani şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drep-
turi, însă pedeapsa aplicată subiectului activ nu poate fi mai mare decât
sancţiunea prevăzută de lege pentru cea mai gravă dintre infracţiunile
care intră în scopul asociaţiei ori grupării.
Tăinuirea şi favorizarea acestei infracţiuni se pedepsesc cu închi-
soarea de la 3 la 10 ani, pedeapsa aplicată tăinuitorului sau favorizatorului
neputând fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.
Tăinuirea şi favorizarea săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată se pe-
depsesc, dar pedeapsa prevăzută de lege pentru aceşti făptuitori se
reduce la jumătate.

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei  
Conform art. 172 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor, insti-
gator, complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii de complot înainte de
consumare sau care împiedică el însuşi consumarea acestei infracţiuni şi
apoi o denunţă, esenţială pentru nepedepsire fiind existenţa denunţului.
Limitele pedepsei se reduc la jumătate pentru participantul (autor, insti-
gator, complice) care înlesneşte arestarea infractorilor, după ce urmărirea
penală a început ori infractorii au fost descoperiţi.
Pe lângă aceste cauze de nepedepsire aplicabile tuturor infracţiunilor con-
tra siguranţei statului, există o cauză specială de nepedepsire, aplicabilă doar
în ipoteza complotului. Astfel, conform art. 167 alin. (4), nu se pedepseşte
persoana care, săvârşind fapta, o denunţă înainte de a fi descoperită.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Iniţierea, constituirea, aderarea ori spriji-
nirea unei asociaţii ori grupări cu scopul săvârşirii altor infracţiuni decât
acelea avute în vedere în ipoteza infracţiunii de complot constituie
 Infracţiuni contra siguranţei statului  51

infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni[1], prevăzută de

art. 323 C. pen.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în
mod obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii 
În noul Cod penal, fapta nu mai este incriminată ca atare, ci regăsim
conţinutul constitutiv al acesteia absorbit în infracţiunea prevăzută de
art. 367 noul C pen., care incriminează iniţierea, constituirea, aderarea ori
sprijinirea unui grup infracţional organizat, indiferent de infracţiunile care
constituie scopul acestui grup organizat.

C. pen., art. 167: Complotul Noul C. pen., art. 367: Constitui-

(1) Iniţierea sau constituirea unei
asociaţii sau grupări în scopul săvârşirii
vreuneia dintre infracţiunile prevăzute
în art. 155-163, 165 şi 1661, ori adera-
rea sau sprijinirea sub orice formă a
unei astfel de asociaţii sau grupări se
pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau
cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea unor drepturi.
(2) Pedeapsa pentru complot nu
poate fi mai mare decât sancţiunea pre-
văzută de lege pentru cea mai gravă
dintre infracţiunile care intră în scopul
asociaţiei sau grupării.
rea unui grup infracţional organizat
(1) Iniţierea sau constituirea unui
grup infracţional organizat, aderarea
sau sprijinirea, sub orice formă, a unui
astfel de grup se pedepseşte cu închi-
soarea de la unu la 5 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Când infracţiunea care intră în
scopul grupului infracţional organizat
este sancţionată de lege cu pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea
mai mare de 10 ani, pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzi-
cerea exercitării unor drepturi.

[1]
Art. 323 C. pen.: „(1) Fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei
asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni, altele decât cele
arătate în art. 167, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de
asocieri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani, fără a se putea depăşi
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea ce intră în scopul asocierii.
(2) Dacă fapta de asociere a fost urmată de săvârşirea unei infracţiuni, se
aplică celor care au săvârşit infracţiunea respectivă pedeapsa pentru acea infrac-
ţiune, în concurs cu pedeapsa prevăzută în alin. (1).
(3) Nu se pedepsesc persoanele prevăzute în alin. (1), care denunţă autorită-
ţilor asocierea mai înainte de a fi fost descoperită şi de a se fi început săvârşirea
infracţiunii care intră în scopul asocierii”.
52 Curs de drept penal. Partea specială 

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)
au fost urmate de săvârşirea unei in-
fracţiuni, se aplică regulile de la con-
cursul de infracţiuni.
(4) Nu se pedepseşte persoana care,
săvârşind fapta prevăzută în alin. (1) sau
(3), o denunţă mai înainte de a fi fost
descoperită.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)
şi alin. (2) au fost urmate de săvârşirea
unei infracţiuni, se aplică regulile pri-
vind concursul de infracţiuni.
(4) Nu se pedepsesc persoanele care
au comis faptele prevăzute în alin. (1) şi
alin. (2), dacă denunţă autorităţilor gru-
pul infracţional organizat, înainte ca
acesta să fi fost descoperit şi să se fi
început săvârşirea vreuneia dintre in-
fracţiunile care intră în scopul grupului.
(5) Dacă persoana care a săvârşit
una dintre faptele prevăzute în alin. (1) -
(3) înlesneşte, în cursul urmăririi pe-
nale, aflarea adevărului şi tragerea la
răspundere penală a unuia sau mai
multor membri ai unui grup infracţional
organizat, limitele speciale ale pedep-
sei se reduc la jumătate.
(6) Prin grup infracţional organizat se
înţelege grupul structurat, format din trei
sau mai multe persoane, constituit pentru
o anumită perioadă de timp şi pentru a
acţiona în mod coordonat în scopul comi-
terii uneia sau mai multor infracţiuni.

§14. Compromiterea unor interese de stat – art. 168 

I. Fapta incriminată  
Art. 168 C. pen.: „Distrugerea, alterarea ori ascunderea unui document
sau înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român în raport cu o
putere străină, dacă fapta este de natură a compromite interesele de stat,
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este statul cu atributele sale esenţiale: unitatea,
indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa.
Obiectul juridic specific îl constituie relaţiile sociale referitoare la secu-
ritatea statului şi raporturile sale cu o putere străină, a căror normală des-
făşurare implică respectarea drepturilor statului român cuprinse în docu-
mente sau înscrisuri.
 Infracţiuni contra siguranţei statului  53

Obiectul material constă în documentele ori înscrisurile (convenţii, tratate)

în care sunt stabilite drepturile statului român în raport cu o putere străină şi
împotriva cărora se îndreaptă acţiunea care constituie elementul material.

III. Subiecţii 
Subiectul activ poate fi orice persoană (subiect activ necircumstanţiat).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv principal este statul. Poate exista şi un subiect pasiv se-
cundar – instituţia care deţine ori păstrează documentele ori înscrisurile.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă constă în existenţa unor documente ori înscrisuri
care să constate drepturi ale statului român în raport cu o putere străină.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă în una dintre următoarele
acţiuni, prevăzute alternativ: distrugere, alterare, ascundere. Distrugerea
presupune nimicirea, desfiinţarea documentului, alterarea – modificarea
conţinutului acestuia, iar ascunderea presupune amplasarea documen-
tului într-un alt loc decât cel ştiut, astfel încât să nu mai poată fi utilizat.
Cerinţele esenţiale care completează elementul material sunt: pe de o
parte, documentele distruse, alterate ori ascunse trebuie să fie dintre
acelea care stabilesc drepturi ale statului român în raport cu o putere
străină, iar, pe de altă parte, acţiunea care constituie elementul material
trebuie să fie de natură a compromite interesele de stat. Urmarea ime-
diată presupune crearea unei stări de pericol pentru siguranţa statului.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei (ex re).
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe ori
indirecte. Făptuitorul trebuie să cunoască natura documentului asupra
căruia se îndreaptă acţiunea şi că fapta este de natură să compromită
interesele statului. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa
infracţiunii, dar pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate şi, spre deosebire de
celelalte infracţiuni contra siguranţei statului, ele nu sunt nici asimilate ten-
54 Curs de drept penal. Partea specială 

tativei. Tentativa este posibilă şi se pedepseşte, conform art. 173 alin. (1)
C. pen. Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului mate-
rial în oricare dintre modalităţile alternative – distrugere, alterare, ascun-
dere –, moment în care se creează şi starea de pericol. Descoperirea sau
refacerea ulterioară a înscrisurilor nu afectează existenţa infracţiunii.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzi-
cerea unor drepturi. Tăinuirea şi favorizarea acestei infracţiuni, cu excepţia
celor săvârşite de soţ ori de o rudă apropiată, se pedepsesc cu închisoarea
de la 3 la 10 ani, pedeapsa aplicată tăinuitorului sau favorizatorului neputând
fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei  
Conform art. 172 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor,
instigator, complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii de compromitere
a unor interese de stat înainte de consumare sau care împiedică el însuşi
consumarea acestei infracţiuni şi apoi o denunţă, esenţială pentru nepe-
depsire fiind existenţa denunţului. Limitele pedepsei se reduc la jumătate
pentru participantul (autor, instigator, complice) care înlesneşte arestarea
infractorilor, după ce urmărirea penală a început ori infractorii au fost
descoperiţi. În plus, după cum am precizat anterior, nu se pedepseşte
tăinuirea ori favorizarea săvârşită de soţ sau o rudă apropiată.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Infracţiunea de distrugere, prevăzută în
art. 217 C. pen., este absorbită în conţinutul infracţiunii de compromitere a
unor interese de stat. Dacă fapta a fost săvârşită din culpă şi sunt înde-
plinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 252 C. pen., se poate reţine
infracţiunea de neglijenţă în păstrarea secretului de stat.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în
mod obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii 
În noul Cod penal se păstrează această incriminare, în aceeaşi for-
mulare, cu deosebiri în ceea ce priveşte urmarea imediată, în sensul că,
 Infracţiuni contra siguranţei statului  55

dacă actualul Cod penal precizează necesitatea ca fapta să fie doar de

natură a compromite interesele de stat, în noua reglementare trebuie ca
fapta săvârşită să pună în pericol sau să vatăme interesele de stat.

C. pen., art. 168: Compromiterea Noul C. pen., art. 406: Compro-

unor interese de stat
Distrugerea, alterarea ori ascunde-
rea unui document sau înscris în care
sunt stabilite drepturi ale statului român
în raport cu o putere străină, dacă fapta
este de natură a compromite interesele
de stat, se pedepsesc cu închisoare de
la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drep-
turi.
miterea unor interese de stat
Distrugerea, alterarea ori ascunde-
rea unui document sau înscris în care
sunt stabilite drepturi ale statului ro-
mân în raport cu o putere străină, dacă
prin aceasta sunt puse în pericol sau
vătămate interesele de stat, se pedep-
seşte cu închisoarea de la 7 la 15 ani
şi interzicerea exercitării unor drepturi.

§15. Comunicarea de informaţii false – art. 168¹ 

I. Fapta incriminată  
Art. 168¹ C. pen.: „Comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace,
de ştiri, date sau informaţii false ori de documente falsificate, dacă prin
aceasta se pune în pericol siguranţa statului, se pedepseşte cu închisoare
de la unu la 5 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este statul cu atributele sale esenţiale: unitatea,
indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa. Obiectul juridic specific
constă în relaţiile sociale referitoare la protecţia statului. Obiectul material
lipseşte.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat. Poate săvârşi fapta orice per-
soană, indiferent de calitate. Participaţia penală este posibilă sub forma
instigării, a complicităţii şi a coautoratului, această ultimă formă nefiind
posibilă dacă acţiunea se realizează oral.
Subiectul pasiv este statul.

IV. Condiţia premisă nu este necesară.  

56 Curs de drept penal. Partea specială 

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acţiune de comuni-
care sau răspândire care are ca obiect ştiri, date, informaţii ori documente
falsificate. Acţiunea se poate realiza prin orice mijloace, iar ca o cerinţă
esenţială apare faptul ca, prin intermediul acestei acţiuni, să fie pusă în
pericol siguranţa statului. Urmarea imediată constă în starea de pericol
care se creează pentru securitatea statului. Legătura de cauzalitate
rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia. Fapta trebuie să fie săvârşită cu intenţie
directă ori indirectă, iar făptuitorul trebuie să ştie că obiectul comunicării
sale constă în informaţii ori înscrisuri false şi că această comunicare
constituie un pericol pentru siguranţa statului. Mobilul şi scopul nu
prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, dar pot fi avute în vedere
la individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate şi, spre deosebire de
celelalte infracţiuni contra siguranţei statului, ele nu sunt nici asimilate ten-
tativei. Tentativa este posibilă şi se pedepseşte, conform art. 173 alin. (1)
C. pen. Infracţiunea se consumă în momentul în care se realizează ele-
mentul material, atunci când se produce comunicarea ori răspândirea şi,
implicit, se creează şi starea de pericol social.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 1 la 5 ani. Tăinuirea şi
favorizarea acestei infracţiuni, cu excepţia celor săvârşite de soţ ori de o
rudă apropiată, se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani, pedeapsa
aplicată tăinuitorului sau favorizatorului neputând fi mai mare decât
pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei  
Conform art. 172 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor, insti-
gator, complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii de comunicare de
informaţii false înainte de consumare sau care împiedică el însuşi consu-
marea acestei infracţiuni şi apoi o denunţă, esenţială pentru nepedepsire
fiind existenţa denunţului. Limitele pedepsei se reduc la jumătate pentru
participantul (autor, instigator, complice) care înlesneşte arestarea infrac-
torilor, după ce urmărirea penală a început ori infractorii au fost desco-
 Infracţiuni contra siguranţei statului  57

periţi. În plus, după cum am precizat anterior, nu se pedepseşte tăinuirea

ori favorizarea săvârşită de soţ sau o rudă apropiată.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în
mod obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea de comunicare de informaţii false este incriminată şi în
noul Cod penal, în aceeaşi formă şi sancţionată cu aceeaşi pedeapsă.
Noţiunea de „siguranţă a statului” este înlocuită cu „securitate naţională”
şi, în plus, se face precizarea că făptuitorul trebuie să cunoască natura
falsă a informaţiilor.

C. pen., art. 168¹: Comunicarea Noul C. pen., art. 404: Comuni-

de informaţii false
Comunicarea sau răspândirea, prin
orice mijloace, de ştiri, date sau infor-
maţii false ori de documente falsificate,
dacă prin aceasta se pune în pericol
siguranţa statului, se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani.
carea de informaţii false
Comunicarea sau răspândirea, prin
orice mijloace, de ştiri, date sau infor-
maţii false ori de documente falsificate,
cunoscând caracterul fals al acestora,
dacă prin aceasta se pune în pericol
securitatea naţională, se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani.

§16. Divulgarea secretului care periclitează  
siguranţa statului – art. 169 

I. Fapta incriminată  
Art. 169 C. pen.: „(1) Divulgarea unor documente sau a unor date care
constituie secrete de stat ori a altor documente sau date, de către cel care
le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă fapta este de natură să
pună în pericol siguranţa statului, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la
15 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce
constituie secret de stat, dacă fapta este de natură să pună în pericol
siguranţa statului, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
58 Curs de drept penal. Partea specială 

(3) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (2) se sancţionează deţinerea în

afara îndatoririlor de serviciu a altor documente în vederea divulgării, dacă
fapta este de natură să pună în pericol siguranţa statului.
(4) Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente sunt săvârşite de
orice altă persoană, pedeapsa este închisoarea de la unu la 7 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este statul cu atributele sale esenţiale: unitatea,
indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa.
Obiectul juridic specific constă în relaţiile sociale cu privire la
securitatea statului, care implică apărarea documentelor informaţii secrete
de stat şi a altor documente de o importanţă asemănătoare.
Obiectul material este reprezentat de documentele informaţii secret de
stat ori alte documente cu privire la care se desfăşoară acţiunea care
constituie elementul material.

III. Subiecţii 
Subiectul activ, în varianta tip din alin. (4), este necircumstanţiat – fap-
ta poate fi săvârşită, în principiu, de orice persoană. În variantele agravate
din alin. (1)-(3), poate fi subiect activ doar un funcţionar care a luat cu-
noştinţă de documentele sau datele divulgate ori deţinute în exercitarea
atribuţiilor de serviciu. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv este statul.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă presupune existenţa unor documente ori date secrete
care, odată divulgate, afectează siguranţa statului.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o acţiune de
divulgare (dare în vileag, transmitere) ori de deţinere (cu orice titlu) a unor
date ori documente secrete. Cerinţa esenţială ataşată elementului ma-
terial este ca fapta să fie de natură să pună în pericol siguranţa statului.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru siguranţa statului.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei (ex re).
 Infracţiuni contra siguranţei statului  59

Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-

recte. Pentru realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii, trebuie ca
făptuitorul să cunoască faptul că documentele ori datele au un caracter
secret şi că divulgarea ori deţinerea lor este de natură să pună în pericol
siguranţa statului. Mobilul şi scopul nu prezintă importanţă pentru exis-
tenţa infracţiunii, dar pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate. Tentativa este posibilă
doar în modalitatea divulgării, nu şi a deţinerii, şi se pedepseşte. Infrac-
ţiunea se consumă în momentul realizării elementului material, respectiv
al divulgării ori al intrării în posesia documentelor. În modalitatea deţinerii,
infracţiunea cunoaşte şi un moment al epuizării – încetarea deţinerii în-
scrisurilor secrete.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată în trei variante agravate şi o
variantă tip. Variantele agravate sunt cele din alin. (1)-(3) şi se diferen-
ţiază prin elementul material – divulgare ori deţinere – şi prin sancţiune.
Sancţiuni. Pentru varianta agravată prevăzută la alin. (1), pedeapsa
prevăzută de lege este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea unor
drepturi, pentru variantele agravate de la alin. (2) şi (3) este închisoarea
de la 5 la 10 ani, iar pentru varianta atenuată de la alin. (4), închisoarea
de la 1 la 7 ani.
Tăinuirea şi favorizarea acestei infracţiuni, cu excepţia celor săvârşite
de soţ ori de o rudă apropiată, se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10
ani, pedeapsa aplicată tăinuitorului sau favorizatorului neputând fi mai
mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei 
Conform art. 172 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor, insti-
gator, complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii de divulgare a secre-
tului care periclitează siguranţa statului înainte de consumare sau care
împiedică el însuşi consumarea acestei infracţiuni şi apoi o denunţă,
esenţială pentru nepedepsire fiind existenţa denunţului. Limitele pedepsei
se reduc la jumătate pentru participantul (autor, instigator, complice) care
înlesneşte arestarea infractorilor, după ce urmărirea penală a început ori
infractorii au fost descoperiţi. În plus, după cum am precizat anterior, nu
se pedepseşte tăinuirea ori favorizarea săvârşită de soţ sau o rudă
apropiată.
60 Curs de drept penal. Partea specială 

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă fapta a fost săvârşită din culpă şi
sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 252 C. pen., se poate
reţine infracţiunea de neglijenţă în păstrarea secretului de stat.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în
mod obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii 
În noul Cod penal se păstrează această incriminare, cu câteva deo-
sebiri în ceea ce priveşte subiectul activ, care este unul calificat (cel care
le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu), şi obiectul material împotriva
căruia se îndreaptă elementul material – doar documente ori date care
constituie informaţii secrete de stat.

C. pen., art. 169: Divulgarea secretu-
lui care periclitează siguranţa statului
(1) Divulgarea unor documente sau
a unor date care constituie secrete de
stat ori a altor documente sau date, de
către cel care le cunoaşte datorită atri-
buţiilor de serviciu, dacă fapta este de
natură să pună în pericol siguranţa sta-
tului, se pedepseşte cu închisoare de la
7 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Deţinerea în afara îndatoririlor
de serviciu a unui document ce con-
stituie secret de stat, dacă fapta este de
natură să pună în pericol siguranţa sta-
tului, se pedepseşte cu închisoare de la
5 la 10 ani.
(3) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (2)
se sancţionează deţinerea în afara înda-
toririlor de serviciu a altor documente în
vederea divulgării, dacă fapta este de na-
tură să pună în pericol siguranţa statului.
(4) Dacă faptele prevăzute în ali-
neatele precedente sunt săvârşite de
orice altă persoană, pedeapsa este în-
chisoarea de la unu la 7 ani.
Noul C. pen., art. 407: Divulgarea
secretului care periclitează securita-
tea naţională
(1) Divulgarea unor documente sau
a unor date care constituie informaţii
secrete de stat, de către cel care le cu-
noaşte datorită atribuţiilor de serviciu,
dacă fapta pune în pericol securitatea
naţională, se pedepseşte cu închi-
soarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Deţinerea în afara îndatoririlor
de serviciu a unui document ce conţine
informaţii secrete de stat, dacă fapta
pune în pericol securitatea naţională,
se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la
10 ani.
 Infracţiuni contra siguranţei statului  61

§17. Nedenunţarea – art. 170 

I. Fapta incriminată  
Art. 170 C. pen.: „(1) Omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea
vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 155-163, 165, 1661 şi 167 se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Omisiunea de a denunţa, săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată,
nu se pedepseşte.
(3) Nu se pedepseşte persoana care mai înainte de a se fi început
urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată, încunoştinţează auto-
rităţile competente despre acea infracţiune sau care, chiar după ce s-a
început urmărirea penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a
înlesnit arestarea acestora”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este statul cu atributele sale esenţiale: unitatea,
indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa. Obiectul juridic specific
principal îl constituie siguranţa statului, iar cel secundar – relaţiile sociale
privind înfăptuirea justiţiei. Obiectul material lipseşte.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat. Poate săvârşi infracţiunea orice
persoană, mai puţin subiectul activ al infracţiunilor nedenunţate. Partici-
paţia penală nu este posibilă sub forma coautoratului şi a complicităţii, ci
doar a instigării, caz în care acela care determină pe altul să nu denunţe
săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 170 C. pen. este atât
instigator la infracţiunea de nedenunţare săvârşită de altul, cât şi autor al
infracţiunii de nedenunţare, având în vedere că el însuşi se abţine,
încălcând obligaţia legală de nedenunţare.
Subiectul pasiv este statul.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute de
art. 155-163, art. 165, art. 166¹ şi art. 167. Prin urmare, în lipsa acestor
infracţiuni pentru care există obligaţia de denunţare, nu se poate realiza
conţinutul constitutiv al infracţiunii de nedenunţare.
62 Curs de drept penal. Partea specială 

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o inacţiune, omisiu-
nea denunţării unor infracţiuni enumerate limitativ de art. 170 C. pen.,
imediat după săvârşirea acestora, indiferent dacă făptuitorul este cu-
noscut sau nu. Urmarea imediată constă în starea de pericol care se cre-
ează pentru siguranţa statului. Legătura de cauzalitate rezultă din mate-
rialitatea faptei (ex re).
Latura subiectivă. Vinovăţia. Fapta este incriminată atât atunci când
este săvârşită cu intenţie, cât şi din culpă. Făptuitorul trebuie să îşi dea
seama că s-a săvârşit una dintre infracţiunile contra statului pentru care
există obligaţia de denunţare şi nu trebuie să aibă toate datele despre să-
vârşirea acesteia. Mobilul şi scopul nu prezintă importanţă pentru existen-
ţa infracţiunii, dar pot fi avute în vedere pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate şi nici nu sunt asimilate
tentativei. Tentativa nu este posibilă, căci suntem în prezenţa unei infrac-
ţiuni de inacţiune (omisivă). Infracţiunea se consumă în momentul în care
persoana a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni contra sta-
tului pentru care există obligaţia de denunţare şi nu procedează la denun-
ţarea acesteia „de îndată”, în raport cu împrejurările concrete ale situaţiei.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată doar în varianta tip.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 2 la 7 ani.

VII. Cauze speciale de nepedepsire sau de reducere a pedepsei 
Nu se pedepseşte omisiunea de a denunţa o infracţiune contra sigu-
ranţei statului atunci când omisiunea aparţine soţului sau unei rude apro-
piate, în sensul art. 149 C. pen. De asemenea, nu se pedepseşte per-
soana care, înainte de începerea urmăririi penale pentru infracţiunea ne-
denunţată, o aduce la cunoştinţă autorităţilor competente sau care înles-
neşte arestarea vinovaţilor, chiar după ce s-a început urmărirea penală ori
după ce aceştia au fost descoperiţi.

VIII. Explicaţii de interes practic  
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 28¹ pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în
mod obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.
 Infracţiuni contra siguranţei statului  63

IX. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea de nedenunţare este incriminată şi în noul Cod penal, în
art. 410 – „Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii statului”. Există
câteva diferenţe în raport cu reglementarea actuală, în special cu privire la
cauzele de nepedepsire, după cum rezultă din art. 410 – spre exemplu,
nu se pedepseşte nedenunţarea săvârşită de un membru de familie.

C. pen., art. 170: Nedenunţarea Noul C. pen., art. 410: Nedenun-

(1) Omisiunea de a denunţa de în-
dată săvârşirea vreuneia dintre infrac-
ţiunile prevăzute în art. 155-163, 165,
1661 şi 167 se pedepseşte cu închi-
soare de la 2 la 7 ani.
(2) Omisiunea de a denunţa, săvâr-
şită de soţ sau de o rudă apropiată, nu
se pedepseşte.
(3) Nu se pedepseşte persoana care
mai înainte de a se fi început urmărirea
penală pentru infracţiunea nedenunţată,
încunoştinţează autorităţile competente
despre acea infracţiune sau care, chiar
după ce s-a început urmărirea penală ori
după ce vinovăţii au fost descoperiţi, a
înlesnit arestarea acestora.
ţarea unor infracţiuni contra securi-
tăţii naţionale
(1) Fapta persoanei care, luând cu-
noştinţă despre pregătirea sau comite-
rea vreuneia dintre infracţiunile prevă-
zute în art. 394-397, art. 399-403 şi
art. 406-409, nu înştiinţează de îndată
autorităţile se pedepseşte cu închisoa-
rea de la 2 la 7 ani.
(2) Nedenunţarea săvârşită de un
membru de familie nu se pedepseşte.
(3) Nu se pedepseşte persoana
care, înainte de punerea în mişcare a
acţiunii penale împotriva unei persoane
pentru săvârşirea faptei nedenunţate,
încunoştinţează autorităţile competente
despre aceasta sau care, chiar după
punerea în mişcare a acţiunii penale, a
înlesnit tragerea la răspundere penală
a autorului şi a participanţilor.

§18. Infracţiuni contra reprezentantului  
unui stat străin – art. 171 

I. Fapta incriminată  
Art. 171 C. pen.: „(1) Infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale, să-
nătăţii, libertăţii sau demnităţii, săvârşite împotriva reprezentantului unui
stat străin, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
săvârşită, al cărei maxim se sporeşte cu 2 ani.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de gu-
vernul străin”.
64 Curs de drept penal. Partea specială 

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este statul cu atributele sale esenţiale: unitatea,
indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa.
Obiectul juridic specific principal constă în relaţiile sociale privind secu-
ritatea statului, iar cel secundar se referă la viaţa, integritatea corporală,
sănătatea, libertatea ori demnitatea persoanei.
Obiectul material este corpul persoanei, atunci când acţiunea care
constituie elementul material se îndreaptă asupra acestuia. În celelalte
situaţii, nu există obiect material.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – orice persoană, indiferent de
calitate. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv principal este statul, iar cel secundar este circumstan-
ţiat – reprezentantul unui stat străin (şefi de state, de guverne etc.). Re-
prezentantul unui stat străin este persoana care reprezintă statul acreditat în
statul acreditar. Funcţiile din cadrul misiunii diplomatice, cu caracter de re-
prezentare, sunt: şefii misiunilor (ambasadorii, nunţii sau alţii cu grad echi-
valent, acreditaţi pe lângă seful statului), trimişii, miniştrii sau internunţii,
însărcinaţii cu afaceri, acreditaţi pe lângă Ministerul Afacerilor Externe, şi alt
personal diplomatic stabilit pe baza consimţământului mutual al statelor[1].

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în existenţa unei persoane care, în relaţiile cu statul
român, are calitatea de reprezentant al unui stat străin.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin aceleaşi
acţiuni prin care sunt săvârşite şi infracţiunile contra vieţii, integrităţii cor-
porale, sănătăţii ori libertăţii. Urmarea imediată principală constă în starea
de pericol pentru securitatea statului, iar cea secundară în vătămarea
adusă valorilor fundamentale ale omului. Legătura de cauzalitate prin-
cipală rezultă ex re, iar cea secundară trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă aceeaşi formă cu cea cu care
trebuie să fie săvârşite şi infracţiunile îndreptate împotriva reprezen-

[1]
Dicţionar diplomatic, Ed. Politică, Bucureşti, 1979, p. 567-568.
 Infracţiuni contra siguranţei statului  65

tantului statului. Este esenţial ca făptuitorul să cunoască această calitate

a subiectului pasiv, altfel se va reţine doar o infracţiune contra vieţii, inte-
grităţii corporale şi sănătăţii, şi nu o infracţiune contra statului. Mobilul şi
scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar pot fi avute
în vedere la individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
Tentativa este posibilă şi se sancţionează în aceleaşi cazuri în care acest
lucru este prevăzut şi pentru infracţiunile îndreptate împotriva reprezen-
tantului statului străin. Infracţiunea se consumă atunci când se realizează
elementul material care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunilor
săvârşite contra subiectului pasiv calificat anterior menţionat.
Modalităţi. Infracţiunea are, în forma prevăzută în art. 171, o singură
variantă tip, însă ea poate fi săvârşită în oricare dintre variantele agravate
ori atenuate prevăzute de lege pentru infracţiunile contra vieţii, integrităţii
corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii, îndreptate împotriva repre-
zentantului statului străin.
Sancţiunea constă în pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvâr-
şită, la care se adaugă un spor de maxim 2 ani.

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei  
Conform art. 172 C. pen., nu se pedepseşte participantul (autor, insti-
gator, complice) care denunţă săvârşirea infracţiunii contra reprezentan-
tului unui stat străin înainte de consumare sau care împiedică el însuşi
consumarea acestei infracţiuni şi apoi o denunţă, esenţială pentru nepe-
depsire fiind existenţa denunţului. Limitele pedepsei se reduc la jumătate
pentru participantul (autor, instigator, complice) care înlesneşte arestarea
infractorilor, după ce urmărirea penală a început ori infractorii au fost
descoperiţi. În plus, nu se pedepseşte tăinuirea ori favorizarea săvârşită
de soţ sau o rudă apropiată.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. În condiţiile în care fapta este îndreptată
împotriva reprezentantului unui stat străin şi se creează o stare de pericol
pentru securitatea naţională, se va reţine infracţiunea prevăzută în
art. 171 C. pen. Dacă pericolul pentru siguranţa naţională nu a survenit,
66 Curs de drept penal. Partea specială 

suntem în prezenţa uneia dintre infracţiunile contra vieţii ori libertăţii per-
soanei, în funcţie de conţinutul concret al faptei.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa
exprimată de guvernul străin, conform alin. (2) al art. 171. Competenţa de
judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, conform art. 28¹ pct. 1
lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu,
de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii 
Această infracţiune este incriminată şi în noul Cod penal, sub o altă
denumire: „Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie
internaţională” şi prezintă câteva diferenţe în ceea ce priveşte conţinutul
constitutiv. Astfel, subiectul pasiv este atât reprezentantul unui stat străin,
cât şi o altă persoană care se bucură de protecţie în conformitate cu con-
venţiile internaţionale, aflată în misiune oficială în România. De
asemenea, au fost modificate dispoziţiile privind sancţiunea, făcându-se
diferenţă între atentatul contra vieţii, pedepsit cu detenţiune pe viaţă sau
închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea obligatorie a exercitării
unor drepturi, respectiv infracţiunile intenţionate contra integrităţii
corporale, sănătăţii sau libertăţii, care se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta săvârşită, ale cărei limite speciale se
majorează cu jumătate.

C. pen., art. 171: Infracţiuni contra
reprezentantului unui stat străin
(1) Infracţiunile contra vieţii, integri-
tăţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau
demnităţii, săvârşite împotriva reprezen-
tantului unui stat străin, se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
fapta săvârşită, al cărei maxim se spo-
reşte cu 2 ani.
(2) Acţiunea penală se pune în miş-
care la dorinţa exprimată de guvernul
străin.
Noul C. pen., art. 408: Infracţiuni
contra persoanelor care se bucură
de protecţie internaţională
(1) Atentatul contra vieţii săvârşit
împotriva reprezentantului unui stat
străin sau altei persoane care se bu-
cură de protecţie în conformitate cu
convenţiile internaţionale, aflată în mi-
siune oficială în România, se pedep-
seşte cu detenţiune pe viaţă sau închi-
soare de la 15 la 25 de ani şi inter-
zicerea exercitării unor drepturi.
(2) Infracţiunile intenţionate contra
integrităţii corporale, sănătăţii sau liber-
tăţii, săvârşite împotriva unei persoane
dintre cele menţionate în alin. (1), se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru fapta săvârşită, ale cărei li-
mite speciale se majorează cu jumătate.
 Subtitlul II. Sinteza trăsăturilor comune – 
Infracţiuni contra siguranţei statului 
Titlul I cuprinde 18 infracţiuni contra siguranţei statului, prin care se
pune în pericol sau se aduce atingere siguranţei statului şi valorilor
fundamentale ale acestuia. Caracterul deosebit de grav al acestora este
subliniat şi prin poziţia pe care o au în cadrul Părţii speciale a Codului
penal, poziţie care, cu ocazia elaborării noului Cod penal, a fost
reconsiderată şi cedată infracţiunilor contra persoanei, infracţiunile contra
securităţii naţionale fiind incriminate în Titlul X.

I. Obiectul protecţiei penale  
Obiectul juridic generic, comun tuturor infracţiunilor incriminate în acest
titlu, îl constituie statul cu atributele sale esenţiale: unitatea, indivizibilita-
tea, suveranitatea şi independenţa.
Obiectul juridic specific, la unele dintre infracţiuni, se confundă cu cel
generic (spre exemplu, infracţiunile prevăzute în art. 155, art. 156
C. pen.), iar pentru alte infracţiuni, priveşte exclusiv o valoare socială,
legată de existenţa statului – relaţiile sociale privind viaţa, integritatea
corporală şi sănătatea (art. 160 C. pen.), patrimoniul (art. 163 C. pen.),
economia naţională (art. 165 C. pen.) etc.
Obiectul material, de regulă, lipseşte la infracţiunile contra siguranţei
statului. Însă, în situaţia unora dintre infracţiuni, valoarea socială apare
materializată – spre exemplu, în ipoteza infracţiunii prevăzute de art. 156
C. pen., există un obiect material adiacent, reprezentat de depozite, in-
stalaţii, nave, aeronave; în cazul infracţiunii de atentat care pune în pericol
siguranţa statului (art. 160 C. pen.), obiectul material secundar este corpul
persoanei; la infracţiunea prevăzută de art. 163 C. pen., actele de diver-
siune, obiectul material este reprezentat de unul sau mai multe dintre
bunurile enumerate nelimitativ în cuprinsul articolului: uzine, instalaţii
industriale, maşini, căi de comunicaţie, mijloace de transport, mijloace de
telecomunicaţie, construcţii, produse industriale sau agricole ori alte
bunuri.
68 Curs de drept penal. Partea specială 

II. Subiecţii  
Subiectul activ, de regulă, este necircumstanţiat, putând săvârşi fapta
orice persoană (spre exemplu, în cazul atentatului care pune în pericol
siguranţa statului sau al atentatului contra unei colectivităţi). Există unele
dintre infracţiuni pentru care este necesară o calificare specială a făptui-
torului. Astfel, doar cetăţeanul român sau persoană fără cetăţenie do-
miciliată pe teritoriul statului român poate săvârşi infracţiunea de trădare
(art. 155 C. pen.), trădare prin ajutarea inamicului (art. 156 C. pen.), tră-
dare prin transmiterea de secrete (art. 157 C. pen.). În situaţia infracţiuni-
lor incriminate în art. 158 şi art. 159 C. pen., subiect activ poate fi doar
cetăţeanul străin ori apatridul care nu domiciliază pe teritoriul statului
român.
Participaţia penală este posibilă, de regulă, sub toate formele: coauto-
rat, instigare, complicitate. Sunt însă situaţii în care infracţiunea nu poate
fi săvârşită în oricare dintre aceste forme. Spre exemplu, în ipoteza
infracţiunii de complot, sunt posibile doar coautoratul şi instigarea, întrucât
complicitatea este absorbită în conţinutul infracţiunii consumate. Nu este
posibil coautoratul la infracţiunea prevăzută de art. 1681 C. pen., dacă
fapta este săvârşită oral, şi nici la infracţiunea de nedenunţare, căci obli-
gaţia are caracter personal.
Subiectul pasiv principal, în situaţia tuturor infracţiunilor, este statul ro-
mân. Există situaţii când pot fi vătămaţi şi subiecţii pasivi secundari: uni-
tăţile şi instituţiile (art. 157 C. pen.), persoana care îndeplineşte o activi-
tate importantă de stat sau altă activitate publică importantă (art. 160
C. pen.), colectivitatea (art. 161 C. pen.) etc.

III. Condiţia premisă  
Condiţia premisă variază de la o infracţiune la alta, în funcţie de
conţinutul constitutiv al acestora: aflarea statului român în stare de război
(art. 156 C. pen.), existenţa informaţiilor secret de stat sau a unui
document care constituie informaţii secret de stat (art. 157 C. pen.),
preexistenţa unei persoane care îndeplineşte o activitate importantă de
stat sau o altă activitate publică importantă (art. 160 C. pen.) etc. Sunt
situaţii în care nu este necesară îndeplinirea unei condiţii premisă pentru
existenţa infracţiunii (spre exemplu, art. 155 C. pen. – trădarea).
 Infracţiuni contra siguranţei statului  69

IV. Conţinutul constitutiv  
Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza prin una sau
mai multe acţiuni sau inacţiuni, variind în funcţie de conţinutul fiecărei in-
fracţiuni. Unele dintre infracţiuni pot fi săvârşite printr-o singură acţiune – in-
trarea în legătură (art. 155 C. pen.), altele prin una sau mai multe acţiuni,
prevăzute alternativ de textul articolului – predarea de teritorii, procurarea de
oameni, valori (art. 156 C. pen.), unele infracţiuni se realizează fie printr-una
sau mai multe acţiuni sau inacţiuni – atentatul (art. 160, art. 161 C. pen.), fie
printr-o inacţiune – omisiunea de a denunţa (art. 170 C. pen.).
Urmarea imediată principală, în ipoteza tuturor infracţiunilor, este o
stare de pericol pentru securitatea statului şi pentru atributele fundamen-
tale ale statului. Există infracţiuni la care putem distinge şi o urmare ime-
diată secundară – o stare de pericol pentru viaţa, integritatea corporală ori
sănătatea persoanei, decesul acesteia (art. 160 C. pen.), o pagubă ma-
terială (art. 163 C. pen.) etc.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, în ipoteza tu-
turor infracţiunilor. În situaţia în care există o urmare imediată secundară,
legătura de cauzalitate trebuie dovedită (spre exemplu, art. 163 C. pen.).
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă, de regulă, sub forma inten-
ţiei directe ori indirecte. Uneori, intenţia directă este calificată prin scop,
spre exemplu, în situaţia infracţiunii de trădare (art. 155 C. pen.) sau de
complot (art. 167 C. pen.). Există şi infracţiuni care pot fi săvârşite atât cu
intenţie, cât şi din culpă (art. 170 C. pen.).
Mobilul nu prezintă relevanţă pentru existenţa niciuneia dintre
infracţiunile contra siguranţei statului.
Scopul, cu excepţia infracţiunilor de trădare (art. 155 C. pen.) şi de
complot (art. 167 C. pen.), nu prezintă importanţă pentru realizarea laturii
subiective a infracţiunilor incriminate în Titlul I.

V. Forme, modalităţi, sancţiuni  
Forme. Actele preparatorii, conform art. 173 alin. (2) C. pen., sunt asimi-
late tentativei şi incriminate ca atare în situaţia infracţiunilor prevăzute în
art. 156, art. 157, art. 159-163, art. 165, art. 166, art. 1661 şi art. 158 C. pen.
raportat la infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului. Pentru celelalte
infracţiuni, actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
Tentativa infracţiunilor contra siguranţei statului se pedepseşte, con-
form art. 173 alin. (1) C. pen., cu excepţia art. 170 C. pen., căci elementul
material implică o inacţiune şi tentativa nu este posibilă.
70 Curs de drept penal. Partea specială 

Infracţiunea se consumă, de regulă, în momentul realizării elementului

material în modalitatea prevăzută de lege, dată la care, implicit, se produce şi
urmarea imediată, respectiv starea de pericol pentru securitatea statului.
Modalităţi. Din ansamblul incriminărilor prevăzute în Titlul I, se poate
observa că majoritatea infracţiunilor au doar o variantă agravată. Sunt
însă şi infracţiuni care, pe lângă forma de bază, prezintă şi forme asi-
milate (art. 156 C. pen.), atenuate (art. 157, art. 162 C. pen.) sau una sau
mai multe forme agravate (art. 165 C. pen.).
Sancţiunea, la majoritatea infracţiunilor, este detenţiunea pe viaţă,
alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani, la care se adaugă pe-
deapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Sunt şi infracţiuni unde
limitele de pedeapsă sunt mai reduse, cum ar fi infracţiunea de subminare
a economiei naţionale (art. 165 C. pen.).

VI. Explicaţii de interes practic  
Legătura cu alte infracţiuni. Având în vedere conţinutul constitutiv al
fiecărei infracţiuni, sunt situaţii frecvente, uneori mai dificil de sesizat, în
care aceasta poate intra în concurs cu o alta sau poate fi absorbită în
conţinutul acesteia, delimitări pe care le-am făcut cu ocazia analizei
schemei generale a fiecărei infracţiuni.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, con-
form art. 281 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată de
către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

VII. Aspecte tranzitorii  
Regăsim acest titlu şi în noul Cod penal, însă sub denumirea „Infrac-
ţiuni contra securităţii naţionale”, dar plasat la finele Părţii speciale a
Codului penal – Titlul X. Se păstrează în linii mari aceleaşi infracţiuni, însă
cu câteva modificări de natură terminologică şi sub aspectul conţinutului
constitutiv, pe care le-am punctat cu ocazia analizei fiecărei infracţiuni.
Spre exemplu, noţiunea de „siguranţa statului” a fost înlocuită cu sintagma
„securitate naţională”.
Ca elemente de noutate, regăsim infracţiunea de „înaltă trădare”, să-
vârşită de către Preşedintele României sau de către un alt membru al
Consiliului Superior de Apărare a Ţării. A fost introdusă în Codul penal
infracţiunea de constituire de structuri informative ilegale (art. 409 noul
C. pen.). În plus, infracţiunea de propagandă de război a fost inclusă în
cadrul infracţiunilor contra securităţii naţionale (art. 405 noul C. pen.).
 TITLUL II. 
INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI 

Subtitlul I. Studiul infracţiunii 

Capitolul I. Infracţiuni contra vieţii, integrităţii 
corporale şi sănătăţii 

Secţiunea I. Omuciderea 

§1. Omorul – art. 174 

I. Fapta incriminată 
Art. 174 C. pen.: „(1) Uciderea unei persoane se pedepseşte cu
închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este dreptul la viaţă, drept protejat la nivel
constituţional[1], dar şi prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale[2]. Momentul apariţiei vieţii, de la care începe

[1]
Art. 22 din Constituţia României – Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi
psihică: „(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale
persoanei sunt garantate”.
[2]
Art. 2 – Dreptul la viaţă: „(1) Dreptul la viaţă al oricărei persoane este prote-
jat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în execu-
tarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea
este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
(2) Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol
în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie”.
72 Curs de drept penal. Partea specială 

protecţia printr-o normă penală, trebuie stabilit, în situaţii atipice, pe baza

unei expertize legale, de la caz la caz. Dreptul la viaţă reprezintă un drept
definitoriu al fiinţei umane, însăşi condiţia exercitării tuturor celorlalte
drepturi garantate, un drept individual, ce constituie nucleul dur al tuturor
celorlalte drepturi[1].
Obiectul juridic specific se confundă cu obiectul juridic generic.
Obiectul material constă în corpul persoanei aflate în viaţă la momentul
săvârşirii faptei.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele: instigare, coautorat, complicitate. Instigarea presupune
activitatea de determinare a unei persoane în vederea săvârşirii omorului,
determinare realizată prin mijloace variate – de la rugăminţi şi îndemnuri,
până la violenţe şi stimuli financiari. Complicitatea rezidă în ajutorul
material (procurarea armei necesare) sau moral (încurajarea acordată în
momentul săvârşirii omorului sau simpla însoţire la locul faptei, înarmat cu
un pistol, prin care se întăreşte convingerea autorului şi încrederea în pro-
priile forţe) oferit în vederea săvârşirii infracţiunii. Însă, simpla prezenţă la
locul faptei, fără înţelegere prealabilă şi fără ca persoana să cunoască ori
să prevadă că autorul va săvârşi un omor, nu constituie complicitate. Co-
autoratul presupune o activitate indivizibilă, concomitentă, cu intenţia co-
mună de a ucide, chiar dacă doar loviturile unuia dintre autori sunt letale.
Subiectul pasiv nu este circumstanţiat, putând fi orice persoană în
viaţă, indiferent de vârstă, boală sau dacă este viabilă ori nu. Nu pot fi
subiect pasiv al infracţiunii de omor produsul de concepţie şi nici cadavrul
[în această ipoteză se poate realiza conţinutul constitutiv al infracţiunii de
profanare de morminte (art. 319 C. pen.)].

IV. Condiţia premisă nu există.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material este reprezentat de uciderea
unei persoane şi constă într-o acţiune violentă ori neviolentă, directă
(împuşcarea) ori indirectă (punerea de otravă în băutura victimei) sau
într-o inacţiune (atunci când există o obligaţie convenţională ori legală de

[1]
N.M. VLĂDOIU, Protecţia constituţională a vieţii, integrităţii fizice şi a integri-
tăţii psihice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 43-44.
 Infracţiuni contra persoanei  73

a acţiona, încălcată – de exemplu: asistenta nu administrează

medicamente pacientului, conform dispoziţiilor date de medic).
Urmarea imediată constă în decesul victimei. Legătura de cauzalitate
între acţiunea ori inacţiunea care constituie elementul material şi urmarea
imediată trebuie dovedită. Nu este obligatoriu să existe o cauză unică
pentru a se reţine infracţiunea, ci se pot suprapune şi alte cauze ante-
rioare (boala victimei), concomitente (după prima lovire, ea este supusă
altor agresiuni, din partea unor alte persoane, concomitent şi fără înţe-
legere prealabilă) ori ulterioare, când peste leziunile produse de făptuitor
se suprapun şi alte cauze (tratament medical aplicat cu întârziere). Se
păstrează legătura de cauzalitate şi dacă trece un interval mai mare de
timp între acţiune/inacţiune şi decesul victimei.
Latura subiectivă. Vinovăţia. Infracţiunea de omor poate fi săvârşită
doar cu intenţie directă ori indirectă. De regulă, pentru a putea identifica for-
ma de vinovăţie, trebuie să avem în vedere următoarele elemente, privite în
ansamblu: obiectul folosit pentru a săvârşi uciderea (armă de foc, cărămidă,
scaun), zona vizată (trebuie observat dacă este ori nu o zonă vitală – cutie
craniană, toracică, abdomen), numărul şi intensitatea loviturilor. Fapta este
săvârşită cu intenţie şi în cazul în care există o eroare asupra persoanei
(error in personam) sau o deviere a loviturii (aberratio ictus).
Mobilul şi scopul nu prezintă interes pentru existenţa infracţiunii de
omor în varianta simplă, din art. 174, ci vor fi avute în vedere, eventual, la
individualizarea pedepsei. Indiferent de motivul uciderii, ură, gelozie, inte-
res ori chiar milă sau alte sentimente nobile, se va reţine existenţa infrac-
ţiunii de omor.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incriminate (pro-
curarea de instrumente în vederea săvârşirii faptei). Tentativa este incri-
minată. Este posibilă tentativa imperfectă (în momentul în care făptuitorul
doreşte să arunce toporul spre victimă, este imobilizat), dar şi cea per-
fectă, relativ improprie (mijloacele sunt insuficiente ori defectuoase). In-
fracţiunea se consumă în momentul producerii urmării imediate, adică în
momentul morţii victimei. Infracţiunea de omor nu poate fi săvârşită în
formă continuată.
Modalităţi. Infracţiunea, aşa cum este ea incriminată în art. 174
C. pen., reprezintă forma tipică de omor.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
unor drepturi.
74 Curs de drept penal. Partea specială 

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Există deseori dificultăţi în a distinge
între infracţiunea de omor şi infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte (art. 183 C. pen.). Principala deosebire între cele două infrac-
ţiuni rezidă în forma de vinovăţie – intenţia în ipoteza celei dintâi şi
praeterintenţia, în cazul celei de-a doua. Elementele obiective pe baza
cărora putem face o distincţie între cele două fapte incriminate sunt cele
anterior enumerate: zona vizată, obiectul folosit, numărul şi intensitatea
loviturilor. Aceste elemente sunt esenţiale şi pentru a distinge între
tentativă la infracţiunea omor şi alte infracţiuni contra integrităţii corporale
(art. 180-182 C. pen.) atunci când nu se produce decesul victimei. Pe
baza lor se poate clarifica dacă a existat intenţia de a ucide sau doar de a
săvârşi acţiuni violente.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată aparţine tribunalului, conform art. 27 pct. 1 lit. a)
C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de
către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen. Pentru stabilirea
cauzelor morţii e nevoie de o expertiză medico-legală. Potrivit art. 121
alin. (2) şi (3), respectiv art. 125 alin. (2) şi (3) C. pen., astfel cum au fost
modificate şi completate prin Legea nr. 27/2012[1], prescripţia nu înlătură
răspunderea penală, respectiv executarea pedepselor principale în cazul
infracţiunilor prevăzute la art. 174-176 şi al infracţiunilor intenţionate
urmate de moartea victimei.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea de omor este incriminată şi în noul Cod penal, în art. 188,
în aceeaşi formulare şi acelaşi conţinut constitutiv.
În plus, spre deosebire de actualul Cod penal care sancţionează omo-
rul cu aceeaşi pedeapsă indiferent de motiv, noul Cod penal incriminează
uciderea la cererea victimei, ca variantă atenuată de omor, reînscriind
astfel reglementarea nu doar pe linia tradiţiei existente în dreptul nostru
(art. 468 C. pen. din 1936), ci şi în tradiţia majorităţii codurilor europene.
Reintroducerea acestui text se impunea însă, înainte de toate, ca urmare
a noului regim al circumstanţelor atenuante consacrat de partea generală.
Într-adevăr, dacă în reglementarea actuală, împrejurarea avută în vedere
în art. 190 noul C. pen. poate fi valorificată ca o circumstanţă atenuantă
judiciară, ducând astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul special, în

[1]
M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012.
 Infracţiuni contra persoanei  75

noua reglementare, chiar reţinând o atenuantă judiciară, pedeapsa apli-

cată nu se va mai situa obligatoriu sub acest minim. De aceea, pentru a
permite aplicarea unei pedepse care să corespundă gradului de pericol
social al acestei fapte, era necesară o reglementare legală distinctă[1].
Prin acest articol, legiuitorul penal român îşi exprimă în mod expres
atitudinea cu privire la incriminarea eutanasiei, ca formă atenuată a omo-
rului. Au existat multiple discuţii cu privire la compatibilitatea eutanasiei cu
dreptul la viaţă, cu demnitatea umană şi cu dreptul acesteia de a dispune
de ea însăşi, având în vedere că eutanasia nu a fost inclusă printre ex-
cepţiile dreptului la viaţă şi că atitudinea statelor este împărţită între incri-
minarea şi dezincriminarea eutanasiei, pentru ca, în final, să se ajungă la
concluzia că opţiunea într-un sens sau altul aparţine legiuitorului naţional.
Din toate datele ce reies din textele internaţionale în materia drepturilor
omului, precum şi din practica instanţelor internaţionale, nimic nu suge-
rează existenţa unei opinii clar conturate într-un sens sau altul[2].

C. pen., art. 174: Omorul Noul C. pen., art. 188: Omorul

(1) Uciderea unei persoane se pe-
depseşte cu închisoare de la 10 la 20
de ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.
(1) Uciderea unei persoane se pe-
depseşte cu închisoarea de la 10 la 20
de ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.

Noul C. pen., art. 190: Uciderea la

cererea victimei
Uciderea săvârşită la cererea ex-
plicită, serioasă, conştientă şi repetată a
victimei care suferea de o boală incura-
bilă sau de o infirmitate gravă atestată
medical, cauzatoare de suferinţe per-
manente şi greu de suportat, se pedep-
seşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

§2. Omorul calificat – art. 175 

I. Fapta incriminată  
Art. 175 C. pen.: „(1) Omorul săvârşit în vreuna din următoarele
împrejurări:

[1]
Expunere de motive la Proiectul noului Cod penal, p. 35.
[2]
N.M. VLĂDOIU, op. cit., p. 20-21.
76 Curs de drept penal. Partea specială 

a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) asupra soţului sau unei rude apropiate;
d) profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra;
e) prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane;
f) în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale
victimei;
g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire
sau arestare, ori de la executarea unei pedepse;
h) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;
i) în public,
se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor
drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este dreptul la viaţă. Obiectul juridic specific se
confundă cu obiectul juridic generic. Obiectul material constă în corpul
persoanei în viaţă, la momentul săvârşirii faptei.

III. Elemente circumstanţiale 
Infracţiunea de omor calificat este construită pe conţinutul juridic al in-
fracţiunii de omor, singura deosebire dintre cele două fiind elementele cir-
cumstanţiale din cuprinsul art. 175 C. pen., astfel că ni se pare inutil să re-
luăm explicaţiile oferite anterior asupra conţinutului constitutiv al omorului,
ci ne vom opri cu câteva explicaţii asupra elementelor circumstanţiale.
Este important de precizat că pluralitatea de elemente circumstanţiale
nu constituie un concurs de infracţiuni, ci o infracţiune unică, însă ele vor
fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.
a) Omorul comis cu premeditare
Nu există o definiţie legală a premeditării. Stricto sensu, ea presupune
o simplă chibzuire asupra faptei. Doctrina a identificat trei condiţii nece-
sare pentru existenţa premeditării:
- adoptarea hotărârii infracţionale şi chibzuirea asupra acesteia
(acte de pregătire morală),
- exteriorizarea rezoluţiei infracţionale prin acte de pregătire materială,
 Infracţiuni contra persoanei  77

- o anumită perioadă de timp între adoptarea rezoluţiei infracţionale

şi punerea ei în executare, suficientă încât aceasta să permită atât chib-
zuirea, cât şi realizarea unor acte pregătitoare.
Premeditarea este o circumstanţă personală, care nu se răsfrânge, de
regulă, asupra participanţilor. Însă, atunci când aceştia ajută la pregătirea
faptei, chibzuiesc alături de autor, se va reţine circumstanţa, devenită
reală, şi pentru ei.
Se reţine starea de premeditare şi în caz de error in personam şi
aberratio ictus.
Este posibilă coexistenţa omorului cu premeditare cu reţinerea stării de
provocare.
Noul Cod penal păstrează acest element circumstanţial.
b) Omorul comis din interes material
Se reţine atunci când făptuitorul urmăreşte să obţină direct şi pe cale
aparent legală un avantaj patrimonial: neplata unei creanţe, dobândirea
unei moşteniri etc. Este irelevant pentru existenţa infracţiunii dacă avan-
tajul a fost obţinut, important este să se stabilească dacă a fost urmărit ori
nu de către făptuitor.
Interesul material constituie scopul avut în vedere în momentul săvâr-
şirii faptei, iar nu mobilul, întrucât, chiar dacă ucide din lăcomie ori din al-
truism, important este ceea ce s-a urmărit prin această faptă, rezultatul
prefigurat de autor. Nu se reţine acest element circumstanţial dacă la ba-
za omorului au stat alte interese şi doar accidental s-a obţinut un avantaj
patrimonial.
Este necesar să se facă o distincţie între omor calificat din interes
material şi omor deosebit de grav comis în scopul săvârşirii ori ascunderii
unei tâlhării sau piraterii. În ipoteza omorului calificat, făptuitorul intră ulte-
rior, după o perioadă, pe cale aparent legală, în posesia bunului/folosului,
iar în situaţia omorului deosebit de grav, folosul se obţine concomitent cu
uciderea persoanei ori imediat după.
Suntem în ipoteza unei circumstanţe personale, care nu se răsfrânge
asupra participanţilor, cu excepţia situaţiei în care aceştia au acţionat în
vederea aceluiaşi avantaj material.
Se reţine aceste element circumstanţial şi în caz de error in personam
ori aberratio ictus.
Noul Cod penal păstrează acest element circumstanţial.
c) Omorul comis asupra soţului sau unei rude apropiate
Acest element circumstanţial se particularizează printr-o calitate spe-
cială a subiecţilor, atât activ, cât şi pasiv, în momentul săvârşirii infracţiunii
de omor – calitatea de soţ, respectiv de rudă apropiată. Calitatea de soţ
78 Curs de drept penal. Partea specială 

trebuie să rezulte din încheierea valabilă a unei căsătorii şi subzistă chiar

şi atunci când soţii sunt despărţiţi în fapt, până în momentul pronunţării
unei hotărâri definitive de desfacere a căsătoriei. Calitatea de rudă apro-
piată rezultă din art. 149 C. pen.: ascendenţi, descendenţi, fraţii şi surorile,
copiii acestora şi persoanele devenite rude prin adopţie.
Atunci când se reţine art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. nu se mai reţine
circumstanţa agravantă de la art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen.[1]
Calitatea de soţ sau rudă apropiată este o circumstanţă personală,
care nu se răsfrânge aspra participanţilor şi care trebuie să fie cunoscută
de către făptuitor în momentul săvârşirii faptei.
În caz de error in personam şi aberratio ictus se va reţine infracţiunea
de omor simplu.
Noul Cod penal nu mai păstrează acest element circumstanţial la in-
fracţiunea de omor calificat, ci a fost introdus un nou text – art. 199: „Vio-
lenţa în familie” – care incriminează violenţele asupra membrilor familiei,
printre care şi omorul calificat.
d) Omorul comis profitând de starea de neputinţă a victimei de
a se apăra
Făptuitorul săvârşeşte omorul profitând de vulnerabilitatea victimei, de
imposibilitatea ei de a reacţiona. Victima se află în incapacitatea fizică ori
psihică de a se apăra. Suntem în prezenţa acestui element circumstanţial
agravant atunci când subiectul pasiv este un nou-născut sau, din contră, o
persoană înaintată în vârstă; atunci când victima se află într-o stare de
intoxicare cu alcool sau în stare de somn ori hipnoză.
Este important de reţinut că nu făptuitorul aduce victima în stare de
neputinţă, ci această imposibilitate de apărare preexistă şi el doar profită
de ea pentru a-şi facilita executarea hotărârii infracţionale. În plus, făptui-
torul trebuie să cunoască starea în care se află victima.
Starea de neputinţă a victimei de a se apăra este o circumstanţă reală,
care se răsfrânge asupra participanţilor, în măsura în care au cunoscut-o.
Noul Cod penal nu mai reţine acest element circumstanţial în conţi-
nutul infracţiunii de omor calificat, ci acesta a fost prevăzut ca o circum-
stanţă agravantă generală.
e) Omorul comis prin mijloace care pun în pericol viaţa mai
multor persoane

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. IV/2005: „În cazul infracţiunii de omor
calificat prevăzute de art. 174 alin. (1), raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul
penal, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod privind
circumstanţa agravantă ce se referă la săvârşirea infracţiunii «prin violenţe asupra
membrilor familiei»” (M. Of. nr. 15 din 9 ianuarie 2006).
 Infracţiuni contra persoanei  79

Uciderea se realizează prin mijloace care sunt apte să pună în pericol

viaţa mai multor persoane, fără ca prin folosirea acestora să se şi producă
decesul mai multor victime. Se reţine acest element circumstanţial atunci
când pentru îndeplinirea hotărârii infracţionale autorul foloseşte rafale de
armă automată, pune otravă într-o fântână, dă foc la o casă cu mai multe
apartamente etc.
Pentru a fi în prezenţa omorului calificat în această variantă, trebuie ca
prin utilizarea mijloacelor amintite să se producă decesul unei singure
persoane. Dacă sunt ucise mai multe victime, atunci se va reţine omorul
deosebit de grav [art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen.] asupra a două sau mai
multor persoane. Dacă, în schimb, nici persoana vizată nu decedează, se
va reţine tentativa la omor calificat [art. 175 alin. (1) lit. e) C. pen.].
Această împrejurare agravantă constituie o circumstanţă reală, care se
răsfrânge asupra participanţilor care au cunoscut-o.
Noul Cod penal nu mai reţine acest element circumstanţial în conţi-
nutul infracţiunii de omor calificat, ci acesta a fost prevăzut ca o circum-
stanţă agravantă generală.
f) Omorul comis în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu sau publice ale victimei
Autorul săvârşeşte infracţiunea de omor asupra victimei din motive
care se află în strânsă legătură cu îndatoririle de serviciu ori publice ale
acesteia: nemulţumire, răzbunare.
Omorul poate fi săvârşit atât în timpul serviciului, cât şi în timpul liber,
esenţial fiind doar ca fapta să aibă legătură cu atribuţiile de serviciu. Altfel
spus, dacă fapta de omor se consumă în timpul serviciului, dar este realizată
din alte motive – interes material, gelozie, ură –, nu se va reţine omor calificat
în această variantă agravată. În plus, pentru reţinerea acestui element
circumstanţial trebuie ca victima să nu depăşească limitele atribuţiilor sale.
Altfel, se va reţine infracţiunea de omor simplu – art. 174 alin. (1) C. pen.
Subiectul pasiv este, de regulă, un funcţionar, situaţie în care infrac-
ţiunea de ultraj este absorbită în infracţiunea de omor calificat prevăzută
de lit. f). Dacă victima este magistrat, poliţist, jandarm, militar, se va reţine
infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 alin. (1) lit. f)
C. pen.
Dacă se reţine acest element circumstanţial şi fapta ar fi săvârşită
dintr-un motiv josnic, spre exemplu din răzbunare, nu se va mai reţine şi
circumstanţa agravantă generală legală, prevăzută de art. 75 alin. (1)
lit. d) C. pen.[1]

[1]
Art. 75 lit. d) C. pen.: „săvârşirea infracţiunii din motive josnice”.
80 Curs de drept penal. Partea specială 

Noul Cod penal nu mai reţine acest element circumstanţial, ci a fost

inclus, ca variantă agravată, în conţinutul infracţiunii de ultraj.
g) Omorul comis pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe
altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse
Omorul calificat în această variantă are, pe lângă obiectul juridic
special principal – dreptul la viaţă –, şi un obiect juridic special adiacent –
relaţiile sociale legate de înfăptuirea justiţiei.
Fapta trebuie să fie săvârşită cu intenţie directă calificată prin scopul
de a se sustrage sau de a sustrage pe altul de la urmărire, arestare sau
de la executarea unei pedepse. Scopul trebuie doar să fie urmărit de către
autor, nu neapărat atins.
Dacă subiectul pasiv al omorului este un magistrat, poliţist, jandarm,
militar, încadrarea juridică va fi aceea de omor calificat şi omor deosebit
de grav [art. 174 alin. (1), raportat la art. 175 alin. (1) lit. g), raportat la
art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen.].
Noul Cod penal păstrează acest element circumstanţial, într-o for-
mulare uşor modificată.
h) Omorul comis pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei
infracţiuni
Această variantă a omorului se poate săvârşi în două ipoteze.
Prima ipoteză presupune că omorul este comis pentru a înlesni săvâr-
şirea unei alte infracţiuni. Omorul apare ca infracţiune-mijloc. În această
situaţie, infracţiunea are şi un obiect juridic adiacent, identic cu obiectul
juridic al infracţiunii-scop.
A doua ipoteză presupune ca omorul să fie săvârşit pentru a ascunde
săvârşirea unei alte infracţiuni. Obiectul juridic adiacent îl reprezintă
relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei.
În ambele ipoteze, poate fi vorba de orice infracţiune pe care omorul o as-
cunde sau o înlesneşte, mai puţin infracţiunea de tâlhărie/piraterie, situaţie în
care s-ar reţine omorul deosebit de grav [art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen.].
Pentru a se reţine acest element circumstanţial, nu trebuie ca
infracţiunea-scop să se fi săvârşit, ci doar ca autorul omorului să fi avut în
vedere acest scop.
Acest element agravant este o circumstanţă personală, care nu se
răsfrânge asupra celorlalţi participanţi decât în ipoteza în care toţi au
acţionat în considerarea aceluiaşi scop.
Noul Cod penal păstrează acest element circumstanţial.
i) Omorul comis în public
Omorul săvârşit în public, aşa cum rezultă din art. 152 lit. a)-d) C. pen.,
este omorul săvârşit în una dintre următoarele ipoteze:
 Infracţiuni contra persoanei  81

a) omorul comis „într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este tot-
deauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană”
(spre exemplu, în parc, în gară, piaţă etc.);
b) omorul comis „în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă
două sau mai multe persoane” (magazin, şcoală, teatru);
c) omorul comis într-un „loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca
fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de
două sau mai multe persoane”, alte persoane decât victimele infracţiunii
(birou, locuinţă privată);
d) omorul comis „într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane,
cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie,
datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante”.
Noul Cod penal nu mai reţine acest element circumstanţial.

IV. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incriminate. Ten-
tativa este incriminată. Sunt posibile tentativa întreruptă şi cea perfectă
relativ improprie. Infracţiunea se consumă în momentul morţii victimei.
Modalităţi. Infracţiunea de omor calificat reprezintă o variantă agra-
vată a omorului, a cărei periculozitate creşte datorită elementelor circum-
stanţiale pe care se grefează.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
unor drepturi.

V. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Există, deseori, dificultăţi în a distinge
între infracţiunea de omor calificat şi infracţiunea de omor deosebit de
grav, însă aceste situaţii se clarifică după distincţiile anterior făcute.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată aparţine tribunalului, conform art. 27 pct. 1 lit. a)
C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de că-
tre procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen. Pentru stabilirea cau-
zelor morţii este nevoie de o expertiză medico-legală. Potrivit art. 121
alin. (2) şi (3), respectiv art. 125 alin. (2) şi (3) C. pen., astfel cum au fost
modificate şi completate prin Legea nr. 27/2012 (M. Of. nr. 180 din 20
martie 2012), prescripţia nu înlătură răspunderea penală, respectiv execu-
tarea pedepselor principale în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 174-176
şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei.
82 Curs de drept penal. Partea specială 

VI. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal incriminează doar omorul calificat, în conţinutul căruia
au fost grupate elementele circumstanţiale ale omorului calificat şi ale
omorului deosebit de grav, exceptând pe acelea care au fost înlăturate ori
incriminate în conţinutul altui text de lege.

C. pen., art. 175: Omorul calificat
(1) Omorul săvârşit în vreuna din
următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) asupra soţului sau unei rude apro-
piate;
d) profitând de starea de neputinţă
a victimei de a se apăra;
e) prin mijloace ce pun în pericol
viaţa mai multor persoane;
f) în legătură cu îndeplinirea îndato-
ririlor de serviciu sau publice ale victi-
mei;
g) pentru a se sustrage ori pentru a
sustrage pe altul de la urmărire sau
arestare, ori de la executarea unei pe-
depse;
h) pentru a înlesni sau a ascunde
săvârşirea altei infracţiuni;
i) în public,
se pedepseşte cu închisoare de la 15
la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.
Noul C. pen., art. 189: Omorul
calificat
(1) Omorul săvârşit în vreuna dintre
următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori pentru a
sustrage pe altul de la tragerea la răs-
pundere penală sau de la executarea
unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau a ascunde
săvârşirea altei infracţiuni;
e) de către o persoană care a mai
comis anterior o infracţiune de omor
sau o tentativă la infracţiunea de omor;
f) asupra a două sau mai multor
persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi,
se pedepseşte cu detenţiune pe via-
ţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani
şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.

§3. Omorul deosebit de grav – art. 176 

I. Fapta incriminată 
Art. 176 C. pen.: „(1) Omorul săvârşit în vreuna din următoarele
împrejurări:
a) prin cruzimi;
b) asupra a două sau mai multor persoane;
c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor;
d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii;
e) asupra unei femei gravide;
 Infracţiuni contra persoanei  83

f) asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în

timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice
ale acestora,
g) de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar, în
timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice
ale acestora,
se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25
de ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este dreptul la viaţă. Obiectul juridic specific se
confundă cu obiectul juridic generic. Obiectul material constă în corpul
persoanei în viaţă la momentul săvârşirii faptei.

III. Elemente circumstanţiale 
Infracţiunea de omor deosebit de grav, la fel ca şi omorul calificat, este
construită pe conţinutul juridic al infracţiunii de omor, singura deosebire
dintre cele două fiind elementele circumstanţiale din cuprinsul art. 176
C. pen., astfel că ni se pare inutil să reluăm explicaţiile oferite anterior
asupra conţinutului constitutiv al omorului, ci ne vom opri cu câteva
explicaţii asupra elementelor circumstanţiale.
Este important de precizat că pluralitatea de elemente circumstanţiale
nu constituie un concurs de infracţiuni, ci o infracţiune unică, însă ele vor
fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.
În plus, în caz de pluralitate de elemente circumstanţiale specifice atât
omorului calificat, cât şi celui deosebit de grav, va fi vorba de un omor
calificat şi deosebit de grav.
a) Omorul comis prin cruzimi
Noţiunea de cruzimi nu este explicată în lege. Doctrina subliniază, în
schimb, că în ipoteza cruzimilor este vorba de utilizarea unor metode şi
procedee feroce, de o intensitate ridicată, care să conducă la o chinuire
suplimentară a victimei, fizică sau psihică (30 de lovituri de cuţit, uciderea
copilului în faţa familiei etc.). Actele de cruzime pot fi de natură a provoca
victimei suferinţe fizice – prelungite în timp, prin flagelare, arsuri sau
combustionări totale, smulgerea părului sau a unghiilor, zdrobirea globilor
oculari, secţionarea parţială sau totală a unor părţi ori zone nevitale ale
corpului ş.a. – sau suferinţe psihice – prin obligarea victimei, de pildă, de
a asista la maltratarea ori violarea unei persoane faţă de care aceasta
84 Curs de drept penal. Partea specială 

nutreşte sentimente de afecţiune –, dar, cel mai adesea, suferinţele sunt

de ambele tipuri[1].
Actele de cruzime trebuie să existe înainte de producerea decesului
sau înainte ca făptuitorul să cunoască decesul victimei.
În practica fostului Tribunal Suprem găsim frecvent definită noţiunea
de cruzimi prin elemente precum suferinţele fizice provocate victimei
(altele decât acelea inerente oricărei acţiuni de ucidere), impactul pe care
modul de comitere a faptei îl are asupra victimei, ferocitatea autorului,
sentimentul de oroare produs în rândul opiniei publice.
Dacă fapta se încadrează în art. 176 alin. (1) lit. a), nu se mai poate reţine
circumstanţa agravantă generală prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen.[2]
Aceasta este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra tuturor
participanţilor care au cunoscut-o ori au prevăzut-o.
Noul Cod penal păstrează această circumstanţă, însă în conţinutul
omorului calificat [art. 189 alin. (1) lit. h)].
b) Omorul comis asupra a două sau mai multor persoane
Acest element circumstanţial presupune un subiect pasiv constând
într-o pluralitate de victime. În ceea ce priveşte elementul material, acesta
se realizează prin una sau mai multe acţiuni, săvârşite în aceeaşi
împrejurare sau cu aceeaşi ocazie.
Sub aspect subiectiv, vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori
indirecte îndreptate asupra a două sau mai multor persoane şi, pentru a
se reţine infracţiunea consumată de omor în această variantă, rezultatul
trebuie să constea în decesul a cel puţin două victime. Dacă niciuna dintre
persoanele vizate nu decedează, atunci se reţine tentativa la infracţiunea
de omor deosebit de grav [art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen.]. Dacă dece-
dează doar una dintre persoanele vizate, atunci se va reţine o singură
infracţiune consumată de omor – simplu, calificat, deosebit de grav – în
concurs cu o tentativă la omor – simplu, calificat, deosebit de grav –, fără
ca agravanta prevăzută de art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. să se mai
reţină[3]. Dacă intenţia de a ucide este îndreptată împotriva a trei sau mai
multor persoane şi decedează doar două, se va reţine o singură

[1]
GH. DIACONESCU, C. DUVAC, op. cit., p. 95.
[2]
Art. 75 lit. b) C. pen.: „săvârşirea faptei prin acte de cruzime”.
[3]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. V/2006: „Actele de violenţă cu intenţia de
a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două persoane, dintre care una
a decedat, constituie atât infracţiunea de omor – simplu, calificat sau deosebit de
grav – comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz,
simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs. Agravanta prevăzută în
art. 176 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu este aplicabilă în cazul faptelor men-
ţionate” (M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006).
 Infracţiuni contra persoanei  85

infracţiune de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 alin. (1) lit. b)
C. pen.
Aceasta este o circumstanţă personală, care se răsfrânge asupra
participanţilor doar în măsura în care aceştia au acţionat cu acelaşi scop.
Noul Cod penal păstrează această circumstanţă, însă în conţinutul
omorului calificat [art. 189 alin. (1) lit. f)].
c) Omorul comis de către o persoană care a mai săvârşit un omor
Făptuitorul săvârşeşte, ca autor, instigator, complice, două infracţiuni
de omor, în forma consumată ori tentată, în împrejurări diferite şi la un
interval mai mare de timp între cele două infracţiuni, spre deosebire de
ipoteza prevăzută anterior la lit. b). Acest element circumstanţial are în
vedere doar infracţiuni de omor simplu, calificat ori deosebit de grav, nu
infracţiuni de pruncucidere, tâlhărie ori viol urmate de moartea victimei şi
altele de acest gen.
Este important ca pentru prima infracţiune să nu fi intervenit o cauză
care înlătură caracterul penal. În schimb, nu are nicio relevanţă dacă pen-
tru prima faptă a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală
(prescripţia, amnistia), s-a împlinit termenul de reabilitare, a fost condam-
nat ori nu. În cazul săvârşirii omorului în această ipoteză, se va reţine
existenţa concursului de infracţiuni sau a recidivei.
Aceasta este o circumstanţă personală, care nu se răsfrânge asupra
participanţilor.
Noul Cod penal păstrează acest element circumstanţial [art. 189 alin. (1)
lit. e)], dar, pentru a pune capăt divergenţelor din doctrină, se precizează
expres că primul termen al recidivei trebuie să fie un omor sau o tentativă
la omor.
d) Omorul comis pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea
unei tâlhării sau piraterii
Acest element circumstanţial apare ca un corespondent al art. 175
alin. (1) lit. h), particularizat pentru infracţiunile de tâlhărie ori piraterie,
având în vedere gradul ridicat de periculozitate al acestora.
Această variantă a omorului se poate săvârşi în două ipoteze.
Prima ipoteză presupune că omorul este comis pentru a săvârşi o
infracţiune de tâlhărie ori piraterie. Omorul este infracţiunea-mijloc şi
tâlhăria sau pirateria este infracţiunea-scop. În această situaţie, în afară
de obiectul juridic principal – dreptul la viaţă –, există şi un obiect juridic
secundar – relaţiile patrimoniale. Infracţiunea-scop nu trebuie să fie săvâr-
şită, ci doar trebuie să reprezinte scopul comiterii omorului, în momentul
consumării acestuia.
86 Curs de drept penal. Partea specială 

A doua ipoteză presupune că omorul este comis pentru a ascunde să-

vârşirea unei tâlhării sau piraterii. Nu are relevanţă dacă s-a atins scopul
sau nu şi nici dacă autorul omorului este acelaşi cu autorul tâlhăriei ori
pirateriei. Şi în această situaţie există un obiect juridic adiacent – relaţiile
privind înfăptuirea justiţiei.
Dacă scopul în vederea căruia a fost comis omorul a fost atins, atunci
se va reţine concurs între infracţiunea de omor [art. 176. alin. (1) lit. d)
C. pen.] şi tâlhărie ori piraterie [art. 211, respectiv art. 212 C. pen.].
Aşa cum am precizat anterior, trebuie să se facă o distincţie între omor
calificat din interes material şi omor deosebit de grav comis în scopul
săvârşirii ori ascunderii unei tâlhării sau piraterii. În ipoteza omorului
calificat, făptuitorul intră ulterior, după o perioadă, pe cale aparent legală,
în posesia bunului/folosului, iar în situaţia omorului deosebit de grav,
folosul se obţine în aceleaşi împrejurări cu uciderea persoanei. Dacă se
reţine existenţa uneia dintre infracţiuni, nu se mai reţine cealaltă.
De asemenea, există dificultăţi de încadrare atunci când trebuie să se
distingă între omor deosebit de grav [art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen.] şi tâl-
hărie urmată de moartea victimei [art. 211 alin. (3) C. pen.], dificultăţi care
pot fi înlăturate pe baza unor elemente subiective – intenţia de a ucide,
respectiv de a fura –, dar şi obiective – zona vizată, obiectul folosit, nu-
mărul şi intensitatea loviturilor. Spre exemplu, lovirea unei persoane cu un
cuţit în abdomen, urmată de deposedarea ei de banii din sacou întruneşte
conţinutul constitutiv al infracţiunii de omor deosebit de grav – art. 176
alin. (1) lit. d) C. pen.
Aceasta este o circumstanţă personală, care nu se răsfrânge asupra
celorlalţi participanţi, cu excepţia situaţiei în care toţi participanţii au avut
în vedere acelaşi scop.
Noul Cod penal nu mai prevede acest element circumstanţial, având în
vedere că dispare practic omorul deosebit de grav, iar la omorul calificat se
menţine acel element circumstanţial de la actualul art. 175 alin. (1) lit. h),
distincţia fiind inutilă.
e) Omorul comis asupra unei femei gravide
Acest element circumstanţial se particularizează printr-un subiect pasiv
calificat – femeia gravidă. Starea de graviditate (reală), indiferent de evo-
luţia ei, dacă e tipică sau nu ori dacă produsul de concepţie va fi sau nu
viabil, trebuie să existe în momentul săvârşirii omorului şi autorul trebuie
să o cunoască, prin orice mijloace, obiective (aparenţa fizică o indică) sau
subiective (i s-a spus acest lucru). Altfel, se va reţine omor simplu
(art. 174 C. pen.).
 Infracţiuni contra persoanei  87

Trebuie făcută distincţia între omorul deosebit de grav [art. 176 alin. (1)
lit. e)] şi avortul urmat de moartea victimei [art. 185 alin. (3) C. pen.]. Din
punct de vedere subiectiv, omorul în această variantă se comite cu
intenţie, iar avortul urmat de moartea victimei cu praeterintenţie. În ceea
ce priveşte elementul material în ipoteza omorului, acesta se realizează
printr-o acţiune de ucidere îndreptată împotriva femeii gravide, iar produ-
sul de concepţie este afectat doar indirect, în schimb, în situaţia avortului
în varianta agravată, elementul material se realizează printr-o acţiune de
întrerupere a cursului sarcinii îndreptată direct asupra produsului de
concepţie şi doar indirect, din culpă, intervine moartea femeii însărcinate.
Aceasta este o circumstanţă reală şi nu se reţine în caz de error in
personam sau aberratio ictus.
Noul Cod penal reţine acest element circumstanţial în ipoteza omorului
calificat [art. 189 alin. (1) lit. g)].
f) Omorul comis asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori
asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatori-
rilor de serviciu sau publice ale acestora
Şi acest element circumstanţial se particularizează tot prin calificarea su-
biectului pasiv – magistrat, poliţist, jandarm, militar –, calificare care se rea-
lizează conform legilor de organizare a profesiei. În plus, mai trebuie în-
deplinite două condiţii alternative: omorul trebuie să fie săvârşit în timpul în-
deplinirii îndatoririlor de serviciu (indiferent de motiv) sau în legătură cu în-
deplinirea acestora (în timpul serviciului sau în afara acestuia, dar dintr-un
motiv care are legătură cu îndatoririle de serviciu – răzbunare, nemulţumire).
Infracţiunea de ultraj este absorbită în conţinutul omorului, astfel că nu
se poate reţine concursul între aceste două infracţiuni.
Este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra participanţilor care
au săvârşit fapta în aceleaşi condiţii.
Noul Cod penal nu mai reţine acest element circumstanţial în cadrul in-
fracţiunii de omor, ci ca o variantă agravată a infracţiunii de ultraj (art. 275)[1].
g) Omorul comis de către un judecător sau procuror, poliţist,
jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndato-
ririlor de serviciu sau publice ale acestora

[1]
Noul Cod penal, art. 257 – Ultrajul: „(1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau
prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corpo-
rală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârşite împotriva
unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea
acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime”.
88 Curs de drept penal. Partea specială 

Acest element circumstanţial apare ca o replică la cel prevăzut la lit. f),

fiind particularizat prin aceeaşi calificare a unuia dintre subiecţii infracţiunii,
dar, în această situaţie, victima de la lit. f) devine făptuitorul de la lit. g).
Prin urmare, pentru a se reţine acest element circumstanţial, trebuie ca ju-
decătorul, procurorul, poliţistul, jandarmul sau militarul să comită infrac-
ţiunea de omor în două modalităţi alternative: fie în timpul îndeplinirii înda-
toririlor de serviciu, fie în legătură cu acestea.
Este o circumstanţă personală, care nu se răsfrânge asupra partici-
panţilor. Se va reţine coautoratul la această variantă a omorului doar
atunci când toţi subiecţii activi îndeplinesc calificarea prevăzută la lit. g).
Noul Cod penal nu mai reţine acest element circumstanţial.

IV. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate, deşi sunt posibile. Ten-
tativa este posibilă şi se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momen-
tul în care se produce decesul victimei.
Modalităţi. Infracţiunea de omor este incriminată într-o singură vari-
antă, care prezintă însă 7 elemente circumstanţiale.
Sancţiunea constă în detenţiunea pe viaţă, alternativ cu închisoarea
de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

V. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Infracţiunea de omor deosebit de grav
absoarbe infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale îndrep-
tate împotriva persoanei decedate, înainte de producerea decesului. În
plus, există o serie de dificultăţi în a distinge între infracţiunea de omor
calificat şi cea de omor deosebit de grav ori omor deosebit de grav şi alte
infracţiuni, dificultăţi pe care le-am lămurit în paragrafele anterioare.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată aparţine tribunalului, conform art. 27 pct. 1 lit. a)
C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de către
procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen. Pentru stabilirea cauzelor
morţii este nevoie de o expertiză medico-legală. Potrivit art. 121 alin. (2) şi
(3), respectiv art. 125 alin. (2) şi (3) C. pen., astfel cum au fost modificate
şi completate prin Legea nr. 27/2012 (M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012),
prescripţia nu înlătură răspunderea penală, respectiv executarea pedep-
selor principale în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 174-176 şi al infrac-
ţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei.
 Infracţiuni contra persoanei  89

VI. Aspecte tranzitorii 
După cum am precizat anterior, în noul Cod penal nu mai există infracţiu-
nea de omor deosebit de grav, ci doar omorul calificat, care a reunit o parte
dintre elementele circumstanţiale ale omorului calificat şi o parte dintre cele
ale omorului deosebit de grav din reglementarea actuală, după distincţiile pe
care le-am făcut anterior la prezentarea fiecărui element circumstanţial.

C. pen., art. 176: Omorul deosebit
de grav
(1) Omorul săvârşit în vreuna din ur-
mătoarele împrejurări:
a) prin cruzimi;
b) asupra a două sau mai multor
persoane;
c) de către o persoană care a mai
săvârşit un omor;
d) pentru a săvârşi sau a ascunde
săvârşirea unei tâlhării sau piraterii;
e) asupra unei femei gravide;
f) asupra unui magistrat, poliţist, jan-
darm ori asupra unui militar, în timpul sau
în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu sau publice ale acestora,
g) de către un judecător sau procu-
ror, poliţist, jandarm sau militar, în tim-
pul sau în legătură cu îndeplinirea îndato-
ririlor de serviciu sau publice ale acestora,
se pedepseşte cu detenţiune pe
viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25
de ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.
Noul C. pen., art. 189: Omorul
calificat
(1) Omorul săvârşit în vreuna dintre
următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori pentru a
sustrage pe altul de la tragerea la răs-
pundere penală sau de la executarea
unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau a ascunde
săvârşirea altei infracţiuni;
e) de către o persoană care a mai
comis anterior o infracţiune de omor
sau o tentativă la infracţiunea de omor;
f) asupra a două sau mai multor
persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi,
se pedepseşte cu detenţiune pe via-
ţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani
şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.

§4. Pruncuciderea – art. 177 

I. Fapta incriminată  
Art. 177 C. pen.: „Uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat
după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de
naştere, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani”.

 
90 Curs de drept penal. Partea specială 

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de dreptul la viaţă. Obiectul
juridic specific este dreptul la viaţă al copilului nou-născut. Obiectul mate-
rial constă în corpul copilului nou-născut, în viaţă la data săvârşirii faptei,
indiferent dacă era viabil sau nu, bolnav ori perfect sănătos, a respirat o
singură dată sau mai mult timp.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este dublu circumstanţiat: mama copilului nou-născut,
care, în plus, trebuie să se afle într-o stare de tulburare pricinuită de naş-
tere. Dacă nu este îndeplinită oricare dintre aceste condiţii, respectiv cel
care ucide copilul nou-născut nu este mama acestuia sau este mama, în-
să aceasta se află într-o stare de tulburare care nu are legătură cu naşte-
rea, se va reţine omor calificat [art. 175 alin. (1) lit. d) sau/şi lit. c) C. pen.].
În plus, nu are relevanţă dacă mama este căsătorită ori nu, şi-a dorit ori
nu copilul.
Participaţia penală propriu-zisă nu poate exista la infracţiunea de
pruncucidere. Cei care instigă sau ajută în orice mod la săvârşirea acestei
infracţiuni vor fi pedepsiţi ca instigatori sau complici la infracţiunea de
omor calificat [art. 175 alin. (1) lit. d) C. pen.].
Subiectul pasiv este şi el circumstanţiat – copilul nou-născut, calitate
care se stabileşte printr-o expertiză medico-legală şi care durează foarte
puţin după naştere. Spre exemplu, copilul ucis la o lună după naştere nu
poate fi subiect pasiv al infracţiunii de pruncucidere, ci al infracţiunii de
omor calificat [art. 175 alin. (1) lit. d) C. pen.]. Nu are relevanţă dacă
acesta este sănătos ori nu, prezintă malformaţii ori nu, atâta timp cât în
momentul comiterii omorului era viu.

IV. Condiţia premisă constă în naşterea recentă.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă în uciderea copilului nou-
născut, atât prin acţiune (strangulare, sufocare), cât şi prin inacţiune (lă-
sare fără hrană). Cerinţa esenţială este ca uciderea să aibă loc imediat
după naştere, adică într-un interval limitat de timp de la momentul naşterii
copilului.
 Infracţiuni contra persoanei  91

Urmarea imediată constă în decesul nou-născutului. Acesta se poate

produce imediat ori mai târziu, deoarece legea nu cere ca moartea să se
producă imediat după naştere. Legătura de cauzalitate trebuie să fie
stabilită. De regulă, aceasta rezultă din materialitatea faptelor şi trebuie să
existe nu numai între activitatea mamei şi moartea victimei, dar şi între
naşterea victimei şi starea de tulburare a mamei[1].
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori in-
directe. Cerinţa esenţială ataşată laturii subiective este ca intenţia uciderii
să se bazeze pe o stare de tulburare pricinuită de naştere, alta decât cea
pricinuită de orice naştere, adică un dezechilibru emoţional care îi
diminuează discernământul mamei şi face posibilă comiterea faptei – o
tulburare schizofrenică, psihoză maniaco-depresivă etc. Mobilul şi scopul
nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar pot fi avute în
vedere la individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incriminate.
Tentativa, deşi posibilă, nu se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în
momentul decesului nou-născutului, indiferent de momentul de debut al
activităţii faptei întreprinse în acest scop.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip,
care apare ca o variantă atenuată a omorului.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 2 la 7 ani.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Aşa cum am precizat anterior, există o
strânsă legătură între infracţiunea de omor calificat şi cea de prunc-
ucidere, graniţa între cele două constând în existenţa ori inexistenţa celor
două condiţii: săvârşirea faptei imediat după naştere şi cerinţa ca mama
să se afle într-o stare pricinuită de naştere.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată aparţine tribunalului, conform art. 27 pct. 1 lit. a)
C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de că-
tre procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen. Cauzele morţii se sta-
bilesc printr-o expertiză medico-legală, iar pentru stabilirea stării de tul-
burare a mamei este nevoie de o expertiză psihiatrică sau de alte mijloace
de probă (martori).

[1]
V. DOBRINOIU, op. cit., p. 105.
92 Curs de drept penal. Partea specială 

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, într-un alt capitol –
„Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie”, cu diferenţa că în
noua reglementare este înlăturată condiţia provocării stării de tulburare de
către situaţia naşterii şi, în plus, este limitată noţiunea de nou-născut la
maxim 24 de ore de la naştere. Spre deosebire de fapta prevăzută în ac-
tualul Cod penal, art. 200 noul C. pen. are o variantă tip şi una atenuată,
aceasta din urmă referindu-se la infracţiunile de lovire sau alte violenţe,
vătămare corporală şi loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, săvârşite
asupra nou-născutului imediat după naştere, de către mama aflată în
stare de tulburare psihică.

C. pen., art. 177: Pruncucidere Noul C. pen., art. 200: Uciderea

Uciderea copilului nou-născut, să-
vârşită imediat după naştere de către
mama aflată într-o stare de tulburare
pricinuită de naştere, se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani.
ori vătămarea nou-născutului săvâr-
şită de către mamă
(1) Uciderea copilului nou-născut
imediat după naştere, dar nu mai târziu
de 24 de ore, săvârşită de către mama
aflată în stare de tulburare psihică se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la
5 ani.
(2) Dacă faptele prevăzute în
art. 193-195 sunt săvârşite asupra co-
pilului nou-născut imediat după naş-
tere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de
către mama aflată în stare de tulburare
psihică, limitele speciale ale pedepsei
sunt de o lună şi, respectiv, 3 ani.

§5. Uciderea din culpă – art. 178 

I. Fapta incriminată  
Art. 178 C. pen.: „(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedep-
seşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori
a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori
pentru efectuarea unei anume activităţi, se pedepseşte cu închisoare de
la 2 la 7 ani.
(3) Când uciderea din culpă a unei persoane este săvârşită de un
conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie
 Infracţiuni contra persoanei  93

alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate,

pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.
(4) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta săvârşită din culpă, de
orice altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în
stare de ebrietate.
(5) Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai
multor persoane, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele prece-
dente se poate adăuga un spor până la 3 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este dreptul la viaţă. Obiectul juridic specific
este reprezentat de relaţiile sociale care protejează dreptul la viaţă chiar şi
împotriva faptelor comise din neglijenţă. Obiectul material constă în corpul
persoanei în viaţă la data săvârşirii infracţiunii.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat pentru varianta tip, dar circumstan-
ţiat pentru celelalte variante agravate. Participaţia penală este posibilă sub
toate formele, chiar şi în forma coautoratului (mai multe persoane contribuie
din culpă la săvârşirea unui accident de circulaţie – participaţie proprie). În
ipoteza unei instigări sau a unei complicităţi, suntem în ipoteza unei
participaţii improprii, instigatorul şi complicele acţionând cu intenţie şi fiind
pedepsiţi pentru săvârşirea infracţiunii de omor, iar autorul acţionând din
culpă şi fiind sancţionat pentru infracţiunea de ucidere din culpă.
Subiectul pasiv este necircumstanţiat, cu excepţia ultimei variante
agravate, de la alin. (5), unde subiectul pasiv constă într-o pluralitate de
victime.

IV. Condiţia premisă nu există.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă în uciderea unei per-
soane, urmare care se poate obţine printr-o acţiune (spre exemplu: X des-
chide uşa în grabă, loveşte pe cel de lângă uşă, care se dezechilibrează,
cade, se loveşte cu capul de o piatră şi moare) ori printr-o inacţiune (spre
exemplu: mama îşi lasă nou-născutul în cameră cu ferestrele deschise,
iarna, şi acesta decedează din cauza frigului).
94 Curs de drept penal. Partea specială 

Urmarea imediată constă în decesul persoanei. Legătura de cauzali-

tate trebuie stabilită în fiecare caz. Pentru reţinerea infracţiunii de ucidere
din culpă, organele judiciare sunt obligate să verifice dacă acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului încalcă o îndatorire legală sau convenţională ce
revine acestuia, deoarece simpla existenţă obiectivă a unei relaţii cauzale
între o activitate şi rezultatul acesteia nu este suficientă pentru realizarea
conţinutului infracţiunii de ucidere din culpă[1].
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma culpei, simplă ori cu pre-
vedere. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii
de ucidere din culpă.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa nu sunt posibile, întrucât fapta
este săvârşită din culpă şi, astfel, nu există rezoluţie infracţională. Infrac-
ţiunea se consumă în momentul în care se realizează urmarea imediată,
respectiv decesul persoanei.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi patru vari-
ante agravate. Cele anterior prezentate cu privire la structura infracţiunii
rămân valabile şi pentru variantele agravate, cu excepţia distincţiilor pe
care le vom face în continuare.
Prima variantă agravată – alin. (2): „uciderea din culpă ca urmare a ne-
respectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul
unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi” – se
reţine dacă sunt îndeplinite trei condiţii, cumulativ: 1. făptuitorul trebuie să
fie un profesionist ori un meseriaş; 2. să existe dispoziţii legale ori măsuri
de prevedere pentru exerciţiul unei profesii ori meserii; 3. acestea să nu fi
fost respectate. Spre exemplu, conducătorul auto încalcă regulile de
circulaţie şi ucide din culpă un pieton. În plus, trebuie să fie dovedită
legătura între încălcarea regulilor şi deces.
A doua variantă agravată – alin. (3): „când uciderea din culpă a unei
persoane este săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune meca-
nică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau
care se află în stare de ebrietate” – se va reţine atunci când sunt întrunite
două condiţii: 1. fapta este săvârşită de un conducător de vehicul cu trac-
ţiune mecanică şi 2. conducătorul auto are în sânge o îmbibaţie alcoolică
ce depăşeşte limita legală sau se află în stare de ebrietate. În plus,
trebuie dovedită legătura de cauzalitate între starea de alcoolemie/de
ebrietate şi rezultatul produs.

[1]
M.A. HOTCA, Codul penal. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007, p. 973.
 Infracţiuni contra persoanei  95

Noţiunea de „vehicul cu tracţiune mecanică” nu este definită în Codul

rutier, însă înţelegem prin aceasta vehicul, autovehicul, troleibuz, tractor,
motocicletă, nu însă şi bicicletă. Nu are relevanţă, pentru a se reţine
art. 178 C. pen., dacă făptuitorul avea permis ori nu.
Limita legală pentru îmbibaţia alcoolică este de peste 0,80 g/l alcool
pur în sânge. Starea de ebrietate se dovedeşte cu orice mijloc de probă
(procesul-verbal al agentului constatator, martori etc.).
A treia variantă agravată – alin. (4): „fapta săvârşită din culpă, de orice
altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de
ebrietate” – se particularizează prin faptul că o altă persoană decât
conducătorul auto, aflată în timpul exerciţiului profesiei sau al meseriei, în
stare de ebrietate, ucide din culpă o altă persoană. Este vorba de o culpă
profesională şi, din nou, trebuie dovedită legătura de cauzalitate între
nerespectarea dispoziţiilor legale şi deces.
A patra variantă agravată se aplică în raport cu toate celelalte variante
tip şi agravate – alin. (5): „prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două
sau mai multor persoane” – şi se particularizează prin pluralitatea victi-
melor. Prin urmare, în caz de ucidere din cuplă a două sau mai multor
persoane, nu se va reţine un concurs de infracţiuni, ci o singură infrac-
ţiune complexă – unitate legală de infracţiune.
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea, însă limitele acesteia
variază de la o variantă la alta a infracţiunii. În varianta tip, pedeapsa este
închisoarea de la 1 la 5 ani, în varianta de la alin. (2), închisoarea de la 2
la 7 ani, în variantele de la alin. (3) şi (4), închisoarea de la 5 la 15 ani, iar
în cea de la alin. (5), la pedepsele anterioare se poate adăuga un spor de
până la 3 ani.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Trebuie să distingem între infracţiunea
de ucidere din culpă (art. 178 C. pen.), loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte (art. 183 C. pen.) şi infracţiunea de omor (art. 174 C. pen.). Astfel,
dacă acţiunea de ucidere este săvârşită din culpă şi rezultatul survine din
culpă, se reţine art. 178 C. pen. Dacă făptuitorul săvârşeşte fapta cu in-
tenţia de a cauza violenţe, şi nu decesul, însă decesul se produce din
culpă, se reţine art. 183 C. pen. (spre exemplu, făptuitorul şi victima se
bat, se împing, victima cade şi dă cu capul de o piatră). Dacă se exercită
violenţe cu intenţia de a ucide şi, implicit, se produce rezultatul cu intenţie,
se reţine art. 174 C. pen.
În doctrină şi practică s-a pus problema dacă art. 178 alin. (3) absoar-
be ori nu art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe dru-
96 Curs de drept penal. Partea specială 

murile publice[1]. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un

recurs în interesul legii[2] a decis că: „1. Faptele de conducere pe dru-
murile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană având
în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală şi de ucidere din
culpă cu această ocazie a unei persoane constituie o singură infracţiune,
complexă, de ucidere din culpă, prevăzută la art. 178 alin. (3) teza I
C. pen., în care este absorbită infracţiunea prevăzută la art. 87 alin. (1)
din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. 2. Ucide-
rea unei persoane în aceleaşi împrejurări, comisă de către un conducător
auto având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, dar care se află în stare
de ebrietate constatată clinic sau prin orice alt mijloc de probă, constituie
infracţiunea unică de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (3) teza
a II-a din Codul penal. 3. Uciderea unei persoane în aceleaşi împrejurări,
comisă de către un conducător auto având o îmbibaţie alcoolică sub limita
legală, dar căruia nu i s-a stabilit prin alt mijloc de probă starea de
ebrietate, constituie infracţiunea unică de ucidere din culpă, prevăzută de
art. 178 alin. (2) C. pen.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei, conform
art. 25 C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată de către organele de
cercetare penală şi nu mai există obligativitatea efectuării acesteia de
către procuror.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal reţine această incriminare, însă într-o variantă uşor
modificată. Astfel, se păstrează din actualul art. 178 C. pen. varianta tip şi
două variante agravate şi se renunţă la altele două, respectiv alin. (3) şi
(4) din Codul în vigoare. În plus, există modificări şi cu privire la pedepse,
atunci când subiectul pasiv constă într-o pluralitate de victime: limitele de
pedeapsă prevăzută pentru variantele de la alin. (1) şi (2) se majorează
cu jumătate, şi nu cu până la 3 ani, aşa cum prevede actualul Cod penal.

C. pen., art. 178: Uciderea din culpă
(1) Uciderea din culpă a unei per-
soane se pedepseşte cu închisoare de la
unu la 5 ani.
Noul C. pen., art. 192: Uciderea
din culpă
(1) Uciderea din culpă a unei per-
soane se pedepseşte cu închisoarea
de la unu la 5 ani.

[1]
Republicată în M. Of. nr. 670 din 3 august 2006.
[2]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. I/2007 (M. Of. nr. 81 din 1 februarie 2008).
 Infracţiuni contra persoanei  97

(2) Uciderea din culpă ca urmare a
nerespectării dispoziţiilor legale ori a mă-
surilor de prevedere pentru exerciţiul
unei profesii sau meserii, ori pentru efec-
tuarea unei anume activităţi, se pe-
depseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(3) Când uciderea din culpă a unei
persoane este săvârşită de un condu-
cător de vehicul cu tracţiune mecanică,
având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce
depăşeşte limita legală sau care se află
în stare de ebrietate, pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 15 ani.
(4) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţio-
nează fapta săvârşită din culpă, de orice
altă persoană în exerciţiul profesiei sau
meseriei şi care se află în stare de
ebrietate.
(5) Dacă prin fapta săvârşită s-a cau-
zat moartea a două sau mai multor per-
soane, la maximul pedepselor prevăzute
în alineatele precedente se poate
adăuga un spor până la 3 ani.
(2) Uciderea din culpă ca urmare
a nerespectării dispoziţiilor legale ori
a măsurilor de prevedere pentru exer-
ciţiul unei profesii sau meserii ori pen-
tru efectuarea unei anumite activităţi
se pedepseşte cu închisoarea de la 2
la 7 ani. Când încălcarea dispoziţiilor
legale ori a măsurilor de prevedere
constituie prin ea însăşi o infracţiune
se aplică regulile privind concursul de
infracţiuni.
(3) Dacă prin fapta săvârşită s-a
cauzat moartea a două sau mai multor
persoane, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se ma-
jorează cu jumătate.

§6. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii – art. 179 

I. Fapta incriminată  
Art. 179 C. pen.: „(1) Fapta de a determina sau de a înlesni sinuci-
derea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a
avut loc, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Când fapta prevăzută în alineatul precedent s-a săvârşit faţă de un
minor sau faţă de o persoană care nu era în stare să-şi dea seama de
fapta sa, ori nu putea fi stăpână pe actele sale, pedeapsa este închisoa-
rea de la 3 la 10 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este dreptul la viaţă. Obiectul juridic specific
este reprezentat de dreptul la viaţă, protejat chiar şi atunci când indirect
se ajunge la vătămarea acestuia. Obiectul material este corpul persoanei.
98 Curs de drept penal. Partea specială 

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat, putând săvârşi fapta orice
persoană. Participaţia penală este posibilă sub toate formele – coautorat,
instigare, complicitate.
Subiectul pasiv este necircumstanţiat în varianta tip şi circumstanţiat în va-
rianta agravată – minor sau orice altă persoană iresponsabilă, care nu poate
să îşi dea seama de faptele sale ori nu poate fi stăpână pe actele sale.

IV. Condiţia premisă nu există.  

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă, alternativ, fie în acţiunea
de determinare, fie în aceea de înlesnire a sinuciderii. Determinarea pre-
supune convingerea unei persoane prin rugăminţi, ameninţări, violenţe,
îndemnuri să adopte hotărârea de a se sinucide. Ea nu trebuie constrân-
să, trebuie să aibă libertatea de a decide dacă se sinucide ori nu, altfel
acela care o constrânge va fi sancţionat pentru infracţiunea de omor. Spre
exemplu, dacă făptuitorul obligă victima să bea o substanţă otrăvitoare,
săvârşeşte infracţiunea omor. Dacă, în schimb, doar îi sugerează, o
îndeamnă să înghită substanţa, se va reţine art. 179 C. pen. Înlesnirea
presupune facilitarea în orice mod a sinuciderii (procurarea unui cuţit, a
substanţei otrăvitoare). În schimb, ca şi în ipoteza modalităţii alternative
de săvârşire a infracţiunii, nu trebuie să existe o activitate directă din
partea făptuitorului. Prin urmare, dacă doar îi pune la dispoziţie cuţitul, se
reţine art. 179 C. pen., în schimb, dacă împreună cu victima pune mâna
pe cuţit şi o îndreaptă spre abdomen, străpungându-l, se va reţine infrac-
ţiunea de omor.
Urmarea imediată este expres prevăzută în art. 179 C. pen., în mod
alternativ: fie sinuciderea, fie încercarea de sinucidere. Legătura de cau-
zalitate trebuie stabilită între acţiunea de determinare/înlesnire şi cea de
sinucidere/încercare de sinucidere, întrucât este posibil să existe deter-
minarea, dar victima să adopte hotărârea de a se sinucide din alte motive.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-
recte. Mobilul şi scopul nu au relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar
pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

 
 Infracţiuni contra persoanei  99

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile, însă nu sunt incri-
minate. Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce urmarea
imediată: fie în momentul morţii prin sinucidere, fie în momentul încercării
de a se sinucide.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi o variantă
agravată, prevăzută la alin. (2), care se deosebeşte de cea tip doar prin
calificarea subiectul pasiv: minor (persoana în vârstă de până la 18 ani)
sau iresponsabil (în sensul din art. 48 C. pen.[1]).
Sancţiunea constă, pentru varianta tip, în închisoarea de la 2 la 7 ani,
iar pentru varianta agravată, în închisoarea de la 3 la 10 ani.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Aşa cum am menţionat anterior, trebuie
să facem distincţia între infracţiunea de omor şi cea de determinare ori
înlesnire a sinuciderii, după cum elementul material constă în acţiunea de
determinare ori de înlesnire ori după cum există o participare directă din
partea făptuitorului la apariţia urmării imediate, caz în care se reţine
art. 174 C. pen.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată aparţine tribunalului, conform art. 27 pct. 1 lit. a)
C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată în mod obligatoriu de către
procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal incriminează această infracţiune în art. 191, însă
există deosebiri faţă de reglementarea actuală. În primul rând, se face o
diferenţă între urmările faptei, respectiv dacă are loc sinuciderea se reţine
infracţiunea în formă tip şi dacă are loc doar încercarea de sinucidere se
reţine varianta atenuată. De asemenea, există o diferenţiere în ceea ce
priveşte sfera subiecţilor pasivi, căci în noua reglementare se reţine
varianta agravată din alin. (2) dacă persoana vătămată este un minor cu
vârsta între 13 şi 18 ani sau o persoană cu discernământ diminuat şi
varianta agravată din alin. (3) dacă victima este un minor sub 13 ani sau
un iresponsabil, spre deosebire de actualul Cod penal, unde, pentru a se
[1]
Art. 48 C. pen.: „(...) fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu pu-
tea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.
100 Curs de drept penal. Partea specială 

reţine varianta agravată din alin. (2), subiectul pasiv trebuie să fie un
minor, indiferent de vârsta acestuia, sau o persoană iresponsabilă.

C. pen., art. 179: Determinarea Noul C. pen., art. 191: Determi-

sau înlesnirea sinuciderii
(1) Fapta de a determina sau de a
înlesni sinuciderea unei persoane, dacă
sinuciderea sau încercarea de sinuci-
dere a avut loc, se pedepseşte cu închi-
soare de la 2 la 7 ani.
(2) Când fapta prevăzută în ali-
neatul precedent s-a săvârşit faţă de un
minor sau faţă de o persoană care nu
era în stare să-şi dea seama de fapta
sa, ori nu putea fi stăpână pe actele
sale, pedeapsa este închisoarea de la 3
la 10 ani.
narea sau înlesnirea sinuciderii
(1) Fapta de a determina sau în-
lesni sinuciderea unei persoane, dacă
sinuciderea a avut loc, se pedepseşte
cu închisoarea de la 3 la 7 ani.
(2) Când fapta prevăzută în alin. (1)
s-a săvârşit faţă de un minor cu vârsta
cuprinsă între 13 şi 18 ani sau faţă de o
persoană cu discernământ diminuat,
pedeapsa este închisoarea de la 5 la
10 ani.
(3) Determinarea sau înlesnirea si-
nuciderii, săvârşită faţă de un minor ca-
re nu a împlinit vârsta de 13 ani sau fa-
ţă de o persoană care nu a putut să-şi
dea seama de consecinţele acţiunilor
sau inacţiunilor sale ori nu putea să le
controleze, dacă sinuciderea a avut loc,
se pedepseşte cu închisoarea de la 10
la 20 de ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
(4) Dacă actele de determinare sau
înlesnire prevăzute în alin. (1)-(3) au
fost urmate de o încercare de sinuci-
dere, limitele speciale ale pedepsei se
reduc la jumătate.

Secţiunea a II‐a. Lovirea şi vătămarea  
integrităţii corporale sau a sănătăţii 

§1. Lovirea sau alte violenţe – art. 180 

I. Fapta incriminată  
Art. 180: „(1) Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferin-
ţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
(11) Faptele prevăzute la alin. (1) săvârşite asupra membrilor familiei
se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.
 Infracţiuni contra persoanei  101

(2) Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce

necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se
pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(21) Faptele prevăzute la alin. (2) săvârşite asupra membrilor familiei
se pedepsesc cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. În cazul faptelor prevăzute la alin. (11) şi (21) acţiunea
penală se pune în mişcare şi din oficiu.
(4) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, producându-şi
efectele şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de integritatea corporală şi să-
nătatea persoanei. Obiectul juridic specific constă în relaţiile sociale pri-
vind protecţia persoanei împotriva suferinţelor fizice şi vătămărilor corpo-
rale. Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei asupra căreia
se exercită violenţe.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este, în principiu, necircumstanţiat, însă în variantele
agravate de la alin. (1¹) şi (2¹) acesta are calitatea de membru de familie,
noţiune explicată în art. 149¹ C. pen.: „prin membru de familie se înţelege
soţul sau ruda apropiată, dacă acesta din urmă locuieşte şi gospodăreşte
împreună cu făptuitorul”, care trebuie coroborat cu art. 149 C. pen., care
defineşte noţiunea de rudă apropiată[1]. Pot fi subiecţi activi şi părinţii care
exercită violenţe asupra copiilor lor[2]. Participaţia penală este posibilă sub
toate formele: coautorat, instigare, complicitate.

[1]
Art. 149 C. pen.: „(1) «Rude apropiate» sunt ascendenţii şi descendenţii,
fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit
legii, astfel de rude.
(2) Dispoziţiile din legea penală privitoare la rude apropiate, în limitele prevă-
zute de alineatul precedent, se aplică în caz de înfiere cu efecte depline, per-
soanei înfiate cât şi descendenţilor acesteia şi în raport cu rudele fireşti, iar în caz
de înfiere cu efecte restrânse, înfiatului cât şi descendenţilor acestuia şi în raport
cu rudele înfietorului”.
[2]
Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie
(M. Of. nr. 367 din 29 mai 2003), astfel cum a fost modificată prin Legea
nr. 25/2012 (publicată în M. Of. nr. 165 din 13 martie 2012, în vigoare la 60 de zile
de la publicarea în Monitorul Oficial), art. 1 alin. (2): „Statul român, prin autorităţile
102 Curs de drept penal. Partea specială 

Subiectul pasiv este, în principiu, necircumstanţiat. Însă, în cazul

variantelor agravate din alin. (1¹) şi (2¹), acesta este un membru de fa-
milie, altfel spus, este soţ sau rudă apropiată cu autorul infracţiunii şi, în
plus, locuieşte şi gospodăreşte cu acesta. Spre deosebire de ipoteza
omorului, unde pluralitatea de victime constituie, potrivit voinţei legiuito-
rului, o singură infracţiune [art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen.], în ipoteza unor
acte de violenţă îndreptate împotriva mai multor persoane, pluralitatea de
subiecţi pasivi atrage pluralitatea de infracţiuni în concurs.

IV. Condiţia premisă constă în existenţa unei persoane în viaţă.  

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material este punctat în art. 180 C. pen.
prin expresia „lovirea sau orice acte de violenţă”, acesta putându-se
realiza atât prin acţiune (direct – îmbrânceşte victima – ori indirect – îi
trage scaunul, cade şi se loveşte), cât şi prin inacţiune (nu este îndeplinită
obligaţia de acoperire a unei guri de canal şi victima cade în ea). Violenţa
poate fi fizică sau morală. Sunt incriminate violenţele provenite de la alte
persoane decât făptuitorul, şi nu autoagresiunile.
Urmarea imediată constă în suferinţe fizice, în cazul variantei de la
alin. (1), şi în vătămări ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de
până la 20 de zile inclusiv, în cazul alin. (2). Noţiunea de „îngrijiri
medicale” se referă la tratamentul prescris de medic, iar nu la perioada
concediului medical sau la perioada de spitalizare. Prin urmare, diferenţa
între cele două alineate constă în existenţa ori inexistenţa îngrijirilor
medicale. Se va reţine alin. (1) dacă violenţele au avut ca urmare doar
suferinţe fizice şi se va reţine alin. (2) dacă victima a primit de la minim o
zi de îngrijiri medicale până la 20 de zile inclusiv.
Legătura de cauzalitate se prezumă dacă acţiunea constă în lovire ce
are ca urmare suferinţe fizice. În schimb, dacă elementul material se
realizează prin orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice

competente, elaborează şi implementează politici şi programe destinate prevenirii

şi combaterii violenţei în familie, precum şi protecţiei victimelor violenţei în familie”;
art. 2 alin. (1): „În sensul prezentei legi, violenţa în familie reprezintă orice acţiune
sau inacţiune intenţionată, cu excepţia acţiunilor de autoapărare ori de apărare,
manifestată fizic sau verbal, săvârşită de către un membru de familie împotriva
altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau
suferinţe fizice, psihice, sexuale, emoţionale ori psihologice, inclusiv ameninţarea
cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate”.
 Infracţiuni contra persoanei  103

sau dacă se produc vătămări care necesită îngrijiri medicale, legătura de

cauzalitate trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori
indirecte. Dacă fapta este săvârşită din culpă, se va reţine infracţiunea de
vătămare corporală din culpă (art. 184 C. pen.).
Indiferent de mobilul ori scopul avut în vedere de făptuitor, se va reţine
infracţiunea de loviri sau alte violenţe, însă aceste elemente pot fi avute în
vedere la individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incriminate. Ten-
tativa, deşi posibilă, nu se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în mo-
mentul în care se realizează violenţele asupra corpului şi se produc sufe-
rinţe fizice ori în momentul vătămărilor care necesită pentru vindecare un
număr de zile de îngrijiri medicale, de până la 20 inclusiv. Infracţiunea
poate fi săvârşită în forma continuată, astfel că există şi un moment al
epuizării – acela al aplicării ultimei lovituri sau al exercitării ultimului act de
violenţă.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi trei vari-
ante agravate: cea din alin. (1¹) se referă la varianta tip, cu singura deose-
bire a calificării subiecţilor infracţiunii – membri de familie; cea din alin. (2)
se raportează la varianta tip şi se diferenţiază de aceasta prin rezultatul
mai grav; cea din alin. (2¹) se raportează la varianta agravată din alin. (2)
şi se particularizează doar prin calificarea subiecţilor – membri de familie.
În ipoteza variantelor agravate prevăzute la alin. (1¹) şi (2¹) nu se va
mai reţine şi circumstanţa agravantă legală generală prevăzută în art. 75
alin. (1) lit. b).
Sancţiunea constă în pedeapsa închisorii alternativ cu amendă, însă
limitele acestora variază în funcţie de gravitatea rezultatului. Astfel, în
ipoteza variantei tip, sancţiunea este închisoarea de la o lună la 3 luni sau
amendă, în cazul variantei agravate de la alin. (1¹), aceasta este
închisoarea de la 6 luni la 1 an sau amendă, în varianta de la alin. (2),
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă, iar în cazul variantei de la
alin. (2¹), închisoare de la 1 la 2 ani sau amendă.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Au existat dificultăţi, uneori, în a distinge
între infracţiunea de lovire sau alte violenţe (art. 180 C. pen.) şi cea de
104 Curs de drept penal. Partea specială 

rele tratamente aplicate minorului (art. 306 C. pen.), în cazul în care su-
biectul pasiv este minorul şi subiectul activ unul dintre părinţi. Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a soluţionat această problemă printr-un recurs în
interesul legii[1] şi a stabilit că se vor reţine în concurs ideal infracţiunea de
loviri sau alte violenţe şi aceea prevăzută în art. 306 C. pen.
Infracţiunea de lovire sau alte violenţe este absorbită în conţinutul
infracţiunilor de vătămare corporală (art. 181), vătămare corporală gravă
(art. 182), şantaj (art. 194), ultraj (art. 239 C. pen.) etc.
În funcţie de numărul de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare,
distingem între infracţiunea de lovire sau alte violenţe – când acesta
variază între o zi şi 20 de zile inclusiv –, infracţiunea de vătămare
corporală – de la 21 de zile până la 60 de zile inclusiv – şi vătămare
corporală gravă – când numărul de zile este de minim 61.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plân-
gerea prealabilă a persoanei vătămate, cu excepţia variantelor agravate
cu subiecţi pasivi membri de familie, unde acţiunea penală se pune în
mişcare şi din oficiu. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală în
ambele ipoteze. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine jude-
cătoriei. Urmărirea penală se efectuează de către organele de cercetare
penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal sub aceeaşi denumi-
re, însă cu deosebiri importante sub aspectul urmărilor. Astfel, în viitoarea
reglementare nu mai există cele trei infracţiuni prevăzute în art. 180,
art. 181 şi art. 182 din actualul Cod penal, ci doar două infracţiuni contra
integrităţii corporale, unul dintre criteriile de distincţie între ele fiind nu-
mărul de îngrijiri medicale, însă diferenţierea se face după cum acesta
atinge până la 90 de zile inclusiv – lovire sau alte violenţe – ori depăşeşte
90 de zile – vătămare corporală.

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 37/2008: „Infracţiunile de lovire sau alte
violenţe prevăzute de art. 180 din Codul penal, vătămare corporală prevăzută de
art. 181 din Codul penal şi lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189
din Codul penal, după caz, se vor reţine în concurs ideal cu infracţiunea de rele
tratamente aplicate minorului, în cazul faptei părintelui sau persoanei căreia
minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, care abuzează de autoritatea
sa şi, contrar intereselor minorului, exercită acte de violenţă sau lipsire de libertate
împotriva acestuia, cu intenţia de a-i produce suferinţe, vătămări fizice sau morale,
şi care au pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a
minorului” (M. Of. nr. 177 din 23 martie 2009).
 Infracţiuni contra persoanei  105

C. pen., art. 180: Lovirea sau alte Noul C. pen., art. 193: Lovirea
violenţe sau alte violenţe
(1) Lovirea sau orice acte de (1) Lovirea sau orice acte de vio-
violenţă cauzatoare de suferinţe fizice lenţă cauzatoare de suferinţe fizice se
se pedepsesc cu închisoare de la o pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la
lună la 3 luni sau cu amendă. 2 ani sau cu amendă.
(11) Faptele prevăzute la alin. (1) (2) Fapta prin care se produc leziuni
săvârşite asupra membrilor familiei se traumatice sau este afectată sănătatea
pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la unei persoane, a cărei gravitate este
un an sau cu amendă. evaluată prin zile de îngrijiri medicale
(2) Lovirea sau actele de violenţă de cel mult 90 de zile, se pedepseşte
care au pricinuit o vătămare ce necesită cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau
pentru vindecare îngrijiri medicale de cu amendă.
cel mult 20 de zile se pedepsesc cu în- (3) Acţiunea penală se pune în miş-
chisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu care la plângerea prealabilă a persoa-
amendă. nei vătămate.
(21) Faptele prevăzute la alin. (2)
săvârşite asupra membrilor familiei se
pedepsesc cu închisoare de la unu la 2
ani sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în miş-
care la plângerea prealabilă a persoa-
nei vătămate. În cazul faptelor prevă-
zute la alin. (11) şi (21) acţiunea penală
se pune în mişcare şi din oficiu.
(4) Împăcarea părţilor înlătură răs-
punderea penală, producându-şi efec-
tele şi în cazul în care acţiunea penală
a fost pusă în mişcare din oficiu.

§2. Vătămarea corporală – art. 181 

I. Fapta incriminată  
Art. 181 C. pen.: „(1) Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale
sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale
de cel mult 60 de zile se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(11) Fapta prevăzută la alin. (1) săvârşită asupra membrilor familiei se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a per-
soanei vătămate. În cazul faptelor prevăzute la alin. (11) acţiunea penală
se pune în mişcare şi din oficiu.
106 Curs de drept penal. Partea specială 

(3) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, producându-şi

efectele şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din
oficiu”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de integritatea corporală şi să-
nătatea persoanei. Obiectul juridic specific constă în relaţiile sociale pri-
vind protecţia persoanei împotriva vătămărilor corporale. Obiectul material
este reprezentat de corpul persoanei asupra căreia se exercită violenţe.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este, în principiu, necircumstanţiat, însă în varianta
agravată de la alin. (1¹) acesta are calitatea de membru de familie,
noţiune explicată în art. 149¹ C. pen.: „prin membru de familie se înţelege
soţul sau ruda apropiată, dacă acesta din urmă locuieşte şi gospodăreşte
împreună cu făptuitorul”, care trebuie coroborat cu art. 149 C. pen.[1], care
defineşte noţiunea de rudă apropiată. Participaţia penală este posibilă sub
toate formele.
Subiectul pasiv este, în principiu, necircumstanţiat, Însă, în cazul va-
riantei agravate, acesta este un membru de familie. În ipoteza unor acte
de violenţă îndreptate împotriva mai multor persoane, pluralitatea de
subiecţi pasivi atrage pluralitatea de infracţiuni în concurs.

IV. Condiţia premisă constă în existenţa unei persoane în viaţă.  

V.  Conţinutul  constitutiv  se grefează pe conţinutul constitutiv al

infracţiunii de lovire sau alte violenţe, vătămarea corporală apărând ca o
variantă calificată a acesteia.

[1]
Art. 149 C. pen.: „(1) «Rude apropiate» sunt ascendenţii şi descendenţii, fra-
ţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit
legii, astfel de rude.
(2) Dispoziţiile din legea penală privitoare la rude apropiate, în limitele prevă-
zute de alineatul precedent, se aplică în caz de înfiere cu efecte depline, per-
soanei înfiate cât şi descendenţilor acesteia şi în raport cu rudele fireşti, iar în caz
de înfiere cu efecte restrânse, înfiatului cât şi descendenţilor acestuia şi în raport
cu rudele înfietorului”.
 Infracţiuni contra persoanei  107

Latura obiectivă. Elementul material coincide cu cel de la infracţiunea

de lovire sau alte violenţe – acţiuni/inacţiuni violente directe/indirecte,
violenţe morale ori fizice, nu însă autoagresiuni. Spre exemplu, făptuitorul
îmbrânceşte victima, aceasta cade, îşi rupe braţul şi are nevoie de îngrijiri
medicale de 59 de zile.
Urmarea imediată este principala diferenţă în raport cu art. 180:
vătămare corporală ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de la
21 până la 60 de zile inclusiv. În ipoteza unui număr de îngrijiri medicale
între 19 şi 21 de zile, se va reţine existenţa infracţiunii de lovire sau alte
violenţe – art. 180 C. pen. Legătura de cauzalitate trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-
recte. Fapta comisă din culpă constituie şi ea infracţiune, însă infracţiunea
prevăzută la art. 184 – vătămare corporală din culpă. Mobilul şi scopul nu
prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, ci doar pentru individuali-
zarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incriminate. Ten-
tativa este posibilă, dar nu se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în
momentul producerii urmării imediate – când numărul de îngrijiri medicale
ajunge la 21 de zile şi nu depăşeşte 60. Momentul consumării nu se con-
fundă cu momentul comiterii faptei (al exercitării violenţelor). Infracţiunea
se poate realiza şi în forma continuată, momentul epuizării infracţiunii fiind
acela al încetării exercitării violenţelor.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi una agra-
vată, prevăzută în alin. (1¹), singura deosebire între ele fiind calificarea
subiecţilor infracţiuni, făptuitorul şi victima fiind soţi sau rude apropiate,
care gospodăresc şi locuiesc împreună.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 6 luni la 5 ani (varianta tip) ori
închisoarea de la 1 la 5 ani (varianta agravată).

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Aşa cum am menţionat şi în ipoteza
infracţiunii de lovire sau alte violenţe, au existat dificultăţi, uneori, în a dis-
tinge şi între infracţiunea de vătămare corporală (art. 180 C. pen.) şi cea
de rele tratamente aplicate minorului (art. 306 C. pen.), în cazul în care
subiectul pasiv este minorul şi subiectul activ unul dintre părinţi. Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionând această problemă prin recursul în
108 Curs de drept penal. Partea specială 

interesul legii anterior amintit[1], a stabilit că se vor reţine art. 181 şi

art. 306 în concurs ideal.
Infracţiunea de vătămare corporală este absorbită de infracţiunea de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183), viol (art. 197), tâlhărie
(art. 211).
Trebuie, de asemenea, făcută distincţia între vătămare corporală şi
tentativă la omor, în situaţia în care, spre exemplu, făptuitorul aruncă un
cuţit în direcţia capului victimei, însă aceasta se fereşte şi este lovită în
picior, necesitând îngrijiri medicale de 49 de zile. În această ipoteză, se va
reţine tentativa la omor (art. 20 raportat la art. 174 C. pen.), iar distincţia
se face, pe de o parte, sub aspect subiectiv – intenţia de a ucide, res-
pectiv intenţia de a exercita violenţe –, dar şi prin intermediul unor
elemente obiective: zona vizată, obiectul folosit, numărul şi intensitatea
loviturilor.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângere
prealabilă, cu excepţia variantei agravate, unde acţiunea penală se pune
în mişcare şi din oficiu. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală în
ambele ipoteze. Competenţa de judecată aparţine în primă instanţă jude-
cătoriei. Urmărirea penală se efectuează de către organele de cercetare
penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal sub aceeaşi denu-
mire, însă conţinutul constitutiv este modificat. Vătămarea corporală în
viitoarea reglementare preia o parte dintre urmările prevăzute în actualul
Cod la infracţiunea de vătămare corporală gravă.

C. pen., art. 181: Vătămarea cor-
porală
(1) Fapta prin care s-a pricinuit inte-
grităţii corporale sau sănătăţii o vătă-
mare care necesită pentru vindecare
îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile
se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 5 ani.
(11) Fapta prevăzută la alin. (1) săvâr-
şită asupra membrilor familiei se pedep-
seşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Noul C. pen., art. 193: Lovirea
sau alte violenţe
(1) Lovirea sau orice acte de
violenţă cauzatoare de suferinţe fizice
se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni
la 2 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prin care se produc leziuni
traumatice sau este afectată sănătatea
unei persoane, a cărei gravitate este
evaluată prin zile de îngrijiri medicale
de cel mult 90 de zile, se pedepseşte

[1]
I.C.C.J., Secţiile unite, Decizia nr. 37/2008, precit.
 Infracţiuni contra persoanei  109

(2) Acţiunea penală se pune în miş- cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau

care la plângerea prealabilă a persoa- cu amendă.
nei vătămate. În cazul faptelor prevă- (3) Acţiunea penală se pune în miş-
zute la alin. (11) acţiunea penală se care la plângerea prealabilă a persoa-
pune în mişcare şi din oficiu. nei vătămate.
(3) Împăcarea părţilor înlătură răs-
punderea penală, producându-şi efec-
tele şi în cazul în care acţiunea penală
a fost pusă în mişcare din oficiu.

§3. Vătămarea corporală gravă – art. 182 

I. Fapta incriminată  
Art. 182 C. pen.: „(1) Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale
sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale
mai mult de 60 de zile, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Dacă fapta a produs vreuna din următoarele consecinţe: pierderea
unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate
permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul, ori punerea în primejdie a
vieţii persoanei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 10 ani.
(3) Când fapta a fost săvârşită în scopul producerii consecinţelor
prevăzute la alin. (1) şi (2), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.
(4) Tentativa faptei prevăzute în alin. (3) se pedepseşte”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de integritatea corporală şi să-
nătatea persoanei. Obiectul juridic specific constă în relaţiile sociale pri-
vind protecţia persoanei împotriva vătămărilor corporale. Obiectul material
este reprezentat de corpul persoanei asupra căreia se exercită violenţe.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat. Fapta este incriminată indiferent de
calitatea făptuitorului. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv este necircumstanţiat. Indiferent de calitatea victimei, făp-
tuitorul va fi pedepsit, dacă sunt întrunite condiţiile vătămării corporale grave.

IV. Condiţia premisă constă în existenţa unei persoane în viaţă.

110 Curs de drept penal. Partea specială 

V. Conţinutul constitutiv  se grefează pe conţinutul infracţiunii de vă-

tămare corporală, vătămarea corporală gravă fiind o agravantă a acesteia.
Latura obiectivă. Elementul material coincide cu al celorlalte două
infracţiuni contra integrităţii corporale anterior prezentate – acţiuni/inac-
ţiuni violente, directe ori indirecte, violenţe morale ori fizice, nu însă autoa-
gresiuni.
Urmarea imediată constă, în varianta tip, în producerea unei vătămări
care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de peste 60 de zile. În
cazul variantei agravate de la alin. (2), urmarea imediată este mai gravă,
constând, alternativ, în următoarele consecinţe, indiferent de numărul de
îngrijiri medicale:
a) pierderea sau încetarea funcţionării unui simţ sau organ – pierderea
presupune detaşarea de corp a unui organ (tăierea urechii); încetarea
funcţionării presupune o abolire a unei funcţii organice (se pierde doar
auzul, nu şi urechile);
b) infirmitate permanentă fizică ori psihică – în mod ireversibil se ajun-
ge la nişte modificări pe plan fizic ori psihic (pierderea corzilor vocale);
c) sluţirea – presupune alterarea înfăţişării fizice a victimei, în special a
feţei (desfigurare). Este o deformare estetică, permanentă, care strică ar-
monia corpului şi creează un prejudiciu estetic. Spre exemplu, lovirea cu
cuţitul pe faţă, cu urmarea unei cicatrici, sau pierderea chiar şi a unui sin-
gur dinte în urma unor violenţe, în condiţiile în care acesta nu era şi sin-
gurul. Nu reprezintă sluţire tăierea părului victimei, raderea sprâncenelor
acesteia, deteriorarea lucrărilor dentare;
d) avortul – presupune întreruperea cursului sarcinii, atunci când făp-
tuitorul a cunoscut sau a prevăzut starea de graviditate a victimei;
e) punerea în primejdie a vieţii persoanei – prin violenţele exercitate
făptuitorul creează un pericol pentru viaţa victimei, această consecinţă
producându-se ca urmare a acţionării făptuitorului cu praeterintenţie.
Legătura de cauzalitate trebuie să fie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei indirecte ori a
praeterintenţiei, în cazul variantei tip şi al primei variante agravate de la
alin. (2), cu excepţia consecinţei punerii în primejdie a vieţii victimei, care
se reţine ca fiind o vătămare corporală gravă doar dacă fapta a fost să-
vârşită cu praeterintenţie. În ipoteza variantei agravate de la alin. (3), vino-
văţia îmbracă forma intenţiei directe calificate prin scopul producerii con-
secinţelor enumerate la alineatele anterioare. Mobilul şi scopul nu prezintă
relevanţă pentru existenţa infracţiunii, cu excepţia variantei agravate de la
alin. (3).
 Infracţiuni contra persoanei  111

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate. Tentativa este posibilă,
dar nu se pedepseşte decât atunci când urmările specifice vătămării cor-
porale grave şi prevăzute de alin. (1) şi (2) se produc cu intenţie, altfel
spus, doar în cazul variantei agravate de la alin. (3). Infracţiunea se
consumă în momentul în care se produce urmarea imediată.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip [alin. (1)] şi
două variante agravate: cea de la alin. (2), care presupune producerea
unor consecinţe mai grave decât cele de la alin. (1), şi cea de la alin. (3),
care se raportează la variantele anterioare şi se diferenţiază de ele doar
sub aspect subiectiv – se reţine atunci când vătămarea corporală gravă
se săvârşeşte cu intenţie.
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea, limitele fiind mai
ridicate odată cu agravarea consecinţelor faptei ori a formei de vinovăţie
cu care este săvârşită infracţiunea: alin. (1) – de la 2 la 7 ani; alin. (2) – de
la 2 la 10 ani; alin. (3) – de la 3 la 12 ani.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Trebuie evitată confuzia între vătămarea
corporală gravă prevăzută la alin. (2) teza finală – punerea în primejdie a
vieţii persoanei – şi tentativa la omor. Diferenţierea pleacă de la forma de
vinovăţie cu care sunt săvârşite cele două infracţiuni – intenţie directă ori
indirectă la tentativă la omor şi praeterintenţia la vătămarea corporală
gravă –, diferenţiere care se poate realiza mai simplu pe baza aceloraşi
elemente obiective pe care le-am mai amintit: zona vizată, obiectul folosit,
numărul şi intensitatea loviturilor. Spre exemplu, se va reţine infracţiunea
de vătămare corporală în varianta agravată a punerii în primejdie a vieţii
persoanei dacă făptuitorul aruncă toporul către victimă de la o distanţă de
15 metri, între aceştia existând un gard de sârmă, toporul loveşte victima
peste mână şi i-o secţionează.
Se aseamănă infracţiunea de vătămare corporală gravă în varianta
agravată a punerii în primejdie a vieţii persoanei cu infracţiunea de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.), sub aspectul inten-
ţiei cu care sunt exercitate violenţele şi al rezultatului mai grav decât acela
care a fost urmărit, singura deosebire fiind că în cazul vătămării corporale
se reuşeşte salvarea victimei.
Trebuie, de asemenea, făcută distincţia între art. 182 C. pen., atunci
când urmarea imediată este avortul, şi art. 185 C. pen. – provocarea ile-
112 Curs de drept penal. Partea specială 

gală a avortului. În ambele situaţii se ajunge la întreruperea cursului

sarcinii, însă dacă violenţele sunt îndreptate împotriva femeii însărcinate
şi, în mod adiacent, indirect, se ajunge la pierderea sarcinii, se va reţine
art. 182 C. pen. În schimb, dacă violenţele au ca scop provocarea avor-
tului, şi nu vătămarea femeii, se va reţine art. 185 C. pen.
Aşa cum am menţionat şi în ipoteza infracţiunilor prevăzute de art. 180
şi art. 181 C. pen., au existat dificultăţi, uneori, în a distinge şi între infrac-
ţiunea de vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.) şi cea de rele
tratamente aplicate minorului (art. 306 C. pen.), în cazul în care subiectul
pasiv este minorul şi subiectul activ unul dintre părinţi. Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, soluţionând această problemă prin recursul în interesul
legii anterior amintit[1], a stabilit că se vor reţine art. 182 şi art. 306 în
concurs ideal.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi,
spre deosebire de infracţiunile anterioare, împăcarea părţilor nu înlătură
răspunderea penală. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine
judecătoriei. Urmărirea penală se efectuează de către organele de cer-
cetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Nu mai există în noul Cod penal vreo infracţiune care să fie incriminată
sub această denumire. În schimb, art. 194 noul C. pen. incriminează sub
denumirea de „Vătămare corporală” o parte dintre urmările care, în ac-
tuala reglementare, reprezintă variante agravate ale vătămării corporale
grave. O parte dintre urmări au fost înlăturate (pierderea unui simţ sau
organ), altele au căpătat altă denumire (în loc de sluţire se foloseşte în
noul Cod noţiunea de prejudiciu estetic grav şi permanent), iar altele au
fost menţinute (avortul, punerea în primejdie a vieţii persoanei).

C. pen., art. 182: Vătămarea cor-
porală gravă
(1) Fapta prin care s-a pricinuit inte-
grităţii corporale sau sănătăţii o vătămare
care necesită pentru vindecare îngrijiri
medicale mai mult de 60 de zile, se pe-
depseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Dacă fapta a produs vreuna din
următoarele consecinţe: pierderea unui
simţ sau organ, încetarea funcţionării
Noul C. pen., art. 194: Vătămarea
corporală
(1) Fapta prevăzută în art. 193, care
a cauzat vreuna dintre următoarele
consecinţe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea
sănătăţii unei persoane, care au nece-
sitat, pentru vindecare, mai mult de 90
de zile de îngrijiri medicale;

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 37/2008, precit.
 Infracţiuni contra persoanei  113

acestora, o infirmitate permanentă fizică c) un prejudiciu estetic grav şi per-

ori psihică, sluţirea, avortul, ori punerea în
primejdie a vieţii persoanei, pedeapsa
este închisoarea de la 2 la 10 ani.
(3) Când fapta a fost săvârşită în
scopul producerii consecinţelor prevă-
zute la alin. (1) şi (2), pedeapsa este în-
chisoarea de la 3 la 12 ani.
(4) Tentativa faptei prevăzute în
alin. (3) se pedepseşte.
manent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieţii per-
soanei,
se pedepseşte cu închisoarea de la
2 la 7 ani.
(2) Când fapta a fost săvârşită în
scopul producerii uneia dintre conse-
cinţele prevăzute în alin. (1) lit. a), lit. b)
şi lit. c), pedeapsa este închisoarea de
la 3 la 10 ani.
(3) Tentativa la infracţiunea prevă-
zută în alin. (2) se pedepseşte.

§4. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 183 

I. Fapta incriminată  
Art. 183 C. pen.: „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 180-182 a a-
vut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de integritatea corporală şi
sănătatea persoanei. Obiectul juridic specific constă în dreptul la viaţă al
persoanei. Obiectul material este corpul persoanei în viaţă, nu cadavrul
sau produsul de concepţie.

III. Subiecţii 
Subiectul activ şi cel pasiv nu sunt circumstanţiaţi. Participaţia penală
este posibilă sub toate formele.

IV. Condiţia premisă constă în corpul persoanei în viaţă.

V. Conţinutul constitutiv  se bazează pe aceleaşi elemente explicate

anterior în ipoteza celorlalte infracţiuni contra integrităţii corporale.
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin aceleaşi
acţiuni/inacţiuni prin care se realizează şi elementul material al infracţiu-
114 Curs de drept penal. Partea specială 

nilor prevăzute în art. 180-182 C. pen., singura deosebire fiind însă faptul
că rezultatul constă în moartea subiectului pasiv, care se produce din
culpă.
Urmarea imediată este moartea persoanei. Legătura de cauzalitate tre-
buie dovedită şi se menţine chiar dacă decesul nu este rezultatul doar al
violenţelor, chiar dacă violenţele au fost de mică intensitate şi la moartea
persoanei au contribuit şi alte cauze, întrucât moartea nu a intervenit na-
tural, ci a fost provocată/declanşată de violenţele exercitate de făptuitor.
Legătura de cauzalitate prezintă o anumită particularitate, şi anume: într-un
prim timp se stabileşte săvârşirea uneia dintre faptele prevăzute în
art. 180-182 C. pen., iar într-un al doilea timp se stabileşte conexiunea
dintre acea faptă şi decesul victimei. Altfel spus, este necesar a se demon-
stra că subiectul pasiv nu ar fi încetat din viaţă în absenţa faptei autorului[1].
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma praeterintenţiei. Făptui-
torul a exercitat cu intenţie acţiunea de lovire sau alte violenţe, însă,
acţionând violent, el nu a urmărit şi nici nu a acceptat decesul, ci acesta
este un rezultat mult mai grav decât cel vizat. Mobilul şi scopul nu prezintă
relevanţă pentru existenţa infracţiunii.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii nu sunt incriminate. Tentativa nu este posi-
bilă, având în vedere forma de vinovăţie cu care această infracţiune se
săvârşeşte. Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce
urmarea imediată – decesul victimei, indiferent dacă acesta survine mai
devreme ori mai târziu în raport cu momentul exercitării violenţelor.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 5 la 15 ani.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Aşa cum am precizat când am analizat
infracţiunea de omor, datorită producerii aceleiaşi urmări – decesul
victimei –, există deseori dificultăţi în a distinge între infracţiunea de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.) şi infracţiunea de
omor (art. 174 C. pen.). Principala deosebire între cele două infracţiuni re-
zidă în forma de vinovăţie – praeterintenţia în ipoteza celei dintâi (art. 183
C. pen.) şi intenţia, în cazul celei de-a doua (art. 174 C. pen.). Elementele

[1]
GH. DIACONESCU, C. DUVAC, op. cit., p. 136.
 Infracţiuni contra persoanei  115

obiective pe baza cărora putem face o distincţie între cele două fapte
incriminate sunt cele anterior enumerate: zona vizată, obiectul folosit,
numărul şi intensitatea loviturilor. Astfel, constituie infracţiunea de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte fapta de a lovi victima cu piciorul în
piept, aceasta dezechilibrându-se şi dând cu capul de o piatră.
Trebuie făcută o distincţie şi între infracţiunea de ucidere din culpă
(art. 178 C. pen.) şi cea prevăzută la art. 183 C. pen. Deşi decesul survine
în ambele situaţii din culpă, în ipoteza săvârşirii infracţiunii de ucidere din
culpă chiar şi violenţele sunt exercitate din culpă.
Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte absorb celelalte infrac-
ţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii, prevăzute de art. 180-182
C. pen.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului, conform
art. 27 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Urmărirea penală se efectuează în mod
obligatoriu de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal incriminează fapta în aceeaşi formulare, cu singura
deosebire a modificării pedepsei – de la 6 la 12 ani.

C. pen., art. 183: Lovirile sau vă-
tămările cauzatoare de moarte
Dacă vreuna dintre faptele prevă-
zute în art. 180-182 a avut ca urmare
moartea victimei, pedeapsa este închi-
soarea de la 5 la 15 ani.
Noul C. pen., art. 195: Lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte
Dacă vreuna dintre faptele prevă-
zute în art. 193 şi art. 194 a avut ca ur-
mare moartea victimei, pedeapsa este
închisoarea de la 6 la 12 ani.

§5. Vătămarea corporală din culpă – art. 184 

I. Fapta incriminată 
Art. 184 C. pen.: „(1) Fapta prevăzută la art. 180 alin. (2) şi (21), care a
pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai
mari de 10 zile, precum şi cea prevăzută la art. 181, săvârşite din culpă,
se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
(2) Dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. (1)
sau (2), pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
(3) Când săvârşirea faptei prevăzute în alin. (1) este urmarea
nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru
116 Curs de drept penal. Partea specială 

exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume
activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
(4) Fapta prevăzută în alin. (2) dacă este urmarea nerespectării dispo-
ziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
(41) Dacă faptele prevăzute la alin. (3) şi (4) sunt săvârşite de către o
persoană care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de
la unu la 3 ani, în cazul alin. (3), şi închisoarea de la unu la 5 ani, în cazul
alin. (4).
(5) Pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi (3), acţiunea penală se pune
în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.
(6) Pentru faptele prevăzute la alin. (2) şi (4), împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de integritatea corporală şi să-
nătatea persoanei. Obiectul juridic specific constă în relaţiile sociale pri-
vind protecţia persoanei împotriva vătămărilor corporale. Obiectul material
este reprezentat de corpul persoanei asupra căreia se exercită violenţele.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este, în principiu, necircumstanţiat, la fel şi cel pasiv. Par-
ticipaţia penală este posibilă sub forma participaţiei improprii – cei care in-
stigă ori înlesnesc săvârşirea faptei vor fi sancţionaţi pentru infracţiunile pre-
văzute de art. 180 alin. (2) ori (2¹) C. pen., art. 181 C. pen. ori art. 182 alin. (1)
sau (2) C. pen., iar autorul pentru vătămare corporală din culpă. Este posibil
coautoratul, când ambii autori săvârşesc fapta din culpă – neglijenţa a doi
medici care duce la moartea unui pacient.

IV. Condiţia premisă constă în existenţa unei persoane în viaţă.

V.  Conţinutul  constitutiv  reia, în mare, conţinutul constitutiv al

celorlalte infracţiuni prevăzute în art. 180-182 C. pen.
Latura obiectivă, în varianta tip, o reia pe aceea a infracţiunii de vătă-
mare corporală (art. 181 C. pen.) şi, parţial, pe cea a infracţiunii de loviri
sau alte violenţe (art. 180 C. pen.). Cu alte cuvinte, constituie vătămare
 Infracţiuni contra persoanei  117

corporală din culpă în varianta tip fapta care are drept urmare vătămarea
corporală pentru vindecarea căreia este nevoie de îngrijiri medicale de la
11 la 60 de zile inclusiv. În consecinţă, dacă violenţele exercitate din culpă
cauzează doar suferinţe fizice ori necesită pentru vindecare îngrijiri
medicale de până la 10 zile, fapta nu constituie infracţiune.
În varianta agravată din alin. (2), latura obiectivă are aceleaşi elemente
constitutive cu cele ale infracţiunii de vătămare corporală gravă
[art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen.]. Astfel, constituie vătămare corporală din
culpă în varianta agravată fapta care produce vătămări ce necesită pentru
vindecare îngrijiri medicale de peste 60 de zile ori vreuna dintre conse-
cinţele menţionate în art. 182 alin. (2): pierderea unui simţ sau organ,
încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică,
sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma culpei simple ori cu pre-
vedere. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infrac-
ţiunii, ci, eventual, pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa nu sunt posibile. Infracţiunea se
consumă în momentul în care se realizează urmarea imediată.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip [alin. (1)]
corespunzătoare vătămării corporale, o variantă tip corespondentă a vătă-
mării corporale grave [alin. (2)], al căror conţinut constitutiv l-am expus
mai sus, şi trei variante agravate. Variantele agravate de la alin. (3) şi (4)
se raportează, în această ordine, la variantele tip din alin. (1) şi (2), având
în vedere acelaşi element circumstanţial agravant: fapta este urmarea
nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere [spre exem-
plu, conducătorul auto accidentează un pieton, din culpă, şi îi cauzează
vătămări ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de 35 de zile – se
va reţine art. 184 alin. (3) C. pen.].
Ultima variantă agravată [alin. (4¹)] se referă la variantele agravate
anterior menţionate şi se particularizează prin calificarea subiectului pasiv.
Prin urmare, pentru a se reţine această agravantă, trebuie ca vătămarea
corporală din culpă să fie săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor
legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii ori
meserii sau pentru îndeplinirea unei anumite activităţi, de către o per-
soană care se află în stare de ebrietate.
Sancţiunea este diferită, în funcţie de gravitatea rezultatului ori de cir-
cumstanţele săvârşirii faptei. Pentru varianta tip din alin. (1), sancţiunea
118 Curs de drept penal. Partea specială 

este pedeapsa cu închisoarea de la 1 la 3 luni sau amendă. Pentru va-

rianta tip din alin. (2), sancţiunea este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau
amendă. În ipoteza primei variante agravate de la alin. (3), sancţiunea
este închisoarea tot de la 3 luni la 2 ani alternativ cu amendă, iar în ipote-
za celei de-a doua variante agravate din alin. (4), închisoarea de la 6 luni
la 3 ani. Ultima variantă agravată, dacă se raportează la varianta din
alin. (3), este sancţionată cu închisoarea de la 1 la 3 ani şi dacă se rapor-
tează la varianta agravată din alin. (4), este închisoarea de la 1 la 5 ani.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. S-a pus problema existenţei ori
inexistenţei concursului de infracţiuni între fapta de vătămare corporală
din culpă şi fapta de a conduce un autovehicul pe drumurile publice în sta-
re de ebrietate sau având îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală,
comisă de un conducător auto – prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G.
nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. Instanţa supremă a
soluţionat această problemă printr-un recurs în interesul legii[1]. Astfel, în
cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai este, concomitent,
atât în stare de ebrietate, cât şi cu o îmbibaţie alcoolică peste limita le-
gală, se va reţine concurs real între infracţiunea prevăzută de art. 184
alin. (41) C. pen. şi cea prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G.
nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată. În cazul
în care conducătorul de autovehicul sau tramvai se află în stare de ebrie-
tate, fără însă a avea o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, fapta sa
constituie infracţiunea unică prevăzută de art. 184 alin. (41) C. pen. În ca-
zul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai nu se află în stare de
ebrietate, dar are o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, există o plura-
litate de infracţiuni sub forma concursului real între infracţiunea prevăzută
de art. 184 alin. (3) C. pen. şi art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 sau
între art. 184 alin. (4) C. pen. şi art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală, în situaţiile prevăzute în
alin. (1) şi (3), se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, iar în celelalte variante din oficiu. Împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală, pentru faptele prevăzute le alin. (2) şi (4). Com-
petenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală se efectuează de către organele de cercetare penală.

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 26/2009 (M. Of. nr. 284 din 30 aprilie
2010).
 Infracţiuni contra persoanei  119
VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea de vătămare corporală din culpă este incriminată şi în noul
Cod penal, în art. 196, sub acelaşi titlu marginal, însă cu modificările
necesare, având în vedere noul conţinut constitutiv al infracţiunilor contra
integrităţii corporale.
C. pen., art. 184: Vătămarea cor-
porală din culpă
(1) Fapta prevăzută la art. 180
alin. (2) şi (21), care a pricinuit o vătăma-
re ce necesită pentru vindecare îngrijiri
medicale mai mari de 10 zile, precum şi
cea prevăzută la art. 181, săvârşite din
culpă, se pedepsesc cu închisoare de la
o lună la 3 luni sau cu amendă.
(2) Dacă fapta a avut vreuna din
urmările prevăzute la art. 182 alin. (1)
sau (2), pedeapsa este închisoarea de
la 3 luni la 2 ani sau amendă.
(3) Când săvârşirea faptei prevă-
zute în alin. (1) este urmarea nerespec-
tării dispoziţiilor legale sau a măsurilor
de prevedere pentru exerciţiul unei pro-
fesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea
unei anume activităţi, pedeapsa este
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau
amendă.
(4) Fapta prevăzută în alin. (2) dacă
este urmarea nerespectării dispoziţiilor
legale sau a măsurilor de prevedere ară-
tate în alineatul precedent se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
(41) Dacă faptele prevăzute la
alin. (3) şi (4) sunt săvârşite de către o
persoană care se află în stare de ebrie-
tate, pedeapsa este închisoarea de la
unu la 3 ani, în cazul alin. (3), şi închisoa-
rea de la unu la 5 ani, în cazul alin. (4).
(5) Pentru faptele prevăzute în
alin. (1) şi (3), acţiunea penală se pune
în mişcare la plângerea prealabilă a per-
soanei vătămate. Împăcarea părţilor în-
lătura răspunderea penală.
Noul C. pen., art. 196: Vătămarea
corporală din culpă
(1) Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2)
săvârşită din culpă de către o persoană
aflată sub influenţa băuturilor alcoolice
ori a unei substanţe psihoactive sau în
desfăşurarea unei activităţi ce constituie
prin ea însăşi infracţiune se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la un an sau
cu amendă.
(2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1)
săvârşită din culpă se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu
amendă.
(3) Când fapta prevăzută în alin. (2)
a fost săvârşită ca urmare a neres-
pectării dispoziţiilor legale sau a măsu-
rilor de prevedere pentru exerciţiul unei
profesii sau meserii ori pentru efec-
tuarea unei anumite activităţi, pedeapsa
este închisoarea de la 6 luni la 3 ani
sau amendă.
(4) Dacă urmările prevăzute în
alin. (1)-(3) s-au produs faţă de două sau
mai multe persoane, limitele speciale ale
pedepsei se majorează cu o treime.
(5) Dacă nerespectarea dispoziţiilor
legale ori a măsurilor de prevedere sau
desfăşurarea activităţii care a condus la
comiterea faptelor prevăzute în alin. (1)
şi alin. (3) constituie prin ea însăşi o
infracţiune se aplică regulile privind con-
cursul de infracţiuni.
(6) Acţiunea penală se pune în miş-
care la plângerea prealabilă a persoa-
nei vătămate.
120 Curs de drept penal. Partea specială 

(6) Pentru faptele prevăzute la

alin. (2) şi (4), împăcarea parţilor înlă-
tură răspunderea penală.

Secţiunea a III‐a. Avortul 

§1. Întreruperea cursului sarcinii – art. 185 

I. Fapta incriminată  
Art. 185 C. pen.: „(1) Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace,
săvârşită în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în
acest scop;
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit patrusprezece săptămâni,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
(2) Întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără
consimţământul femeii însărcinate, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la
7 ani şi interzicerea unor drepturi.
(3) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) şi 2 s-a cauzat femeii
însărcinate vreo vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de
la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare
moartea femeii însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi
interzicerea unor drepturi.
(4) În cazul când fapta prevăzută în alin. (2) şi 3 a fost săvârşită de
medic, pe lângă pedeapsa închisorii, se va aplica şi interdicţia exercitării
profesiei de medic, potrivit art. 64 lit. c).
(5) Tentativa se pedepseşte.
(6) Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic:
a) dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva
viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un
pericol grav şi iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel;
b) în cazul prevăzut în alin. (1) lit. c), când întreruperea cursului sarcinii
se impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale;
c) în cazul prevăzut în alin. (2), când femeia însărcinată s-a aflat în
imposibilitate de a-şi exprima voinţa, iar întreruperea cursului sarcinii se
impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale”.
 Infracţiuni contra persoanei  121

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de dreptul la viaţă, integritate
corporală şi sănătate. Obiectul juridic specific este complex: sunt protejate
viaţa, integritatea corporală şi sănătatea femeii însărcinate, dar şi
integritatea fizică şi sănătatea copilului nou-născut, libertatea de a duce la
bun sfârşit o sarcină şi produsul de concepţie. Obiectul material este şi el
complex: corpul femeii însărcinate şi produsul de concepţie.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat. Poate fi orice persoană, cu excepţia
femeii însărcinate. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv este femeia însărcinată, atunci când a fost întrerupt
cursul sarcinii fără consimţământul său ori atunci când această acţiune a
avut ca urmare vătămarea corporală ori moartea acesteia.

IV. Condiţia premisă constă în preexistenţa sarcinii.  

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acţiune de între-
rupere a cursului sarcinii, săvârşită prin orice mijloace care ar putea duce
la aceste consecinţe. Pentru a se reţine această infracţiune în varianta tip,
prevăzută în alin. (1), trebuie ca întreruperea să se facă cu consimţă-
mântul femeii însărcinate, însă în una dintre următoarele împrejurări: în
afara instituţiilor sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop, de
către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate sau atunci
când vârsta sarcinii a depăşit patrusprezece săptămâni. Pentru realizarea
elementului material în varianta tip din alin. (2), trebuie ca întreruperea
cursului sarcinii să se facă fără consimţământul femeii însărcinate.
Urmarea imediată constă în întreruperea cursului sarcinii. Dacă acţiu-
nea de întrerupere are drept consecinţă vătămarea corporală gravă sau
decesul femeii însărcinate, această urmare imediată secundară conduce
la reţinerea variantelor agravate prevăzute în alin. (3). Legătura de cau-
zalitate trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe, în va-
rianta tip, şi a preterintenţiei, în varianta agravată de la alin. (3). Mobilul şi
scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii.
122 Curs de drept penal. Partea specială 

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii, deşi sunt posibile, nu sunt incriminate.
Tentativa se pedepseşte, cu excepţia realizării infracţiunii în varianta
agravată de la alin. (3), unde tentativa nu este posibilă, având în vedere
forma de vinovăţie cu care fapta este săvârşită. Infracţiunea se consumă
în momentul în care se produce urmarea imediată prevăzută de lege.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată în două variante tip, prevăzute
la alin. (1) şi (2), diferenţiate prin faptul că prima se reţine atunci când
fapta este săvârşită în anumite împrejurări prevăzute de lege, iar a doua
atunci când nu există consimţământul femeii, indiferent de circumstanţele
în care fapta este săvârşită. Infracţiunea se reţine în varianta agravată de
la alin. (3) atunci când acţiunea de întrerupere a cursului sarcinii are
consecinţe secundare neurmărite ori neprevăzute, respectiv vătămarea
corporală gravă a femeii însărcinate ori decesul acesteia.
Sancţiunea. Pedeapsa pentru varianta tip din alin. (1) este închisoa-
rea de la 6 luni la 3 ani, iar pentru varianta tip din alin. (2) de la 2 la 7 ani
şi interzicerea unor drepturi. În varianta agravată prevăzută în alin. (3)
teza I, sancţiunea este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor
drepturi, iar pentru teza a II-a pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani
şi interzicerea unor drepturi. Dacă subiectul activ este un medic, se va a-
plica şi pedeapsa interdicţiei exercitării profesiei de medic [art. 64 alin. (1)
lit. c) C. pen.].

VII. Cauze de nepedepsire 
Alin. (6) al art. 185 C. pen. prevede expres trei cauze de nepedepsire:
– întreruperea cursului sarcinii este necesară pentru a salva viaţa,
sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol
grav şi iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel;
– dacă vârsta sarcinii a depăşit 14 săptămâni şi întreruperea cursului
sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale;
– dacă întreruperea, care se impunea din motive terapeutice, s-a făcut
fără consimţământul femeii însărcinate şi aceasta s-a aflat în imposi-
bilitate de a-şi exprima voinţa.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Trebuie făcută distincţia între art. 185
alin. (2) C. pen. – provocarea ilegală a avortului fără consimţământul
 Infracţiuni contra persoanei  123

femeii însărcinate – şi vătămarea corporală gravă prevăzută de art. 182

alin. (2) C. pen., atunci când urmarea imediată este avortul. În ambele si-
tuaţii se ajunge la întreruperea cursului sarcinii fără acordul femeii însărci-
nate, însă dacă violenţele sunt îndreptate împotriva femeii însărcinate şi,
în mod indirect, se ajunge la pierderea sarcinii, se va reţine art. 182
alin. (2) C. pen. În schimb, dacă violenţele au ca scop provocarea avor-
tului, şi nu vătămarea femeii, se va reţine art. 185 C. pen.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei, cu ex-
cepţia situaţiei în care urmarea imediată a faptei este decesul femeii
însărcinate, situaţie în care competenţa de judecată revine tribunalului
[art. 27 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.]. Urmărirea penală este de competenţa
organelor de cercetare penală, exceptând ipoteza în care se produce
decesul femeii însărcinate, când urmărirea penală este de competenţa
procurorului [art. 209 alin. (3) C. proc. pen.].

IX. Aspecte tranzitorii  
Noul Cod penal reţine această infracţiune sub o altă denumire –
„Întreruperea cursului sarcinii” –, cu câteva deosebiri faţă de incriminarea
actuală. Pedepsele au fost reduse, a fost inclusă expres drept cauză de
nepedepsire întreruperea cursului sarcinii de către femeia însărcinată, au
mai intervenit câteva modificări cu privire la ipoteza întreruperii cursului
sarcinii fără consimţământul femeii însărcinate, de către medicul care nu
deţine specialitatea necesară în acest sens, dar şi diferenţe referitoare la
cauzele de nepedepsire.

C. pen., art. 185: Provocarea ile-
gală a avortului
(1) Întreruperea cursului sarcinii,
prin orice mijloace, săvârşită în vreuna
dintre următoarele împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau
cabinetelor medicale autorizate în acest
scop;
b) de către o persoană care nu are
calitatea de medic de specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit pa-
trusprezece săptămâni,
se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani.
Noul C. pen., art. 201: Întrerupe-
rea cursului sarcinii
(1) Întreruperea cursului sarcinii să-
vârşită în vreuna dintre următoarele îm-
prejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau
a cabinetelor medicale autorizate în
acest scop;
b) de către o persoană care nu are
calitatea de medic de specialitate
obstetrică-ginecologie şi drept de liberă
practică medicală în această specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit pai-
sprezece săptămâni,
124 Curs de drept penal. Partea specială
(2) Întreruperea cursului sarcinii, să-
vârşită în orice condiţii, fără consimţă-
mântul femeii însărcinate, se pedep-
seşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi
interzicerea unor drepturi.
(3) Dacă prin faptele prevăzute în
alin. (1) şi (2) s-a cauzat femeii însărci-
nate vreo vătămare corporală gravă,
pedeapsa este închisoarea de la 3 la
10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar
dacă fapta a avut ca urmare moartea
femeii însărcinate, pedeapsa este în-
chisoarea de la 5 la 15 ani şi inter-
zicerea unor drepturi.
(4) În cazul când fapta prevăzută în
alin. (2) şi (3) a fost săvârşită de medic,
pe lângă pedeapsa închisorii, se va
aplica şi interdicţia exercitării profesiei
de medic, potrivit art. 64 lit. c).
(5) Tentativa se pedepseşte.
(6) Nu se pedepseşte întreruperea
cursului sarcinii efectuata de medic:
a) dacă întreruperea cursului sar-
cinii era necesară pentru a salva viaţa,
sănătatea sau integritatea corporală a
femeii însărcinate de la un pericol grav
şi iminent şi care nu putea fi înlăturat
altfel;
b) în cazul prevăzut în alin. (1) lit. c),
când întreruperea cursului sarcinii se
impunea din motive terapeutice, potrivit
dispoziţiilor legale;
c) în cazul prevăzut în alin. (2),
când femeia însărcinată s-a aflat în im-
posibilitate de a-şi exprima voinţa, iar
întreruperea cursului sarcinii se im-
punea din motive terapeutice, potrivit
dispoziţiilor legale.
 
se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă şi inter-
zicerea exercitării unor drepturi.
(2) Întreruperea cursului sarcinii, să-
vârşită în orice condiţii, fără consimţă-
mântul femeii însărcinate, se pedep-
seşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Dacă prin faptele prevăzute în
alin. (1) şi alin. (2) s-a cauzat femeii
însărcinate o vătămare corporală, pe-
deapsa este închisoarea de la 3 la 10
ani şi interzicerea exercitării unor drep-
turi, iar dacă fapta a avut ca urmare
moartea femeii însărcinate, pedeapsa
este închisoarea de la 6 la 12 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Când faptele au fost săvârşite
de un medic, pe lângă pedeapsa închi-
sorii, se va aplica şi interzicerea exer-
citării profesiei de medic.
(5) Tentativa la infracţiunile prevă-
zute în alin. (1) şi alin. (2) se pedep-
seşte.
(6) Nu constituie infracţiune întreru-
perea cursului sarcinii în scop terape-
utic efectuată de un medic de speciali-
tate obstetrică-ginecologie, până la
vârsta sarcinii de douăzeci şi patru de
săptămâni, sau întreruperea ulterioară
a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în
interesul mamei sau al fătului.
(7) Nu se pedepseşte femeia însăr-
cinată care îşi întrerupe cursul sarcinii.
Capitolul II. Infracţiuni contra libertăţii persoanei 

§1. Lipsirea de libertate în mod ilegal – art. 189 

I. Fapta incriminată  
Art. 189 C. pen.: „(1) Lipsirea de libertate a unei persoane în mod
ilegal se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.
(2) În cazul în care fapta este săvârşită prin simularea de calităţi
oficiale, prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe
persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos
material sau orice alt avantaj, precum şi în cazul în care victima este
minoră sau este supusă unor suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi este pusă
în pericol, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.
(3) Cu pedeapsa închisorii de la 7 la 15 ani se sancţionează şi lipsirea
de libertate a unei persoane săvârşită în scopul de a o obliga la prac-
ticarea prostituţiei.
(4) Dacă pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o
persoana juridică, o organizaţie internaţională interguvernamentală sau un
grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit
act, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani.
(5) Dacă faptele prevăzute la alin. (1)-(4) se săvârşesc de către o per-
soană care face parte dintr-un grup organizat, pedeapsa este închisoarea
de la 5 la 15 ani, în cazul alin. (1), închisoarea de la 7 la 18 ani, în cazul
alin. (2) şi (3), închisoarea de la 10 la 20 de ani, în cazul alin. (4).
(6) Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei,
pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani.
(7) Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1)-(4) se pedepseşte.
(8) Constituie tentativa şi producerea sau procurarea mijloacelor, a
instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea comiterii faptei prevăzute
la alin. (4)”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de libertatea persoanei.
Obiectul juridic specific principal constă în libertatea fizică a persoanei.
126 Curs de drept penal. Partea specială 

Există şi un obiect juridic secundar, reprezentat de relaţiile patrimoniale,

viaţa şi integritatea corporală a persoanei ori libertatea sexuală. Obiectul
material, de regulă, lipseşte. În ipoteza unora dintre variantele agravate,
când se exercită violenţe asupra corpului victimei, devine obiect material
corpul persoanei.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este, de regulă, necircumstanţiat – poate săvârşi fapta
orice persoană fizică ori juridică. Dacă subiectul activ face parte dintr-un
grup organizat, se reţine varianta agravată prevăzută în art. 189 alin. (5)
C. pen. Participaţia penală este posibilă sub toate formele, însă coau-
toratul şi complicitatea concomitentă duc la reţinerea infracţiunii de lipsire
de libertate în varianta agravată.
Subiectul pasiv este, de regulă, necircumstanţiat – orice persoană în
viaţă. Dacă subiectul pasiv este un minor, se reţine infracţiunea în
variantă agravată. În varianta din alin. (4) există şi un subiect pasiv se-
cundar – statul, o persoană juridică, o organizaţie internaţională intergu-
vernamentală sau un grup de persoane.

IV. Condiţia premisă nu există.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acţiune ori o
inacţiune de lipsire de libertate, prin diverse mijloace. Persoana vătămată
este deplasată împotriva voinţei sale, este reţinută şi împiedicată să se
deplaseze sau pur şi simplu nu sunt luate măsurile necesare pentru a fi
eliberată. Cerinţa esenţială, ataşată elementului material, este ca lipsirea
de libertate să fie ilegală.
Urmarea imediată constă în restrângerea libertăţii de mişcare, chiar
pentru un interval scurt de timp, esenţială fiind îngrădirea efectivă a per-
soanei. Există, în ipoteza variantelor agravate, şi urmări imediate se-
cundare – cauzarea de suferinţe, punerea în primejdie a sănătăţii ori vieţii
[alin. (2)] sau decesul persoanei [alin. (6)]. Legătura de cauzalitate, de
regulă, rezultă din materialitatea faptei (ex re).
Latura subiectivă. Vinovăţia. Fapta constituie infracţiune atunci când
se comite cu intenţie directă ori indirectă. În cazul variantelor agravate de
la alin. (2) teza finală – punerea în primejdie a sănătăţii şi vieţii victimei –
şi alin. (6) – decesul victimei –, forma de vinovăţie trebuie să fie praeter-
 Infracţiuni contra persoanei  127

intenţia. Mobilul şi scopul nu sunt relevante în aprecierea faptei ca

infracţiune, însă pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incriminate, cu
excepţia actelor preparatorii efectuate în vederea săvârşirea infracţiunii de
lipsire de libertate în varianta agravată de la alin. (4), când ele sunt
asimilate tentativei şi pedepsite ca atare [alin. (8)]. Tentativa este posibilă,
cu excepţia situaţiei în care fapta se săvârşeşte cu praeterintenţie, şi se
pedepseşte în ipoteza lipsirii de libertate în variantele prevăzute în
alin. (1)-(4). Infracţiunea se consumă în momentul restrângerii libertăţii
persoanei şi se epuizează odată cu încetarea privării de libertate, lipsirea
de libertate în mod ilegal fiind o infracţiune continuă.
Modalităţi. Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal este
incriminată într-o varianta tip şi cinci variante agravate.
Prima varianta agravată se referă la săvârşirea faptei în anumite
împrejurări agravante:
– prin simularea de calităţi oficiale: făptuitorul simulează existenţa unor
calităţi care i-ar putea permite să restrângă libertatea persoanei (spre
exemplu, calitatea de poliţist);
– prin răpire: victima este transportată într-un anumit loc, împotriva
voinţei sale, prin mijloace violente ori nu;
– de către o persoană înarmată: făptuitorul are asupra sa, în momentul
săvârşirii faptei, o armă, în înţelesul art. 151 C. pen.[1], care trebuie doar
purtată la vedere [dacă aceasta are înţelesul din art. 151 alin. (1)] ori
efectiv folosită [art. 151 alin. (2)];
– de către două sau mai multe persoane, care au calitatea de coautori
ori complici concomitenţi; nu se poate reţine şi circumstanţa agravantă
generală legală prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. a)[2];
– în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj:
această formă agravată absoarbe infracţiunea de şantaj, prevăzută în
art. 194 C. pen.;
– victima este minoră: în momentul începerii activităţii infracţionale,
victima are sub 18 ani şi făptuitorul cunoaşte acest aspect;

[1]
Art. 151 C. pen.: „(1) «Arme» sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele
astfel declarate prin dispoziţii legale. (2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte
de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac.”
[2]
Art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.: „săvârşirea faptei de trei sau de mai multe per-
soane împreună”.
128 Curs de drept penal. Partea specială 

– victima este supusă unor suferinţe: ca urmare a lipsirii de libertate,

persoana vătămată este supusă unor suferinţe fizice ori psihice, în
înţelesul art. 180 alin. (1) C. pen., infracţiune care astfel este absorbită în
varianta agravată a lipsirii de libertate prevăzută la alin. (2). În schimb,
dacă în urma restrângerii de libertate victima este supusă unor violenţe
care produc consecinţe mai grave asupra integrităţii corporale, se va
reţine concurs de infracţiuni între art. 189 şi art. 180 alin. (2), art. 181 ori
art. 182 C. pen., după caz;
– sănătatea sau viaţa victimei este pusă în pericol: ca urmare a res-
trângerii libertăţii fizice, se creează o stare de pericol pentru sănătatea ori
viaţa persoanei vătămate, făptuitorul acţionând cu praeterintenţie. Dacă ar
acţiona cu intenţie, am fi în prezenţa unei tentative la omor – art. 20
raportat la art. 174 C. pen.
A doua variantă agravată, prevăzută în alin. (3), presupune o lipsire de
libertate cu scopul de a obliga victima la practicarea prostituţiei. Această
variantă calificată este absorbită în conţinutul infracţiunii de trafic de per-
soane ori trafic de minori, reglementată de Legea nr. 678/2001 privind
prevenirea şi combaterea traficului de persoane[1] – aceasta este soluţia la
care instanţa supremă a ajuns într-un recurs în interesul legii[2].
A treia variantă agravată, prevăzută în alin. (4), constă într-o restrân-
gere a libertăţii persoanei, urmată de o eliberare a persoanei condiţionată
de o anumită conduită din partea unor entităţi expres enumerate în text.
A patra variantă agravată – alin. (5) – se raportează la variantele ante-
rioare şi se particularizează printr-un subiect activ calificat – o persoană
care face parte dintr-un grup organizat.
A cincea variantă agravată – alin. (6) – se diferenţiază prin urmarea
imediată, mai gravă decât aceea prevăzută ori acceptată, respectiv moar-
tea sau sinuciderea victimei. Dacă aceste consecinţe se produc ca ur-
mare a intenţiei făptuitorului, lipsirea de libertate în mod ilegal, dar într-o

[1]
M. Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001.
[2]
I.C.C.J., Decizia nr. I/2008: „1. Fapta persoanei care recrutează, transportă,
transferă, cazează sau primeşte o altă persoană pe care a lipsit-o de libertate, prin
răpire, în scopul exploatării, constituie infracţiunea complexă de trafic de persoane
prevăzută la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, nefiind incidente şi dispoziţiile
art. 189 alin. (1)-(3) din Codul penal. 2. Aceeaşi faptă de recrutare, transferare,
transportare, găzduire sau primire a unui minor lipsit de libertate, prin răpire, în
scopul exploatării acestuia, constituie infracţiunea de trafic de minori prevăzută la
art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, nefiind incidente dispoziţiile de drept
comun ale art. 189 alin. (3) din Codul penal” (M. Of. nr. 817 din 5 decembrie
2008).
 Infracţiuni contra persoanei  129

altă variantă decât aceea prevăzută la alin. (6), poate fi reţinută în concurs
cu infracţiunea de omor.
Sancţiuni. În cazul variantei tip, pedeapsa este închisoarea de la 3 la
10 ani, pentru săvârşirea faptei în variantele agravate de la alin. (2) sau
(3), sancţiunea este închisoarea de la 7 la 15 ani, în ipoteza alin. (4),
închisoarea de la 7 la 18 ani, în varianta din alin. (5) se prevăd limite
diferite de pedeapsă, în funcţie de variantele anterioare la care fapta se
raportează, iar pentru varianta finală – alin. (6) – pedeapsa este
închisoarea de la 15 la 25 de ani.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. În ipoteza săvârşirii infracţiunii de viol
(art. 197 C. pen.), constrângerea care realizează elementul material al
acesteia implică, în mod natural, o privare de libertate a victimei. Dacă
această privare de libertate se menţine doar pe perioada necesară
realizării actului sexual, atunci se va reţine doar infracţiunea de viol,
lipsirea de libertate fiind absorbită. Dacă, în schimb, privarea de libertate
continuă şi după consumarea infracţiunii de viol, se va reţine concurs de
infracţiuni între viol şi lipsire de libertate.
De regulă, infracţiunea de tâlhărie (art. 211 C. pen.) absoarbe lipsirea
de libertate, chiar şi în ipoteza în care aceasta din urmă se realizează
după consumarea infracţiunii de tâlhărie, pentru păstrarea bunului, pentru
asigurarea scăpării ori pentru înlăturarea urmelor infracţiunii. Dacă, în
schimb, restrângerea libertăţii nu are legătură cu infracţiunea de tâlhărie,
se va reţine concurs între infracţiunea de lipsire de libertate şi infracţiunea
de tâlhărie.
În ceea ce priveşte legătura cu infracţiunea de omor (art. 174 C. pen.),
dacă persoana vătămată a fost lipsită de libertate în scopul exercitării
loviturilor mortale, se va reţine doar infracţiunea de omor, care o absoarbe
pe cea prevăzută în art. 189 C. pen. În schimb, dacă elementele materiale
ale celor două infracţiuni nu sunt interdependente, se va reţine concurs
între art. 174 şi art. 189 C. pen.
După cum am amintit anterior, instanţa supremă a statuat că, în
ipoteza privării de libertate exercitate asupra minorului de către părinţi ori
de către cei în încredinţarea cărora a fost dat minorul, se va reţine
concurs de infracţiuni între lipsire de libertate şi rele tratamente aplicate
minorului (art. 309 C. pen.)[1].

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 37/2008, precit.
130 Curs de drept penal. Partea specială 

Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

Competenţa de judecată aparţine tribunalului, dacă fapta se încadrează în
variantele din alin. (3)-(5) – conform art. 27 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. –, iar
în celelalte situaţii competenţa de judecată în primă instanţă aparţine ju-
decătoriei. Urmărirea penală este efectuată, în cazul variantelor agravate
din alin. (3)-(6), de către procuror în mod obligatoriu – conform preve-
derilor art. 209 alin. (3) C. proc. pen. –, iar pentru celelalte ipoteze, de
către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal incriminează această faptă sub aceeaşi denumire,
însă au fost eliminate unele dintre circumstanţele agravante – spre
exemplu, săvârşirea faptei prin simularea de calităţi oficiale, prin răpire, de
către două sau mai multe persoane –, dar şi variantele agravate
prevăzute la alin. (3)-(5) ale art. 189 din actualul Cod penal.

C. pen., art. 189: Lipsirea de liber-
tate în mod ilegal
(1) Lipsirea de libertate a unei per-
soane în mod ilegal se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 10 ani.
(2) În cazul în care fapta este săvâr-
şită prin simularea de calităţi oficiale, prin
răpire, de o persoană înarmată, de două
sau mai multe persoane împreună sau
dacă în schimbul eliberării se cere un fo-
los material sau orice alt avantaj, precum şi
în cazul în care victima este minoră sau
este supusă unor suferinţe ori sănătatea
sau viaţa îi este pusă în pericol, pedeapsa
este închisoarea de la 7 la 15 ani.
(3) Cu pedeapsa închisorii de la 7 la
15 ani se sancţionează şi lipsirea de liber-
tate a unei persoane săvârşită în scopul
de a o obliga la practicarea prostituţiei.
(4) Dacă pentru eliberarea persoanei
se cere, în orice mod, ca statul, o persoa-
nă juridică, o organizaţie internaţională
interguvernamentală sau un grup de per-
soane sa îndeplinească sau să nu înde-
plinească un anumit act, pedeapsa este
închisoarea de la 7 la 18 ani.
Noul C. pen., art. 205: Lipsirea
de libertate în mod ilegal
(1) Lipsirea de libertate a unei per-
soane în mod ilegal se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 7 ani.
(2) Se consideră lipsire de liber-
tate şi răpirea unei persoane aflate în
imposibilitatea de a-şi exprima voinţa
ori de a se apăra.
(3) Dacă fapta este săvârşită:
a) de către o persoană înarmată;
b) asupra unui minor;
c) punând în pericol sănătatea
sau viaţa victimei,
pedeapsa este închisoarea cu-
prinsă între 3 şi 10 ani.
(4) Dacă fapta a avut ca urmare
moartea victimei, pedeapsa este
închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzi-
cerea exercitării unor drepturi.
(5) Tentativa la infracţiunile prevă-
zute în alin. (1)-(3) se pedepseşte
 Infracţiuni contra persoanei  131

(5) Dacă faptele prevăzute la alin. (1)-

(4) se săvârşesc de către o persoană
care face parte dintr-un grup organizat,
pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15
ani, în cazul alin. (1), închisoarea de la 7
la 18 ani, în cazul alin. (2) şi (3), în-
chisoarea de la 10 la 20 de ani, în cazul
alin. (4).
(6) Dacă fapta a avut ca urmare
moartea sau sinuciderea victimei, pe-
deapsa este închisoarea de la 15 la 25
de ani.
(7) Tentativa faptelor prevăzute la
alin. (1)-(4) se pedepseşte.
(8) Constituie tentativă şi producerea
sau procurarea mijloacelor, a instrumen-
telor sau luarea de măsuri în vederea co-
miterii faptei prevăzute la alin. (4).

§2. Sclavia – art. 190 

I. Fapta incriminată  
Art. 190 C. pen.: „(1) Punerea sau ţinerea unei persoane în stare de
sclavie, precum şi traficul de sclavi, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la
10 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de libertatea persoanei.
Obiectul juridic specific este libertatea individuală, ca stare normală a per-
soanei în societate. Dacă la infracţiunea de lipsire de libertate în mod
ilegal este ocrotită libertatea persoanei sub aspectul posibilităţilor de miş-
care şi acţiune, cât şi relaţiile sociale a căror existenţă este apărată prin
ocrotirea acestei valori, la infracţiunea de sclavie este ocrotită însăşi
starea de libertate a persoanei, considerată în complexul aspectelor
sale[1]. Obiectul material este corpul persoanei transformate în sclav.

[1]
V. DONGOROZ, S. KAHANE ş.a., op. cit., vol. III, p. 282.
132 Curs de drept penal. Partea specială 

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat, putând săvârşi infracţiunea orice
persoană fizică sau juridică. Participaţia penală este posibilă sub toate
formele.
Subiectul pasiv este persoana pusă sau ţinută în stare de sclavie ori
aceea care face obiectul traficului de sclavi.

IV. Condiţia premisă nu există.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza prin una dintre
următoarele acţiuni, prevăzute alternativ şi limitativ de art. 190 C. pen.:
punerea unei persoane în stare de sclavie, ţinerea acesteia în stare de
sclavie sau traficul de sclavi. Punerea în stare de sclavie presupune
crearea unei stări de dependenţă a unei persoane faţă de alta, devenită
astfel proprietar de sclavi, indiferent de mijlocul folosit. Ţinerea unei
persoane în stare de sclavie implică menţinerea unei stări de sclavie
preexistente. Traficul de sclavi presupune un comerţ cu sclavi, acte de
vânzare-cumpărare (cel puţin unul) care au ca obiect sclavi.
Urmarea imediată constă în încălcarea stării de libertate a persoanei,
dacă elementul material se realizează prin punerea unei persoane în
stare de sclavie, iar dacă acesta implică ţinerea unei persoane în stare de
sclavie, urmarea imediată constă în menţinerea condiţiei de sclav. În
ipoteza traficului de sclavi, trecerea unui sclav de la un exploatator la altul
reprezintă urmarea imediată a acestei infracţiuni. Legătura de cauzalitate
rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe sau indi-
recte. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Ten-
tativa este posibilă şi se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în mo-
mentul realizării elementului material, în una dintre modalităţile alternative
prevăzute de lege: la data punerii unei persoane în stare de sclavie, odată
cu ţinerea acesteia în sclavie sau din momentul efectuării a cel puţin unui
act de comerţ cu sclavi.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
 Infracţiuni contra persoanei  133

Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 10 ani, la

care se adaugă pedeapsa interzicerii unor drepturi.

VII. Explicaţii de interes practic 
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 209
alin. (3) C. proc. pen.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, sub aceeaşi formu-
lare cu cea din actualul Cod penal, cu singura deosebire că s-a renunţat
la incriminarea tentativei.

C. pen., art. 190: Sclavia Noul C. pen., art. 209: Sclavia

(1) Punerea sau ţinerea unei per-
soane în stare de sclavie, precum şi
traficul de sclavi, se pedepsesc cu în-
chisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea
unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.
Punerea sau ţinerea unei persoane
în stare de sclavie, precum şi traficul de
sclavi se pedepsesc cu închisoarea de
la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.

§3. Supunerea la muncă forţată sau obligatorie – art. 191 

I. Fapta incriminată  
Art. 191 C. pen.: „Fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât
cele prevăzute de dispoziţiile legale, la prestarea unei munci contra
voinţei sale sau la o muncă obligatorie, se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la 3 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de libertatea persoanei.
Obiectul juridic specific se referă la libertatea persoanei de a îşi alege
munca pe care doreşte să o presteze. Obiectul material lipseşte.
134 Curs de drept penal. Partea specială 

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat, putând săvârşi fapta orice
persoană fizică sau juridică. Participaţia penală este posibilă sub toate
formele.
Subiectul pasiv este necalificat, putând fi orice persoană supusă la
prestarea unei munci în contra voinţei sale sau la prestarea unei munci
obligatorii.

IV.  Condiţia  premisă  nu este necesară pentru existenţa acestei

infracţiuni.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează fie prin supunerea
unei persoane la prestarea unei munci în contra voinţei sale, fie prin
supunerea acesteia la o muncă obligatorie. Prima ipoteză se referă la
constrângerea unei persoane să desfăşoare munca forţată, indiferent de
mijloacele folosite, iar cea de-a doua implică desfăşurarea unei munci de
către o persoană ca şi cum aceasta ar avea caracter obligatoriu, în urma
constrângerilor provenite de la o altă persoană. Nu au relevanţă dacă în
urma muncii persoana vătămată este remunerată sau nu şi nici felul
muncii desfăşurate. Cerinţa esenţială este ca munca să fie prestată în alte
cazuri decât cele prevăzute de dispoziţiile legale. Spre exemplu, repre-
zintă un caz de muncă legal impusă, nerealizându-se astfel conţinutul
infracţiunii, aceea prestată în timpul executării pedepsei de cei condam-
naţi la executarea pedepsei. Urmarea imediată presupune încălcarea li-
bertăţii persoanei. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe ori
indirecte. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infrac-
ţiunii, dar pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile, însă nu sunt incri-
minate. Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului ma-
terial şi, implicit, al încălcării libertăţii persoanei. Poate avea formă conti-
nuă, momentul epuizării fiind acela al încetării activităţii infracţionale.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiunea este pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
 Infracţiuni contra persoanei  135

VII. Explicaţii de interes practic 
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 209
alin. (3) C. proc. pen.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, într-o formulare
identică, singura deosebire fiind la nivel sancţionatoriu, căci minimul
special al pedepsei a fost ridicat de la 6 luni la 1 an.

C. pen., art. 191: Supunerea la Noul C. pen., art. 212: Supunerea

muncă forţată sau obligatorie
Fapta de a supune o persoană, în
alte cazuri decât cele prevăzute de
dispoziţiile legale, la prestarea unei
munci contra voinţei sale sau la o
muncă obligatorie, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani.
la muncă forţată sau obligatorie
Fapta de a supune o persoană, în
alte cazuri decât cele prevăzute de dis-
poziţiile legale, la prestarea unei munci
împotriva voinţei sale sau la o muncă
obligatorie se pedepseşte cu închisoa-
rea de la unu la 3 ani.

§4. Violarea de domiciliu – art. 192 

I. Fapta incriminată 
Art. 192 C. pen.: „(1) Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără
consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la
cererea acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani.
(2) În cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, de
două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopţii sau prin folosire
de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
(3) Pentru fapta prevăzută în alin. (1), acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic constă în libertatea persoanei. Obiectul juridic
specific este reprezentat de relaţiile sociale privind inviolabilitatea domici-
liului. Obiectul material nu există.
136 Curs de drept penal. Partea specială 

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat, poate fi orice persoană, chiar
proprietarul care pătrunde în locuinţa sa, închiriată, fără consimţământul
chiriaşului. Participaţia penală este posibilă sub toate formele, însă com-
plicitatea concomitentă şi coautoratul constituie o variantă agravată a
infracţiunii.
Subiectul pasiv este necircumstanţiat, putând fi orice persoană care
are în folosinţă o locuinţă.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în preexistenţa domiciliului. Noţiunea de domiciliu nu
este aceea din vorbirea curentă: loc în care locuieşte cineva în perma-
nenţă şi în mod legal, locuinţa[1], şi nici aceea civilă, prevăzută de noul
Cod civil[2], ci avem în vedere noţiunea în sens larg, în sens penal, aşa
cum este ea definită prin enumerare în art. 192 C. pen.: locuinţă, încă-
pere, dependinţă sau alt loc împrejmuit ţinând de acestea. Nu are rele-
vanţă, din punct de vedere legal, dacă domiciliul este deţinut în baza unui
titlu legal sau nu ori dacă este ocupat efectiv ori nu.
Locuinţa este spaţiul întrebuinţat de una sau mai multe persoane pen-
tru traiul domestic (un imobil sau chiar rulote, ambarcaţiuni acvatice, con-
strucţii provizorii ridicate pe câmp). Încăperea este o subdiviziune a locu-
inţei, constând dintr-o cameră sau altă cavitate. Dependinţa este un acce-
soriu al unei locuinţe, care are destinaţia să optimizeze viaţa casnică (că-
mara, baia, pivniţa). Locul împrejmuit ţinând de o locuinţă sau dependinţe
este un spaţiu îngrădit aferent locuinţei, încăperilor sau dependinţelor[3].

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează fie printr-o acţiune
(pătrunderea în domiciliu), fie printr-o inacţiune (refuzul de a părăsi
locuinţa). Cerinţa esenţială ataşată elementului material în modalitatea
pătrunderii în domiciliu este ca aceasta să se facă fără drept şi fără
consimţământul persoanei care o foloseşte. Refuzul de a părăsi locuinţa

[1]
Dicţionarul explicativ al limbii române.
[2]
Noul Cod civil, art. 87 – Domiciliul: „Domiciliul persoanei fizice, în vederea
exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că
îşi are locuinţa principală”.
[3]
M.A. HOTCA, op. cit., p. 1043.
 Infracţiuni contra persoanei  137

trebuie să fie tot fără drept şi, în plus, să fie precedat de o cerere expresă
de părăsire a locuinţei din partea celui care o foloseşte ori a altor per-
soane, în numele acestuia. Dacă se realizează elementul material în
ambele modalităţi, se reţine o singură infracţiune de violare de domiciliu.
Urmarea imediată constă în încălcarea dreptului la inviolabilitatea
domiciliului, drept fundamental, ridicat la rang constituţional, prevăzut în
art. 27 din Constituţie[1]. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea
faptei (ex re).
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori
indirecte. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa
infracţiunii, dar pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Ten-
tativa este posibilă în modalitatea acţiunii de pătrundere în domiciliu, însă
nu este pedepsită. Infracţiunea se consumă în momentul realizării infrac-
ţiunii în oricare dintre modalităţile alternative – în momentul pătrunderii
fără drept şi fără consimţământ în domiciliu ori în momentul refuzului de
a-l părăsi. Infracţiunea de violare de domiciliu este o infracţiune continuă
atunci când prezenţa fără drept în domiciliu se prelungeşte, epuizându-se
în momentul părăsirii domiciliului. Poate fi săvârşită şi în formă continuată.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi una
agravată. Varianta agravată, prevăzută în alin. (2), are patru elemente cir-
cumstanţiale:

[1]
Constituţia României, art. 27 – Inviolabilitatea domiciliului: „(1) Domiciliul şi
reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori
în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.
(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru
următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
(3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în
formele prevăzute de lege.
(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor
flagrante”.
138 Curs de drept penal. Partea specială 

– săvârşirea faptei de către o persoană înarmată: înţelesul noţiunii de

armă este cel din art. 151 C. pen.[1]; aceasta trebuie doar purtată la ve-
dere, dacă se încadrează în sensul din alin. (1), sau trebuie folosită
efectiv, dacă sensul este cel din alin. (2);
– fapta este săvârşită de două sau mai multe persoane împreună:
participanţii trebuie să aibă calitatea de coautori sau de complici con-
comitenţi. Dacă se reţine această agravată, nu se mai poate reţine şi
circumstanţa agravantă legală generală prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. a);
– fapta este săvârşită în timpul nopţii: noţiunea se apreciază de la caz
la caz, noaptea instalându-se după ce întunericul a luat locul luminii;
– prin folosire de calităţi mincinoase.
Sancţiunea constă în pedeapsa închisorii de la 6 luni la 4 ani, în
varianta tip, şi de la 3 la 10 ani, în varianta agravată.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. În ipoteza săvârşirii infracţiunii de furt
calificat prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei
adevărate sau mincinoase [art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen.], infracţiunea de
violare de domiciliu nu va fi absorbită, ci va fi reţinută ca infracţiune
distinctă, autonomă, în concurs cu furtul calificat.
În ceea ce priveşte legătura dintre infracţiunea de violare de domiciliu
şi cea de tâlhărie în varianta agravată – comisă într-o locuinţă sau în de-
pendinţe ale acesteia [art. 211 alin. (2¹) lit. c) C. pen.] –, instanţa supremă,
printr-un recurs în interesul legii[2], a decis că pătrunderea în orice mod,
într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei
tâlhării, constituie un concurs real de infracţiuni între art. 192 şi art. 211
alin. (2¹) lit. c) C. pen. Dacă, însă, pătrunderea nu are loc într-o locuinţă
sau dependinţe ale acesteia, ci într-o curte sau alt loc împrejmuit ce ţine
de domiciliul persoanei, pătrundere urmată de săvârşirea unei tâlhării, se
va reţine tot un concurs real de infracţiuni, însă între art. 192 şi art. 211 în
orice altă variantă, cu excepţia celei prevăzute la alin. (2¹) lit. c).
Aspecte procesuale. Pentru infracţiunea de violare de domiciliu în
varianta tip, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, iar pentru varianta agravată, din oficiu. În ipoteza
variantei tip, împăcarea parţilor înlătură răspunderea penală. Competenţa

[1]
Art. 151 C. pen.: „(1) «Arme» sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele
astfel declarate prin dispoziţii legale. (2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte
de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac.”
[2]
I.C.C.J., Decizia nr. XXXI/2007 (M. Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007).
 Infracţiuni contra persoanei  139

de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea penală este

efectuată de către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea de violare de domiciliu este incriminată şi în noul Cod pe-
nal, însă într-un alt capitol – „Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi
vieţii private”. Viitoarea reglementare păstrează, în general, acelaşi con-
ţinut legal, cu singura deosebire a eliminării variantei agravate care constă
în pluralitatea de infractori şi cu reducerea pedepsei.

C. pen., art. 192: Violarea de do-
miciliu
(1) Pătrunderea fără drept, în orice
mod, într-o locuinţă, încăpere, depen-
dinţă sau loc împrejmuit ţinând de
acestea, fără consimţământul persoa-
nei care le foloseşte, sau refuzul de a le
părăsi la cererea acesteia, se pedep-
seşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani.
(2) În cazul în care fapta se săvâr-
şeşte de o persoană înarmată, de două
sau mai multe persoane împreună, în
timpul nopţii sau prin folosire de calităţi
mincinoase, pedeapsa este închisoarea
de la 3 la 10 ani.
(3) Pentru fapta prevăzută în alin. (1),
acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătă-
mate. Împăcarea părţilor înlătură răs-
punderea penală.
Noul C. pen., art. 224: Violarea de
domiciliu
(1) Pătrunderea fără drept, în orice
mod, într-o locuinţă, încăpere, depen-
dinţă sau loc împrejmuit ţinând de ace-
stea, fără consimţământul persoanei
care le foloseşte, ori refuzul de a le pă-
răsi la cererea acesteia se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă.
(2) În cazul în care fapta este să-
vârşită de o persoană înarmată, în
timpul nopţii ori prin folosire de calităţi
mincinoase, pedeapsa este închisoarea
de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
(3) Acţiunea penală se pune în miş-
care la plângerea prealabilă a per-
soanei vătămate.

§5. Ameninţarea – art. 193 

I. Fapta incriminată  
Art. 193 C. pen.: „(1) Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea
unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a
soţului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca
pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru
infracţiunea care a format obiectul ameninţării.
140 Curs de drept penal. Partea specială 

(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a

persoanei vătămate.
(3) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic constă în libertatea persoanei. Obiectul juridic
specific este reprezentat de libertatea psihică a persoanei. Obiectul ma-
terial lipseşte.

III. Subiecţii 
Subiectul activ şi cel pasiv nu sunt circumstanţiaţi. Participaţia penală
este posibilă sub toate formele, cu excepţia situaţiei în care ameninţarea
se săvârşeşte prin viu grai, când coautoratul nu este posibil.

IV. Condiţia premisă nu există.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de amenin-
ţare, săvârşită oral sau scris. Cerinţele esenţiale ataşate elementului
material sunt: ameninţarea se referă la săvârşirea unei infracţiuni ori a
unei fapte păgubitoare, aceste fapte să fie îndreptate împotriva persoanei
ameninţate, a soţului ori a unei rude apropiate şi, în plus, ameninţarea să
fie de natură să o alarmeze. Urmarea imediată constă într-o stare de
pericol pentru libertatea psihică a persoanei. Legătura de cauzalitate re-
zultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia este prezentă sub forma intenţiei, directă
ori indirectă. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa
infracţiunii, dar pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa nu sunt incriminate. Infracţiunea
se consumă în momentul în care se realizează elementul material –
ameninţarea – şi persoana vătămată a luat cunoştinţă de ea. Infracţiunea
poate fi săvârşită în forma continuată, momentul epuizării fiind acela al
încetării acţiunii de ameninţare.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
 Infracţiuni contra persoanei  141

Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 1 an,

alternativ cu amendă, sub condiţia ca pedeapsa aplicată să nu poată
depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format
obiectul ameninţării.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Se va reţine concurs de infracţiuni între
infracţiunea de ameninţare şi aceea care constituie obiectul ameninţării,
dacă făptuitorul va trece la punerea în executare a acesteia, însă după o
perioadă mai îndelungată de timp. Dacă, în schimb, imediat după amenin-
ţare, făptuitorul şi săvârşeşte răul pe care l-a anticipat, ameninţarea va fi
absorbită în conţinutul noii infracţiuni (spre exemplu, îl ameninţă ca îl
loveşte şi îl şi loveşte).
Infracţiunea de ameninţare va fi absorbită, ca element constitutiv, în
conţinutul infracţiunii de şantaj (art. 194 C. pen.), de tâlhărie (art. 211
C. pen.), de ultraj (art. 239 C. pen.) sau ca element circumstanţial agra-
vant în conţinutul infracţiunii de purtare abuzivă (art. 250 C. pen.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plânge-
rea prealabilă a persoanei vătămate şi împăcarea părţilor înlătură răspun-
derea penală. Competenţa de judecată aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este de competenţa organelor de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, cu un conţinut
asemănător, principalele deosebiri fiind cu privire la condiţiile ataşate
elementului material – ameninţarea poate fi îndreptată împotriva oricărei
persoane şi fapta trebuie să fie de natură să îi provoace o stare de
temere.

C. pen., art. 193: Ameninţarea Noul C. pen., art. 206: Ameninţarea

(1) Fapta de a ameninţa o persoană
cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei
fapte păgubitoare îndreptate împotriva
ei, a soţului ori a unei rude apropiate,
dacă este de natură să o alarmeze, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
un an sau cu amendă, fără ca pedeap-
sa aplicată să poată depăşi sancţiunea
(1) Fapta de a ameninţa o persoană
cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei
fapte păgubitoare îndreptate împotriva
sa ori a altei persoane, dacă este de
natură să îi producă o stare de temere,
se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la un an sau cu amendă, fără ca
pedeapsa aplicată să poată depăşi
142 Curs de drept penal. Partea specială 

prevăzută de lege pentru infracţiunea sancţiunea prevăzută de lege pentru

care a format obiectul ameninţării.
(2) Acţiunea penală se pune în miş-
care la plângerea prealabilă a persoa-
nei vătămate.
(3) Împăcarea părţilor înlătură răs-
punderea penală.
infracţiunea care a format obiectul
ameninţării.
(2) Acţiunea penală se pune în miş-
care la plângerea prealabilă a persoa-
nei vătămate.

§6. Şantajul – art. 194 

I. Fapta incriminată  
Art. 194 C. pen.: „(1) Constrângerea unei persoane, prin violenţă sau
ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta
este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru
altul, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(2) Când constrângerea constă în ameninţarea cu darea în vileag a
unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ame-
ninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată, pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este libertatea persoanei. Obiectul juridic spe-
cific principal este reprezentat de libertatea psihică a persoanei. Există,
uneori, şi un obiect juridic adiacent – integritatea fizică a persoanei (când
elementul material se realizează prin violenţe) sau relaţiile patrimoniale
(când persoana vătămată este constrânsă să dea sau să facă ceva de
natură patrimonială). Obiectul material, de regulă, nu există. Atunci când
există obiect juridic secundar, există şi obiect material – corpul persoanei
sau un bun.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – fapta poate fi săvârşită de orice
persoană. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv este necircumstanţiat. Pluralitatea de victime împotriva
cărora se îndreaptă constrângerea determină o pluralitate de infracţiuni de
şantaj. Nu poate fi subiect pasiv o persoană juridică.
 Infracţiuni contra persoanei  143

IV. Condiţia premisă nu există.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de constrân-
gere, realizată prin ameninţare (în înţelesul art. 193 C. pen.) ori violenţă
(conform art. 180 C. pen.). Constrângerea poate fi de natură fizică ori psi-
hică şi urmăreşte să determine victima să dea, să facă, să nu facă ori să
sufere ceva. Acesta este obiectivul acţiunii de constrângere, însă victima
nu trebuie să se şi conformeze pentru a se reţine infracţiunea de şantaj.
În varianta agravată, elementul material constă doar într-o acţiune de
ameninţare, însă noţiunea de ameninţare are un alt sens decât cel din
varianta tip, un sens expres delimitat de alin. (2) al art. 194: ameninţarea
cu darea în vileag a unei fapte reale ori imaginare, compromiţătoare pen-
tru persoana ameninţată, soţul acesteia sau o rudă apropiată.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru libertatea psi-
hică a victimei. Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe
calificate prin scopul de a dobândi în mod injust un folos, pentru sine ori
pentru altul. Scopul trebuie urmărit, nu şi realizat. Mobilul nu prezintă rele-
vanţă pentru existenţa faptei, însă poate fi avut în vedere la individua-
lizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incrimi-
nate. Infracţiunea se consumă în momentul în care se realizează elemen-
tul material şi se produce urmarea imediată, respectiv în momentul încăl-
cării libertăţii psihice.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip [alin. (1)] şi
una agravată [alin. (2)], care se diferenţiază prin elementul material şi,
implicit, prin sancţiune.
Sancţiuni. Pentru varianta tip, limitele de pedeapsă cu închisoarea
sunt de la 6 luni la 5 ani, iar pentru varianta agravată, de la 2 la 7 ani.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Şantajul absoarbe infracţiunea de ame-
ninţare (art. 193 C. pen.) şi infracţiunea de loviri sau alte violenţe (art. 180
C. pen.), nu însă şi pe aceea de vătămare corporală (art. 181 C. pen.) ori
vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.), cu care intră în concurs.
144 Curs de drept penal. Partea specială 

Şantajul se diferenţiază de infracţiunea de tâlhărie (art. 211) prin mo-

mentul deposedării victimei. Astfel, în ipoteza şantajului, făptuitorul obţine
folosul material după un anumit interval de timp de la săvârşirea acţiunii
de constrângere. În schimb, în cazul tâlhăriei, odată cu exercitarea
violenţelor şi ameninţării se realizează deposedarea persoanei vătămate.
Infracţiunea de şantaj este absorbită în conţinutul infracţiunii de lipsire
de libertate în varianta agravată în care se cere un folos material sau
orice alt avantaj pentru eliberarea victimei [art. 189 alin. (2) C. pen.].
Dacă în vederea întreţinerii unui act sexual cu o persoană aceasta
este constrânsă, prin violenţe sau ameninţări, dacă victima cedează odată
cu exercitarea presiunii, se va reţine doar infracţiunea de viol. Dacă ce-
dează la un interval de timp mai îndepărtat, se va reţine doar infracţiunea
de şantaj.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată aparţine judecătoriei. Urmărirea penală este
efectuată de organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea de şantaj este incriminată şi în noul Cod penal, cu deosebiri
în ceea ce priveşte elementul material (acţiunea de constrângere, fără să
fie restrânsă la noţiunea la violenţe ori ameninţare) şi variantele în care
fapta este incriminată (există două variante agravate, una păstrându-se din
actualul Cod penal şi cealaltă se reţine atunci când scopul avut în vedere
de către făptuitor este de a obţine un folos material, varianta tip existând
atunci când se urmăreşte un folos nepatrimonial).

C. pen., art. 194: Şantajul Noul C. pen., art. 207: Şantajul

(1) Constrângerea unei persoane,
prin violenţă sau ameninţare, să dea,
să facă, să nu facă sau să sufere ceva,
dacă fapta este comisă spre a dobândi
în mod injust un folos, pentru sine sau
pentru altul, se pedepseşte cu închi-
soare de la 6 luni la 5 ani.
(2) Când constrângerea constă în
ameninţarea cu darea în vileag a unei
fapte reale sau imaginare, compromiţă-
toare pentru persoana ameninţată, pen-
tru soţul acesteia sau pentru o rudă
apropiată, pedeapsa este închisoarea
de la 2 la 7 ani.
(1) Constrângerea unei persoane să
dea, să facă, să nu facă sau să sufere
ceva, în scopul de a dobândi în mod in-
just un folos nepatrimonial, pentru sine
ori pentru altul, se pedepseşte cu închi-
soarea de la unu la 5 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sanc-
ţionează ameninţarea cu darea în vileag
a unei fapte reale sau imaginare, com-
promiţătoare pentru persoana ameninţată
ori pentru un membru de familie al
acesteia, în scopul prevăzut în alin. (1).
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)
şi alin. (2) au fost comise în scopul de a
 Infracţiuni contra persoanei  145

dobândi în mod injust un folos patrimoni-

al, pentru sine sau pentru altul, pedeap-
sa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

§7. Violarea secretului corespondenţei – art. 195 

I. Fapta incriminată 
Art. 195 C. pen.: „(1) Deschiderea unei corespondenţe adresate altuia
ori interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon,
telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanţă, fără drept, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează sustragerea, distrugerea
sau reţinerea unei corespondenţe, precum şi divulgarea conţinutului unei
corespondenţe, chiar atunci când a fost trimisă deschisă sau a fost
deschisă din greşeală, ori divulgarea conţinutului unei convorbiri sau
comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă
de acesta din greşeală sau din întâmplare.
(2¹) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au fost săvârşite de un
funcţionar care are obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi
confidenţialitatea informaţiilor la care are acces, pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
(4) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este libertatea persoanei. Obiectul juridic specific
principal este reprezentat de relaţiile sociale privind inviolabilitatea cores-
pondenţei. Există şi un obiect juridic adiacent, în ipoteza săvârşirii faptei în
forma agravată de la alin. (2¹) – buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu.
Obiectul material, de regulă, lipseşte. Însă, atunci când corespondenţa are
un suport material, acesta constituie obiect material al infracţiunii.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat, cu excepţia variantei agravate
din alin. (2¹), unde subiectul activ este calificat – funcţionarul care are obli-
gaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea infor-
146 Curs de drept penal. Partea specială 

maţiilor la care are acces. Participaţia penală este posibilă sub toate for-
mele: instigare, complicitate, coautorat (cu excepţia realizării elementului
material în modalitatea divulgării conţinutului prin viu grai).
Subiectul pasiv este necircumstanţiat.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă constă în preexistenţa unei corespondenţe ori a unei
convorbiri sau comunicări efectuate prin mijloace de transmitere la
distanţă: telefon, telegraf etc.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o acţiune de
deschidere [în varianta tip din alin. (1)], sustragere, distrugere, reţinere a
corespondenţei ori de divulgare a conţinutului corespondenţei, chiar şi
atunci când aceasta a fost trimisă deschisă [în varianta asimilată din
alin. (2)], sau printr-o acţiune de interceptare a unei convorbiri/comunicări
(în varianta tip) ori de divulgare a conţinutului acestora, chiar şi atunci
când făptuitorul a luat cunoştinţă de ele din greşeală sau din întâmplare
(în varianta asimilată). Cerinţa esenţială este ca oricare dintre aceste ac-
ţiuni să se facă fără drept. Urmarea imediată constă în încălcarea secre-
tului corespondenţei, valoare fundamentală protejată pe plan constituţio-
nal[1]. Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
Latura subiectivă. Vinovăţia este necesară sub forma intenţiei directe
ori indirecte. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa
infracţiunii, dar pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt incri-
minate. Infracţiunea se consumă în momentul în care se realizează ur-
marea imediată. Infracţiunea cunoaşte şi un moment al epuizării, dacă
elementul material se realizează în modalitatea reţinerii – momentul înce-
tării reţinerii.

[1]
Constituţia României, art. 28 – Secretul corespondenţei: „Secretul scrisorilor,
al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte
mijloace legale de comunicare este inviolabil”.
 Infracţiuni contra persoanei  147

Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip [alin. (1)] şi

una asimilată [alin. (2)], diferenţiate prin elementul material şi sancţionate
cu aceeaşi pedeapsă, la acestea adăugându-se şi o variantă agravată
[alin. (2¹)], care se raportează la cele anterioare şi care se particulari-
zează prin calificarea subiectului activ.
Sancţiuni. Pedeapsa pentru varianta tip şi cea asimilată este închi-
soarea de la 6 luni la 3 ani, iar pentru varianta agravată, de la 2 la 5 ani şi
interzicerea unor drepturi.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă infracţiunea se realizează în mo-
dalitatea sustragerii corespondenţei, se va reţine doar infracţiunea de vio-
lare a secretului corespondenţei [art. 195 alin. (2) C. pen.], nu şi infrac-
ţiunea de furt [art. 208 C. pen.].
Dacă distrugerea are ca obiect corespondenţa, se va reţine doar
infracţiunea de violare a secretului corespondenţei (art. 195 C. pen.), şi nu
cea de distrugere (art. 217 C. pen.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plân-
gerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea parţilor înlătură răs-
punderea penală. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine ju-
decătoriei. Urmărirea penală se efectuează de către organele de cer-
cetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, într-un alt capitol –
„Infracţiuni de serviciu”, cu modificări faţă de actuala reglementare, care
constau în introducerea unor cauze care înlătură caracterul penal al faptei
sau în schimbări de ordin lexical („comunicarea prin orice mijloc electronic
de comunicaţii” în loc de mijloace la distanţă sau telegraf).

C. pen., art. 195: Violarea secre-
tului corespondenţei
(1) Deschiderea unei corespon-
denţe adresate altuia ori interceptarea
unei convorbiri sau comunicări efec-
tuate prin telefon, telegraf sau prin alte
mijloace de transmitere la distanţă, fără
drept, se pedepseşte cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani.
Noul C. pen., art. 302: Violarea
secretului corespondenţei
(1) Deschiderea, sustragerea, dis-
trugerea sau reţinerea, fără drept, a
unei corespondenţe adresate altuia,
precum şi divulgarea fără drept a conţi-
nutului unei asemenea corespondenţe,
chiar atunci când aceasta a fost trimisă
deschisă ori a fost deschisă din gre-
148 Curs de drept penal. Partea specială
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sanc-
ţionează sustragerea, distrugerea sau
reţinerea unei corespondenţe, precum
şi divulgarea conţinutului unei cores-
pondenţe, chiar atunci când a fost tri-
misă deschisă sau a fost deschisă din
greşeală, ori divulgarea conţinutului
unei convorbiri sau comunicări intercep-
tate, chiar în cazul în care făptuitorul a
luat cunoştinţă de acesta din greşeală
sau din întâmplare.
(2¹) Dacă faptele prevăzute la alin. (1)
şi (2) au fost săvârşite de un funcţionar
care are obligaţia legală de a respecta
secretul profesional şi confidenţialitatea
informaţiilor la care are acces, pedeap-
sa este închisoarea de la 2 la 5 ani şi
interzicerea unor drepturi.
(3) Acţiunea penală se pune în miş-
care la plângerea prealabilă a persoa-
nei vătămate.
(4) Împăcarea părţilor înlătură răs-
punderea penală.
§8. Divulgarea secretului profesional – art. 196
I. Fapta incriminată  
Art. 196 C. pen.: „(1) Divulgarea, fără drept, a unor date, de către acela
căruia i-au fost încredinţate, sau de care a luat cunoştinţă în virtutea
 
şeală, se pedepsesc cu închisoare de
la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Interceptarea, fără drept, a unei
convorbiri sau a unei comunicări efec-
tuate prin telefon sau prin orice mijloc
electronic de comunicaţii se pedep-
seşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)
şi alin. (2) au fost săvârşite de un funcţio-
nar public care are obligaţia legală de a
respecta secretul profesional şi confiden-
ţialitatea informaţiilor la care are acces,
pedeapsa este închisoarea de la unu la 5
ani şi interzicerea unor drepturi.
(4) Divulgarea, difuzarea, prezen-
tarea sau transmiterea, către o altă per-
soană sau către public, fără drept, a
conţinutului unei convorbiri sau comu-
nicări interceptate, chiar în cazul în
care făptuitorul a luat cunoştinţă de
aceasta din greşeală sau din întâm-
plare, se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(5) Nu constituie infracţiune fapta
săvârşită:
a) dacă făptuitorul surprinde săvâr-
şirea unei infracţiuni sau contribuie la
dovedirea săvârşirii unei infracţiuni;
b) dacă surprinde fapte de interes
public, care au semnificaţie pentru viaţa
comunităţii şi a căror divulgare prezintă
avantaje publice mai mari decât preju-
diciul produs persoanei vătămate.
(6) Acţiunea penală se pune în miş-
care la plângerea prealabilă a persoa-
nei vătămate.
 
 Infracţiuni contra persoanei  149

profesiei ori funcţiei, dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei
persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
(3) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic îl reprezintă libertatea persoanei. Obiectul juri-
dic specific constă în relaţiile sociale referitoare la libertatea persoanei de
a comunica informaţii confidenţiale unor profesionişti şi de a i se menţine
confidenţialitatea acestor informaţii. Obiectul material lipseşte.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat: orice persoană căreia, în virtutea
funcţiei ori a profesiei, îi sunt încredinţate ori intră în contact cu anumite
date confidenţiale. Participaţia penală este posibilă sub forma instigării ori
a complicităţii, nu şi a coautoratului, datorită calificării subiectului activ.
Subiectul pasiv este necircumstanţiat.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în preexistenţa unor date confidenţiale, care au fost în-
credinţate sau de care s-a luat cunoştinţă în virtutea profesiei ori funcţiei.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea sau
inacţiunea de divulgare a unor date confidenţiale. Cerinţele esenţiale
ataşate elementului material sunt: divulgarea să se facă fără drept şi fapta
să fie de natură a aduce prejudicii unei persoane (prejudiciile să fie previ-
zibile, nu trebuie să se şi producă). Urmarea imediată constă în încăl-
carea libertăţii persoanei. Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-
recte. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii,
ci doar pentru individualizarea pedepsei.

 
150 Curs de drept penal. Partea specială 

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incrimi-
nate. Infracţiunea se consumă în momentul în care se realizează elemen-
tul material. Poate fi săvârşită în forma continuată, momentul epuizării
fiind acela în care încetează activitatea infracţională.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 3 luni la 2 ani, alternativ cu
amendă.

VII. Explicaţii de interes practic 
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plân-
gerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răs-
punderea penală. Competenţa de judecată aparţine în primă instanţă
judecătoriei. Urmărirea penală este efectuată de către organele de cer-
cetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal incriminează această infracţiune sub acelaşi titlu, cu
deosebirea că acţiunea de divulgare trebuie să vizeze nu orice informaţii,
ci doar informaţiile cu privire la viaţa privată a unei persoane.

C. pen., art. 196: Divulgarea se-
cretului profesional
(1) Divulgarea, fără drept, a unor
date, de către acela căruia i-au fost
încredinţate, sau de care a luat cu-
noştinţă în virtutea profesiei ori funcţiei,
dacă fapta este de natură a aduce pre-
judicii unei persoane, se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în miş-
care la plângerea prealabilă a persoa-
nei vătămate.
(3) Împăcarea părţilor înlătură răs-
punderea penală.
Noul C. pen., art. 227: Divulgarea
secretului profesional
(1) Divulgarea, fără drept, a unor
date sau informaţii privind viaţa privată a
unei persoane, de natură să aducă un
prejudiciu unei persoane, de către acela
care a luat cunoştinţă despre acestea în
virtutea profesiei ori funcţiei şi care are
obligaţia păstrării confidenţialităţii cu
privire la aceste date, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu
amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în miş-
care la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
Capitolul III. Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală 

§1. Violul – art. 197 

I. Fapta incriminată  
Art. 197 C. pen.: „(1) Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de
sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând
de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedep-
seşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor
drepturi, dacă:
a) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună;
b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în
tratamentul făptuitorului;
b1) victima este membru al familiei;
c) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii.
(3) Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 25 de ani şi interzicerea
unor drepturi, dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani, iar dacă fapta a
avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închi-
soarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(4) Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic constă în libertatea şi inviolabilitatea vieţii
sexuale. Obiectul juridic specific principal coincide cu obiectul juridic ge-
neric. Există şi un obiect juridic secundar – viaţa, integritatea corporală ori
sănătatea victimei, precum şi libertatea psihică. Obiectul material este
corpul persoanei în viaţă.

 
152 Curs de drept penal. Partea specială 

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat: poate săvârşi fapta incriminată
orice persoană, bărbat sau femeie, indiferent de vârstă, chiar minorul care
răspunde penal. În cazul unora dintre variantele agravate, subiectul activ
este circumstanţiat: în ipoteza alin. (2), subiectul activ constă într-o plu-
ralitate de autori [lit. a)], este persoana în îngrijirea, ocrotirea, educarea,
paza sau în tratamentul căreia se află victima [lit. b)] ori este membru de
familie cu victima [lit. b¹)].
Participaţia penală este posibilă doar sub forma instigării ori a com-
plicităţii, nu şi a coautoratului. În ipoteza săvârşirii infracţiunii de viol de
către mai multe persoane care execută nemijlocit acte specifice elemen-
tului material al acesteia, fiecare va răspunde pentru săvârşirea infracţiunii
de viol în varianta agravată de la alin. (2) lit. a).
Subiectul pasiv este necircumstanţiat – orice persoană fizică în viaţă.
În cazul unora dintre variantele agravate, acesta este calificat: în cazul
alin. (2) lit. b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în
tratamentul făptuitorului, în cazul lit. b¹) victima este membru de familie cu
făptuitorul; în varianta de la alin. (3) victima este un minor care nu a
împlinit vârsta de 15 ani.

IV. Condiţia premisă nu există.  

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă într-un act sexual, de
orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex. Noţiunea de
„act sexual, de orice natură” a fost explicată de instanţa supremă printr-un
recurs în interesul legii: „orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii
sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între per-
soane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând
de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa”[1].

[1]
I.C.C.J., Secţiile unite, Decizia nr. III/2005: „1. Prin act sexual de orice
natură, susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 din
Codul penal, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin
folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau
de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a
se apăra ori de a-şi exprima voinţa. 2. Prin acte de perversiune sexuală, în
accepţiunea prevederilor art. 201 din Codul penal, se înţelege orice alte modalităţi
de obţinere a unei satisfacţii sexuale decât cele arătate la pct. 1” (M. Of. nr. 867
din 27 septembrie 2005).
 Infracţiuni contra persoanei  153

Cerinţa esenţială ataşată elementului material este ca actul sexual să

se realizeze prin constrângere (fizică ori psihică) ori profitând de imposi-
bilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa (aceasta poate
avea cauze variate: stare de oboseală, infirmitate fizică etc.). Urmarea
imediată principală constă în încălcarea libertăţii sexuale. Există şi o ur-
mare imediată adiacentă – vătămarea corporală gravă sau chiar decesul
victimei. Legătura de cauzalitate principală rezultă ex re, iar cea secun-
dară trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia, ca regulă, este prezentă sub forma
intenţiei directe, însă, în ipoteza variantelor agravate de la alin. (2) lit. c)
ori de la alin. (3), forma de vinovăţie este praeterintenţia. Mobilul şi scopul
nu prezintă importanţă în ceea ce priveşte existenţa faptei, ci doar pentru
individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Ten-
tativa este incriminată, însă este posibilă doar tentativa întreruptă. Infrac-
ţiunea se consumă în momentul în care se realizează elementul material.
Poate cunoaşte şi un moment al epuizării, în ipoteza unor acte sexuale
repetate – momentul încetării săvârşirii actului sexual.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi două
variante agravate.
Prima variantă agravată, prevăzută în alin. (2), este construită pe baza
a patru situaţii distincte:
a) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună:
violul este săvârşit în contextul unei pluralităţi de subiecţi activi, care reali-
zează activitatea infracţională prin mai multe acte de executare, diferite, în
aceeaşi împrejurare, simultan ori succesiv. Fiecare dintre aceştia va
răspunde ca autor al violului în varianta agravată. Este însă posibil să se
realizeze un singur act sexual, caz în care se reţine autorat şi complicitate
la viol în aceeaşi variantă agravată. Este o circumstanţă reală, care se
răsfrânge asupra instigatorilor şi complicilor anteriori, dacă au cunoscut-o;
b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în trata-
mentul făptuitorului (autor, instigator, complice): este o relaţie de subor-
donare, supunere, de care profită subiectul activ. Este o circumstanţă
personală, care nu se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi;
b¹) violul este comis asupra unui membru de familie: noţiunea este
explicată în art. 149¹ C. pen. – „prin membru de familie se înţelege soţul
sau ruda apropiată, dacă acesta din urmă locuieşte şi gospodăreşte îm-
154 Curs de drept penal. Partea specială 

preună cu făptuitorul” –, definiţie care trebuie coroborată cu art. 149

C. pen., care defineşte noţiunea de rudă apropiată. Subiectul activ şi cel
pasiv sunt calificaţi;
c) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii: este o urmare imediată secundară, mai gravă decât cea
urmărită ori acceptată.
A doua variantă agravată, prevăzută în alin. (3), are în vedere două
ipoteze:
– victima este minor, care nu avea împlinită vârsta de 15 ani la data
săvârşirii violului: subiectul pasiv este circumstanţiat şi făptuitorul trebuie
să cunoască acest lucru sau să poată să îl prevadă. Eroarea asupra
vârstei înlătură reţinerea agravantei. Dacă actul sexual nu se exercită prin
constrângere, se va reţine infracţiunea de act sexual cu un minor (art. 198
C. pen.). Indiferent de existenţa constrângerilor, dacă vârsta minorului
este mult prea mică, se va reţine infracţiunea de viol, întrucât victima se
află în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa. Este o circumstanţă reală,
care se răsfrânge asupra participanţilor;
– violul a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei: această
urmare adiacentă este mai gravă decât cea urmărită ori acceptată.
Violenţele au fost exercitate în vederea săvârşirii violului, nu a uciderii vic-
timei (praeterintenţie). Sinuciderea intervine din cauza violului fie înainte,
pentru a îl evita, fie după consumarea acestuia. Dacă a existat intenţia de
a ucide victima violului, se reţine concurs între infracţiunea de viol şi cea
de omor calificat [art. 175 alin. (1) lit. h) C. pen.].
Sancţiuni. Pentru varianta tip, art. 197 prevede pedeapsa cu închi-
soarea între 3 şi 10 ani. Pentru varianta agravată de la alin. (2), limitele
pedepsei sunt între 5 şi 18 ani, iar pentru varianta agravată de la alin. (3),
între 10 şi 25 de ani, dacă subiectul pasiv este minor sub 15 ani, şi între
15 şi 25 de ani, dacă a intervenit moartea sau sinuciderea victimei. Pentru
toate variantele se aplică şi pedeapsa interzicerii unor drepturi.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Aşa cum am precizat şi atunci când am
analizat infracţiunea de lipsire de libertate, trebuie stabilită conexiunea
între aceasta şi infracţiunea de viol. Dacă privarea de libertate se menţine
doar pe perioada necesară realizării actului sexual, atunci se va reţine
doar infracţiunea de viol, lipsirea de libertate fiind absorbită. Dacă, în
schimb, privarea de libertate continuă şi după consumarea infracţiunii de
viol, se va reţine concurs de infracţiuni între viol şi lipsire de libertate.
 Infracţiuni contra persoanei  155

Infracţiunea de viol în varianta tip [alin. (1)] absoarbe infracţiunea de

ameninţare (art. 193 C. pen.) şi pe cele de loviri şi alte violenţe şi vătăma-
re corporală (art. 180 C. pen., respectiv art. 181 C. pen.). Violul în varianta
agravată [alin. (2) lit. c)] absoarbe infracţiunea de vătămare corporală gra-
vă (art. 182 C. pen.), dacă aceasta din urmă a fost săvârşită cu praeterin-
tenţie. Dacă forma de vinovăţie a fost intenţia, directă ori indirectă, atunci
se va reţine existenţa unui concurs de infracţiuni între art. 197 C. pen. în
varianta tip şi art. 182 C. pen.
În ceea ce priveşte raportul sexual între rude în linie directă, când vic-
tima este şi membru de familie, raport obţinut prin constrângere sau profi-
tând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa,
instanţa supremă a decis că se va reţine în concurs ideal infracţiunea de
viol [art. 197 alin. (1) raportat la (2) lit. b¹) C. pen.] şi infracţiunea de incest
(art. 203 C. pen.). Dacă se reţine aceeaşi ipoteză, dar, în plus, victima,
membru de familie, a fost subiect pasiv al infracţiunii de viol atât înainte
de împlinirea vârstei de 15 ani, cât şi după acest moment, instanţa su-
premă a decis că se va reţine concurs între infracţiunea de viol [art. 197
alin. (1) raportat la alin. (2) lit. b¹) şi alin. (3) teza I] şi infracţiunea de incest
(art. 203), ambele în formă continuată [art. 41 alin. (2) C. pen.][1].
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plânge-
rea prealabilă a persoanei vătămate, în ipoteza săvârşirii violului în va-
rianta tip, iar în celelalte ipoteze funcţionează principiul oficialităţii răspun-
derii penale. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecăto-
riei, cu excepţia variantei agravate de la alin. (3), care este de competenţa
tribunalului. Urmărirea penală este efectuată de organele de cercetare
penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, care, spre deosebire
de actuala reglementare, explică sensul noţiunii de act sexual, introduce

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 17/2008: „1. Raportul sexual săvârşit în
realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, atunci când victima este membru al
familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit 15
ani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol prevăzute de art. 197
alin. (1) raportat la alin. 2 lit. b1) şi alin. (3) teza I, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din
Codul penal. 2. Infracţiunea de viol, în modalitatea raportului sexual, prevăzută de
art. 197 alin. (1) din Codul penal raportat la alin. 2 lit. b1) şi alin. (3) teza I din
Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal, se va reţine în concurs
cu infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, cu aplicarea
art. 41 alin. (2) din Codul penal” (M. Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008).
156 Curs de drept penal. Partea specială
noi agravate, ridică vârsta minimă de protecţie a minorului de la 15 la 16
ani şi reduce limitele pedepselor.
C. pen., art. 197: Violul
(1) Actul sexual, de orice natură, cu
o persoană de sex diferit sau de acelaşi
sex, prin constrângerea acesteia sau
profitând de imposibilitatea ei de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10
ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Pedeapsa este închisoarea de la
5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi,
dacă:
a) fapta a fost săvârşită de două
sau mai multe persoane împreună;
b) victima se află în îngrijirea, ocro-
tirea, educarea, paza sau în tratamentul
făptuitorului;
b1) victima este membru al familiei;
c) s-a cauzat victimei o vătămare
gravă a integrităţii corporale sau a să-
nătăţii.
(3) Pedeapsa este închisoarea de la
10 la 25 de ani şi interzicerea unor
drepturi, dacă victima nu a împlinit
vârsta de 15 ani, iar dacă fapta a avut
ca urmare moartea sau sinuciderea vic-
timei, pedeapsa este închisoarea de la
15 la 25 de ani şi interzicerea unor
drepturi.
(4) Acţiunea penală pentru fapta
prevăzută în alin. (1) se pune în miş-
care la plângerea prealabilă a per-
soanei vătămate.
 
Noul C. pen., art. 218: Violul
(1) Raportul sexual, actul sexual
oral sau anal cu o persoană, săvârşit
prin constrângere, punere în imposibili-
tate de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa sau profitând de această stare,
se pedepseşte cu închisoarea de la 3
la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sanc-
ţionează orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală comise în condiţiile
alin. (1).
(3) Pedeapsa este închisoarea de
la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi atunci când:
a) victima se află în îngrijirea, ocro-
tirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
b) victima este rudă în linie directă,
frate sau soră;
c) victima nu a împlinit vârsta de 16
ani;
d) fapta a fost comisă în scopul pro-
ducerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vătăma-
rea corporală;
f) fapta a fost săvârşită de două sau
mai multe persoane împreună.
(4) Dacă fapta a avut ca urmare
moartea victimei, pedeapsa este închi-
soarea de la 7 la 18 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(5) Acţiunea penală pentru fapta
prevăzută în alin. (1) şi alin. (2) se pune
în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
(6) Tentativa la infracţiunile prevă-
zute în alin. (1)-(3) se pedepseşte.
 Infracţiuni contra persoanei  157

§2. Actul sexual cu un minor – art. 198 

I. Fapta incriminată  
Art. 198 C. pen.: „(1) Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de
sex diferit sau de acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează actul sexual, de orice
natură, cu o persoana de sex diferit sau de acelaşi sex între 15-18 ani,
dacă fapta este săvârşită de tutore sau curator ori de către supraveghetor,
îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea
sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea
ori influenţa sa asupra acesteia.
(3) Dacă actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau
de acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 18 ani, a fost determinat de
oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct sau
indirect, victimei, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani şi inter-
zicerea unor drepturi.
(4) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)-(3) au fost săvârşite în scopul
producerii de materiale pornografice, pedeapsa este închisoarea de la 5
la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă pentru realizarea acestui
scop s-a folosit constrângerea, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18
ani şi interzicerea unor drepturi.
(5) Când fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită în împrejurările
prevăzute în art. 197 alin. (2) lit. b) ori dacă faptele prevăzute în alin. (1)-
(4) au avut urmările prevăzute în art. 197 alin. (2) lit. c), pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
(6) Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei,
pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor
drepturi”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic constă în libertatea şi inviolabilitatea vieţii
sexuale. Obiectul juridic specific principal este reprezentat de libertatea şi
inviolabilitatea vieţii sexuale a minorului care nu a împlinit vârsta de 15
ani. Există şi un obiect juridic secundar, în ipoteza variantelor agravate –
viaţa, integritatea corporală ori sănătatea victimei. Obiectul material este
corpul minorului sub 15 ani, în viaţă, cu care are loc actul sexual.
158 Curs de drept penal. Partea specială 

III. Subiecţii 
Subiectul activ este, de regulă, necircumstanţiat, putând săvârşi fapta
orice persoană, indiferent de sex ori de vârstă. Dacă şi subiectul activ are
o vârstă sub cea de 15 ani, atunci ambii sunt subiecţi activi ai infracţiunii
prevăzute în art. 198 C. pen. Suntem, totuşi, în prezenţa unui subiect activ
calificat în ipoteza variantei agravate de la alin. (2) – tutorele, curatorul,
supraveghetorul, îngrijitorul, medicul curant, profesorul sau educatorul
minorului – şi în cazul variantei agravate de la alin. (5) teza I – persoana
în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul căreia se află
victima minor. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv este calificat – minorul care nu a împlinit vârsta de 15
ani (în varianta tip) ori minorul cu vârsta între 15 şi 18 ani [în varianta asi-
milată din alin. (2)] sau minorul care nu a împlinit vârsta de 18 ani [în vari-
anta agravată din alin. (3)]. Dacă minorul are o vârstă mult prea mică
(spre exemplu, 5 ani), se poate presupune lipsa consimţământului şi
atunci se realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de viol.

IV. Condiţia premisă nu există.  

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-un act sexual
de orice natură, noţiunea fiind explicată foarte vag de instanţa supremă,
după cum am amintit anterior în ipoteza violului, prin Decizia nr. III/2005:
orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului
sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi
sex.
Spre deosebire de infracţiunea de viol, lipseşte cerinţa esenţială a obţi-
nerii acestui act sexual prin constrângere ori profitând de imposibilitatea
victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa. Prin urmare, elementul
material constă într-un act sexual de orice natură, liber consimţit.
Există o cerinţă esenţială ataşată elementului material în ipoteza vari-
antei asimilate – actul sexual trebuie să fie obţinut de către subiectul activ
calificat în considerarea calităţii sale, profitând de aceasta ori abuzând de
încrederea victimei. De asemenea, este ataşată o condiţie esenţială ele-
mentului material şi în ipoteza variantei agravate de la alin. (3), respectiv
actul sexual de orice natură să fie determinat de oferirea sau darea de
bani ori alte foloase de către făptuitor, direct ori indirect, victimei.
 Infracţiuni contra persoanei  159

Urmarea imediată principală constă în încălcarea libertăţii sexuale a

minorului. Există, în situaţia unora dintre variantele agravate, şi o urmare
imediată adiacentă: vătămarea corporală gravă, în înţelesul noţiunii din
art. 182 C. pen. [în varianta agravată din alin. (5)], ori decesul sau sinuci-
derea victimei [în varianta din alin. (6)]. Legătura de cauzalitate principală
rezultă din materialitatea faptei, iar cea secundară trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă, de regulă, sub forma intenţi-
ei directe, cu excepţia urmărilor imediate din alin. (5) teza a II-a şi alin. (6)
care, pentru a conduce la reţinerea infracţiunii de act sexual cu un minor,
trebuie să fie săvârşite cu praeterintenţie. Pentru reţinerea faptei în ipo-
teza din alin. (4), forma de vinovăţie trebuie să fie intenţia directă calificată
prin scopul obţinerii de materiale pornografice. Făptuitorul trebuie să cu-
noască vârsta minorului, prin împrejurări obiective (aspectul fizic al aces-
tuia) ori subiective (i-a fost adusă la cunoştinţă). Eroarea asupra vârstei
minorului înlătură caracterul penal al faptei, în baza art. 51 C. pen.[1]
Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, cu
excepţia situaţiei mai sus precizate. Acestea pot fi însă avute în vedere la
individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate. Doat
tentativa imperfectă este posibilă şi se pedepseşte. Infracţiunea se consu-
mă în momentul realizării elementului material. Poate fi săvârşită şi în
formă continuată, momentul epuizării fiind acela al încetării activităţii
infracţionale.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip, una asi-
milată şi patru variante agravate. Varianta tip [alin. (1)] se deosebeşte de
cea asimilată [alin. (2)] prin vârsta subiectului pasiv calificat (în vârstă de
până la 15 ani, în prima variantă, şi cu vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani,

[1]
C. pen., art. 51 – Eroarea de fapt: „(1) Nu constituie infracţiune fapta prevă-
zută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoş-
tea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al
faptei.
(2) Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu
a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care le-
gea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împre-
jurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.
(4) Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură carac-
terul penal al faptei.”
160 Curs de drept penal. Partea specială 

în a doua variantă) şi relaţia de subordonare dintre subiectul activ şi cel

pasiv (făptuitorul este tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor, medic cu-
rant, profesor sau educator, a abuzat de încrederea victimei ori de
autoritatea/influenţa asupra acesteia).
Prima variantă agravată, din alin. (3), se raportează la ambele variante
anterioare şi se reţine atunci când minorul a fost determinat să săvâr-
şească un act sexual de orice natură prin oferirea sau darea de bani ori
alte foloase, varianta reţinându-se inclusiv în ipoteza în care subiectul
pasiv practică prostituţia.
A doua variantă agravată, din alin. (4), se raportează la toate
variantele anterioare şi se particularizează prin realizarea elementului
material al infracţiunii cu intenţia directă calificată prin scopul producerii de
materiale pornografice, indiferent dacă acest lucru a fost obţinut de bună-
voie sau prin constrângere.
A treia variantă agravată, din alin. (5), se bazează pe două ipoteze, pe
care le regăsim şi în conţinutul agravant al infracţiunii de viol. Prima ipo-
teză se raportează doar la prima variantă, prevăzută în alin. (1), şi presu-
pune săvârşirea actului sexual de orice natură cu un minor sub 15 ani,
care se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul
făptuitorului. A doua ipoteză se raportează la alin. (1)-(4) şi constă în
săvârşirea unui act sexual de orice natură cu un minor sub 15 ani, care
are ca urmare vătămarea corporală gravă a minorului.
A patra variantă agravată, prevăzută în alineatul final, se raportează la
toate variantele anterioare şi se referă la situaţia în care, în urma săvârşirii
actului sexual de orice natură, intervine decesul sau sinuciderea victimei,
forma de vinovăţie fiind praeterintenţia.
Sancţiuni. Pentru varianta tip şi cea asimilată pedeapsa este închi-
soarea de la 3 la 10 ani. Pentru prima variantă agravată sancţiunea este
închisoarea de la 3 la 12 ani, pentru varianta din alin. (4) pedeapsa este
diferenţiată după cum materialele pornografice se obţin fără constrângere
(închisoarea de la 5 la 15 ani) ori folosind constrângerea (închisoarea de
la 5 la 18 ani). În ipoteza variantei agravate din alin. (5), limitele de pe-
deapsă variază între 5 şi 18 ani, iar pentru varianta finală sancţiunea este
închisoarea de la 15 la 25 de ani. În orice variantă ar fi săvârşită infrac-
ţiunea, pe lângă pedeapsa cu închisoarea legea prevede şi pedeapsa
interzicerii unor drepturi.

 
 Infracţiuni contra persoanei  161

VII. Explicaţii de interes practic 
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei, cu ex-
cepţia ipotezei din alin. (6), care, conform art. 27 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,
este de competenţa tribunalului. Urmărirea penală este efectuată de către
organele de cercetare penală, exceptând ipoteza din alin. (6), când, con-
form dispoziţiilor art. 209 alin. (3) C. proc. pen., urmărirea penală este
efectuată în mod obligatoriu de către procuror.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal reţine această infracţiune, delimitează expres sensul
noţiunii de act sexual de orice natură, stabileşte limite concrete de vârstă
până la care şi între care se oferă protecţie penală minorului şi, de
asemenea, înlătură unele dintre variantele din actualul Cod penal, dar şi
introduce alte variante agravate.

C. pen., art. 198: Actul sexual cu
un minor
(1) Actul sexual, de orice natură, cu
o persoană de sex diferit sau de acelaşi
sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la
10 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţio-
nează actul sexual, de orice natură, cu o
persoană de sex diferit sau de acelaşi sex
între 15-18 ani, dacă fapta este săvârşită
de tutore sau curator ori de către
supraveghetor, îngrijitor, medic curant,
profesor sau educator, folosindu-se de
calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat
de încrederea victimei sau de autoritatea
ori influenţa sa asupra acesteia.
(3) Dacă actul sexual, de orice
natură, cu o persoană de sex diferit sau
de acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta
de 18 ani, a fost determinat de oferirea
sau darea de bani ori alte foloase de
către făptuitor, direct sau indirect, victi-
mei, pedeapsa este închisoarea de la 3
la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Noul C. pen., art. 220: Actul sexu-
al cu un minor
(1) Raportul sexual, actul sexual
oral sau anal, precum şi orice alte acte
de penetrare vaginală sau anală co-
mise cu un minor cu vârsta între 13 şi
15 ani se pedepsesc cu închisoarea de
la unu la 5 ani.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), să-
vârşită asupra unui minor care nu a îm-
plinit vârsta de 13 ani, se pedepseşte
cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzi-
cerea exercitării unor drepturi.
(3) Fapta prevăzută în alin. (1), co-
misă de un major cu un minor cu vârsta
între 13 şi 18 ani, când majorul a abu-
zat de autoritatea ori influenţa sa asu-
pra victimei, se pedepseşte cu închi-
soarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(4) Fapta prevăzută în alin. (1)-(3)
se sancţionează cu închisoarea de la 3
la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi, atunci când:
162 Curs de drept penal. Partea specială 

(4) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)- a) minorul este rudă în linie directă,
(3) au fost săvârşite în scopul producerii frate sau soră;
de materiale pornografice, pedeapsa b) minorul se află în îngrijirea, ocro-
este închisoarea de la 5 la 15 ani şi in- tirea, educarea, paza sau tratamentul
terzicerea unor drepturi, iar dacă pentru făptuitorului;
realizarea acestui scop s-a folosit con- c) a fost comisă în scopul producerii
strângerea, pedeapsa este închisoarea de materiale pornografice.
de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor (5) Faptele prevăzute în alin. (1) şi
drepturi. alin. (2) nu se sancţionează dacă dife-
(5) Când fapta prevăzută în alin. (1) renţa de vârstă nu depăşeşte 3 ani.
a fost săvârşită în împrejurările prevă-
zute în art. 197 alin. (2) lit. b) ori dacă
faptele prevăzute în alin. (1)-(4) au avut
urmările prevăzute în art. 197 alin. (2)
lit. c), pedeapsa este închisoarea de la
5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
(6) Dacă fapta a avut ca urmare
moartea sau sinuciderea victimei, pe-
deapsa este închisoarea de la 15 la 25
de ani şi interzicerea unor drepturi.

§3. Seducţia – art. 199 

I. Fapta incriminată  
Art. 199 C. pen.: „(1) Fapta aceluia care, prin promisiuni de căsătorie,
determină o persoană de sex feminin mai mică de 18 ani, de a avea cu el
raport sexual, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
(2) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic constă în libertatea şi inviolabilitatea vieţii sexuale.
Obiectul juridic specific este reprezentat de libertatea vieţii sexuale a minorei
în vârstă de până la 18 ani. Obiectul material lipseşte.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este o persoană de sex bărbătesc, aptă, din punct de
vedere fiziologic, să întreţină un raport sexual. Textul de lege nu specifică
o vârstă limită a subiectului activ, însă se poate presupune că ar trebui să
aibă peste 16 ani, căci aceasta este limita de la care se poate căsători.
 Infracţiuni contra persoanei  163

Participaţia penală este posibilă sub forma complicităţii ori a instigării, nu

şi a coautoratului.
Subiectul pasiv este o minoră cu vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani.
Dacă minora are sub 15 ani, se va reţine doar infracţiunea de act sexual
cu un minor, indiferent dacă a fost obţinut prin promisiuni de căsătorie ori
nu. Făptuitorul trebuie să cunoască vârsta victimei, eroarea asupra
acesteia înlăturând caracterul penal al faptei.

IV. Condiţia premisă nu există.  

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă într-un raport sexual (şi
nu act sexual de orice natură) întreţinut cu o minoră între 15 şi 18 ani,
obţinut prin promisiuni mincinoase de căsătorie. Urmarea imediată este o
stare de pericol pentru libertatea sexuală a minorei. Legătura de cauza-
litate rezultă din materialitatea faptei (ex re).
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe.
Cerinţa esenţială ataşată laturii subiective este ca promisiunea de căsă-
torie să aibă ca scop obţinerea unui raport sexual cu minora. Mobilul nu
are relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar poate fi avut în vedere la
individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt incri-
minate. Infracţiunea se consumă în momentul în care are loc raportul
sexual prin promisiuni mincinoase de căsătorie, adică în momentul reali-
zării elementului material.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

VII. Explicaţii de interes practic 
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu,
dar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Împăcarea nu presu-
pune neapărat căsătorie. Competenţa de judecată în primă instanţă
aparţine judecătoriei. Urmărirea penală se efectuează de către organele
de cercetare penală.
164 Curs de drept penal. Partea specială 

VIII. Aspecte tranzitorii 
În noul Cod penal această infracţiune nu mai este incriminată.

§4. Perversiunea sexuală – art. 201 

I. Fapta incriminată  
Art. 201 C. pen.: „(1) Actele de perversiune sexuală săvârşite în public
sau dacă au produs scandal public se pedepsesc cu închisoare de la unu
la 5 ani.
(2) Actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit
vârsta de 15 ani se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzi-
cerea unor drepturi.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi actele de perversiune
sexuală cu o persoană între 15-18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore
sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor
sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de
încrederea victimei sau de autoritatea ori influenţa sa asupra acesteia.
(31) Dacă actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a
împlinit vârsta de 18 ani au fost determinate de oferirea sau darea de bani
ori alte foloase de către făptuitor, direct sau indirect, victimei, pedeapsa
este închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
(32) Dacă faptele prevăzute în alin. (2), (3) şi (31) au fost săvârşite în
scopul producerii de materiale pornografice, pedeapsa este închisoarea
de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă pentru realizarea
acestui scop s-a folosit constrângerea, pedeapsa este închisoarea de la 5
la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
(4) Actele de perversiune sexuală cu o persoană în imposibilitate de a
se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere se pedepsesc
cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
(5) Dacă fapta prevăzută în alin. (1)-(4) are ca urmare vătămarea
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, pedeapsa este închisoarea
de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă are ca urmare
moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la
25 ani şi interzicerea unor drepturi”.
 Infracţiuni contra persoanei  165

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic constă în libertatea şi inviolabilitatea vieţii sexu-
ale. Obiectul juridic specific se referă la normala desfăşurare a vieţii sexu-
ale, dar şi la libertatea vieţii sexuale şi la viaţa, integritatea corporală şi să-
nătatea victimei, dacă avem în vedere obiectul juridic secundar. Obiectul
material constă în corpul persoanei.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – poate fi orice persoană, indi-
ferent de sex sau de aptitudinea fiziologică. În varianta tip, ambii partici-
panţi la săvârşirea actelor sexuale sunt autori ai infracţiunii de perversiune
sexuală. Participaţia penală, în varianta tip, este posibilă sub forma insti-
gării şi a complicităţii, iar în variantele agravate, sub toate formele:
coautorat, instigare, complicitate.
Subiectul pasiv în varianta tip nu există, iar în celelalte forme este un
minor în vârstă de până la 15 ani [alin. (2)], un minor cu vârsta între 15 şi
18 ani care se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea făptuitorului [alin. (3)],
orice persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani [alin. (3¹)], o persoană
care se află în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa
[alin. (4)].

IV. Condiţia premisă nu există.  

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă în acte de perversiune
sexuală, noţiune explicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un re-
curs în interesul legii[1]: „orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii
sexuale decât acte sexual de orice natură”. Astfel, constituie acte de per-
versiune sexuală orice acte/practici sexuale, altele decât actele sexuale
de orice natură, „nefireşti, care exprimă o manifestare anormală: sadism,
masochism, exhibiţionism, fetişism etc.”[2] Pentru existenţa infracţiunii, tre-
buie ca actele de perversiune sexuală să fie săvârşite în public sau să
producă scandal public.

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. III/2005, precit.
[2]
Exemple enumerate în motivarea Deciziei nr. III/2005, precit.
166 Curs de drept penal. Partea specială 

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru normala desfă-

şurare a vieţii sexuale. Urmarea imediată secundară există în ipoteza
variantei din alin. (5), care se raportează la toate variantele anterioare şi
constă într-o vătămare corporală gravă, în sensul art. 182 C. pen., sau în
moartea sau sinuciderea victimei. Legătura de cauzalitate rezultă ex re,
de regulă, dar trebuie dovedită în ipoteza existenţei urmării adiacente.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-
recte. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii,
cu excepţia variantei agravate din alin. (3²), unde actele de perversiune
sexuală au fost săvârşite cu scopul producerii de materiale pornografice.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
Tentativa este incriminată, dar este posibilă numai tentativa imperfectă,
care se reţine atunci când actele de perversiune sexuală, care au fost să-
vârşite în public sau au produs scandal public, au fost întrerupte. Infrac-
ţiunea se consumă în momentul în care se realizează elementul material,
atunci când au loc actele de perversiune sexuală în public sau atunci
când se săvârşesc şi produc scandal public. Infracţiunea poate dobândi
forma continuată, caz în care momentul epuizării este acela al încetării
actelor de perversiune sexuală, al ultimului act de acest fel.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi şase
variante agravate. Primele patru variante agravate [din alin. (2), (3), (3¹),
(3²)] sunt aceleaşi cu primele patru variante ale infracţiunii de act sexual
cu un minor, cu singura deosebire că fapta trebuie comisă în public ori să
producă scandal public, astfel că sunt valabile explicaţiile oferite la pre-
zentarea acelei infracţiuni. Varianta agravată din alin. (4) este aceeaşi cu
varianta tip a infracţiunii de viol – acte de perversiune sexuală cu o per-
soană aflată în imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa
ori prin constrângere, dar trebuie să fie săvârşite în public sau să producă
scandal public. Varianta agravată din alineatul final este corespunzătoare
şi identică acelora din alin. (5) teza a II-a şi alin. (6) ale art. 198 C. pen.
(actul sexual cu un minor): fapta care are ca urmare vătămarea corporală
gravă sau moartea ori sinuciderea victimei.
Sancţiuni. Infracţiunea este sancţionată, în varianta tip, cu închisoarea
de la 1 la 5 ani. În variantele agravate de la alin. (2) şi (3), limitele de pe-
deapsă sunt între 3 şi 10 ani, în varianta din alin. (3¹) închisoarea este
prevăzută între 3 şi 12 ani, în alin. (3²) de la 5 la 15 ani ori de la 5 la 18
ani, în funcţie de cum s-a încercat să se obţină scopul, prin constrângere
 Infracţiuni contra persoanei  167

ori fără folosirea acesteia. În ipoteza variantei din alin. (4) pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani, în alin. (5) teza I de la 5 la 18 ani, iar pentru
teza a II-a sancţiunea variază între 15 şi 25 de ani. Pedepsele sunt
aceleaşi şi în variantele infracţiunilor de viol şi de act sexual cu un minor,
care au fost preluate de art. 201 C. pen. În situaţia tuturor acestor variante
agravate ale infracţiunii de perversiune sexuală, pe lângă pedeapsa cu
închisoarea, se aplică şi pedeapsa interzicerii unor drepturi.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Nu se va reţine concurs de infracţiuni
între perversiune sexuală şi infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri
şi tulburarea liniştii publice (art. 321 C. pen.), ci doar perversiunea sexuală
(art. 201 C. pen.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală se efectuează de către organele de cercetare penală. De la
această regulă exista o singură excepţie, alin. (5) teza a II-a, când com-
petenţa aparţine tribunalului [art. 27 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.], iar urmări-
rea penală este de competenţa obligatorie a procurorului [art. 209 alin. (3)
C. proc. pen.].

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal nu mai incriminează această faptă.

§5. Corupţia sexuală – art. 202 

I. Fapta incriminată  
Art. 202 C. pen.: „(1) Actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui
minor sau în prezenţa unui minor se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni
la 5 ani.
(2) Când actele prevăzute la alin. (1) se săvârşesc în cadrul familiei,
pedeapsa este închisoarea de la unu la 7 ani.
(21) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) au fost săvârşite în scopul
producerii de materiale pornografice, maximul special al pedepsei se
majorează cu 2 ani.
168 Curs de drept penal. Partea specială 

(3) Ademenirea unei persoane în vederea săvârşirii de acte sexuale cu

un minor de sex diferit sau de acelaşi sex se pedepseşte cu închisoare de
la unu la 5 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic constă în libertatea vieţii sexuale. Obiectul juri-
dic specific este reprezentat de libertatea vieţii sexuale a minorului. Obiec-
tul material nu există.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – poate fi orice persoană, indife-
rent de sex sau de vârstă, inclusiv un minor. Participaţia penală este po-
sibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv este minorul, indiferent de vârsta acestuia.

IV. Condiţia premisă nu există.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material, în varianta tip, se realizează prin
actele cu caracter obscen (infracţiune comisivă). Cerinţa esenţială ataşată
elementului material este ca actele să fie săvârşite asupra minorului sau
în prezenţa acestuia. Codul penal nu defineşte noţiunea de acte cu
caracter obscen şi nici instanţa supremă, aşa cum se întâmplă în situaţia
actelor sexuale de orice natură, însă Legea nr. 196/2003 privind preveni-
rea şi combaterea pornografiei[1] prevede în art. 2 alin. (2): „prin acte cu
caracter obscen înţelege gesturi sau comportamente sexuale explicite,
săvârşite individual sau în grup, imagini, sunete ori cuvinte care prin sem-
nificaţia lor aduc ofensă la pudoare, precum şi orice alte forme de mani-
festare indecentă privind viaţa sexuală, dacă se săvârşesc în public”. Nu
suntem în prezenţa aceleiaşi noţiuni folosite de art. 202 C. pen., având în
vedere adăugarea din finalul articolului – „dacă se săvârşesc în public” –,
însă noţiunea lato sensu este aceeaşi. Prin urmare, înţelegem prin aceas-
tă noţiune o serie de gesturi, atitudini, reacţii şi alte forme de manifestare
privind viaţa sexuală, prin care se încalcă pudoarea şi moralitatea vieţii

[1]
Republicată în M. Of. nr. 87 din 4 februarie 2008.
 Infracţiuni contra persoanei  169

sexuale (nuditatea parţială sau totală, alte manifestări care sugerează

actul sexual).
În situaţia variantei asimilate, elementul material se realizează prin ac-
ţiunea de ademenire a unei persoane în vederea săvârşirii de acte
sexuale cu un minor de acelaşi sex sau de sex diferit.
Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru libertatea sexuală
a minorului. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-
recte. Făptuitorul trebuie să cunoască starea de minoritate a victimei,
eroarea supra vârstei înlăturând caracterul penal al faptei. În ipoteza
variantei asimilate şi a variantei agravate din alin. (2¹), forma de vinovăţie
este intenţia directă.
Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, ci
doar pentru individualizarea pedepsei, cu excepţia variantei agravate din
alin. (2¹), unde actele cu caracter obscen au fost săvârşite în scopul
producerii de materiale pornografice.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Este
posibilă doar tentativa imperfectă, care se şi pedepseşte. Infracţiunea se
consumă în momentul în care se realizează elementul material. Poate fi
săvârşită şi în formă continuă, caz în care se epuizează în momentul
săvârşirii ultimului act cu caracter obscen.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip, una asimi-
lată [alin. (3)] şi două variante agravate [alin. (2) şi (2¹)]. Prima variantă
agravată se particularizează printr-o cerinţă esenţială ataşată elementului
material – actele cu caracter obscen trebuie să fie săvârşite în cadrul
familiei, nu neapărat în prezenţa membrilor familiei, în sensul art. 149¹
C. pen. A doua variantă agravată se raportează la variantele anterioare şi
presupune săvârşirea actelor cu caracter obscen cu scopul producerii de
materiale pornografice.
Sancţiunea, în cazul variantei tip, constă în închisoarea de la 6 luni la
5 ani, în ipoteza variantei agravate din alin. (2) de la 1 la 7 ani, în situaţia
variantei agravate din alin. (2¹) maximul pedepselor prevăzute pentru
variantele anterioare se majorează cu 2 ani, iar în cazul variantei asimilate
pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani.

 
170 Curs de drept penal. Partea specială 

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă actele cu caracter obscen au fost
săvârşite în public, se va reţine concurs de infracţiuni între infracţiunea de
corupţie sexuală şi infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi
tulburarea liniştii publice (art. 321 C. pen.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală se efectuează de către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, sub denumirea de
„Coruperea sexuală a minorilor”, păstrându-se aceeaşi distincţie între
elementul material al infracţiunii de viol şi acela al coruperii de minori. În
noua incriminare regăsim o altă abordare a conţinutului legal al infrac-
ţiunii, noi variante agravate, iar vârsta de la care se oferă protecţie penală
pentru această infracţiune este de 13 ani.

C. pen., art. 202: Corupţia sexuală
(1) Actele cu caracter obscen să-
vârşite asupra unui minor sau în pre-
zenţa unui minor se pedepsesc cu în-
chisoare de la 6 luni la 5 ani.
(2) Când actele prevăzute la alin. (1)
se săvârşesc în cadrul familiei, pedeap-
sa este închisoarea de la unu la 7 ani.
(21) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)
şi (2) au fost săvârşite în scopul produ-
cerii de materiale pornografice, maxi-
mul special al pedepsei se majorează
cu 2 ani.
(3) Ademenirea unei persoane în
vederea săvârşirii de acte sexuale cu
un minor de sex diferit sau de acelaşi
sex se pedepseşte cu închisoare de la
unu la 5 ani.
Noul C. pen., art. 221: Coruperea
sexuală a minorilor
(1) Comiterea unui act de natură
sexuală, altul decât cel prevăzut în
art. 220, împotriva unui minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani, precum şi de-
terminarea minorului să suporte ori să
efectueze un astfel de act se pedep-
sesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Pedeapsa este închisoarea de la
2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi, atunci când:
a) minorul este rudă în linie directă,
frate sau soră;
b) minorul se află în îngrijirea, ocro-
tirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
c) fapta a fost comisă în scopul pro-
ducerii de materiale pornografice.
(3) Actul sexual de orice natură să-
vârşit de un major în prezenţa unui
minor care nu a împlinit vârsta de 13
ani se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 2 ani sau cu amendă.
 Infracţiuni contra persoanei  171

(4) Determinarea de către un major

a unui minor care nu a împlinit vârsta
de 13 ani să asiste la comiterea unor
acte cu caracter exhibiţionist ori la
spectacole sau reprezentaţii în cadrul
cărora se comit acte sexuale de orice
natură, precum şi punerea la dispoziţia
acestuia de materiale cu caracter por-
nografic se pedepsesc cu închisoare de
la 3 luni la un an sau cu amendă.
(5) Faptele prevăzute în alin. (1) nu
se sancţionează dacă diferenţa de
vârstă nu depăşeşte 3 ani.

§6. Incestul – art. 203 

I. Fapta incriminată  
Art. 203 C. pen.: „Raportul sexual între rude în linie directă sau între
fraţi şi surori se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic constă în normalitatea şi moralitatea vieţii se-
xuale. Obiectul juridic specific, în ciuda plasării acestei infracţiuni în capitolul
referitor la viaţa sexuală, se referă la relaţiile de familie. În noul Cod penal,
operează o reconsiderare a obiectului juridic al acestei infracţiuni, fiind
plasată în capitolul „Infracţiuni contra familiei”. Obiectul material lipseşte.

III. Subiecţii 
Subiectul activ. Ambii parteneri ai infracţiunii au calitatea de subiecţi
activi circumstanţiaţi – sunt rude în linie directă (ascendenţi ori descen-
denţi) sau fraţi/surori. Aceştia trebuie să cunoască relaţia de rudenie care
există între ei, eroarea înlăturând caracterul penal al faptei, în baza art. 51
C. pen. Subiecţii activi trebuie să fie persoane de sex opus, având în ve-
dere că elementul material al infracţiunii constă într-un raport sexual. Nu
are relevanţă vârsta autorilor faptei incriminate. Participaţia penală este
posibilă sub forma instigării şi a complicităţii, nu şi a coautoratului –
fiecare este autor al infracţiunii de incest.
Subiectul pasiv nu există.
172 Curs de drept penal. Partea specială 

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în preexistenta relaţie de rudenie în linie directă sau de
frate şi soră dintre subiecţii activi.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă într-un raport sexual
normal între două persoane care se află într-o relaţie de rudenie specială.
Noţiunea de raport sexual nu include actele sexuale anale, orale, actele
de perversiune sexuală şi pe cele homosexuale, prin urmare, dacă
elementul material constă în vreuna dintre aceste acţiuni, chiar dacă ele
au loc între rude în linie directă, frate şi soră, nu se va reţine infracţiunea
de incest. Urmarea imediată constă în lezarea normalităţii vieţii sexuale.
Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe ori
indirecte. Mobilul şi scopul nu prezintă importanţă pentru existenţa infrac-
ţiunii, ci pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Ten-
tativa este incriminată, însă este posibilă doar tentativa imperfectă. Infrac-
ţiunea se consumă în momentul realizării elementului material – al între-
ţinerii raportului sexual între două persoane între care există relaţia de ru-
denie specială prevăzută în art. 203 C. pen. Infracţiunea poate fi săvârşită
şi în forma continuată, momentul epuizării fiind acela al încetării ultimului
raport sexual între subiecţii activi calificaţi.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 2 la 7 ani.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. În ceea ce priveşte raportul sexual între
rude în linie directă, când victima este şi membru de familie, raport obţinut
prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra
sau de a-şi exprima voinţa, instanţa supremă a decis[1] că se vor reţine în

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. II/2005: „Raportul sexual cu o persoană
de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea
acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima
 Infracţiuni contra persoanei  173

concurs ideal infracţiunea de viol [art. 197 alin. (1) raportat la alin. (2)
lit. b¹ C. pen.] şi infracţiunea de incest (art. 203 C. pen.). Dacă se reţine
aceeaşi ipoteză, dar, în plus, victima, membru de familie, a fost subiect
pasiv al infracţiunii de viol atât înainte de împlinirea vârstei de 15 ani, cât
şi după acest moment, instanţa supremă a decis că se va reţine concurs
între infracţiunea de viol [art. 197 alin. (1) raportat la alin. (2) lit. b¹) şi
alin. (3) teza I] şi infracţiunea de incest (art. 203), ambele în formă conti-
nuată [art. 41 alin. (2) C. pen.][1].
Dacă vreunul dintre partenerii actului sexual nu a împlinit vârsta de 15
ani, se va reţine concurs de infracţiuni între incest şi infracţiunea de act
sexual cu un minor.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală se efectuează de către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, cu acelaşi conţinut
legal, cu singurele deosebiri că limitele pedepsei au fost reduse – închi-
soarea de la 1 la 5 ani – şi că articolul a fost plasat în capitolul II – „Infrac-
ţiuni contra familiei”.

C. pen., art. 203: Incestul Noul C. pen., art. 377: Incestul

Raportul sexual între rude în linie Raportul sexual consimţit, săvârşit
directă sau între fraţi şi surori se pe- între rude în linie directă sau între fraţi
depseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. şi surori, se pedepseşte cu închisoarea
de la un an la 5 ani.

§7. Hărţuirea sexuală – art. 203¹ 

I. Fapta incriminată 
Art. 203¹ C. pen.: „Hărţuirea unei persoane prin ameninţare sau con-
strângere, în scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală, de către o
persoană care abuzează de autoritatea sau influenţa pe care i-o conferă

voinţa, constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) din Codul
penal şi alin. (2) lit. b1) din acelaşi articol (dacă victima locuieşte şi gospodăreşte
împreună cu făptuitorul), cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din
Codul penal, în concurs ideal” (M. Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005).
[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 17/2008, precit.
174 Curs de drept penal. Partea specială 

funcţia îndeplinită la locul de muncă se pedepseşte cu închisoare de la 3

luni la 2 ani sau cu amendă”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de libertatea vieţii sexuale.
Obiectul juridic specific constă în libertatea vieţii sexuale a unei persoane
aflate într-o relaţie de autoritate ori influenţă cu o altă persoană, în cadrul
relaţiilor de serviciu. Obiectul juridic secundar se referă la libertatea
psihică a persoanei şi la buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu. Obiectul
material lipseşte.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat – o persoană care îndeplineşte o
funcţie ce îi conferă autoritate ori influenţă în cadrul relaţiilor de serviciu.
Nu are relevanţă vârsta acesteia sau sexul. Poate fi subiect activ un şef,
patron, medic, profesor. Participaţia penală este posibilă doar sub forma
instigării ori a complicităţii.
Subiectul pasiv poate fi orice persoană, indiferent de vârstă, sex, care
se află într-o relaţie de influenţă ori autoritate cu autorul hărţuirii.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în relaţia de influenţă ori autoritate existentă între su-
biecţii infracţiunii. Nu trebuie neapărat să existe o relaţie de subordonare
între aceştia, ei se pot afla pe aceeaşi poziţie în relaţiile de serviciu, dar,
din alte motive (vârsta, spre exemplu), una dintre ele să poată exercita
influenţă asupra celeilalte.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acţiune de hărţuire,
care trebuie să se realizeze fie prin ameninţare (în sensul din art. 193
C. pen.), fie prin constrângere morală, întrucât constrângerea fizică ar
realiza conţinutul infracţiunii de viol. Cerinţa esenţială, ataşată elementului
material, este ca acţiunea să aibă ca scop obţinerea de satisfacţii sexuale,
indiferent dacă este vorba de acte sexuale de orice natură sau acte de
perversiune sexuală. Satisfacţiile trebuie să fie urmărite, nu neapărat
obţinute. Dacă totuşi victima întreţine relaţii sexuale cu autorul infracţiunii
 Infracţiuni contra persoanei  175

de hărţuire sexuală, se va reţine infracţiunea de hărţuire sexuală doar

dacă în momentul săvârşirii acestora consimţământul ei este liber. Dacă,
în schimb, în urma actelor de hărţuire sexuală, victima întreţine relaţii
sexuale în contra voinţei sale, se reţine concurs între infracţiunea de viol
(art. 197 C. pen.) şi cea de hărţuire sexuală.
Urmarea imediată constă în lezarea libertăţii sexuale a victimei.
Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe calificate
prin scopul obţinerii de satisfacţii de natură sexuală. Mobilul nu prezintă
relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar poate fi avut în vedere la indivi-
dualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
Tentativa nu este posibilă, întrucât infracţiunea de hărţuire sexuală este o
infracţiune de obicei. Infracţiunea se consumă în momentul realizării
elementului material – acte de hărţuire, prin ameninţare sau constrângere,
în număr suficient încât să se realizeze periculozitatea socială a
infracţiunii de hărţuire sexuală.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 3 luni la 2 ani, alternativ cu
amendă.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Infracţiunea de hărţuire sexuală poate
intra în concurs cu infracţiunea de viol (art. 197 C. pen.), dacă în urma
actelor de hărţuire sexuală, prin constrângere, a avut loc un act sexual de
orice natură cu victima. De asemenea, infracţiunea poate intra în concurs
cu aceea de perversiune sexuală (art. 201 C. pen.) ori corupţie sexuală
(art. 202 C. pen.), în funcţie de felul în care, după realizarea actelor de
hărţuire sexuală, victima a fost supusă unor modalităţi de obţinere a unor
satisfacţii sexuale care se încadrează în elementul material al acestor
infracţiuni.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală se efectuează de către organele de cercetare penală.

 
176 Curs de drept penal. Partea specială 

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal incriminează această infracţiune în art. 223. În noua
reglementare, elementul material se realizează prin solicitarea repetată de
favoruri de natură sexuală, este definită relaţia dintre autori ca fiind o
relaţie de muncă sau de o natură similară, nemaifiind necesar să existe o
relaţie de autoritate ori de influenţă, şi, în plus, infracţiunea devine una de
rezultat – pentru a se reţine, este necesar ca victima să fie intimidată sau
pusă într-o situaţie umilitoare.

C. pen., art. 2031: Hărţuirea sexuală
Hărţuirea unei persoane prin ame-
ninţare sau constrângere, în scopul de
a obţine satisfacţii de natură sexuală,
de către o persoană care abuzează de
autoritatea sau influenţa pe care i-o
conferă funcţia îndeplinită la locul de
muncă se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Noul C. pen., art. 223: Hărţuirea
sexuală
(1) Pretinderea în mod repetat de
favoruri de natură sexuală în cadrul
unei relaţii de muncă sau al unei relaţii
similare, dacă prin aceasta victima a
fost intimidată sau pusă într-o situaţie
umilitoare, se pedepseşte cu închisoa-
re de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în miş-
care la plângerea prealabilă a persoa-
nei vătămate.
 Subtitlul II. Sinteza trăsăturilor comune – 
Infracţiuni contra persoanei  

A. Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale  
şi sănătăţii (Capitolul I) 
Codul penal actual plasează infracţiunile contra persoanei în Titlul II,
imediat după infracţiunile contra siguranţei statului, ca dovadă a importan-
ţei acordate persoanei în concepţia statului socialist. Noul Cod penal are o
altă abordare şi oferă un loc primordial infracţiunilor contra persoanei,
plasându-le în Titlul I, având în vedere importanţa acordată omului şi
atributelor sale esenţiale în democraţia contemporană.
Titlul I este structurat în trei capitole, cu obiect juridic generic diferit,
respectiv multiple valori fundamentale umane: Capitolul I. Infracţiuni con-
tra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, Capitolul II. Infracţiuni contra
libertăţii persoanei, Capitolul III. Infracţiuni privitoare la viaţă sexuală, Ca-
pitolul IV. Infracţiuni contra demnităţii, incriminările din acest capitol fiind
însă abrogate.
Capitolul I este structurat, la rândul lui, în trei secţiuni: Secţiunea I.
Omuciderea, Secţiunea II. Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii şi Secţiunea III. Avortul.
Secţiunea Omucideri include şase infracţiuni, care protejează dreptul
la viaţă ca valoare fundamentală, drept ridicat la rang constituţional –
art. 22 din Constituţia României –, dar regăsit şi în incriminările internaţio-
nale – de exemplu, art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale.

Secţiunea I. Omuciderea  

I. Obiectul protecţiei penale  
Obiectul juridic generic al tuturor infracţiunilor din această secţiune
este dreptul la viaţă, drept recunoscut oricărei persoane, indiferent de
vârstă, stare de sănătate etc. şi protejat împotriva oricărui făptuitor, chiar
178 Curs de drept penal. Partea specială 

şi împotriva voinţei victimei şi indiferent de motivul săvârşirii faptei, căci

legea penală română nu permite eutanasia.
Obiectul juridic specific se confundă, de regulă, cu cel generic, cu
câteva excepţii – spre exemplu, infracţiunea de pruncucidere are ca
obiect juridic special dreptul la viaţă al copilului nou-născut.
Obiectul material este, în toate cazurile, corpul persoanei în viaţă la
data săvârşirii faptei.

II. Subiecţii  
Subiectul activ este, în general, orice persoană, dar sunt situaţii în care
subiectul trebuie să aibă o anumită calitate pentru a se reţine în sarcina
sa săvârşirea infracţiunii de omor. Astfel, infracţiunea de pruncucidere
poate avea ca subiect activ doar pe mama nou-născutului, aflată într-o
stare de tulburare pricinuită de naştere. Pentru a se reţine elementul cir-
cumstanţial al omorului calificat de la art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., între
făptuitor şi victimă trebuie să existe o relaţie de rudenie apropiată sau de
soţ-soţie etc.
Participaţia penală este posibilă, în principiu, sub toate formele. Totuşi,
infracţiunea de pruncucidere nu poate fi săvârşită în coautorat, căci este o
infracţiune cu subiect unic, iar în situaţia uciderii din culpă, având în
vedere forma de vinovăţie cu care fapta este săvârşită, este posibilă doar
participaţia improprie.
Subiectul pasiv este, în general, necircumstanţiat, putând fi orice per-
soană, căci viaţa este protejată indiferent de titular. Sunt totuşi situaţii în
care se cere ca victima să aibă o anumită calitate, fie pentru reţinerea in-
fracţiunii (nou-născut – art. 177 C. pen.), fie pentru reţinerea variantei
agravate [minor – art. 179 alin. (2) C. pen.], fie pentru reţinerea unui ele-
ment circumstanţial agravant [femeie gravidă – art. 176 alin. (1) lit. e)
C. pen.]. Pluralitatea de victime duce la reţinerea unei singure infracţiuni,
indiferent dacă fapta este săvârşită cu intenţie sau din culpă [art. 176
alin. (1) lit. b), art. 178 alin. (5) C. pen.].

III. Condiţia premisă  
Condiţia premisă lipseşte, cu excepţia infracţiunii de pruncucidere,
unde constă într-o naştere recentă – art. 177 C. pen.

 
 Infracţiuni contra persoanei  179

IV. Conţinutul constitutiv  
Latura obiectivă. Elementul material constă în uciderea persoanei,
care se poate realiza prin una sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, cu o
singură excepţie – art. 179 C. pen., când elementul material se realizează
prin acţiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii unei persoane.
Urmarea imediată pentru toate infracţiunile din această secţiune
constă în decesul persoanei, cu excepţia aceleiaşi infracţiuni din art. 179
C. pen., când urmarea imediată este decesul persoanei sau încercarea de
sinucidere a victimei. Legătura de cauzalitate între acţiunea de ucidere şi
rezultatul acesteia trebuie dovedită, în ipoteza tuturor infracţiunilor.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe
sau indirecte la toate infracţiunile, cu excepţia uciderii din culpă, când
fapta este săvârşită din culpă, simplă sau cu prevedere. Mobilul şi scopul,
de regulă, nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, cu câteva
excepţii, când acestea duc la reţinerea unui element circumstanţial
agravant – spre exemplu, omorul pentru a se sustrage ori pentru a sus-
trage pe altul de la urmărire sau arestare ori de la executarea unei pe-
depse [art. 175 alin. (1) lit. g) C. pen.].

V. Forme, modalităţi, sancţiuni  
Forme. Actele preparatorii sunt posibile la toate infracţiunile, cu
excepţia celei prevăzute în art. 178 C. pen. Tentativa este posibilă şi se
pedepseşte la infracţiunile de omor, este posibilă, dar nu se pedepseşte,
la infracţiunile de pruncucidere şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii,
însă nu este posibilă la uciderea din culpă. Infracţiunea se consumă în
toate situaţiile, cu excepţia infracţiunii prevăzute în art. 179 C. pen., la
data decesului victimei. În ipoteza determinării sau înlesnirii sinuciderii,
infracţiunea se consumă la data sinuciderii sau încercării de sinucidere.
Modalităţi. Infracţiunea de omor este incriminata într-o variantă tip şi
două variante agravate (art. 175 şi art. 176 C. pen.), fiecare dintre aceste
două variante incluzând 9, respectiv 7 elemente circumstanţiale agra-
vante. Pruncuciderea este incriminată într-o variantă tip, uciderea din cul-
pă are patru variante agravate, iar determinarea sau înlesnirea sinuciderii
o variantă tip şi una calificată.
Sancţiunile cele mai mari sunt prevăzute pentru infracţiunile de omor,
pentru omorul deosebit de grav detenţiunea pe viaţă fiind prevăzută alter-
nativ la închisoarea între 15 şi 25 de ani. În plus, pentru acestea se aplică
şi pedeapsa complementară obligatorie a interzicerii unor drepturi. Pentru
180 Curs de drept penal. Partea specială 

celelalte infracţiuni contra vieţii, limitele de pedeapsă sunt mai reduse:

între 1 şi 5 ani pentru uciderea din culpă în variantă tip, între 2 şi 7 ani
pentru pruncucidere etc.

VI. Explicaţii de interes practic  
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu
pentru toate infracţiunile. Competenţa de judecată în primă instanţă apar-
ţine tribunalului pentru toate infracţiunile, cu excepţia celei de ucidere din
culpă, pentru care este competentă judecătoria, conform prevederilor
art. 27 C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată în mod obligatoriu
de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen., cu excepţia in-
fracţiunii prevăzute de art. 178 C. pen., pentru care urmărirea penală este
efectuată de către organele de cercetare penală.

VII. Aspecte tranzitorii  
Regăsim, în principiu, aceleaşi infracţiuni şi în noul Cod penal, cu
modificări la nivelul conţinutului constitutiv şi al variantelor agravate.
Astfel, se menţine doar infracţiunea de omor calificat, care reuneşte atât
elementele circumstanţiale agravate ale omorului calificat, cât şi pe cele
ale omorului deosebit de grav din actuala reglementare, însă în parte, căci
la unele dintre ele s-a renunţat. În plus, a fost introdusă infracţiunea de
ucidere la cererea victimei, ca o formă atenuată de omor.

Secţiunea a II‐a. Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale  
sau a sănătăţii 

I. Obiectul protecţiei penale  
Obiectul juridic generic este dreptul persoanei la integritate corporală şi
sănătate. Fapta de autovătămare nu constituie infracţiune.
Obiectul juridic specific este identic cu cel generic, însă, în ipoteza in-
fracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, ceea ce se pro-
tejează în mod special este dreptul persoanei la viaţă.
Obiectul material constă, în ipoteza tuturor infracţiunilor, în corpul per-
soanei în viaţă asupra căreia se exercită violenţele.

 
 Infracţiuni contra persoanei  181

II. Subiecţii  
Subiectul activ este, în ipoteza tuturor infracţiunilor, necircumstanţiat.
Indiferent de cine exercită violenţele asupra corpului unei alte persoane,
acesta va fi tras la răspundere penală. Participaţia penală, în ipoteza
tuturor infracţiunilor, este posibilă sub toate formele, iar în situaţia vătă-
mării corporale din culpă, se poate vorbi şi de participaţie improprie.
Subiectul pasiv este, ca regulă, necircumstanţiat. Excepţional, pentru a
se reţine variantele agravate ale infracţiunilor prevăzute în art. 180 şi
art. 181 C. pen., persoana vătămată trebuie să fie membru de familie cu
făptuitorul, iar pentru realizarea uneia dintre ipotezele prevăzute în va-
rianta agravată a art. 182 C. pen., subiectul pasiv nu poate fi decât femeia
gravidă.

III. Condiţia premisă  
Condiţia premisă este preexistenţa unei persoane în viaţă, indiferent
de vârstă, stare de sănătate sau integritate corporală.

IV. Conţinutul constitutiv  
Latura obiectivă. Elementul material se realizează, de regulă, printr-o
acţiune, dar poate fi vorba şi de o inacţiune, ca materializare a lovirilor şi
violenţelor exercitate asupra persoanei.
Urmarea imediată diferă de la o infracţiune la alta, fiind din ce în ce
mai gravă. Suntem în prezenţa unor infracţiuni progresive, iar încadrarea
juridică se face în funcţie de momentul epuizării. Urmările implică
suferinţe fizice, vătămări corporale de până la 20 de zile, între 21 şi 60 de
zile, de peste 60 de zile şi alte consecinţe mai grave, care constituie in-
fracţiunea de vătămare corporală gravă, sau chiar decesul persoanei
vătămate (art. 183 C. pen.). Legătura de cauzalitate, în situaţia tuturor
infracţiunilor din această secţiune, trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub toate formele, intenţie,
culpă, în ambele lor modalităţi, şi chiar praeterintenţie, după cum ur-
mează: pentru infracţiunile din art. 180 şi art. 181 C. pen., fapta este să-
vârşită cu intenţie directă ori indirectă, vătămarea corporală gravă implică
intenţie ori praeterintenţie, după distincţiile făcute cu ocazia analizei
schemei esenţiale a infracţiunii, iar pentru infracţiunea de vătămare cor-
porală din culpă, vinovăţia îmbracă forma culpei.
182 Curs de drept penal. Partea specială 

Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, ci,

eventual, pentru individualizarea pedepsei, cu excepţia art. 182 alin. (3)
C. pen., unde violenţele sunt exercitate cu scopul obţinerii rezultatelor din
alineatele anterioare.

V. Forme, modalităţi, sancţiuni  
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, cu excepţia infracţiunii de
vătămare corporală din culpă, însă nu sunt incriminate. Tentativa este
posibilă, cu excepţia infracţiunilor săvârşite din culpă (art. 184 C. pen.) ori
cu praeterintenţie (art. 183 C. pen.), însă nu se pedepseşte decât în va-
rianta din alin. (3) a infracţiunii de vătămare corporală gravă. Infracţiunea
se consumă în momentul producerii consecinţelor prevăzute de articolele
care le incriminează (infracţiuni de rezultat), însă rezultatul se poate
prelungi şi după momentul consumativ.
Modalităţi. Infracţiunile din această secţiune sunt incriminate într-o
variantă tip şi una sau mai multe variante agravate, cu excepţia infracţiunii
de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Sancţiunile variază în funcţie de gravitatea rezultatului şi de forma de vi-
novăţie, de la amendă alternativ cu închisoarea între o lună şi 3 luni (art. 180
C. pen.), până la închisoarea cu limitele între 5 şi 15 ani (art. 183 C. pen.).

VI. Explicaţii de interes practic  
Legătura cu alte infracţiuni. În primul rând, trebuie făcută distincţia
între aceste infracţiuni contra integrităţii corporale şi sănătăţii în funcţie de
rezultatul produs asupra corpului victimei, după cum aceasta necesită sau
nu un număr de îngrijiri medicale pentru recuperare, şi apoi în funcţie de
numărul de îngrijiri medicale. În plus, în funcţie de forma de vinovăţie,
trebuie făcută deosebire între omor şi loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte sau între tentativă la omor şi vătămare corporală.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, cu
excepţia infracţiunilor prevăzute de art. 180, art. 181 şi art. 184 alin. (1) şi
(3) C. pen. În aceste situaţii, precum şi pentru alin. (2) şi (4) ale art. 184
C. pen., împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Competenţa de ju-
decată în primă instanţă aparţine judecătoriei, cu excepţia infracţiunii pre-
văzute în art. 183 C. pen., care, conform art. 27 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,
este de competenţa tribunalului. Urmărirea penală este efectuată de către
organele de cercetare penală, cu excepţia infracţiunii de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte, unde competent este procurorul.
 Infracţiuni contra persoanei  183

VII. Aspecte tranzitorii  
Noul Cod penal incriminează infracţiunile de violenţă în conţinutul a
două articole, în funcţie de natura urmărilor produse: doar suferinţe fizice
sau vătămări corporale ce necesită îngrijiri de până la 90 de zile (art. 193
noul C. pen.), respectiv îngrijiri medicale de peste 90 zile şi alte conse-
cinţe mai grave (art. 194 noul C. pen.). Se menţin infracţiunile de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte şi aceea de vătămare corporală din culpă,
însă aceasta din urmă cu un conţinut simplificat. Au fost introduse în
cuprinsul acestui capitol, ca infracţiuni contra integrităţii corporale, şi
încăierarea şi relele tratamente aplicate minorului, ţinând cont de faptul că
ele afectează în primul rând integritatea fizică a persoanei şi doar în
subsidiar relaţiile de familie şi cele de convieţuire socială.

B. Infracţiuni contra libertăţii persoanei (Capitolul II) 

I. Obiectul protecţiei penale  
Obiectul juridic generic este reprezentat de libertatea persoanei, drept
fundamental ridicat la rang constituţional.
Obiectul juridic specific se referă la diferite aspecte ale libertăţii per-
soanei – libertatea fizică (art. 189 C. pen.), inviolabilitatea domiciliului
(art. 192 C. pen.), libertatea psihică (art. 193 C. pen.), inviolabilitatea co-
respondenţei (art. 195 C. pen.). În subsidiar se protejează viaţa persoanei
a cărei libertate a fost încălcată [art. 189 alin. (6) C. pen.], integritatea
fizică (art. 194 C. pen.) sau relaţiile patrimoniale (art. 194 C. pen.)
Obiectul material, de regulă, lipeşte, însă sunt situaţii în care dreptul
subiectiv protejat are o materializare: corpul persoanei (art. 189, art. 194
C. pen.), un bun (art. 194 C. pen.), un înscris (art. 195 C. pen.).

II. Subiecţii  
Subiectul activ, de regulă, este necircumstanţiat. Cu toate acestea,
pentru realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii de divulgare a se-
cretului profesional, trebuie să săvârşească fapta o persoană căreia, în
virtutea funcţiei sau a profesiei, îi sunt încredinţate ori intră în contact cu
anumite date confidenţiale. De asemenea, o anumită calitate a făptui-
torului duce la reţinerea infracţiunilor din acest capitol în varianta agra-
vată: pluralitatea de făptuitori [art. 189 alin. (2) C. pen.], o persoană care
face parte dintr-un grup organizat [art. 189 alin. (5) C. pen.], o persoană
184 Curs de drept penal. Partea specială 

înarmată [art. 192 alin. (2) C. pen.], un funcţionar care are obligaţia legală
de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea informaţiilor
(art. 195 C. pen.).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele, la toate infrac-
ţiunile, cu excepţia coautoratului la infracţiunea de divulgare a secretului
profesional şi la infracţiunea de ameninţare, dacă elementul material se
realizează prin viu grai.
Subiectul pasiv poate fi, în principiu, orice persoană, cu câteva
excepţii, cum ar fi minorul [art. 189 alin. (2) C. pen.]. În situaţia infracţiunii
de lipsire de libertate în varianta agravată din alin. (4), există şi un subiect
pasiv secundar – statul, o persoană juridică, o organizaţie internaţională
interguvernamentala sau un grup de persoane.

III. Condiţia premisă  
Aceasta este necesară pentru existenţa infracţiunilor de violare de
domiciliu (preexistenţa domiciliului), violarea secretului corespondenţei
(preexistenţa unei corespondenţe ori a unei convorbiri sau comunicări
efectuate prin mijloace de transmitere la distanţă), divulgarea secretului
profesional (date confidenţiale care au fost încredinţate sau de care s-a
luat cunoştinţă în virtutea profesiei sau funcţiei).

IV. Conţinutul constitutiv  
Latura obiectivă. Elementul material, în ipoteza infracţiunilor din acest
titlu, se realizează, de regulă, printr-o acţiune (lipsirea de libertate – art. 189
C. pen.) sau mai multe, prevăzute alternativ (art. 195 C. pen.), şi doar ex-
cepţional, spre exemplu, în cazul infracţiunii de violare de domiciliu, printr-
o inacţiune (art. 192 C. pen.).
Urmarea imediată constă în încălcarea libertăţii, într-unul dintre
aspectele sale. Se poate observa că, pentru anumite infracţiuni, există şi
o urmare imediată secundară: decesul victimei [art. 189 alin. (6) C. pen.],
vătămarea integrităţii fizice (art. 194 C. pen., când elementul material
implică violenţe).
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, cu excepţia
infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, urmată de moartea victimei,
când trebuie stabilită o legătură între acţiunea sau inacţiunea de lipsire de
libertate şi decesul victimei.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe ori
indirecte, cu excepţia infracţiunii de lipsire de libertate care pune în pericol
 Infracţiuni contra persoanei  185

sănătatea sau viaţa victimei [art. 189 alin. (2) C. pen.] ori care are drept
urmare decesul victimei [art. 189 alin. (6) C. pen.], unde făptuitorul acţio-
nează cu praeterintenţie.
Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunilor
din acest capitol. Există o singură excepţie (art. 194 C. pen.), unde
făptuitorul săvârşeşte fapta de şantaj cu intenţie directă, calificată prin
scopul obţinerii unui folos în mod injust, pentru sine ori pentru altul.

V. Forme, modalităţi, sancţiuni  
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incriminate, cu
excepţia infracţiunii de lipsire de libertate, unde actele preparatorii sunt
asimilate tentativei şi incriminate ca atare [art. 189 alin. (8) C. pen.].
Tentativa este, de regulă, posibilă, însă este incriminată doar în cazul
infracţiunilor prevăzute de art. 189 şi art. 190 C. pen. Nu pot fi săvârşite în
tentativă infracţiunile al căror făptuitor acţionează cu praeterintenţie
[art. 189 alin. (2) teză finală şi alin. (6) C. pen.] ori acelea al căror element
material implică o inacţiune (art. 192 C. pen.).
Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului material şi,
implicit, al restrângerii libertăţii persoanei.
Modalităţi. Infracţiunile sunt incriminate într-o singură variantă tip
(art. 190, art. 191, art. 193, art. 196 C. pen.), într-o variantă tip şi una sau
mai multe variante agravate (art. 192, art. 194 C. pen.) sau o variantă tip
şi una asimilată (art. 195 C. pen.).
Sancţiunile variază, de la amendă alternativ cu închisoarea între 3
luni şi 1 an (art. 193 C. pen.), la închisoarea între 2 şi 7 ani (art. 194
C. pen.) şi până la închisoarea între 15 şi 25 de ani (art. 189 C. pen.).

VI. Explicaţii de interes practic  
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu,
cu excepţia infracţiunilor de violare de domiciliu în varianta tip, amenin-
ţare, violarea secretului corespondenţei şi divulgarea secretului profesio-
nal. În toate aceste ultime situaţii, împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei
pentru toate infracţiunile, cu excepţia variantelor agravate prevăzute în
alin. (3)-(5) ale art. 189 C. pen., unde competent este tribunalul. Urmă-
rirea penală este efectuată de către organele de cercetare penală, excep-
tând alin. (3)-(6) ale art. 189 C. pen., când competent este procurorul.
186 Curs de drept penal. Partea specială 

VII. Aspecte tranzitorii  
În noul Cod penal, capitolul „Infracţiuni contra libertăţii persoanei”
reţine, din actuala reglementare, doar infracţiunea de lipsire de libertate,
ameninţarea şi şantajul şi, ca o noutate, este inclusă aici hărţuirea. Arti-
colele păstrate din actuala reglementare au fost restructurate, după
distincţiile pe care le-am făcut cu ocazia analizei fiecărei infracţiuni.

C. Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală (Capitolul III) 

I. Obiectul protecţiei penale  
Obiectul juridic generic al tuturor infracţiunilor din acest capitol constă
în relaţiile sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea vieţii sexuale,
indiferent de titular. Unele dintre incriminări protejează, în special, liberta-
tea sexuală a minorului (art. 198 C. pen.) sau doar a minorei (art. 199
C. pen.), relaţiile de familie (art. 203 C. pen.) ori normalitatea şi moralita-
tea vieţii sexuale (art. 201 C. pen.). În ipoteza unora dintre infracţiuni
există şi un obiect juridic secundar: viaţa persoanei [violul urmat de moar-
tea victimei – art. 197 alin. (3) C. pen.], integritatea corporală ori sănă-
tatea [art. 197 alin. (2) lit. c), art. 198 alin. (5) C. pen.].
În ceea ce priveşte obiectul material, în doctrină opiniile au fost îm-
părţite. Pe de o parte, sunt autori[1] care consideră că dimensiunea psihică
a libertăţii vieţii sexuale este atât de evidentă, încât pare cu totul artificial
să considerăm că această libertate se poate obiectiva prin corpul persoa-
nei. În realitate, doar atunci când faptele sunt comise prin violenţă se
poate vorbi de un obiect material secundar, respectiv corpul persoanei.
Pe de altă parte, majoritatea autorilor din literatura de specialitate consi-
deră drept obiect material al infracţiunilor contra vieţii sexuale (acolo unde
este cazul) corpul persoanei cu care are loc actul sexual. Valorile etico-
sociale cărora li se aduce vătămare prin săvârşirea infracţiunii de viol fiind
inseparabile de însuşi corpul persoanei, acesta se va găsi în mod inevi-
tabil atins prin manifestarea fizică ce constituie latura obiectivă, materială
a infracţiunii de viol[2].
Împărtăşim această din urmă părere şi apreciem că, în ipoteza infrac-
ţiunilor care au obiect material (violul, actul sexual cu un minor, perver-
siunea sexuală), acesta constă în corpul persoanei asupra căreia se exer-

[1]
V. CIOCLEI, op. cit., p. 228.
[2]
V. DONGOROZ, S. KAHANE ş.a., op. cit., vol. III, p. 330.
 Infracţiuni contra persoanei  187

cită elementul material al infracţiunii. În situaţia celorlalte infracţiuni din

acest capitol (art. 199, art. 202, art. 203, art. 2031 C. pen.), obiectul mate-
rial lipseşte.

II. Subiecţii  
Subiectul activ, la majoritatea infracţiunilor, este necircumstanţiat în
varianta tip, cu excepţia câtorva infracţiuni: seducţia – unde făptuitorul
trebuie să fie de o persoană de sex bărbătesc; incestul – subiecţii trebuie
să fie rude în linie directă sau să existe între ei o relaţie de frate-soră; hăr-
ţuirea sexuală – o persoană ce îndeplineşte o funcţie ce îi conferă auto-
ritate ori influenţă în cadrul relaţiilor de serviciu. În variantele agravate,
există circumstanţieri ale subiectului activ: pluralitate de făptuitori sau
membru de familie [art. 197 alin. (2) C. pen.], tutore, curator, supraveghe-
tor, îngrijitor, medic curant [art. 198 alin. (2) C. pen.] etc. Participaţia pe-
nală este posibilă sub toate formele, cu excepţia infracţiunilor din art. 197,
art. 199, art. 203 şi art. 2031 C. pen., care nu pot fi săvârşite în coautorat.
Subiectul pasiv, în ipoteza multora dintre infracţiunile din acest capitol,
este circumstanţiat: minorul sub 15 ani (art. 198 C. pen.), o persoană de
sex feminin sub 18 ani (art. 199 C. pen.) etc.

III. Condiţia premisă  
Infracţiunile din acest capitol nu necesită îndeplinirea vreunei condiţii
premisă pentru realizarea conţinutului constitutiv, cu excepţia celor incri-
minate în art. 203 C. pen. – preexistenţa relaţiei de rudenie în linie directă
sau de frate şi soră dintre subiecţii activi – şi art. 2031 C. pen. – relaţia de
influenţă ori de autoritate existentă între subiecţii infracţiunii.

IV. Conţinutul constitutiv  
Latura obiectivă. Elementul material, în situaţia tuturor infracţiunilor
din acest capitol, se realizează prin acţiune, care constă fie într-un act
sexual de orice natură (art. 197 şi art. 198 C. pen.), fie într-un raport
sexual (art. 199 şi art. 203 C. pen.), fie în acte de perversiune sexuală
(art. 201 C. pen.) ori în acte cu caracter obscen (art. 202 C. pen.). Singura
infracţiune al cărei element material se realizează printr-o acţiune care nu
are conotaţii sexuale este cea incriminată în art. 2031 C. pen. –
infracţiunea de hărţuire sexuală.
Urmarea imediată, de regulă, constă în încălcarea libertăţii vieţii se-
xuale sau a normalităţii acesteia (art. 201, art. 203 C. pen.). Sunt situaţii în
188 Curs de drept penal. Partea specială 

care elementul material al infracţiunilor din acest capitol determină apariţia

unor urmări imediate secundare – vătămare corporală gravă sau decesul
victimei (art. 197 sau art. 198 C. pen.).
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, cu excepţia
situaţiilor când există o urmare imediată secundară, caz în care aceasta
trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă, de regulă, sub forma inten-
ţiei, în ambele sale modalităţi. În ipoteza infracţiunii de seducţie, făptui-
torul acţionează cu intenţie directă, iar în situaţia unora dintre variantele
agravate ale acestor incriminări, forma de vinovăţie este praeterintenţia
[art. 197 alin. (3) C. pen.].
Mobilul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunilor contra
libertăţii sexuale.
În ipoteza unora dintre infracţiuni, este necesară îndeplinirea unui anumit
scop: obţinerea unui raport sexual cu o minoră (art. 199 C. pen.), obţinerea
unor materiale pornografice [art. 201 alin. (32), art. 202 alin. (21) C. pen.],
obţinerea unor satisfacţii de natură sexuală (art. 2031 C. pen.).

V. Forme, modalităţi, sancţiuni  
Forme. Actele preparatorii sunt posibile pentru oricare dintre aceste
infracţiuni, însă nu sunt incriminate. Tentativa, conform art. 204 C. pen.,
este posibilă şi se pedepseşte la infracţiunile prevăzute de art. 197,
art. 198 şi art. 201-203 C. pen. Pentru infracţiunile de seducţie şi hărţuire
sexuală tentativa nu se pedepseşte, dar în situaţia acestei din urmă in-
fracţiuni nici nu este posibilă, căci suntem în prezenţa unei infracţiuni de
obicei. Infracţiunea se consumă, de regulă, în momentul realizării elemen-
tului material.
Modalităţi. Infracţiunile contra libertăţii sexuale sunt incriminate într-o
variantă tip şi una sau mai multe variante agravate, cu excepţia seducţiei,
incestului şi a hărţuirii sexuale, incriminate într-o variantă tip.
Sancţiunile variază în funcţie de gradul de pericol social al infracţiunii,
constând în pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni (pedeapsa minimă
prevăzută – art. 2031 C. pen.) la 25 de ani (pedeapsa maximă prevăzută –
art. 197, art. 198, art. 201 C. pen.). Există o singură infracţiune pentru
care pedeapsa închisorii a fost prevăzută alternativ cu amenda – hărţuirea
sexuală.
 Infracţiuni contra persoanei  189

VI. Explicaţii de interes practic  
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu,
cu excepţia violului în varianta tip, unde e necesară plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. În plus, pentru seducţie, textul prevede că, deşi
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei, excep-
tând infracţiunile care au ca urmare imediată secundară decesul persoa-
nei vătămate, caz în care competenţa de judecată aparţine tribunalului –
art. 27 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Urmărirea penală este efectuată de către organele de cercetare pe-
nală, cu excepţia aceloraşi situaţii mai sus menţionate, când urmărirea pe-
nală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror – art. 209 alin. (3)
C. proc. pen.

VII. Aspecte tranzitorii  
În noul Cod penal, capitolul „Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii
sexuale” apare restructurat, incluzând, din actuala reglementare, doar
violul, actul sexual cu un minor, coruperea sexuală a minorilor şi hărţuirea
sexuală, însă cu un conţinut constitutiv diferit. A fost incriminată
agresiunea sexuală, care se diferenţiază de viol doar prin elementul
material: violul se realizează prin raport sexual, act sexual anal sau oral,
prin constrângere, punerea victimei în imposibilitatea de a se apăra sau
de a-şi exprimă voinţa ori profitând de această stare, iar agresiunea
sexuală se realizează prin orice alte acte de natură sexuală, folosind
aceleaşi mijloace de constrângere. Acelaşi criteriu de distincţie intervine şi
între actul sexual cu un minor şi coruperea sexuală a minorilor. O altă
incriminare pe care nu o regăsim în actualul Cod penal este racolarea
minorilor în scopuri sexuale. În plus, perversiunea sexuală şi seducţia nu
mai sunt incriminate în noul Cod.
 TITLUL III.  
INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI 

Subtitlul I. Studiul infracţiunii 

§1. Furtul – art. 208 

I. Fapta incriminată  
Art. 208 C. pen.: „(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia
altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept,
se pedepseşte cu închisoare de la unu la 12 ani.
(2) Se consideră bunuri mobile şi orice energie care are o valoare
economică, precum şi înscrisurile.
(3) Fapta constituie furt chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în
parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în po-
sesia sau deţinerea legitimă a altei persoane.
(4) De asemenea, constituie furt luarea în condiţiile alin. (1) a unui
vehicul, cu scopul de a-l folosi pe nedrept”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic constă în relaţiile sociale privind patrimoniul în
sens civil. Obiectul juridic specific îl reprezintă relaţiile sociale privind
posesia sau detenţia unui bun. Posesia de rea-credinţă nu este protejată
în raport cu proprietarul sau depozitarul bunului, în schimb, posesia de
bună-credinţă este protejată chiar împotriva proprietarului. Cu alte cuvinte,
dacă proprietarul sustrage bunul său de la o altă persoană, care i-l furase
anterior (posesor de rea-credinţă), nu comite infracţiunea de furt. În
schimb, dacă proprietarul sustrage bunul de la o altă persoană, care îl de-
ţine în baza unui temei legal/contractual (posesor de bună-credinţă), cum
ar fi depozitarul, atunci el comite infracţiunea de furt. Exceptând situaţia
proprietarului, în toate celelalte situaţii, posesia de rea-credinţă este pro-
tejată. Astfel, dacă o persoană, alta decât proprietarul bunului, sustrage
bunul de la o alta, care anterior îl furase, comite infracţiunea de furt.
192 Curs de drept penal. Partea specială 

Obiectul material este, de regulă, un bun mobil corporal, animat (ani-

mal domestic) sau neanimat, consumptibil sau neconsumptibil, încorporat
sau nu într-un bun imobil, divizibil sau nedivizibil, fungibil sau nu, cu ex-
cepţia bunurilor pierdute (res derelictae) sau a acelora care nu aparţin ni-
mănui (res nullius), întrucât poate constitui obiect al furtului numai un bun
care se află în posesia sau detenţia unei persoane. Poate constitui,
uneori, obiect al furtului şi un bun incorporal – titlurile la purtător.
Sunt asimilate bunurilor mobile, conform art. 208 alin. (2), orice energie
cu valoare economică (electrică, termică, impulsurile telefonice) şi înscri-
surile care fac parte dintr-un patrimoniu şi prezintă utilitate pentru titularul
lor, indiferent dacă acestea au valoare economică sau nu. Cu toate aces-
tea, ar putea fi obiect material al furtului şi un bun imobil prin natura lui,
dar care este scos din această stare (o casă dezmembrată), un imobil prin
destinaţie (oglindă, ferestre), părţi ale corpului uman, dacă sunt desprinse,
sau părţi artificiale ale corpului uman (o proteză), indiferent dacă sunt
desprinse sau nu.
În ipoteza variantei din alin. (4), constituie obiect material tot un bun
mobil, însă particularizat – un vehicul, atunci când este sustras spre a fi
utilizat, indiferent dacă ulterior este înapoiat sau abandonat. Vehiculul
constituie obiect material al furtului şi în varianta tip, însă doar atunci când
este sustras spre a fi însuşit pe nedrept.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este, de regulă, necircumstanţiat – poate săvârşi fapta
incriminată orice persoană fizică sau juridică. În varianta din alin. (3),
subiectul activ este calificat – proprietarul (coproprietarul, nudul proprietar)
bunului, care îl sustrage din posesia sau detenţia legitimă a altuia. Dacă
subiectul activ are o anumită calitate în raport cu cel pasiv – soţ, rudă
apropiată etc. –, ar putea deveni aplicabile dispoziţiile art. 210 C. pen.
Participaţia penală este posibilă doar sub forma instigării şi a com-
plicităţii anterioare, căci coautoratul şi complicitatea anterioară constituie
furt calificat [art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen.].
Subiectul pasiv este necircumstanţiat – orice persoană fizică sau juri-
dică în proprietatea, posesia sau detenţia (legitimă sau nelegitimă) căreia
se află un bun. Poate fi subiect pasiv şi hoţul, cu excepţia situaţiei în care
subiect activ este chiar proprietarul sau deţinătorul legal al bunului. Plu-
ralitatea de subiecţi pasivi determină pluralitate de infracţiuni de furt, cu
excepţia cazului în care actele de deposedare se realizează în aceeaşi
împrejurare şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
 Infracţiuni contra patrimoniului  193

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă presupune întrunirea a două condiţii: existenţa unui
bun care să facă parte dintr-un patrimoniu şi acest bun să se afle în po-
sesia sau detenţia unei persoane, alta decât cea care comite fapta. Având
în vedere aceste condiţii, nu reprezintă infracţiunea de furt sustragerea
unor bunuri abandonate sau care nu aparţin nimănui ori sustragerea unor
bunuri neştiind că, de fapt, ele aparţin celui care a săvârşit această faptă
putativă.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o faptă de
luare, care presupune deposedarea posesorului ori deţinătorului (chiar
dacă acesta nu ştia că bunul se află în posesia lui), respectiv împoseda-
rea făptuitorului, altfel spus, scoaterea unui bun de sub stăpânirea unei
persoane şi trecerea lui sub stăpânirea unei alte persoane, cu intenţia ca
aceasta să se comporte ca proprietar al bunului. Fapta se poate realiza
prin acţiune, dar şi prin inacţiune (omisiunea restituirii unor lucruri sau
reţinerea unui lucru cu scopul de a determina o persoană să îndeplineas-
că obligaţiile sale derivând dintr-un litigiu patrimonial). Luarea se poate
realiza în orice modalitate şi prin orice tehnici sau mijloace, mai puţin prin
violenţe, ameninţări sau constrângeri, căci atunci s-ar realiza conţinutul
constitutiv al infracţiunii de tâlhărie, sau prin efracţie, escaladare ori prin
folosirea unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase, căci atunci am fi
în prezenţa unei infracţiuni de furt calificat. Nu are relevanţă dacă bunul
este abandonat ulterior deposedării sau dacă hoţul este, la rândul lui,
deposedat de un altul.
Cerinţa esenţială ataşată elementului material este ca fapta de luare
să se realizeze fără consimţământul persoanei vătămate, exprimat sau
prezumat (luarea se face profitând de neatenţia persoanei). Lipsa consim-
ţământului se prezumă, făptuitorul trebuind să dovedească existenţa con-
comitentă sau anterioară a consimţământului persoanei vătămate. Dacă
făptuitorul îşi dă consimţământul, însă condiţionat, trebuie respectată
această condiţie pentru a nu se considera că lipseşte consimţământul. Nu
are relevanţă că, în sens civil, consimţământul lipseşte sau este viciat,
atâta timp cât cel care l-a dat a fost conştient de acest lucru.
Urmarea imediată constă în schimbarea stării lucrului, producerea
prejudiciului nefiind esenţială. Legătura de cauzalitate rezultă din materia-
litatea faptei.
194 Curs de drept penal. Partea specială 

Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe

calificate prin scopul însuşirii pe nedrept. Având în vedere această
particularitate a laturii subiective, s-a considerat că există scopul însuşirii
pe nedrept şi deci infracţiunea de furt atunci când făptuitorul ia un bun din
posesia unei persoane fără consimţământul acesteia, pentru a o obliga să
aibă o anumită conduită (spre exemplu, spre a o determina să îşi achite o
obligaţie) sau sub pretextul unei datorii, reală sau imaginară.
În varianta din alin. final, vinovăţia îmbracă tot forma intenţiei directe
calificate prin scop, dar în acest caz scopul este folosirea pe nedrept a
vehiculului care formează obiectul material al furtului de folosinţă. Făptui-
torul sustrage vehiculul doar cu scopul de a îl folosi, ulterior, de regulă,
restituindu-l. Dacă două persoane săvârşesc această faptă, nu se va
reţine autorat, ci acela care a condus maşina va răspunde ca autor, iar
celalalt în calitate de complice material sau moral.
Mobilul nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar poate fi avut
în vedere la individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
Tentativa se pedepseşte şi este posibilă doar cea imperfectă – acţiunea
de deposedare întreruptă înainte ca bunul să treacă în sfera de stăpânire
a făptuitorului. Spre exemplu, s-a reţinut în practică drept tentativă la furt
situaţia în care inculpatul a deschis geanta victimei, a băgat mâna în ea,
însă, înainte de împosedare, victima s-a sesizat sau ipoteza în care două
persoane au fost surprinse în curtea unui magazin cu saci asupra lor.
Infracţiunea se consumă în momentul împosedării făptuitorului sau al
folosirii vehiculului. Pentru consumarea infracţiunii, trebuie ca făptuitorul
să intre efectiv în stăpânirea bunului, indiferent de durata acestei stăpâniri
sau de faptul că făptuitorul a făcut sau nu acte de dispoziţie asupra
bunului.
Furtul poate să îmbrace forma continuă (furtul care are ca obiect im-
pulsuri telefonice), caz în care se epuizează la data încetării sustragerii,
dar şi forma continuată, momentul epuizării fiind acela al ultimului act de
executare.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip [alin. (1)] şi
o altă modalitate a variantei tip în alin. (4), particularizată prin obiectul
material – vehicul – şi prin scopul deposedării-împosedării, respectiv
folosirea pe nedrept.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 1 la 12 ani.
 Infracţiuni contra patrimoniului  195

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă o persoană sustrage un vehicul cu
scopul de a-l folosi şi odată cu această faptă sustrage şi alte lucruri care
erau în vehicul, se va reţine concurs real între infracţiunea de furt în
varianta tip [alin. (1)] şi furtul de folosinţă [alin. (4)].
În ipoteza în care o persoană o determină pe alta să sustragă nişte
bunuri, după care, conform înţelegerii, le cumpără de la aceasta, suntem
în prezenţa unei instigări la furt – art. 25 raportat la art. 208 C. pen. –, şi
nu a unei tăinuiri, întrucât tăinuirea nu presupune o înţelegere prealabilă
şi nici o participare la săvârşirea infracţiunii.
În situaţia în care o persoană o transportă pe alta la locul săvârşirii
furtului, asigură transportarea bunurilor şi, drept recompensă, primeşte o
parte din aceste bunuri, s-a reţinut complicitate la furt (art. 26 raportat la
art. 208 C. pen.), şi nu tăinuire, întrucât înţelegerea dintre cei doi a fost
anterioară săvârşirii faptei.
În ipoteza unor acte de tăinuire succesive, dacă după primul act tăi-
nuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bu-
nurilor sustrase, instanţa supremă a decis[1] că: „În situaţia existenţei unui
prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care
promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase,
sunt întrunite elementele consecutive ale complicităţii la infracţiunea de
furt, în forma simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiu-
nea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor
nu a fost îndeplinită”.
Dacă pentru săvârşirea infracţiunii de furt făptuitorul a pătruns în domi-
ciliul persoanei vătămate, se va reţine concurs între infracţiunea de furt şi
cea de violare de domiciliu.
Dacă obiectul sustragerii îl constituie corespondenţa, se va reţine
infracţiunea de violare a secretului corespondenţei [art. 195 alin. (2)], şi nu
aceea de furt.
Smulgerea căciulii de pe capul victimei, fără agresiuni, constituie in-
fracţiunea de furt, şi nu aceea de tâlhărie, căci deposedarea-împosedarea
nu a presupus niciun fel de violenţă.
Fapta de a cere un telefon cuiva pentru a da un telefon şi de a fugi cu
acesta constituie infracţiunea de furt, şi nu aceea de abuz de încredere,
întrucât făptuitorului nu îi fusese transmisă detenţia bunului, ci avea un
simplu contact material cu bunul. De asemenea, înstrăinarea instrumen-

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 2/2008 (M. Of. nr. 864 din 22 decembrie
2008).
196 Curs de drept penal. Partea specială 

telor de lucru de către muncitori constituie infracţiunea de furt, şi nu de

abuz de încredere, cu aceeaşi motivare.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală se efectuează de către organele de cercetare penală, neexistând
o obligaţie a procurorului în acest sens.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal păstrează această incriminare, art. 228 având un
conţinut asemănător art. 208 din actualul Cod penal, principala deosebire
constând în micşorarea considerabilă a limitelor de pedeapsă cu
închisoarea, în noua reglementare acestea variind între 6 luni şi 3 ani,
închisoarea fiind prevăzută alternativ cu amenda. Furtul de folosinţă a fost
incriminat separat, în art. 230, având ca obiect material, pe lângă vehicul,
şi un terminal de comunicaţii.

C. pen., art. 208: Furtul Noul C. pen., art. 228: Furtul

(1) Luarea unui bun mobil din pose-
sia sau detenţia altuia, fără consimţă-
mântul acestuia, în scopul de a şi-l în-
suşi pe nedrept, se pedepseşte cu în-
chisoare de la unu la 12 ani.
(2) Se consideră bunuri mobile şi
orice energie care are o valoare econo-
mică, precum şi înscrisurile.
(3) Fapta constituie furt chiar dacă
bunul aparţine în întregime sau în parte
făptuitorului, dar în momentul săvârşirii
acel bun se găsea în posesia sau
deţinerea legitimă a altei persoane.
(4) De asemenea, constituie furt
luarea în condiţiile alin. (1) a unui vehi-
cul, cu scopul de a-l folosi pe nedrept.
(1) Luarea unui bun mobil din pose-
sia sau detenţia altuia, fără consimţă-
mântul acestuia, în scopul de a şi-l în-
suşi pe nedrept, se pedepseşte cu în-
chisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
(2) Fapta constituie furt şi dacă bu-
nul aparţine în întregime sau în parte
făptuitorului, dar în momentul săvârşirii
acel bun se găsea în posesia sau de-
tenţia legitimă a altei persoane.
(3) Se consideră bunuri mobile şi în-
scrisurile, energia electrică, precum şi
orice alt fel de energie care are valoare
economică.
Noul C. pen., art. 230: Furtul în
scop de folosinţă
(1) Furtul care are ca obiect un ve-
hicul, săvârşit în scopul de a-l folosi pe
nedrept, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută în art. 228 sau art. 229, după
caz, ale cărei limite speciale se reduc
cu o treime.
 Infracţiuni contra patrimoniului  197

(2) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1)

se sancţionează folosirea fără drept a
unui terminal de comunicaţii al altuia
sau folosirea unui terminal de comu-
nicaţii racordat fără drept la o reţea,
dacă s-a produs o pagubă.

§2. Furtul calificat – art. 209 

I. Fapta incriminată  
Art. 209 C. pen.: „(1) Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică;
c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-şi exprima voinţa
sau de a se apăra;
e) într-un loc public;
f) într-un mijloc de transport în comun;
g) în timpul nopţii;
h) în timpul unei calamităţi;
i) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei
adevărate ori a unei chei mincinoase,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi furtul privind:
a) un bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) un act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare
sau identificare.
(3) Furtul privind următoarele categorii de bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte
produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori
vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în
caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu,
la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de
dezastru;
198 Curs de drept penal. Partea specială 

f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval,

aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor
de transport aferente;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi
a persoanelor pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radioco-
municaţii, precum şi componente de comunicaţii,
se pedepseşte cu închisoare de la 4 la 18 ani.
(4) Furtul care a produs consecinţe deosebit de grave se pedepseşte
cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(5) În cazul prevăzut la alin. (3) lit. a), sunt considerate tentativă şi efec-
tuarea de săpături pe terenul aflat în zona de protecţie a conductei de trans-
port al ţiţeiului, gazolinei, condensatului, etanului lichid, benzinei, motorinei,
altor produse petroliere sau gazelor naturale, precum şi deţinerea, în acele
locuri sau în apropierea depozitelor, cisternelor sau vagoanelor-cisternă, a
ştuţurilor, instalaţiilor sau oricăror altor dispozitive de prindere ori perforare”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic constă în relaţiile sociale privind patrimoniul în
sens civil. Obiectul juridic specific îl reprezintă relaţiile sociale privind
posesia sau detenţia unui bun. Obiectul material constă într-un bun mobil.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este, de regulă, necircumstanţiat, cu excepţia elemen-
telor circumstanţiale prevăzute la lit. a) – unde există o pluralitate de su-
biecte –, la lit. b) – subiectul activ este o persoană având asupra sa o
armă sau o substanţă narcotică – şi la lit. c) – făptuitorul este o persoană
mascată, deghizată, travestită. Participaţia penală este posibilă doar sub
forma instigării şi a complicităţii anterioare.
Subiectul pasiv este necircumstanţiat, ca regulă, cu excepţia elemen-
tului circumstanţial prevăzut la lit. d) – o persoană aflată în imposibilitatea
de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra.

IV. Conţinutul constitutiv  
Conţinutul constitutiv este acelaşi cu cel al infracţiunii de furt simplu, cu
excepţia particularităţilor prevăzute în cele 20 de elemente circumstanţiale –
nouă în alin. (1), două în alin. (2), opt în alin. (3) şi una în alin. (4).
 Infracţiuni contra patrimoniului  199

A) Art. 209 alin. (1) C. pen. reuneşte 9 elemente circumstanţiale:

a) Furtul comis de două sau mai multe persoane împreună
Elementul circumstanţial se particularizează printr-un subiect activ
calificat, o pluralitate de subiecte care comite fapta, sub forma coautora-
tului ori a complicităţii concomitente. Elementul se regăseşte şi în conţinu-
tul calificat al infracţiunilor de lipsire de libertate [art. 189 alin. (2)], violare
de domiciliu [art. 192 alin. (2)], viol [art. 197 alin. (2)], tâlhărie [art. 211
alin. (2¹) lit. a)], tulburare de posesie [art. 220 alin. (3)] etc. Trebuie ca
minim unul dintre participanţi să răspundă penal, pentru a se reţine acest
element circumstanţial. Dacă se reţine acest element, nu se mai reţine cir-
cumstanţa agravantă legală generală prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. a). În
schimb, se va reţine art. 75 alin. (1) lit. c) dacă pluralitatea de subiecţi
presupune o cooperare între un minor şi un major.
Este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra tuturor participan-
ţilor care au cunoscut-o. Simpla prezenţă la locul săvârşirii faptei, fără o
participare nemijlocită la activitatea de deposedare-împosedare, nu duce
la reţinerea acestui element circumstanţial.
Acest element circumstanţial nu este reţinut în noul Cod penal.
b) Furtul comis de o persoană având asupra sa o armă sau o sub-
stanţă narcotică
În momentul săvârşirii furtului, făptuitorul trebuie să aibă asupra sa o
armă în sensul art. 151 alin. (1) (instrumente, piese sau dispozitive astfel
declarate prin dispoziţii legale), nu şi în accepţiunea din alin. (2) – armă
asimilată –, întrucât arma nu trebuie să fie folosită în realizarea infracţiunii
de furt şi nici nu trebuie să fie la vedere, dacă furtul este comis în pre-
zenţa unei persoane, căci atunci s-ar reţine infracţiunea de tâlhărie. Arma
trebuie doar să existe asupra făptuitorului, căci astfel creşte gradul de
încredere în propria persoană şi, implicit, gradul de periculozitate a faptei.
Substanţa narcotică este o substanţă chimică, ce poate produce o
diminuare a capacităţii persoanei de reacţie sau poate duce chiar la pier-
derea cunoştinţei. Şi în această situaţie, substanţa trebuie doar să existe
asupra făptuitorului, şi nu trebuie să fie folosită, altfel se va reţine infrac-
ţiunea de tâlhărie.
Nu are relevanţă dacă făptuitorul deţinea armele sau substanţele asu-
pra lui special pentru săvârşirea infracţiunii de furt sau se înarmase iniţial
spre un alt scop.
Dacă se deţine o armă cu încălcarea dispoziţiilor legale, se va reţine
concurs real de infracţiuni între furt în această variantă şi infracţiunea de ne-
respectare a regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută în art. 279 C. pen.
200 Curs de drept penal. Partea specială 

Este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra participanţilor în

măsura în care aceştia au cunoscut-o şi care se reţine parţial şi în noul
Cod penal (doar împrejurarea în care persoana are asupra sa o armă, nu
şi o substanţă narcotică).
c) Furtul este comis de către o persoană mascată, deghizată sau
travestită
În această situaţie, furtul este săvârşit de către o persoană care, în
momentul săvârşirii faptei, poartă ceva care îi permite ascunderea feţei
(persoana mascată) sau recurge la anumite mijloace care îi permit să îşi
ascundă întreaga identitate (persoana deghizată – accesorii, îmbrăcămin-
te) ori se prezintă sub o identitate sexuală diferită (persoană travestită).
Este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra participanţilor în
măsura în care au cunoscut-o şi care se reţine şi în noul Cod penal.
d) Furtul comis asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de
a-şi exprima voinţa sau de a se apăra
Acest element se particularizează printr-un subiect activ calificat: o
persoană care se află în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau este
incapabilă să se apere. Este o stare de vulnerabilitate, de neputinţă fizică
ori psihică (somnolenţă, hipnoză, oboseală cronică), o iresponsabilitate
preexistentă comiterii infracţiunii de furt, de care autorul furtului profită.
Dacă victima ar fi pusă în această situaţie spre a săvârşi acţiunea de
deposedare-împosedare, atunci s-ar reţine infracţiunea de tâlhărie.
Este un element circumstanţial pe care îl regăsim şi în conţinutul agra-
vant al infracţiunii de omor [art. 175 alin. (1) lit. d) C. pen.] şi în conţinutul
constitutiv al infracţiunii de viol [art. 197 C. pen.].
Este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra participanţilor care
au cunoscut-o şi pe care nu o regăsim în noul Cod penal.
e) Furtul comis într-un loc public
Noţiunea de „loc public” este aceea din art. 152 C. pen.[1], dar în
această situaţie are o aplicabilitate parţială, restrânsă la explicaţiile oferite

[1]
Art. 152 C. pen. – Faptă săvârşită în public: „Fapta se consideră săvârşită
«în public» atunci când a fost comisă:
a) într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publi-
cului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană;
b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe
persoane;
c) în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau vă-
zută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;
d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor
care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre per-
soanele participante;
 Infracţiuni contra patrimoniului  201

la lit. a) şi b). Regăsim acest element circumstanţial şi la infracţiunea de

omor calificat [art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.], ca element constitutiv al
infracţiunii de perversiune sexuală (art. 201 C. pen.) etc.
Astfel, se va reţine furtul comis în această agravantă dacă acţiunea de
deposedare-împosedare fără consimţământul deţinătorului legitim se
realizează „într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este întotdeauna
accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană” [art. 152
lit. a)] sau dacă furtul se comite în orice alt loc accesibil publicului,
indiferent dacă de faţă sunt sau nu alte persoane – într-un supermarket,
în timpul programului de funcţionare, indiferent dacă sunt de faţă sau nu
alte persoane [art. 152 lit. b) are aplicabilitate parţială].
Conform practicii judiciare, reprezintă furt calificat prevăzut de art. 209
lit. e) fapta comisă în stradă, piaţă, gară, autogară, holul hotelului, furtul
vitelor de pe izlazul comunal, nu şi de pe câmp. Nu se va reţine furtul în
această variantă atunci când fapta este comisă într-un magazin, teatru,
şcoală, oficiu poştal, într-un moment în care accesul publicului era interzis.
Este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra participanţilor care
au cunoscut-o şi pe care noul Cod penal nu o mai reţine.
f) Furtul comis într-un mijloc de transport în comun
Furtul trebuie să fie comis într-un vehicul care are ca scop trans-
portarea mai multor persoane, pe o cale de comunicaţie terestră, aeriană,
acvatică (autobuz, tramvai, avion, nu însă taxi), şi care, în momentul să-
vârşirii faptei, se află în timpul programului de funcţionare, este în serviciu.
Dacă se află în garaj sau atelier, nu se va reţine acest element circum-
stanţial. În schimb, dacă mijlocul de transport se află la capăt de linie sau
în momentul săvârşirii faptei nu mai erau şi alţi călători în afară de făp-
tuitor şi victimă, se va reţine săvârşirea furtului în această variantă agra-
vată. Dacă se reţine acest element circumstanţial, nu se va reţine şi cel
prevăzut la lit. e) – în public.
Este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra participanţilor care
au cunoscut-o şi pe care o regăsim şi în noul Cod penal.
g) Furtul comis în timpul nopţii
În această ipoteză, fapta sau o parte din ea trebuie să fie comisă în
intervalul cuprins între apusul şi răsăritul soarelui, atunci când întunericul
a luat în mod concret locul luminii, chiar dacă locul efectiv al desfăşurării
activităţii infracţionale era iluminat artificial. Determinarea acestei situaţii
de fapt se face de către instanţă, de regulă după criteriul astronomic. Nu
are relevanţă dacă făptuitorul a profitat sau nu de întuneric.

e) prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar
putea ajunge la cunoştinţa publicului”.
202 Curs de drept penal. Partea specială 

Practica a stabilit că se consideră furt prevăzut de art. 209 lit. g) fapta

săvârşită în timpul nopţii, pe stradă, într-un loc iluminat artificial sau fapta
săvârşită într-un spaţiu public sau privat, închis, unde se reduce ori
încetează activitatea odată cu instalarea nopţii (parc, locuinţă, nu şi centre
comerciale ori săli de spectacole). Se va reţine infracţiunea de furt în
timpul nopţii dacă fapta este săvârşită în zori, nu şi în amurg.
Este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra participanţilor care
au cunoscut-o şi pe care o regăsim şi în noul Cod penal.
h) Furtul comis în timpul unei calamităţi
Furtul este comis în timpul unei situaţii dezastruoase, care afectează o
colectivitate întreagă: inundaţii, cutremure, alunecări de teren etc., indi-
ferent dacă, oficial, ea a fost declarată astfel ori nu. Făptuitorul profită de
această stare de dezordine, în care atenţia este focalizată pe înlăturarea
consecinţelor calamităţii, şi îşi pune în aplicare rezoluţia infracţională.
Este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra participanţilor care
au cunoscut-o şi care nu mai este reţinută în noul Cod penal.
i) Furtul comis prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără
drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase
Efracţia presupune înlăturarea violentă a obstacolelor (cu rol de pro-
tecţie a bunului) care există între făptuitor şi obiectul material al furtului,
acţiune care se poate realiza prin diverse mijloace: rupere, distrugerea
geamului maşinii sau al locuinţei, dărâmarea gardului, nu şi smulgerea
casetofonului dintr-o maşină, întrucât acesta nu avea rol de protecţie a
maşinii. Furtul în această variantă absoarbe infracţiunea de distrugere.
Escaladarea presupune depăşirea obstacolelor care există între
făptuitor şi bun – se sare sau se trece pe sub gard, zid etc. –, înainte de
săvârşirea faptei şi în scopul acesteia, nu pentru a-şi asigura scăparea.
Folosirea fără drept a unei chei adevărate presupune săvârşirea acti-
vităţii infracţionale utilizând o cheie care în mod obişnuit este folosită pen-
tru a descuia încuietoarea vizată de făptuitor. Cerinţa esenţială este ca
aceasta să fie folosită fără drept, în sensul că fie este deţinută pe nedrept
(este furată, găsită), fie este deţinută pe drept, dar este folosită în alt scop
decât acela în vederea căruia era deţinută.
Cheia mincinoasă este orice dispozitiv, chiar foarte rudimentar (o sâr-
mă), folosit pentru a descuia o închizătoare fără a o distruge, o cheie
falsă, contrafăcută, multiplicată fără drept. Aceasta cheie mincinoasă
trebuie folosită efectiv.
În ipoteza săvârşirii faptei în această situaţie agravantă, se va reţine
concurs de infracţiuni între violarea de domiciliu (art. 192 C. pen.) şi furt
[art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen.].
 Infracţiuni contra patrimoniului  203

Este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra participanţilor şi

pe care noul Cod penal o păstrează în conţinutul furtului calificat.

B) Art. 209 alin. (2) C. pen. reuneşte 2 elemente circumstanţiale:

a) Furtul unui bun care face parte din patrimoniul cultural
Acest element circumstanţial se particularizează prin obiectul material:
orice bun care face parte din patrimoniul cultural mobil, dintre acelea pre-
văzute expres în Legea nr. 182/2000 privind bunurile care alcătuiesc patri-
moniul cultural naţional mobil[1]: bunuri arheologice şi istorico-documen-
tare, bunuri cu semnificaţie artistică, bunuri cu semnificaţie etnografică,
bunuri de importanţă ştiinţifică ori bunuri de importanţă tehnică.
Acest element circumstanţial îl regăsim şi în noul Cod penal.
b) Furtul care are ca obiect un act care serveşte pentru dovedirea
stării civile, pentru legitimare sau identificare
Furtul are ca obiect material un înscris care are ca rol dovada stării ci-
vile (certificat de naştere, de căsătorie etc.), legitimarea persoanei (legiti-
maţie de student) ori identificarea acesteia (carte de identitate, permis
etc.). Făptuitorul trebuie să cunoască sau să prevadă că obiectul furtului
intră în categoria celor mai sus amintite, altfel nu se va reţine furtul în
această variantă. Spre exemplu, dacă se fură o geantă sau un portofel, se
poate presupune că ar conţine acte de acest fel, însă dacă obiectul mate-
rial este un geamantan, nu se va reţine furtul prevăzut la această literă.
Această situaţie nu mai este reţinută în noul Cod penal ca element
circumstanţial al furtului calificat.

C) Art. 208 alin. (3) C. pen. reuneşte 8 elemente circumstanţiale, care

se referă la anumite categorii de bunuri cu o importanţă deosebită pentru
întreaga societate şi care se regăsesc integral şi în noul Cod penal:
a) Furtul de ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, moto-
rină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depo-
zite, cisterne ori vagoane-cisternă
Obiectul material se referă la aceste categorii de bunuri imediat după
obţinere sau în curs de transport, aflate în spaţii de depozitare, în stare
brută, înainte de a intra în circuitul comercial. Constituie obiect material al
furtului în această variantă combustibilul unei societăţi comerciale cu
obiect de activitate produse petroliere, dar în niciun caz rezervele proprii
de combustibil ale unei societăţi fără obiect de activitate specific. Nu

[1]
Republicată în M. Of. nr. 828 din 9 decembrie 2008.
204 Curs de drept penal. Partea specială 

constituie obiect material al furtului prevăzut de alin. (3) lit. a) benzina din
rezervoarele pompelor unei staţii.
b) Furtul care are ca obiect componente ale sistemelor de irigaţii
Nu are relevanţă dacă aceste sisteme mai funcţionau sau nu, erau
degradate ori nu sau dacă făcuseră obiectul unor alte sustrageri. Este
esenţial ca făptuitorul să aibă reprezentarea faptului că obiectul material
al furtului este un bun care face parte din această categorie de bunuri.
c) Furtul de componente ale reţelelor electrice
Constituie obiect al furtului orice dispozitiv sau piesă care compune
reţeaua electrică (de transport sau de distribuţie): linii, stâlpii de susţinere,
staţii electrice şi alte elemente de acest gen care contribuie la trans-
miterea energiei electrice.
d) Furtul are ca obiect un dispozitiv ori un sistem de semnalizare,
alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă
publică
Obiectul material al furtului, în această situaţie, constă în senzori de
fum, senzori termici, sisteme optice de supraveghere şi alte dispozitive
care, în general, sunt necesare în acele spaţii unde au loc manifestări
publice sau în clădirile cu mai multe etaje.
e) Furtul care are ca obiect un mijloc de transport sau orice alt
mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere,
navale sau aeriene ori în caz de dezastru
Enumerarea se referă la mijloace precum autospeciale, autovehicule
destinate acordării primului ajutor, nave de salvare etc.
f) Furtul având ca obiect instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficu-
lui feroviar, rutier, naval, aerian şi componente ale acestora, precum
şi componente ale mijloacelor de transport aferente
Dacă obiectul furtului rezidă în simple componente ale căii ferate, şi nu
dintre acelea cu rol de dirijare şi siguranţă a traficului, atunci devin aplica-
bile dispoziţiile Legii nr. 289/2005[1] privitoare la sustragerea de compo-
nente ale căii ferate.
Făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea faptului că obiectul material
al furtului constă în bunuri ce fac parte din această categorie. Uneori, e
posibil ca fapta să intre în concurs cu o infracţiune contra siguranţei
circulaţiei pe căile ferate.

[1]
Legea nr. 289/2005 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea
fenomenului infracţional în domeniul transportului pe calea ferată (M. Of. nr. 922
din 17 octombrie 2005).
 Infracţiuni contra patrimoniului  205

g) Furtul unor bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol

siguranţa traficului şi a persoanelor pe drumurile publice
Intră în această categorie bunuri de genul mijloacelor de semnalizare
rutieră (indicatoare, marcaje, semafoare) sau alte bunuri care ar pune în
pericol siguranţa traficului (capacele care acoperă gurile de canal).
h) Furtul care are ca obiect cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de
telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii
Nu are relevanţă dacă aceste sisteme funcţionează ori nu sau dacă au
făcut obiectul unor sustrageri anterioare. Făptuitorul trebuie să aibă repre-
zentarea naturii bunurilor. În plus, conform unei decizii a instanţei su-
preme[1], fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi
instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de
comunicaţie constituie furt calificat numai dacă în momentul sustragerii
bunurile respective erau efectiv integrate într-o reţea sau sistem de comu-
nicaţii aflat sau nu în funcţiune.

D) Art. 209 alin. (4) C. pen. reuneşte o singură împrejurare agravantă:

furtul care a produs consecinţe deosebit de grave.
Această variantă agravată, care se aplică în raport cu furtul simplu, dar
şi cu toate celelalte forme agravate ale furtului, se reţine atunci când în
urma acţiunii de deposedare-împosedare, fără consimţământul victimei,
se produc urmări adiacente – consecinţe deosebit de grave, în sensul
art. 146 C. pen.: se produce o pagubă materială mai mare de 200.000 lei
sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi pu-
blice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 C. pen. ori altei
persoane juridice sau fizice.
În situaţia unei infracţiuni continuate de furt, caracterul de consecinţe
deosebit de grave se determină prin totalizarea pagubelor materiale cau-
zate tuturor persoanelor fizice sau juridice, prin toate acţiunile sau inacţiu-
nile prin care se realizează elementul material al laturii obiective a
infracţiunii[2].
Această variantă agravată nu mai este reţinută în noul Cod penal.

V. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incriminate ca
fază de desfăşurare a activităţii infracţionale, cu excepţia actelor prepara-

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. II/2006 (M. Of. nr. 291 din 31 martie 2006).
[2]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XIV/2006 (M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007).
206 Curs de drept penal. Partea specială 

torii desfăşurate pentru realizarea furtului în varianta agravată din alin. (3)
lit. a), însă în această situaţie actele preparatorii sunt asimilate tentativei
şi sancţionate ca atare. Astfel, efectuarea de săpături pe terenul aflat în
zona de protecţie a conductei de transport al ţiţeiului, motorinei, benzinei
etc., precum şi deţinerea de instalaţii ori alte dispozitive de prindere ori
perforare în acele zone constituie tentativă. Tentativa este posibilă şi se
pedepseşte, conform art. 222 C. pen. Infracţiunea se consumă în momen-
tul în care se produce urmarea imediată. Infracţiunea poate fi săvârşită în
formă continuă (furtul de motorină din cisterne, depozite) sau continuată.
Modalităţi. Infracţiunea cuprinde 4 variante agravate, care, după cum
am menţionat şi am analizat anterior, se realizează prin referire la cele 20
de elemente circumstanţiale.
Sancţiuni. În ipoteza furtului calificat prevăzut în alin. (1) şi (2), pe-
deapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani, în varianta din alin. (3) închi-
soarea de la 4 la 18 ani, iar în varianta din alin. final, limitele de pedeapsă
variază între 10 şi 20 de ani, la aceasta adăugându-se şi pedeapsa
interzicerii unor drepturi.

VI. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Au fost deseori discuţii cu privire la
raportul dintre furtul calificat şi violarea de domiciliu ori la raportul cu alte
infracţiuni, probleme pe care le-am abordat odată cu analizarea separată
a fiecărui element circumstanţial.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală se efectuează de către organele de cercetare penală, neexistând
o obligaţie a procurorului în acest sens.

VII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea de furt calificat este incriminată şi în noul Cod penal, cu
unele deosebiri pe care le-am precizat în raport cu fiecare element cir-
cumstanţial şi, bineînţeles, cu o reducere substanţială a limitelor
pedepsei.

C. pen., art. 209: Furtul calificat
(1) Furtul săvârşit în următoarele
împrejurări:
a) de două sau mai multe persoane
împreună;
Noul C. pen., art. 229: Furtul calificat
(1) Furtul săvârşit în următoarele
împrejurări:
a) într-un mijloc de transport în
comun;
 Infracţiuni contra patrimoniului  207
b) de o persoană având asupra sa o
armă sau o substanţă narcotică;
c) de către o persoană mascată,
deghizată sau travestită;
d) asupra unei persoane aflate în
imposibilitate de a-şi exprima voinţa
sau de a se apăra;
e) într-un loc public;
f) într-un mijloc de transport în
comun;
g) în timpul nopţii;
h) în timpul unei calamităţi;
i) prin efracţie, escaladare sau prin
folosirea fără drept a unei chei adevă-
rate ori a unei chei mincinoase,
se pedepseşte cu închisoare de la 3
la 15 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sanc-
ţionează şi furtul privind:
a) un bun care face parte din patri-
moniul cultural;
b) un act care serveşte pentru dove-
direa stării civile, pentru legitimare sau
identificare.
(3) Furtul privind următoarele cate-
gorii de bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan li-
chid, benzină, motorină, alte produse
petroliere sau gaze naturale din con-
ducte, depozite, cisterne ori vagoane-
cisternă;
b) componente ale sistemelor de
irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de
semnalizare, alarmare ori alertare în
caz de incendiu sau alte situaţii de ur-
genţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice
alt mijloc de intervenţie la incendiu, la
accidente de cale ferată, rutiere, navale
sau aeriene, ori în caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a
traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
componente ale acestora, precum şi
b) în timpul nopţii;
c) de o persoană mascată, deghi-
zată sau travestită;
d) prin efracţie, escaladare sau prin
folosirea fără drept a unei chei ade-
vărate ori a unei chei mincinoase;
e) prin scoaterea din funcţiune a
sistemului de alarmă ori de suprave-
ghere,
se pedepseşte cu închisoarea de la
unu la 5 ani.
(2) Dacă furtul a fost săvârşit în
următoarele împrejurări:
a) asupra unui bun care face parte
din patrimoniul cultural;
b) prin violare de domiciliu sau se-
diu profesional;
c) de o persoană având asupra sa o
armă,
pedeapsa este închisoarea de la 2
la 7 ani.
(3) Furtul privind următoarele cate-
gorii de bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan li-
chid, benzină, motorină, alte produse
petroliere sau gaze naturale din con-
ducte, depozite, cisterne ori vagoane-
cisternă;
b) componente ale sistemelor de
irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de
semnalizare, alarmare ori alertare în
caz de incendiu sau alte situaţii de ur-
genţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice
alt mijloc de intervenţie la incendiu, la
accidente de cale ferată, rutiere, navale
sau aeriene ori în caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a
traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
componente ale acestora, precum şi
componente ale mijloacelor de trans-
port aferente;
208 Curs de drept penal. Partea specială 

componente ale mijloacelor de trans- g) bunuri prin însuşirea cărora se

port aferente; pune în pericol siguranţa traficului şi a
g) bunuri prin însuşirea cărora se persoanelor pe drumurile publice;
pune în pericol siguranţa traficului şi a h) cabluri, linii, echipamente şi
persoanelor pe drumurile publice; instalaţii de telecomunicaţii, radiocomu-
h) cabluri, linii, echipamente şi nicaţii, precum şi componente de co-
instalaţii de telecomunicaţii, radiocomu- municaţii,
nicaţii, precum şi componente de co- se pedepseşte cu închisoarea de la
municaţii 3 la 10 ani.
se pedepseşte cu închisoare de la 4
la 18 ani.
(4) Furtul care a produs consecinţe
deosebit de grave se pedepseşte cu în-
chisoare de la 10 la 20 de ani şi inter-
zicerea unor drepturi.
(5) În cazul prevăzut la alin. (3) lit. a),
sunt considerate tentativă şi efectuarea
de săpături pe terenul aflat în zona de
protecţie a conductei de transport al ţi-
ţeiului, gazolinei, condensatului, etanu-
lui lichid, benzinei, motorinei, altor pro-
duse petroliere sau gazelor naturale,
precum şi deţinerea, în acele locuri sau
în apropierea depozitelor, cisternelor
sau vagoanelor-cisternă, a ştuţurilor,
instalaţiilor sau oricăror altor dispozitive
de prindere ori perforare.

§3. Pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă – art. 210 

I. Fapta incriminată  
Art. 210 C. pen.: „(1) Furtul săvârşit între soţi ori între rude apropiate,
sau de către un minor în paguba tutorelui său, ori de către cel care
locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta,
se urmăreşte numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(2) Împăcarea parţilor înlătură răspunderea penală”.

II. Circumstanţe personale 
Aceasta este o variantă atenuată a infracţiunii de furt, având în vedere
posibilitatea pedepsirii doar la plângere prealabilă, care se raportează atât
la furtul simplu, cât şi la cel calificat şi care devine aplicabilă atunci când
 Infracţiuni contra patrimoniului  209

între subiecţi există o relaţie specială. Astfel, toate precizările făcute

anterior cu privire la obiectul protecţiei penale, conţinutul constitutiv al
infracţiunii, forme, sancţiuni rămân valabile, urmând să analizăm doar
relaţia specială dintre făptuitor şi partea vătămată.
Există cinci ipoteze diferite, care se prezintă sub forma unor cir-
cumstanţe personale ce se răsfrâng doar asupra participanţilor care se
află într-o anumită relaţie cu victima.
a) Prima ipoteză se referă la săvârşirea furtului între soţi. În momentul
săvârşirii furtului, trebuie să existe o căsătorie valabilă, indiferent dacă
aceştia sunt despărţiţi în fapt sau nu, şi se va reţine această agravantă
până în momentul rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti de
divorţ. Obiectul material constă în bunuri proprii ale celuilalt soţ – per-
soana vătămată – sau în bunuri comune care se află în posesia sau
detenţia legitimă a acestuia.
b) A doua ipoteză se referă la săvârşirea furtului între rude apropiate.
Noţiunea este explicată în art. 149 C. pen.: ascendenţi, descendenţi, fraţii
şi surorile, copiii acestora şi persoanele devenite rude prin adopţie, iar în
caz de adopţie intră în această categorie şi persoanele adoptate şi
descendenţii acestora, atât în raport cu rudele fireşti, cât şi în raport cu
rudele adoptatorului. Nu se reţine art. 210 C. pen. atunci când fapta a fost
săvârşită între afini sau între cumnaţi.
c) A treia ipoteză se referă la comiterea furtului de către minor în pa-
guba tutorelui. Se reţine art. 210 C. pen. atunci când persoana în vârstă
de până la 18 ani, având capacitate penală, săvârşeşte infracţiunea de
furt asupra unui bun care face parte din patrimoniul tutorelui. Nu se reţine
însă dacă tutorele fură din patrimoniul minorului. Nu este necesar ca
minorul şi tutorele să locuiască împreună.
d) A patra ipoteză presupune comiterea furtului de către cel care
locuieşte împreună cu persoana vătămată. Pentru a se reţine această
variantă a furtului, trebuie ca unul dintre colocatari să săvârşească infrac-
ţiunea de furt asupra unor bunuri care fac parte din patrimoniul unui alt
colocatar. Noţiunea de locuire şi, implicit, reţinerea art. 210 C. pen.
implică îndeplinirea a două condiţii: accesul efectiv la spaţiul din care s-a
realizat sustragerea şi încrederea reciprocă, aceasta bazându-se pe o
locuire împreună a subiecţilor infracţiunii, de o anumită durată şi cu
caracter de stabilitate. Se reţine art. 210 C. pen. atunci când infracţiunea
de furt s-a săvârşit între muncitorii sau studenţii care locuiesc în aceeaşi
cameră sau între concubini şi nu se va reţine dacă făptuitorul şi victima
locuiesc în camere diferite, unul dintre ei plătind chirie celuilalt.
210 Curs de drept penal. Partea specială 

e) A cincea ipoteză se referă la săvârşirea furtului de către cel găz-

duit în paguba celui care îl găzduieşte. Găzduirea, spre deosebire de
locuire, presupune un adăpost temporar, cu caracter provizoriu, iar între
gazdă şi cel găzduit nu există o relaţie de încredere şi nici nu se află în
raporturi de egalitate de drepturi şi obligaţii. Se va reţine art. 210 C. pen.
şi deci acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă doar
atunci când cel care săvârşeşte furtul este cel găzduit, nu şi atunci când
găzduitorul este făptuitorul. El nu beneficiază de dispoziţiile art. 210
C. pen. şi, astfel, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

III. Explicaţii de interes practic 
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plân-
gerea prealabilă a persoanei vătămate. Competenţa de judecată în primă
instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea penală se efectuează de către
organele de cercetare penală, neexistând o obligaţie a procurorului în
acest sens.

IV. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal păstrează această variantă a furtului în aceeaşi
formulare, cu excepţia faptului că în locul relaţiei de rude apropiate şi de
soţi este folosită noţiunea de „membri de familie”.

C. pen., art. 210: Pedepsirea unor
furturi la plângerea prealabilă
(1) Furtul săvârşit între soţi ori între
rude apropiate, sau de către un minor
în paguba tutorelui sau, ori de către cel
care locuieşte împreună cu persoana
vătămată sau este găzduit de aceasta,
se urmăreşte numai la plângerea prea-
labilă a persoanei vătămate.
(2) Împăcarea părţilor înlătură răs-
punderea penală.
Noul C. pen., art. 231: Pedepsirea
unor furturi la plângerea prealabilă
Faptele prevăzute în prezentul capi-
tol, săvârşite între membrii de familie,
de către un minor în paguba tutorelui
ori de către cel care locuieşte împreună
cu persoana vătămată sau este găzduit
de aceasta, se pedepsesc numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătă-
mate.

 
 Infracţiuni contra patrimoniului  211

§4. Tâlhăria – art. 211 

I. Fapta incriminată  
Art. 211 C. pen.: „(1) Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau
ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă
de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de
mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor
infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte
cu închisoare de la 3 la 18 ani.
(2) Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:
a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
b) în timpul nopţii;
c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport,
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani.
(21) Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani, dacă tâlhăria a
fost săvârşită:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori
paralizantă;
c) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia;
d) în timpul unei calamităţi;
e) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182.
(3) Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca
urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de
ani şi interzicerea unor drepturi”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic constă în relaţiile patrimoniale. Obiectul juridic
specific principal coincide cu acela al infracţiunii de furt – relaţiile sociale
privind posesia sau detenţia unui bun –, iar obiectul juridic secundar con-
stă în relaţiile sociale privind viaţa, integritatea corporală ori sănătatea
persoanei, libertatea psihică a acesteia. Obiectul material principal este
un bun mobil, precizările făcute cu ocazia analizei obiectului material al
furtului fiind valabile şi aici. Obiectul material secundar constă în corpul
persoanei.

 
212 Curs de drept penal. Partea specială 

III. Subiecţii 
Subiectul activ este, de regulă, necircumstanţiat. În cazul variantelor
agravate, subiectul activ apare uneori calificat: o persoană mascată, de-
ghizată, travestită, o persoană purtând asupra ei o armă sau o substanţă
narcotică sau o pluralitate de subiecte. Participaţia penală este posibilă
doar sub forma instigării sau a complicităţii concomitente, căci fapta
comisă de două sau mai multe persoane împreună (autori sau complici
concomitenţi) constituie o formă agravată a tâlhăriei. Ca să fim în pre-
zenţa unor acte de coautorat, trebuie ca autorii să contribuie fie la
realizarea furtului, fie la ameninţări sau violenţe, fie la ambele modalităţi
de realizare a elementului material.
Subiectul pasiv este necircumstanţiat – orice persoană în viaţă.

IV. Condiţia premisă nu există.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material este alcătuit din două elemente
aflate într-o strânsă legătură. Elementul material principal este acelaşi cu
cel al infracţiunii de furt – luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia
unei persoane, fără consimţământul acesteia. Luarea presupune fie o
remitere voluntară, ca urmare a exercitării violenţelor, fie o abandonare a
bunului, fie pierderea contactului cu bunul, în urma violenţelor ori amenin-
ţărilor exercitate de făptuitor. Elementul material secundar se realizează
prin patru modalităţi alternative: întrebuinţarea de violenţe, întrebuinţarea
de ameninţări, punerea victimei în stare de inconştienţă sau punerea
victimei în neputinţa de a se apăra. Se poate observa că elementul ma-
terial secundar presupune violenţe fizice ori psihice. În ceea ce priveşte
violenţa, aceasta se raportează la art. 180 şi art. 181 C. pen., iar amenin-
ţarea la art. 193 C. pen.
Între elementul material principal şi cel secundar trebuie să existe o
relaţie mijloc-scop. Violenţele trebuie exercitate anterior sau concomitent
furtului, în vederea săvârşirii acestuia, sau ulterior furtului, pentru păstra-
rea bunului, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii sau pentru ca făptuitorul
să îşi asigure scăparea.
Violenţele trebuie să fie exercitate direct asupra victimei ori indirect,
asupra unor lucruri. În această ipoteză, distrugerea unor lucruri, ca formă
de manifestare a violenţei, este absorbită în conţinutul infracţiunii de tâl-
hărie. Violenţa trebuie să fie percepută de victimă. Dacă bunul a fost
smuls prin surprindere, brusc, fără ca victima să fi putut opune rezistenţă
 Infracţiuni contra patrimoniului  213

şi să fi simţit agresiunea, nu se poate reţine art. 211 C. pen., ci art. 208

C. pen. privind furtul.
În ipoteza unei pluralităţi de acte materiale specifice furtului, exercitate
asupra unui patrimoniu sau asupra unor patrimonii diferite, dar care
constituie o singură infracţiune de furt, violenţele fiind exercitate asupra
unei singure persoane, se va reţine o singură infracţiune de tâlhărie. Dacă
există una sau mai multe acte materiale specifice furtului, care constituie
o singură infracţiune de furt, dar există mai multe victime ale violenţei, se
va reţine tot o singură infracţiune de tâlhărie. Pluralitatea de victime ale
violenţei nu determină o pluralitate de infracţiuni de tâlhărie, ci numărul
acestora se determină în funcţie de elementul material principal. Astfel,
dacă există o pluralitate de acte de deposedare care realizează conţinutul
constitutiv al mai multor infracţiuni de furt şi mai multe victime asupra
cărora se exercită violenţele, se va reţine existenţa mai multor infracţiuni
de tâlhărie în concurs (art. 211 C. pen.).
Urmarea imediată principală coincide cu aceea de la furt – schimbarea
stării lucrului –, iar urmarea imediată secundară este încălcarea libertăţii
psihice, a integrităţii fizice, a sănătăţii sau a dreptului la viaţă. Legătura de
cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, însă în ipoteza variantei agra-
vate din alin. (3) teza a II-a trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe, calificată
prin dublu scop: un scop specific infracţiunii de furt – luarea bunului cu scopul
însuşirii pe nedrept – şi un scop specific acţiunii secundare – întrebuinţarea
violenţelor în scopul săvârşirii faptei, asigurării păstrării bunului, înlăturării
urmelor infracţiunii sau pentru ca făptuitorul să îşi asigure scăparea.
În ipoteza tâlhăriei în varianta agravată, care a produs vreuna dintre
consecinţele din art. 182 C. pen. sau decesul victimei, forma de vinovăţie
este praeterintenţia sau intenţia indirectă. Dacă aceste urmări au survenit
ca urmare a intenţiei făptuitorului, se va reţine concurs între infracţiunea
de tâlhărie în forma tip şi infracţiunea de vătămare corporală gravă
[art. 182 alin. (3) C. pen.] sau între tâlhărie în forma tip şi infracţiunea de
omor deosebit de grav [art. 176 lit. d) C. pen.].
Mobilul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, ci, eventual,
pentru individualizarea sancţiunii.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Ten-
tativa se pedepseşte, conform art. 222 C. pen., şi se realizează prin con-
sumarea violenţelor şi rămânerea acţiunii de deposedare-împosedare în
tentativă. Având în vedere faptul că acţiunea principală poate avea ten-
214 Curs de drept penal. Partea specială 

tativă, este posibilă tentativa şi în cazul tâlhăriei în variantele praeterin-

tenţionate. Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului
material, principal şi secundar, astfel spus, să fie consumată infracţiunea
de furt şi violenţele să fie exercitate.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi trei
variante agravate.
Prima variantă agravată [alin. (2)] se realizează prin săvârşirea tâl-
hăriei de către o persoană mascată, deghizată, travestită [lit. a)], în timpul
nopţii [lit. b)] sau într-un loc public ori mijloc de transport (nu neapărat în
comun) [lit. c)]. Aceste elemente agravante se regăsesc şi în conţinutul
infracţiunii de furt calificat, explicaţiile oferite acolo fiind valabile şi în
această ipoteză.
A doua variantă agravată [alin. (2¹)] include următoarele împrejurări
agravante, pe care le regăsim şi în conţinutul infracţiunii de furt calificat,
precizările făcute atunci aplicându-se şi în această situaţie: lit. a) – să-
vârşirea infracţiunii de către două sau mai multe persoane; lit. b) – tâlhăria
săvârşită de către o persoană având asupra sa o armă, o substanţă
narcotică sau paralizantă (spre deosebire de ipoteza infracţiunii de furt,
pentru a se reţine tâlhărie trebuie să fie folosite sau cel puţin să fie la
vedere); lit. d) – în timpul unei calamităţi.
Pe lângă aceste împrejurări agravante, varianta din alin. (2¹) mai inclu-
de altele două, pe care nu le regăsim în conţinutul furtului calificat. Astfel,
lit. c) se referă la tâlhăria săvârşită într-o locuinţă sau în dependinţe ale
acesteia, alta decât aceea a făptuitorului, în care se află şi victima. Cu
privire la săvârşirea tâlhăriei în această modalitate, s-a pus problema unui
concurs cu infracţiunea de violare de domiciliu. Instanţa supremă a inter-
venit printr-un recurs în interesul legii şi a decis că pătrunderea în orice
mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea
unei tâlhării, constituie un concurs real de infracţiuni între art. 192 şi
art. 211 alin. (2¹) lit. c). Dacă însă pătrunderea nu are loc într-o locuinţă
sau dependinţe ale acesteia, ci într-o curte sau alt loc împrejmuit ce ţine
de domiciliul persoanei, pătrundere urmată de săvârşirea unei tâlhării, se
va reţine tot un concurs real de infracţiuni, însă între art. 192 şi art. 211 în
orice altă variantă, cu excepţia celei prevăzute la alin. (2¹) lit. c)[1].
A doua împrejurare agravantă, pe care o regăsim în conţinutul alin. (2¹)
lit. e), fără să existe şi în conţinutul infracţiunii de furt calificat, se reţine
atunci când tâlhăria a avut vreuna dintre urmările arătate în art. 182
C. pen. – vătămarea corporală gravă: prin exercitarea violenţelor conco-

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XXXI/2007 (M. Of. nr. 772 din 14
noiembrie 2007).
 Infracţiuni contra patrimoniului  215

mitent cu acţiunea de deposedare-împosedare, s-a pricinuit integrităţii

corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri
medicale mai mult de 60 de zile sau fapta a produs vreuna dintre urmă-
toarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării
acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul ori
viaţa victimei a fost pusă în primejdie.
A treia variantă agravată, prevăzută la alin. (3), cuprinde două ipoteze:
tâlhăria a produs consecinţe deosebit de grave, în sensul art. 146
C. pen.[1], ipoteză pe care o găsim şi în conţinutul constitutiv al infracţiunii
de furt calificat, şi situaţia în care tâlhăria produce urmări mai grave decât
cele urmărite sau acceptate – decesul victimei.
Sancţiunea constă, în varianta tip din alin. (1), în închisoarea de la 3
la 18 ani, în varianta agravată din alin. (2) în închisoarea de la 5 la 20 de
ani, pentru varianta din alin. (2¹) se prevede închisoarea de la 7 la 20 de
ani, iar pentru varianta din alin. final al art. 211 C. pen. se prevede o pe-
deapsă cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. În ipoteza în care victima predă ea în-
săşi bunul ca urmare a violenţelor sau ameninţărilor, trebuie să distingem
între şantaj şi tâlhărie. În principiu, şantajul (art. 194 C. pen.) se diferen-
ţiază de infracţiunea de tâlhărie (art. 211 C. pen.) prin momentul depose-
dării victimei. Astfel, în ipoteza şantajului, făptuitorul obţine folosul mate-
rial după un anumit interval de timp de la săvârşirea acţiunii de constrân-
gere. În schimb, în cazul tâlhăriei, odată cu exercitarea violenţelor şi ame-
ninţării, se realizează deposedarea persoanei vătămate.
De regulă, infracţiunea de tâlhărie absoarbe infracţiunea de lipsire de
libertate în mod ilegal (art. 189 C. pen.), chiar şi în ipoteza în care aceasta
se realizează după consumarea infracţiunii de tâlhărie, pentru păstrarea
bunului ori pentru asigurarea scăpării. Dacă, în schimb, restrângerea
libertăţii nu are legătură cu infracţiunea de tâlhărie, se va reţine concurs
între infracţiunea de lipsire de libertate şi infracţiunea de tâlhărie.
Diferenţa între furt şi tâlhărie constă în violenţele fizice sau psihice de
care se foloseşte făptuitorul pentru deposedarea victimei. Trebuie apreciat
de la caz la caz dacă victima a simţit agresiunea sau nu, dacă într-adevăr

[1]
Art. 146 C. pen.: „Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă
materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii,
cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă
art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice”.
216 Curs de drept penal. Partea specială 

s-au exercitat violenţe sau nu, pentru a putea distinge corect între cele
două. Deposedarea unei persoane fără ca aceasta să poată percepe vreo
agresiune duce la inexistenţa infracţiunii de tâlhărie şi la reţinerea celei de
furt. Smulgerea lănţişorului de la gâtul victimei presupune violenţe şi deci
suntem în prezenţa infracţiunii de tâlhărie, spre deosebire de smulgerea
căciulii de pe capul victimei, care nu implică vreo agresiune şi duce la
reţinerea infracţiunii de furt.
Dacă actele de violenţă sunt exercitate împotriva unui funcţionar care
exercită o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, va exista concurs
între tâlhărie şi ultraj (art. 239 C. pen.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei, cu
excepţia art. 211 alin. (3), pentru care competent este tribunalul. Urmări-
rea penală se efectuează de către organele de cercetare ale poliţiei judici-
are, cu excepţia art. 211 alin. (3), pentru care urmărirea penală se efec-
tuează în mod obligatoriu de către procuror.

VIII. Aspecte tranzitorii 
În noul Cod penal, după modelul furtului, au fost incriminate separat
tâlhăria – art. 233 – şi tâlhăria calificată – art. 234. Tâlhăria păstrează
acelaşi conţinut constitutiv, cu singura deosebire a reducerii pedepselor.
Tâlhăria calificată păstrează unele dintre elementele circumstanţiale
actuale, dar include şi alte împrejurări agravante.

C. pen., art. 211: Tâlhăria Noul C. pen., art. 233: Tâlhăria

(1) Furtul săvârşit prin întrebuinţare
de violenţe sau ameninţări ori prin
punerea victimei în stare de incon-
ştienţă sau neputinţă de a se apăra,
precum şi furtul urmat de întrebuinţarea
unor astfel de mijloace pentru păstrarea
bunului furat sau pentru înlăturarea
urmelor infracţiunii ori pentru ca făptui-
torul să-şi asigure scăparea, se pedep-
seşte cu închisoare de la 3 la 18 ani.
(2) Tâlhăria săvârşită în următoa-
rele împrejurări:
a) de o persoană mascată, deghi-
zată sau travestită;
b) în timpul nopţii;
Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de
violenţe sau ameninţări ori prin punerea
victimei în stare de inconştienţă sau ne-
putinţă de a se apăra, precum şi furtul
urmat de întrebuinţarea unor astfel de
mijloace pentru păstrarea bunului furat
sau pentru înlăturarea urmelor infracţiu-
nii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure
scăparea se pedepsesc cu închisoarea
de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
Noul C. pen., art. 234: Tâlhăria
calificată
(1) Tâlhăria săvârşită în următoa-
rele împrejurări:
 Infracţiuni contra patrimoniului  217

c) într-un loc public sau într-un mij-
loc de transport,
se pedepseşte cu închisoare de la 5
la 20 de ani.
(21) Pedeapsa este închisoarea de
la 7 la 20 de ani, dacă tâlhăria a fost
săvârşită:
a) de două sau mai multe persoane
împreună;
b) de o persoană având asupra sa o
armă, o substanţă narcotică ori parali-
zantă;
c) într-o locuinţă sau în dependinţe
ale acesteia;
d) în timpul unei calamităţi;
e) a avut vreuna din urmările ară-
tate în art. 182.
(3) Tâlhăria care a produs conse-
cinţe deosebit de grave sau a avut ca
urmare moartea victimei se pedepseşte
cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea unor drepturi.
a) prin folosirea unei arme ori sub-
stanţe explozive, narcotice sau parali-
zante;
b) prin simularea de calităţi oficiale;
c) de o persoană mascată, deghi-
zată sau travestită;
d) în timpul nopţii;
e) într-un mijloc de transport sau
asupra unui mijloc de transport;
f) prin violare de domiciliu sau sediu
profesional,
se pedepseşte cu închisoarea de la
3 la 10 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
(2) Tâlhăria săvârşită în condiţiile
art. 229 alin. (3) se pedepseşte cu în-
chisoarea de la 5 la 12 ani.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sanc-
ţionează tâlhăria care a avut ca urmare
vătămarea corporală.

§5. Abuzul de încredere – art. 213 

I. Fapta incriminată  
Art. 213 C. pen.: „(1) Însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice
titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani sau cu amendă.
(2) Dacă bunul este proprietate privată, cu excepţia cazului când
acesta este în întregime sau în parte al statului[1], acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală”.

[1]
Pin Decizia nr. 177/1998, Curtea Constituţională a decis că dispoziţia „cu
excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului”
este neconstituţională (M. Of. nr. 77 din 24 februarie 1999).
218 Curs de drept penal. Partea specială 

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile patrimoniale.
Obiectul juridic specific constă în relaţiile patrimoniale care presupun
încredere în relaţiile dintre subiecţii raporturilor juridice.
Obiectul material este un bun mobil deţinut cu orice titlu de către făp-
tuitor. Toate precizările făcute cu privire la obiectul material al furtului sunt
valabile şi în această situaţie. Poate constitui obiect material al abuzului
de încredere şi o sumă de bani, cu excepţia situaţiei în care este oferită
cu titlu de împrumut, în care caz va fi antrenată doar răspunderea civilă.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat: persoana (fizică sau juridică) căreia
i s-a încredinţat cu orice titlu un bun mobil al alteia – detentor precar. Nu
poate fi subiect activ proprietarul bunului (cu excepţia situaţiei în care
legea consideră că el deţine un bun pentru altul – gajul fără deposedare),
nici împrumutatul, în ipoteza unui împrumut de consumaţie; în schimb,
poate fi subiect activ comodatarul. Participaţia penală este posibilă sub
toate formele.
Subiectul pasiv este proprietarul sau persoana (fizică sau juridică) care
a avut stăpânirea de fapt a bunului până în momentul încredinţării bunului
făptuitorului. Există un subiect pasiv direct, cel care transmite bunul, şi un
subiect pasiv indirect, proprietarul bunului, atunci când remiterea bunului
a fost făcută de altcineva.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în existenţa unui raport juridic între făptuitor şi trans-
miţătorul bunului, netranslativ de proprietate, ci doar de detenţie precară, în
baza căruia se naşte obligaţia făptuitorului de a-l restitui – contract de depozit,
mandat, locaţiune etc. Situaţia premisă poate consta şi într-un act al autorităţii
sau un act translativ de proprietate, dar care a fost anulat ori reziliat. În baza
acestui raport juridic, remiterea bunului trebuie să fi fost efectivă şi bunul să
se afle în posesia făptuitorului în momentul comiterii infracţiunii.
Condiţia premisă se bazează pe deţinerea bunului în baza unui raport
juridic, simpla deţinere fizică sau contactul material nefiind suficiente
pentru a se realiza conţinutul infracţiunii de abuz de încredere, ci se va
reţine infracţiunea de furt (exemplul cu însuşirea materialelor de lucru ale
muncitorilor sau cu telefonul solicitat pentru a da un „beep”, pe care le-am
oferit când am făcut distincţia între furt şi abuz de încredere).
 Infracţiuni contra patrimoniului  219

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o acţiune
sau printr-o inacţiune, în una dintre cele trei modalităţi prevăzute alternativ
şi limitativ de art. 213 C. pen.: însuşirea unui bun, dispunerea pe nedrept
de acest bun sau refuzul de a-l restitui.
Însuşirea presupune stăpânirea bunului şi adoptarea unei atitudini spe-
cifice proprietarului bunului. Dispunerea pe nedrept constă în realizarea
unor acte de dispoziţie juridică ori materială asupra bunului (vânzare, do-
naţie, distrugere), la care nu era îndreptăţit, conform convenţiei dintre făp-
tuitor şi victimă. Refuzul restituirii bunului presupune o împotrivire fermă la
cererea expresă de înapoiere a bunului, şi nu o simplă nerestituire la
termen, dar el trebuie să se adreseze aceluia care i-a încredinţat bunul.
Urmarea imediată este aceeaşi cu cea de la furt: schimbarea stării
bunului şi, implicit, crearea unui prejudiciu. Legătura de cauzalitate rezultă
din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe ori
indirecte. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţi-
unii, ci doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Tenta-
tiva este posibilă, cu excepţia săvârşirii faptei printr-o inacţiune, dar nu se
pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului
material în una dintre modalităţile alternative prevăzute de art. 213 C. pen.
Dacă elementul material se realizează prin mai multe modalităţi, infracţiu-
nea se consumă în momentul săvârşirii primei acţiuni sau în momentul
primului refuz de restituire.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 4 ani,
alternativ cu amendă.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Există deseori probleme în a distinge
între infracţiunea de furt (art. 208 C. pen.) şi cea de abuz de încredere.
Principala diferenţă rezidă în existenţa sau inexistenţa unui raport juridic
între subiecţii infracţiunii, precum şi în existenţa/inexistenţa consimţămân-
tului victimei la predarea bunului. Astfel, furtul se reţine atunci când vic-
220 Curs de drept penal. Partea specială 

tima a fost deposedată fără consimţământul ei, între subiecţi nepreexis-

tând un raport juridic. În schimb, abuzul de încredere presupune deţinerea
bunului de către făptuitor în baza unui raport juridic, de regulă, netrans-
lativ, pe care îl are cu victima, care astfel şi-a exprimat consimţământul în
sensul remiterii bunului.
Există tâlhărie, şi nu abuz de încredere, în situaţia în care partea vătă-
mată dă autorului sub ameninţare un telefon mobil pentru ca acesta să
efectueze nişte convorbiri telefonice. Refuzul ulterior de a restitui telefonul
nu mai are nicio relevanţă şi nu poate fi vorba despre art. 213 C. pen.,
fapta de tâlhărie consumându-se în momentul remiterii bunului sub
ameninţare.
Aspecte procesuale. Dacă obiectul material al infracţiunii este un bun
proprietate privată, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prea-
labilă a persoanei vătămate, indiferent de titularul dreptului de proprietate,
iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Dacă bunul se află în
proprietate publică, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Aceas-
ta este soluţia la care s-a ajuns în urma Deciziei Curţii Constituţionale
nr. 177/1998, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi a
fost declarată ca neconstituţională precizarea „cu excepţia cazului când
acesta este în întregime sau în parte al statului”. Deşi suntem în prezenţa
unei decizii definitive şi având efecte obligatorii, nimic nu împiedică legiui-
torul să readopte aceeaşi atitudine în ceea ce priveşte distincţia între stat
şi particulari ca titulari ai dreptului de proprietate privată, căci Parlamentul
este unicul legiuitor pozitiv[1].
Competenţa de judecată aparţine judecătoriei, iar urmărirea penală o
efectuează organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal reţine infracţiunea de abuz de încredere în art. 238, cu
sigurele deosebiri referitoare la situaţia premisă, exprimată mult mai clar –
„i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop” – şi la ele-
mentul material, care, pe lângă modalităţile de realizare din actuala regle-
mentare, se mai poate săvârşi şi prin „folosire pe nedrept”. Noul Cod pe-
nal incriminează o nouă faptă de abuz de încredere: „Abuzul de încredere
prin fraudarea creditorilor”.

[1]
I. MURARU, N.M. VLĂDOIU, A. MURARU, G.S. BARBU, Contencios constituţional,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 258.
 Infracţiuni contra patrimoniului  221

C. pen., art. 213: Abuzul de încre-
dere
(1) Însuşirea unui bun mobil al al-
tuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea
de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l
restitui, se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la 4 ani sau cu amendă.
(2) Dacă bunul este proprietate pri-
vată, cu excepţia cazului când acesta
este în întregime sau în parte al sta-
tului, acţiunea penală se pune în miş-
care la plângerea prealabilă a persoa-
nei vătămate. Împăcarea parţilor înlătu-
ră răspunderea penală.
Noul C. pen., art. 238: Abuzul de
încredere
(1) Însuşirea, dispunerea sau folosi-
rea, pe nedrept, a unui bun mobil al al-
tuia, de către cel căruia i-a fost încredin-
ţat în baza unui titlu şi cu un anumit
scop, ori refuzul de a-l restitui se pedep-
seşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în miş-
care la plângerea prealabilă a persoa-
nei vătămate.
Noul C. pen., art. 239: Abuzul de
încredere prin fraudarea creditorilor
(1) Fapta debitorului de a înstrăina,
ascunde, deteriora sau distruge, în tot
sau în parte, valori ori bunuri din patri-
moniul său ori de a invoca acte sau
datorii fictive în scopul fraudării credito-
rilor se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sanc-
ţionează fapta persoanei care, ştiind că
nu va putea plăti, achiziţionează bunuri
ori servicii producând o pagubă credito-
rului.
(3) Acţiunea penală se pune în miş-
care la plângerea prealabilă a persoa-
nei vătămate.

§6. Gestiunea frauduloasă – art. 214 

I. Fapta incriminată  
Art. 214 C. pen.: (1) „Pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-cre-
dinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către
cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor
bunuri, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(2) Gestiunea frauduloasă săvârşită în scopul de a dobândi un folos
material se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani, dacă fapta nu
constituie o infracţiune mai gravă.
222 Curs de drept penal. Partea specială 

(3) Dacă bunul este proprietate privată, cu excepţia cazului când

acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului[1], acţiunea
penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile patrimoniale.
Obiectul juridic specific se referă la relaţiile patrimoniale care presupun în-
crederea între subiecţii raporturilor juridice civile. Obiectul material constă
în totalitatea bunurilor persoanei al cărei patrimoniu este conservat ori ad-
ministrat de către făptuitor, indiferent dacă sunt bunuri mobile ori imobile.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat – persoana fizică sau juridică ce are
ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării lucrurilor altuia. Parti-
cipaţia penală este posibilă sub toate formele. Coautoratul se reţine doar
dacă toţi făptuitorii au spre administrare sau conservare patrimoniul, pen-
tru ceilalţi participanţi nefiind necesară această calitate.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică, titulară a patrimo-
niului, care şi-a dat patrimoniul sau parte din el spre administrare sau
conservare.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta presupune preexistenţa unui raport de conservare sau de ad-
ministrare între făptuitor şi victimă, care, de regulă, îmbracă forma unui
contract de mandat, fără să aibă relevanţă dacă acest contract este gra-
tuit sau oneros, dacă este scris ori tacit. Conservarea presupune activităţi
de menţinere a calităţii şi cantităţii bunurilor care formează obiectul aces-
teia, iar administrarea include, pe lângă conservare, şi gospodărire.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o acţiune
sau inacţiune de pricinuire de pagube, care dobândeşte modalităţi prac-
tice variate. Cerinţa esenţială este ca aceste activităţi producătoare de

[1]
Pin Decizia nr. 5/1999, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţia „cu
excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului”
este neconstituţională (M. Of. nr. 95 din 5 martie 1999).
 Infracţiuni contra patrimoniului  223

prejudicii să se efectueze cu ocazia administrării ori conservării bunurilor

de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării ori conservării.
Urmarea imediată presupune producerea unor pagube. Legătura de cau-
zalitate trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia, în ipoteza variantei tip, îmbracă forma
intenţiei directe ori indirecte, folosirea expresiei „cu rea-credinţă” nefiind
de natură a reduce vinovăţia la intenţia directă, ci doar de a exclude cul-
pa, având în vedere dispoziţiile art. 19 alin. (3) C. pen.[1] În cazul variantei
agravate, fapta trebuie să fie săvârşită cu intenţie directă calificată prin
scopul dobândirii unui folos material. Mobilul şi scopul, cu excepţia să-
vârşirii faptei în varianta agravată, nu prezintă relevanţă pentru existenţa
infracţiunii, ci doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Ten-
tativa este posibilă, dar, conform art. 222 C. pen., nu se pedepseşte.
Infracţiunea se consumă în momentul în care survine urmarea imediată –
paguba. Dacă există mai multe acţiuni sau inacţiuni producătoare de pre-
judicii, infracţiunea se consumă de la exercitarea celei dintâi dintre ele,
celelalte alcătuind conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni continuate
de gestiune frauduloasă. Momentul epuizării în această situaţie este acela
al ultimei acţiuni păgubitoare.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi una agra-
vată, diferenţa dintre ele fiind scopul cu care se realizează acţiunea păgu-
bitoare. Varianta agravată se reţine atunci când gestiunea frauduloasă a
fost realizată cu scopul de a obţine un folos material pentru sine, chiar
dacă acest scop nu a fost atins. Se va reţine însă gestiunea frauduloasă
în varianta agravată numai dacă fapta nu constituie o altă infracţiune.
Sancţiunea constă, în varianta tip din alin. (1), în închisoarea de la 6
luni la 5 ani, iar în varianta agravată din alin. (2), în închisoarea de la 3 la
10 ani.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Constituie infracţiunea de gestiune frau-
duloasă, şi nu aceea de furt (art. 208 C. pen.), fapta tutorelui care a sus-

[1]
Art. 19 alin. (3) C. pen: „Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune
fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţio-
nează numai săvârşirea ei cu intenţie”.
224 Curs de drept penal. Partea specială 

tras o parte din pensia de urmaş şi din alocaţia de stat cuvenită minorului
aflat sub tutela sa.
Nu reprezintă infracţiunea de gestiune frauduloasă, ci doar un litigiu de
natură civilă, ipoteza în care se constituie un depozit oneros cu obligaţia
de conservare a bunurilor, se refuză restituirea unei părţi din bunuri şi se
însuşesc drept echivalent al remuneraţiei neachitate.
Aspecte procesuale. În varianta tip, dacă obiectul material al infrac-
ţiunii este un bun proprietate privată, acţiunea penală se pune în mişcare
la plângere prealabilă a persoanei vătămate şi împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală. Dacă bunul se află în proprietate publică sau se
reţine săvârşirea faptei în varianta agravată, acţiunea penală se pune în
mişcare din oficiu. Competenţa de judecată aparţine judecătoriei, iar
urmărirea penală o efectuează organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal reţine această infracţiune, păstrând acelaşi conţinut
constitutiv, cu diferenţa că a fost introdusă o nouă variantă agravată, în
care fapta este săvârşită de un subiect activ calificat: administratorul
judiciar, lichidatorul averii debitorului sau un reprezentant ori un prepus al
acestora. În plus, pedepsele au fost reduse şi acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în toate variantele.

C. pen., art. 214: Gestiunea frau-
duloasă
(1) Pricinuirea de pagube unei per-
soane, cu rea-credinţă, cu ocazia
administrării sau conservării bunurilor
acesteia, de către cel care are ori tre-
buie să aibă grija administrării sau con-
servării acelor bunuri, se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(2) Gestiunea frauduloasă săvârşită
în scopul de a dobândi un folos mate-
rial se pedepseşte cu închisoare de la
3 la 10 ani, dacă fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă.
(3) Dacă bunul este proprietate pri-
vată, cu excepţia cazului când acesta
este în întregime sau în parte proprie-
tatea statului, acţiunea penală pentru
fapta prevăzuta în alin. (1) se pune în
Noul C. pen., art. 242: Gestiunea
frauduloasă
(1) Pricinuirea de pagube unei per-
soane, cu ocazia administrării sau con-
servării bunurilor acesteia, de către cel
care are ori trebuie să aibă grija admi-
nistrării sau conservării acelor bunuri se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la
3 ani sau cu amendă.
(2) Când fapta prevăzută în alin. (1)
a fost săvârşită de administratorul judi-
ciar, de lichidatorul averii debitorului sau
de un reprezentant sau prepus al aces-
tora, pedeapsa este închisoarea de la
unu la 5 ani.
(3) Faptele prevăzute în alin. (1) şi
alin. (2) săvârşite în scopul de a do-
bândi un folos patrimonial se pedepsesc
cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
 Infracţiuni contra patrimoniului  225

mişcare la plângerea prealabilă a per- (4) Acţiunea penală se pune în miş-

soanei vătămate. care la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.

§7. Înşelăciunea – art. 215 

I. Fapta incriminată  
Art. 215 C. pen.: „(1) Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezen-
tarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei
fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos
material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 12 ani.
(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase
ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15
ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică
regulile privind concursul de infracţiuni.
(3) Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul în-
cheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără
această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în con-
diţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele
precedente, după distincţiile acolo arătate.
(4) Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei per-
soane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea
necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul
sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea ter-
menului de prezentare, în scopul arătat în alin. (1), dacă s-a pricinuit o
pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în
alin. (2).
(5) Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedep-
seşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile patrimoniale.
Obiectul juridic specific se referă la încrederea şi buna-credinţă, indispen-
sabile în relaţiile de natură patrimonială. Obiectul material există dacă
activitatea de inducere în eroare se raportează la un bun, caz în care
obiectul material este acest bun mobil sau imobil. În caz contrar, obiectul
material lipseşte.
226 Curs de drept penal. Partea specială 

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – orice persoană fizică sau
juridică ce desfăşoară activitatea de inducere în eroare. Cu toate acestea,
în varianta agravată din alin. (4), subiectul activ este calificat – titularul
contului. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv este necircumstanţiat – orice persoană fizică sau juri-
dică ce a fost indusă în eroare şi astfel păgubită. Poate exista un subiect
pasiv principal – acela împotriva căruia s-a exercitat activitatea infracţio-
nală – şi unul secundar – cel care a suportat paguba.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă lipseşte în cazul variantei tip. În ipoteza variantei de
specie din alin. (3) teza a II-a, atunci când elementul material se reali-
zează prin menţinerea în eroare cu ocazia executării contractului, situaţia
premisă constă în preexistenţa contractului.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează, în varianta tip,
printr-o acţiune sau inacţiune de inducere în eroare, o amăgire din partea
făptuitorului, care trebuie să se realizeze prin una dintre următoarele mo-
dalităţi: fie prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, fie prin
prezentarea ca mincinoasă a unei fapte adevărate. Cerinţa esenţială ataşată
elementului material, pentru a se reţine varianta agravată din alin. (2), este ca
acţiunea de inducere în eroare să fie săvârşită prin folosirea de nume sau
calităţi mincinoase (nume sau anumite atribute apte să provoace o indu-
cere în eroare) ori de alte mijloace frauduloase.
În ipoteza variantei de specie din alin. (3), elementul material constă
într-o acţiune sau inacţiune de inducere sau menţinere în eroare, realizată
cu ocazia încheierii sau executării unui contract. Cerinţa esenţială ataşată
elementului material în această ipoteză este ca înşelăciunea să fie de o
asemenea natură, încât fără ea cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat
contractul în condiţiile date.
În varianta agravată din alin. (4), elementul material se realizează prin
una dintre următoarele modalităţi alternative: fie emiterea unui cec ştiind că
pentru valorificarea lui nu există acoperirea necesară, fie retragerea parţială
sau integrală a proviziei după emiterea cecului, fie acţiunea de a interzice
trasului să plătească înainte de expirarea termenului de prezentare.
 Infracţiuni contra patrimoniului  227

Urmarea imediată constă în producerea pagubei. Legătura de cauza-

litate trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia este necesară sub forma intenţiei directe,
calificată prin scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul a unui folos mate-
rial injust. Mobilul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar
poate fi reţinut pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Ten-
tativa se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momentul în care se
produce paguba. Poate fi săvârşită în formă continuată, epuizându-se în
momentul ultimei acţiuni de inducere în eroare.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip [alin. (1)],
una asimilată [alin. (2)] şi trei variante agravate [alin. (2), (4) şi (5)].
Varianta agravată din alin. (2) se raportează atât la varianta tip, cât şi
la cea asimilată şi presupune, după cum am precizat, săvârşirea faptei
prin intermediul unor mijloace frauduloase enumerate exemplificativ în
art. 215 alin. (2): nume, calităţi mincinoase.
Varianta asimilată din alin. (3) – înşelăciunea în convenţii – se reţine
atunci când inducerea în eroare, prin aceleaşi mijloace prevăzute în
alin. (1), se realizează cu ocazia încheierii/executării/încetării unui contract
prin acordul părţilor şi este decisivă în acest sens. Cu alte cuvinte, nu s-ar fi
ajuns la încheierea/executarea/încetarea contractului în lipsa înşelăciunii.
Varianta agravată din alin. (4) – înşelăciunea prin cecuri – se realizea-
ză prin cele trei mijloace anterior enumerate, cu acelaşi scop al obţinerii
pentru sine ori pentru altul a unei pagube materiale. Se va reţine varianta
aceasta doar dacă fapta vizează un cec, şi nu un bilet la ordin, cec în alb
sau un ordin de plată, în această situaţie putându-se reţine, eventual, în-
şelăciunea în varianta din alin. (3). În plus, cecul trebuie să îndeplinească
toate condiţiile de validitate necesare, altfel, din nou, am putea fi în pre-
zenţa unei înşelăciuni în convenţii. În legătură cu săvârşirea înşelăciunii
prin cecuri, în situaţia în care beneficiarul cecului are cunoştinţă, în mo-
mentul emiterii acestuia, că nu există disponibilul necesar acoperirii aces-
tuia, instanţa supremă a decis, printr-un recurs în interesul legii, că fapta
constituie infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea
nr. 59/1934 asupra cecului. Dacă beneficiarul nu cunoaşte această situaţie de
fapt, se va reţine infracţiunea prevăzută în art. 215 alin. (4) C. pen.[1]

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. IX/2005: „1. Fapta de emitere a unui cec
asupra unei instituţii de credit sau asupra unei persoane, ştiind că pentru valorifi-
228 Curs de drept penal. Partea specială 

A treia variantă agravată, prevăzută în alin. (5), se raportează la toate

celelalte variante din conţinutul art. 215 C. pen. şi se referă la înşelăciunea
care a produs consecinţe deosebit de grave, în sensul art. 146 C. pen.: o
pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de
gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre uni-
tăţile la care se referă art. 145 C. pen. ori altei persoane juridice sau
fizice. În situaţia unei infracţiuni continuate de înşelăciune, caracterul de
consecinţe deosebit de grave se determină prin totalizarea pagubelor
materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice, prin toate acţiu-
nile sau inacţiunile prin care se realizează elementul material al laturii
obiective a infracţiuni[1].
Sancţiuni. Înşelăciunea în varianta tip şi cea specială sunt sancţionate
cu închisoarea de la 6 luni la 12 ani, în variantele agravate din alin. (2) şi
(4) cu închisoarea de la 3 la 15 ani, iar în varianta din alin. (5) cu
închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă fapta se realizează în varianta
agravată prevăzută în alin. (2) şi dacă mijloacele frauduloase folosite con-
stituie prin ele însele o infracţiune, se va reţine un concurs de infracţiuni
între această infracţiune şi înşelăciune. Spre exemplu, dacă pentru indu-
cere în eroare se falsifică un înscris, se va reţine concurs de infracţiuni
între fals material în înscrisuri oficiale/fals intelectual/fals în înscrisuri sub
semnătură privată şi înşelăciune.
Trebuie să deosebim între înşelăciune şi furt, esenţială pentru înşelă-
ciune fiind inducerea în eroare. Spre exemplu, în ipoteza sustragerii unor
produse dintr-un magazin, nu există inducere în eroare, ci fapta va fi
încadrată ca furt (art. 208 C. pen.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei, cu ex-

carea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage,
după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti
înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine
sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului ce-
cului, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (4) din Co-
dul penal. 2. Dacă beneficiarul cecului are cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu
există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracţiunea
prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934” (M. Of. nr. 123 din 9 fe-
bruarie 2006).
[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XIV/2006, precit.
 Infracţiuni contra patrimoniului  229

cepţia variantei agravate din alin. (5), pentru care competenţa aparţine tri-
bunalului, conform art. 27 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Urmărirea penală este
efectuată de către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea de înşelăciune este incriminată şi în noul Cod penal (art. 244),
însă doar în două variante: una tip şi una agravată, corespunzătoare
alin. (1) şi (2) din actualul art. 215. S-a renunţat la reţinerea separată a
înşelăciunii în convenţii şi în cecuri, ceea ce nu presupune o dezincri-
minare, ci doar o simplificare a textului, căci aceste situaţii sunt acoperite
de variantele care au fost menţinute. Au fost, de asemenea, reduse sem-
nificativ pedepsele.
În plus, noul Cod penal mai reţine o incriminare specială a înşelăciunii –
„Înşelăciunea privind asigurările” (art. 245).

C. pen., art. 215: Înşelăciunea Noul C. pen., art. 244: Înşelăciunea

(1) Inducerea în eroare a unei per-
soane, prin prezentarea ca adevărată a
unei fapte mincinoase sau ca min-
cinoasă a unei fapte adevărate, în sco-
pul de a obţine pentru sine sau pentru
altul un folos material injust şi dacă s-a
pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 12 ani.
(2) Înşelăciunea săvârşită prin folo-
sire de nume sau calităţi mincinoase
ori de alte mijloace frauduloase se pe-
depseşte cu închisoare de la 3 la 15
ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie
prin el însuşi o infracţiune, se aplică
regulile privind concursul de infracţiuni.
(3) Inducerea sau menţinerea în
eroare a unei persoane cu prilejul în-
cheierii sau executării unui contract,
săvârşită în aşa fel încât, fără această
eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau
executat contractul în condiţiile stipu-
late, se sancţionează cu pedeapsa pre-
văzută în alineatele precedente, după
distincţiile acolo arătate.
(4) Emiterea unui cec asupra unei
(1) Inducerea în eroare a unei per-
soane prin prezentarea ca adevărată a
unei fapte mincinoase sau ca minci-
noasă a unei fapte adevărate, în scopul
de a obţine pentru sine sau pentru altul
un folos patrimonial injust şi dacă s-a
pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu în-
chisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Înşelăciunea săvârşită prin folo-
sirea de nume sau calităţi mincinoase
ori de alte mijloace frauduloase se pe-
depseşte cu închisoarea de la unu la 5
ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie
prin el însuşi o infracţiune, se aplică re-
gulile privind concursul de infracţiuni.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea
penală.
Noul C. pen., art. 245: Înşelăciu-
nea privind asigurările
(1) Distrugerea, degradarea, aduce-
rea în stare de neîntrebuinţare, ascun-
derea sau înstrăinarea unui bun asigu-
rat împotriva distrugerii, degradării, uzu-
rii, pierderii sau furtului, în scopul de a
230 Curs de drept penal. Partea specială 

instituţii de credit sau unei persoane,
ştiind că pentru valorificarea lui nu
există provizia sau acoperirea necesa-
ră, precum şi fapta de a retrage, după
emitere, provizia, în totul sau în parte,
ori de a interzice trasului de a plăti îna-
inte de expirarea termenului de prezen-
tare, în scopul arătat în alin. (1), dacă
s-a pricinuit o pagubă posesorului ce-
cului, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută în alin. (2).
(5) Înşelăciunea care a avut conse-
cinţe deosebit de grave se pedepseşte
cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi.
obţine, pentru sine sau pentru altul,
suma asigurată, se pedepseşte cu în-
chisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Fapta persoanei care, în scopul
prevăzut în alin. (1), simulează, îşi cau-
zează sau agravează leziuni sau vătă-
mări corporale produse de un risc
asigurat se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea
penală.

§8. Delapidarea – art. 215¹ 

I. Fapta incriminată  
Art. 215¹ C. pen.: „(1) Însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un
funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri
pe care le gestionează sau le administrează, se pedepsesc cu închisoare
de la unu la 15 ani.
(2) În cazul în care delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave,
pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile patrimoniale. Obiectul juri-
dic specific principal este reprezentat de relaţiile sociale privind corec-
titudinea în administrarea şi gestionarea bunurilor unei persoane juridice,
iar cel secundar se referă la buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu.
Obiectul material este determinat de legiuitor prin expresia „bani, valori
sau alte bunuri”. Prin urmare, constituie obiect material orice bun cu va-
loare economică, ce se află în gestiunea ori administrarea persoanei juri-
dice, indiferent dacă se află în patrimoniul ei ori nu. Pot fi obiect al dela-
pidării chiar şi bunurile ajunse din eroare în gestiune, care constituie plu-
suri în gestiune (legale sau frauduloase), care sunt datorate unui terţ, dar
sunt delapidate înainte de fi predate acestuia, care se află în fapt în
gestiune, nu şi în evidenţă.
 Infracţiuni contra patrimoniului  231

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat – o persoană fizică ce întruneşte
concomitent o dublă calificare: funcţionar, pe de o parte, şi gestionar sau
administrator al bunurilor unei persoane juridice, pe de altă parte. Făptui-
torul trebuie să fie funcţionar în sensul art. 147 C. pen.[1] Prin urmare,
poate fi subiect activ al delapidării orice salariat al unei persoane juridice,
însă cu condiţia să fie şi administrator sau gestionar.
Calitatea de gestionar este explicată în Legea nr. 22/1969: „angajat al
unei organizaţii socialiste care are ca atribuţii principale de serviciu primi-
rea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau
deţinerea, chiar temporară, a unei organizaţii socialiste, indiferent de mo-
dul de dobândire şi de locul unde se află bunurile”[2]. Legea defineşte şi
noţiunea de gestionar de fapt, ca fiind angajatul care, deşi nu este ges-
tionar, practic exercită cele trei atribuţii specifice acestuia[3]. Prin urmare,
s-a admis că este subiect activ al delapidării atât gestionarul de drept, cât
şi cel de fapt, important fiind să îndeplinească cele trei atribuţii: primire,
păstrare şi eliberare de bunuri (au această calitate factorul poştal, inspec-
torul de impozite şi taxe, taxatorii).
Calitatea de administrator implică efectuarea unor acte de dispoziţie
asupra bunurilor, chiar dacă nu există un contact nemijlocit cu acestea.
Au, de regulă, această calitate un manager sau un contabil-şef, adminis-
tratorul asociaţiei de proprietari sau de locatari.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele, însă coautoratul
necesită dubla circumstanţiere a subiectului activ.
Subiectul pasiv este persoana juridică, publică sau privată, ale cărei
bunuri sunt administrate ori gestionate de către funcţionar.

[1]
Art. 147 C. pen.: „(1) Prin «funcţionar public» se înţelege orice persoană
care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost înves-
tită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre
cele la care se referă art. 145. (2) Prin «funcţionar» se înţelege persoana menţio-
nată în alin. (1), precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul
unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat”.
[2]
Art. 1 din Legea nr. 22/2969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de
garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, au-
torităţilor sau instituţiilor publice, modificată prin Legea nr. 54/1994 (M. Of. nr. 181
din 15 iulie 1994).
[3]
Art. 31 din Legea nr. 22/1969: „Angajatul care primeşte, păstrează şi elibe-
rează bunuri fără a avea calitatea de gestionar în înţelesul art. 1 răspunde inte-
gral, aplicându-i-se în mod corespunzător prevederile prezentului capitol”.
232 Curs de drept penal. Partea specială 

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă presupune preexistenţa unor raporturi de administra-
re sau gestionare între funcţionar şi persoana juridică.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acţiune, care se
realizează prin trei modalităţi alternative şi limitativ prevăzute de art. 215¹
C. pen.: însuşire, folosire sau traficare. Însuşirea presupune aproprierea
unui bun aflat în gestiune, trecerea definitivă a acestuia din patrimoniul
persoanei juridice într-un alt patrimoniu, pentru folosire în interes personal
sau pentru vindere. Folosirea presupune doar o scoatere temporară a bu-
nului din patrimoniul persoanei juridice în scopul utilizării pentru propriul
interes sau pentru altul, dar cu titlu gratuit. Traficarea reprezintă tot o
scoatere temporară din patrimoniul persoanei juridice, însă cu scopul de a
obţine un avantaj material în schimbul acesteia.
Urmarea imediată constă în diminuarea patrimoniului persoanei juri-
dice şi, implicit, producerea unui prejudiciu. Legătura de cauzalitate rezul-
tă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-
recte. Mobilul şi scopul nu au relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar
pot fi avute în vedere pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Ten-
tativa este posibilă şi se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momen-
tul în care se realizează elementul material în una dintre cele trei modali-
tăţi şi intervine urmarea imediată – deposedarea persoanei juridice. Poate
fi săvârşită în formă continuă (elementul material se realizează prin folo-
sire, traficare) sau continuată (delapidări repetate), momentul epuizării
fiind acela al încetării activităţii infracţionale.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o formă tip şi una agra-
vată. Varianta agravată din alin. (2) se particularizează printr-o urmare
imediată mai gravă: delapidarea a produs consecinţe deosebit de grave,
noţiunea fiind explicată în art. 146 C. pen.: ca urmare a delapidării, se pro-
duce o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare
deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia
dintre unităţile la care se referă art. 145 C. pen. ori altei persoane juridice
 Infracţiuni contra patrimoniului  233

sau fizice. În situaţia unei infracţiuni continuate de delapidare, caracterul

de consecinţe deosebit de grave se determină prin totalizarea pagubelor
materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice, prin toate
acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează elementul material al laturii
obiective a infracţiuni[1].
Sancţiunea constă în închisoarea de la 1 la 15 ani, în varianta tip, şi
închisoarea de la 10 la 20 de ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi, în
varianta agravată.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă funcţionarul, care are şi calitatea
de administrator sau gestionar, sustrage bunuri care nu fac parte dintre
acelea care se află în gestiunea sa, nu se va reţine infracţiunea de
delapidare, ci aceea de furt (art. 208 C. pen.).
Trebuie făcută distincţie între gestiune frauduloasă (art. 214 C. pen.) şi
delapidare. Gestiunea frauduloasă are ca subiect activ o persoană fizică
sau juridică, căreia i-a fost dat în administrare sau conservare un patri-
moniu, în dauna căruia, printr-o gestiune frauduloasă intenţionată, pro-
duce prejudicii, indiferent de acţiunile concrete. În schimb, delapidarea are
ca subiect activ un funcţionar, care are calitatea de administrator sau ges-
tionar al unei persoane juridice şi care sustrage bunuri din raza sa de ad-
ministrare, prin anumite modalităţi expres prevăzute de legiuitor. Astfel,
săvârşeşte infracţiunea de delapidare, şi nu gestiune frauduloasă, factorul
poştal care sustrage din bugetul asigurărilor sociale o sumă de bani care
constituia o pensie.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată aparţine în primă instanţă judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată de către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, deosebirile faţă de
actuala reglementare constând în: modificarea calităţii subiectului activ –
funcţionar public –, se renunţă la varianta agravată, care este incriminată
separat, infracţiunea este plasată într-un alt capitol – „Infracţiuni de
serviciu” şi, în plus, pedepsele au fost reduse.

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XIV/2006, precit.
234 Curs de drept penal. Partea specială 

C. pen., art. 2151: Delapidarea Noul C. pen., art. 295: Delapi-

(1) Însuşirea, folosirea sau trafica-
rea, de către un funcţionar, în interesul
său ori pentru altul, de bani, valori sau
alte bunuri pe care le gestionează sau
le administrează, se pedepsesc cu în-
chisoare de la unu la 15 ani.
(2) În cazul în care delapidarea a
avut consecinţe deosebit de grave, pe-
deapsa este închisoarea de la 10 la 20
de ani şi interzicerea unor drepturi.
darea
(1) Însuşirea, folosirea sau trafica-
rea de către un funcţionar public, în in-
teresul său ori pentru altul, de bani,
valori sau alte bunuri pe care le gestio-
nează sau le administrează se pedep-
seşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a
ocupa o funcţie publică.
(2) Tentativa se pedepseşte.

Noul C. pen., art. 309: Faptele

care au produs consecinţe deosebit
de grave
Dacă faptele prevăzute în art. 295,
art. 297, art. 298, art. 300, art. 303,
art. 304, art. 306 sau art. 307 au pro-
dus consecinţe deosebit de grave, limi-
tele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege se majorează cu jumătate.

§9. Însuşirea bunului găsit – art. 216 

I. Fapta incriminată 
Art. 216 C. pen.: „(1) Fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun
găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut, sau de a dispune de acel bun
ca de al său, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu
amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi însuşirea pe nedrept a unui
bun mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare în posesia făptuitorului”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile patrimoniale.
Obiectul juridic specific se referă la corectitudinea în relaţiile patrimoniale,
care presupune înapoierea bunurilor găsite sau în a căror posesie se
ajunge din eroare. Obiectul material constă într-un bun mobil găsit sau
ajuns din eroare în posesia făptuitorului.

 
 Infracţiuni contra patrimoniului  235

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – orice persoană fizică ce gă-
seşte sau intră în posesia unui bun din eroare. Participaţia penală este
posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv este necircumstanţiat – orice persoană fizică sau juri-
dică al cărei bun a fost pierdut sau a ajuns din eroare în posesia alteia.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă, pentru varianta din alin. (1), într-un bun găsit – un bun
pe care deţinătorul lui l-a pierdut, s-a desesizat de el fără voia sa fără să
observe sau a observat acest lucru, dar nu îl poate împiedica sau nu
poate trece la recuperarea lui. Ca să fie bun găsit, el trebuie să intre în
posesia unei alte persoane, care nu a fost de faţă când s-a pierdut con-
tactul cu acest bun şi nu ştie al cui este. Nu sunt considerate găsite şi nu
se reţine art. 216 C. pen. în ipoteza bunurilor abandonate.
Pentru varianta din alin. (2), condiţia premisă constă în preexistenţa
unui bun ajuns din eroare în posesia făptuitorului, în sensul că altcineva i
l-a dat din eroare şi făptuitorul de asemenea era în eroare când l-a primit
sau el însuşi îl ia, din eroare – spre exemplu, când lucrurile se aseamănă
foarte mult prin caracteristicile exterioare.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material, în ipoteza variantei tip, se poate
realiza fie printr-o inacţiune (a nu preda bunul în 10 zile autorităţilor sau
celui care l-a pierdut), fie printr-o acţiune (a dispune de bun ca de al său).
Se realizează elementul material în momentul în care se împlineşte ter-
menul de 10 zile (termen care se calculează conform art. 154 C. pen.[1]),
fără ca făptuitorul să predea bunul sau acesta săvârşeşte orice act de dis-
poziţie asupra bunului, indiferent de timpul care a trecut de la momentul
găsirii bunului (nu se aplică termenul de 10 zile).
În situaţia variantei asimilate din alin. (2), elementul material se reali-
zează printr-o acţiune – însuşirea unui bun ajuns din eroare în posesia
făptuitorului –, cerinţa esenţială fiind ca această însuşire să se facă pe
nedrept şi, în plus, înainte de însuşirea bunului, făptuitorul să fi ieşit din
eroare, să îşi fi dat seama că bunul nu îi aparţine. Dacă, în schimb, el

[1]
Art. 154 C. pen.: „La calcularea timpului ziua se socoteşte de 24 de ore şi
săptămâna de 7 zile. Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua
corespunzătoare datei de la care au început să curgă”.
236 Curs de drept penal. Partea specială 

rămâne în eroare cu privire la situaţia bunului, se aplică dispoziţiile art. 51

C. pen. şi caracterul penal al faptei este înlăturat.
Urmarea imediată constă în scoaterea bunului din dispoziţia părţii
vătămate şi, implicit, producerea unei pagube. Legătura de cauzalitate
rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei – aceasta
presupune ca făptuitorul să ştie că bunul este pierdut, nu abandonat
[pentru varianta din alin. (1)], sau că a ajuns din eroare în posesia sa
[alin. (2)]. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infrac-
ţiunii, ci poate doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
Tentativa este posibilă, cu excepţia situaţiei în care elementul material se
realizează prin inacţiune, însă nu este incriminată. Infracţiunea se con-
sumă diferit, în funcţie de modul de realizare a elementului material: la
data expirării termenului de 10 zile, fără ca bunul să fie înapoiat, la data
efectuării primului act de dispoziţie asupra bunului găsit ori la data însuşirii
bunului ajuns din eroare în posesia făptuitorului.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi una asi-
milată, care se diferenţiază prin situaţia premisă – bun găsit, respectiv bun
ajuns din eroare în posesia făptuitorului – şi prin elementul material, după
cum am precizat anterior.
Sancţiunea este aceeaşi atât pentru varianta tip, cât şi pentru cea
asimilată – închisoare de la o lună la 3 luni, alternativ cu amendă.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Este de multe ori greu de făcut distincţia
între furt (art. 208 C. pen.) şi însuşirea bunului găsit, o corectă încadrare
juridică pornind de la lămurirea înţelesului noţiunilor de bun găsit sau
ajuns din eroare în posesia făptuitorului. Nu reprezintă bun pierdut şi deci
nu se reţine art. 216, ci infracţiunea de furt, în ipoteza uitării unor bunuri în
taxi, a unei serviete într-un magazin în prezenţa vânzătorului şi însuşirea
acestor lucruri de către persoanele prezente etc.
Pentru a se reţine infracţiunea de însuşire a bunului găsit în varianta
asimilată, trebuie ca bunul să ajungă din eroare în posesia făptuitorului.
Dacă cel care a provocat eroarea a fost însuşi făptuitorul, atunci în sar-
cina lui nu se va reţine infracţiunea prevăzută de art. 216 C. pen., ci
infracţiunea de înşelăciune (art. 215 C. pen.).
 Infracţiuni contra patrimoniului  237

Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

Competenţa de judecată aparţine în primă instanţă judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată de către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, existând câteva
deosebiri în raport cu actuala reglementare: dacă varianta tip rămâne în
aceeaşi formulare, în situaţia variantei asimilate legiuitorul a mai adăugat
o situaţie premisă – bunul ajuns în posesia făptuitorului în mod fortuit – şi
încă o modalitate de realizare a elementului material – nepredarea bu-
nului în termen de 10 zile de la data când a cunoscut că bunul nu îi apar-
ţine. În plus, în viitoarea reglementare, împăcarea părţilor înlătură răspun-
derea penală.

C. pen., art. 216: Însuşirea bunu-
lui găsit
(1) Fapta de a nu preda în termen
de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau
celui care l-a pierdut, sau de a dispune
de acel bun ca de al său, se pedep-
seşte cu închisoare de la o lună la 3
luni sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sanc-
ţionează şi însuşirea pe nedrept a unui
bun mobil ce aparţine altuia, ajuns din
eroare în posesia făptuitorului
Noul C. pen., art. 243: Însuşirea
bunului găsit sau ajuns din eroare la
făptuitor
(1) Fapta de a nu preda în termen
de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau
celui care l-a pierdut sau de a dispune
de acel bun ca de al său se pedepseşte
cu închisoare de la o lună la 3 luni sau
cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sanc-
ţionează şi însuşirea pe nedrept a unui
bun mobil ce aparţine altuia, ajuns din
eroare sau în mod fortuit în posesia făp-
tuitorului, sau nepredarea acestuia în
termen de 10 zile din momentul în care
a cunoscut că bunul nu îi aparţine.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea
penală.

§10. Distrugerea – art. 217 

I. Fapta incriminată 
Art. 217 C. pen.: „(1) Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de
neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia sau împiedicarea luării mă-
surilor de conservare ori de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlă-
238 Curs de drept penal. Partea specială 

turarea măsurilor luate, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 ani

sau cu amendă.
(2) În cazul în care bunul are deosebită valoare artistică, ştiinţifică, isto-
rică, arhivistică sau o altă asemenea valoare, pedeapsa este închisoarea
de la unu la 10 ani.
(3) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare
a unei conducte petroliere sau de gaze, a unui cablu de înaltă tensiune, a
echipamentelor şi instalaţiilor de telecomunicaţii sau pentru difuzarea pro-
gramelor de radio şi televiziune ori a sistemelor de alimentare cu apă şi a
conductelor magistrale de alimentare cu apă, se pedepsesc cu închisoare
de la unu la 10 ani.
(4) Dacă distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntre-
buinţare se săvârşeşte prin incendiere, explozie ori prin orice alt ase-
menea mijloc şi dacă rezultă pericol public, pedeapsa este închisoarea de
la 3 la 15 ani.
(5) Dispoziţiile prevăzute în alin. (2), (3) şi (4) se aplică chiar dacă
bunul aparţine făptuitorului.
(6) Dacă bunul este proprietate privată, cu excepţia cazului când
acesta este în întregime sau în parte al statului[1], acţiunea penală pentru
fapta prevăzută în alin. (1) se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile patrimoniale. Obiectul
juridic specific este reprezentat de relaţiile sociale patrimoniale referitoare
la integritatea bunurilor.
Obiectul material constă într-un bun mobil sau imobil. De regulă,
acesta aparţine altor persoane, în ipoteza variantei tip, iar în ipoteza
variantelor agravate, când bunul are o anumită valoare sau fapta prezintă
un grad de pericol social ridicat, acesta poate aparţine chiar făptuitorului.
Dacă bunul are o deosebită valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivis-
tică sau o altă asemenea valoare, se va reţine infracţiunea de distrugere
în varianta agravată din alin. (2). Dacă acţiunea de distrugere se reali-
zează asupra unei conducte petroliere sau de gaze, asupra unui cablu de
înaltă tensiune, a echipamentelor şi instalaţiilor de telecomunicaţii sau
pentru difuzarea programelor de radio şi televiziune ori a sistemelor de

[1]
Prin Decizia nr. 150/1999, Curtea Constituţională a decis că dispoziţia „cu
excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului” este necon-
stituţională (M. Of. nr. 605 din 10 decembrie 1999).
 Infracţiuni contra patrimoniului  239

alimentare cu apă şi a conductelor magistrale de alimentare cu apă, se va

reţine existenţa infracţiunii în varianta agravată din alin. (3). Dacă distru-
gerea are ca obiect corespondenţa, se va reţine doar infracţiunea de
violare a secretului corespondenţei (art. 195 C. pen.).

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – orice persoană fizică sau juri-
dică. Poate fi subiect activ şi proprietarul bunului, însă numai în ipoteza
variantelor agravate din alin. (2)-(4). Participaţia penală este posibilă sub
toate formele.
Subiectul pasiv este necircumstanţiat – orice persoană fizică sau juri-
dică al cărei bun a fost supus acţiunii de distrugere. Poate exista un
subiect principal – proprietarul bunului – şi unul adiacent – titularii de
drepturi asupra bunului (spre exemplu, chiriaşul).

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în preexistenţa utilităţii şi valorii bunului – obiect
material al infracţiunii de distrugere.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza prin acţiune sau
inacţiune, în una dintre cele cinci modalităţi alternativ şi limitativ prevăzute
de textul de lege: distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntre-
buinţare, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui
astfel de bun, înlăturarea măsurilor luate.
În ipoteza variantelor din alin. (3) şi (4), elementul material se poate
realiza doar prin distrugere, degradare sau aducere în stare de neîntre-
buinţare. Pentru a se reţine varianta agravată din alin. (4), este necesar
să se îndeplinească două cerinţe esenţiale: acţiunea de distrugere să se
realizeze prin incendiere, explozie ori prin alt mijloc de acest gen şi, în
plus, prin săvârşirea faptei în acest mod trebuie să rezulte pericol public.
Dacă nu rezultă pericol public, deşi s-au folosit mijloacele enumerate, se
va reţine art. 217 alin. (1).
Urmarea imediată constă în distrugerea, degradarea ori aducerea în
stare de neîntrebuinţare a lucrului. Legătura de cauzalitate rezultă din
materialitatea faptei.
240 Curs de drept penal. Partea specială 

Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe ori

indirecte. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infrac-
ţiunii, dar pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Ten-
tativa este posibilă şi se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în mo-
mentul în care se realizează urmarea imediată.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip [cea din
alin. (1)] şi trei variante agravate [cele din alin. (2), (3) şi (4)]. După cum
deja am anticipat, formele calificate din alin. (2) şi (3) se particularizează
prin anumite trăsături ale bunurilor care formează obiectul material, iar
cea din alin. (4) prin circumstanţele agravante în care fapta este săvârşită.
Sancţiunea. În cazul realizării infracţiunii de distrugere în varianta tip,
sancţiunea este închisoarea de la o lună la 3 ani, alternativ cu amenda, în
situaţia variantelor agravate din alin. (2) şi (3) se prevede pedeapsa cu în-
chisoarea între 1 şi 10 ani, iar pentru varianta din alin. (4) limitele variază
între 3 şi 15 ani.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Se va reţine infracţiunea de distrugere
prevăzută în art. 217 C. pen. atunci când bunul supus acţiunii de distru-
gere nu prezintă anumite particularităţi care ar putea determina reţinerea
unei alte infracţiuni. Am putea spune că are un caracter subsidiar. Astfel,
dacă obiectul material al infracţiunii este dosar, registru, document sau
orice alt înscris care se află în păstrarea ori în deţinerea unui organ sau
unei instituţii de stat ori a unei alte unităţi dintre cele la care se referă
art. 145 C. pen., se realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prevă-
zute în art. 242 C. pen. – sustragerea sau distrugerea de înscrisuri. De
asemenea, dacă acţiunea de distrugere vizează un înscris emis de un
organ de urmărire penală, de o instanţă de judecată sau de un alt organ
de jurisdicţie, se va reţine infracţiunea prevăzută de art. 272 – reţinerea
sau distrugerea de înscrisuri, şi nu cea de distrugere.
Infracţiunea de distrugere este absorbită în conţinutul infracţiunii de
tâlhărie (art. 211 C. pen.) atunci când violenţele specifice tâlhăriei se
exercită asupra unor lucruri. Spre exemplu, când victimei ameninţării îi
sunt sfâşiate hainele, ca formă de manifestare a violenţei, şi apoi este
deposedată. Se va reţine în această ipoteză doar infracţiunea de tâlhărie.
 Infracţiuni contra patrimoniului  241

De asemenea, infracţiunea de distrugere este absorbită în conţinutul

infracţiunii de furt calificat prin efracţie [art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen.].
Aspecte procesuale. În ipoteza din alin. (1), când bunul care con-
stituie obiect material al distrugerii este bun proprietate privată, indiferent
de titular, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. În celelalte situaţii şi variante din art. 217 C. pen.,
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de judecată în
primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea penală este efectuată de
către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal prevede această infracţiune, cu câteva deosebiri în
raport cu incriminarea actuală. A fost introdusă o nouă variantă agravată,
care se reţine atunci când obiectul material constă într-un înscris sub
semnătură privată, noţiunea de bunuri de o anumită importanţă a fost în-
locuită cu aceea de „bunuri care fac parte din patrimoniul cultural”. În plus,
a fost eliminată varianta prevăzută în actualul alin. (3) şi au fost reduse
pedepsele.

C. pen., art. 217: Distrugerea Noul C. pen., art. 253: Distrugerea

(1) Distrugerea, degradarea ori adu-
cerea în stare de neîntrebuinţare a unui
bun aparţinând altuia sau împiedicarea
luării măsurilor de conservare ori de
salvare a unui astfel de bun, precum şi
înlăturarea măsurilor luate, se pedep-
sesc cu închisoare de la o lună la 3 ani
sau cu amendă.
(2) În cazul în care bunul are deose-
bită valoare artistică, ştiinţifică, istorică,
arhivistică sau o altă asemenea va-
loare, pedeapsa este închisoarea de la
unu la 10 ani.
(3) Distrugerea, degradarea sau
aducerea în stare de neîntrebuinţare a
unei conducte petroliere sau de gaze, a
unui cablu de înaltă tensiune, a echipa-
mentelor şi instalaţiilor de telecomunica-
ţii sau pentru difuzarea programelor de
radio şi televiziune ori a sistemelor de
alimentare cu apă şi a conductelor ma-
(1) Distrugerea, degradarea sau
aducerea în stare de neîntrebuinţare a
unui bun aparţinând altuia ori împiedi-
carea luării măsurilor de conservare
sau de salvare a unui astfel de bun,
precum şi înlăturarea măsurilor luate se
pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la
2 ani sau cu amendă.
(2) Distrugerea unui înscris sub
semnătură privată, care aparţine în tot
sau în parte altei persoane şi serveşte
la dovedirea unui drept de natură patri-
monială, dacă prin aceasta s-a produs
o pagubă, se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. (1)
priveşte bunuri care fac parte din patri-
moniul cultural, pedeapsa este închi-
soarea de la unu la 5 ani.
(4) Distrugerea, degradarea sau
aducerea în stare de neîntrebuinţare a
242 Curs de drept penal. Partea specială 

gistrale de alimentare cu apă, se pedep-
sesc cu închisoare de la unu la 10 ani.
(4) Dacă distrugerea, degradarea
sau aducerea în stare de neîntrebuin-
ţare se săvârşeşte prin incendiere, ex-
plozie ori prin orice alt asemenea mijloc
şi dacă rezultă pericol public, pedeapsa
este închisoarea de la 3 la 15 ani.
(5) Dispoziţiile prevăzute în alin. (2),
(3) şi (4) se aplică chiar dacă bunul
aparţine făptuitorului.
(6) Dacă bunul este proprietate pri-
vată, cu excepţia cazului când acesta
este în întregime sau în parte al sta-
tului, acţiunea penală pentru fapta pre-
văzută în alin. (1) se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătă-
mate. Împăcarea părţilor înlătură răs-
punderea penală.
unui bun, săvârşită prin incendiere, ex-
plozie ori prin orice alt asemenea mijloc
şi dacă este de natură să pună în peri-
col alte persoane sau bunuri, se pedep-
seşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(5) Dispoziţiile prevăzute în alin. (3)
şi alin. (4) se aplică chiar dacă bunul
aparţine făptuitorului.
(6) Pentru faptele prevăzute în
alin. (1) şi alin. (2) acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă
a persoanei vătămate.
(7) Tentativa faptelor prevăzute în
alin. (3) şi alin. (4) se pedepseşte.

§11. Distrugerea calificată – art. 218 

I. Fapta incriminată  
Art. 218 C. pen.: „(1) Dacă faptele prevăzute în art. 217 au avut con-
secinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de
ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă au avut ca urmare un dezastru,
pedeapsa este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani
şi interzicerea unor drepturi.
(2) Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor mijloace de
transport în comun, de mărfuri sau persoane, ori a unor instalaţii sau
lucrări şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea gravă a integrităţii
corporale ori sănătăţii mai multor persoane”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile patrimoniale. Obiectul ju-
ridic specific este reprezentat de relaţiile patrimoniale privind integritatea
bunurilor. Există şi un obiect juridic secundar – viaţa, integritatea cor-
porală, sănătatea persoanelor –, dacă acţiunea de distrugere a avut ca
urmare un dezastru.
 Infracţiuni contra patrimoniului  243

Obiectul material este acelaşi cu cel al infracţiunii de distrugere în for-

ma simplă (art. 217 C. pen.), însă, în ipoteza producerii unui dezastru
(art. 218 C. pen. teza a II-a), obiectul material constă în bunuri ca mijloce
de transport în comun, instalaţii, precum şi în corpurile persoanelor ucise
în urma realizării acţiunii de distrugere.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – orice persoană fizică sau juri-
dică, până şi proprietarul bunului, însă doar dacă fapta se încadrează în
situaţiile prevăzute de art. 217 alin. (2)-(4). Participaţia penală este posi-
bilă sub toate formele.
Subiectul pasiv este necircumstanţiat – orice persoană fizică sau juridică
al cărei bun este degradat, distrus ori adus în stare de neîntrebuinţare.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în preexistenţa utilităţii şi valorii bunurilor supuse
acţiunii de distrugere.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material este acelaşi cu cel prevăzut în
art. 217 C. pen.: distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntre-
buinţare, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui
astfel de bun ori înlăturarea măsurilor luate. Toate precizările făcute în
momentul analizării elementului material al infracţiunii de distrugere se
aplică şi în această ipoteză.
Urmarea imediată este ceea ce diferenţiază art. 217 de art. 218
C. pen., în sensul că distrugerea calificată presupune producerea unor
urmări mai grave: consecinţe deosebit de grave (în teza I) şi dezastrul (în
teza a II-a). Noţiunea de „consecinţe deosebit de grave” este explicată în
art. 146 C. pen. Prin urmare, distrugerea calificată se reţine atunci când
acţiunea de distrugere a avut ca urmare o pagubă materială mai mare de
200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei
autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145
C. pen. ori altei persoane juridice sau fizice. În situaţia unei infracţiuni con-
tinuate de distrugere, caracterul de consecinţe deosebit de grave se de-
termină prin totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor
244 Curs de drept penal. Partea specială 

fizice sau juridice, prin toate acţiunile sau inacţiunile prin care se
realizează elementul material al laturii obiective a infracţiunii[1].
Noţiunea de „dezastru” este explicată în alin. (2) al art. 218 C. pen.
Conform acesteia, se reţine existenţa distrugerii calificate atunci când
acţiunea de distrugere are ca urmare degradarea unor mijloace de trans-
port în comun, de mărfuri sau persoane, a unor instalaţii sau lucrări şi
care a avut ca urmare moartea sau vătămarea gravă a integrităţii corpo-
rale ori a sănătăţii mai multor persoane.
Legătura de cauzalitate trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-
recte, în ipoteza prevăzută în teza I – producerea de consecinţe deosebit
de grave –, şi a praeterintenţiei, în ipoteza prevăzută în teza a II-a – pro-
ducerea dezastrului. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru
existenţa infracţiunii, dar pot fi avute în vedere la individualizarea
pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Ten-
tativa este posibilă şi se pedepseşte, cu excepţia ipotezei în care fapta
este săvârşită cu praeterintenţie. Infracţiunea se consumă în momentul
producerii urmării imediate mai grave.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă, dar
care include două ipoteze agravante, anterior analizate.
Sancţiunea, în ipoteza producerii consecinţelor deosebit de grave,
este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, iar în
situaţia producerii dezastrului, detenţiunea pe viaţă alternativ cu închi-
soarea de la 15 la 25 de ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă decesul sau vătămarea integrităţii
corporale, în ipoteza producerii dezastrului, ar interveni datorită intenţiei
făptuitorului, atunci s-ar reţine concurs de infracţiuni între distrugere în
varianta simplă (art. 217 C. pen.) şi omorul deosebit de grav [art. 176
alin. (1) lit. b) C. pen.] sau între art. 217 C. pen. şi o vătămarea corporală
gravă [art. 182 alin. (3) C. pen.].

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XIV/2006, precit.
 Infracţiuni contra patrimoniului  245

Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei, exceptând
situaţia când s-a produs un dezastru soldat cu moartea unor persoane, când
competent este tribunalul, conform art. 27 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., iar urmă-
rirea penală trebuie obligatoriu efectuată de către procuror. Urmărirea
penală este efectuată de către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, însă se renunţă la
ipoteza I – a reţinerii infracţiunii în caz de producere a unor consecinţe
deosebit de grave – şi se păstrează ca unică situaţie producerea
dezastrului, noţiune definită tot în conţinutul articolului, într-un mod similar
celui din reglementarea actuală.

C. pen., art. 218: Distrugerea cali-
ficată
(1) Dacă faptele prevăzute în
art. 217 au avut consecinţe deosebit de
grave, pedeapsa este închisoarea de la
10 la 20 de ani şi interzicerea unor
drepturi, iar dacă au avut ca urmare un
dezastru, pedeapsa este detenţiunea
pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25
de ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Dezastrul constă în distrugerea
sau degradarea unor mijloace de trans-
port în comun, de mărfuri sau per-
soane, ori a unor instalaţii sau lucrări şi
care a avut ca urmare moartea sau
vătămarea gravă a integrităţii corporale
ori sănătăţii mai multor persoane.
Noul C. pen., art. 254: Distrugerea
calificată
(1) Dacă faptele prevăzute în
art. 253 au avut ca urmare un dezastru,
pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Dezastrul constă în distrugerea
sau degradarea unor bunuri imobile ori
a unor lucrări, echipamente, instalaţii
sau componente ale acestora şi care a
avut ca urmare moartea sau vătămarea
corporală a două sau mai multor per-
soane.

§12. Distrugerea din culpă – art. 219 

I. Fapta incriminată  
Art. 219 C. pen.: „(1) Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de
neîntrebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparţine făptui-
torului, în cazul în care fapta este săvârşită prin incendiere, explozie sau
246 Curs de drept penal. Partea specială 

prin orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol public, se pedepsesc
cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsa se sancţionează distrugerea ori degradarea
din culpă a unei conducte petroliere sau de gaze, a unei reţele electrice, a
echipamentelor şi instalaţiilor de telecomunicaţii sau pentru difuzarea
programelor de radio şi televiziune ori a sistemelor de alimentare cu apă
şi a conductelor magistrale de alimentare cu apă, dacă a avut ca urmare
aducerea în stare de neîntrebuinţare a acestora.
(3) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare,
din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparţine făptuitorului, în cazul în
care a avut consecinţe deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoare de
la unu la 6 ani, iar dacă a avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 12 ani.
(4) Când dezastrul ori consecinţele deosebit de grave s-au produs ca
urmare a părăsirii postului sau a săvârşirii oricărei alte fapte de către
personalul de conducere al unui mijloc de transport în comun ori de către
personalul care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi,
pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile patrimoniale. Obiectul
juridic specific este reprezentat de relaţiile patrimoniale privind integritatea
bunurilor.
Obiectul material constă într-un bun mobil sau imobil. Toate precizările
făcute cu ocazia analizei obiectului material al infracţiunii de distrugere
prevăzute în art. 217 C. pen. sunt valabile. În plus, în alin. (2), acţiunea de
distrugere trebuie să fie îndreptată împotriva unei categorii specifice de
bunuri, pe care o regăsim şi în varianta agravată din alin. (3) al art. 217
C. pen.: conducte petroliere sau de gaze, reţele electrice, echipamente şi
instalaţii de telecomunicaţii sau pentru difuzarea programelor de radio şi
televiziune, sisteme de alimentare cu apă şi conducte magistrale de ali-
mentare cu apă.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – orice persoană fizică sau juri-
dică, până şi proprietarul bunului, însă doar dacă fapta se încadrează în
situaţiile prevăzute de art. 219 alin. (1) şi (3). Fapta trebuie să fie săvâr-
şită, totuşi, de un subiect activ calificat în ipoteza agravată din alin. (4):
 Infracţiuni contra patrimoniului  247

personalul de conducere al unui mijloc de transport în comun ori perso-

nalul care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi. Partici-
paţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv este necircumstanţiat – orice persoană fizică sau juri-
dică al cărei bun este degradat, distrus ori adus în stare de neîntre-
buinţare.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă constă în preexistenţa caracterului util şi a valorii
economice a bunului supus acţiunii de distrugere.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin acţiune sau
inacţiune, în una dintre cele trei variante alternative: distrugere, degra-
dare, aducere în stare de neîntrebuinţare, celelalte două modalităţi pe
care le regăsim în situaţia distrugerii (împiedicarea luării măsurilor de con-
servare ori de salvare ori înlăturarea măsurilor luate) neputându-se realiza
din culpă. În varianta din alin. (1), pentru întregirea laturii obiective, este
necesară îndeplinirea a două cerinţe esenţiale: fapta să fie săvârşită prin
incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi, în plus, fapta
trebuie să prezinte pericol public. Condiţia esenţială pentru reţinerea in-
fracţiunii de distrugere din culpă în varianta agravată din alin. final este ca
dezastrul sau consecinţele deosebit de grave să intervină ca urmare a
părăsirii postului sau a săvârşirii oricărei alte fapte de către personalul de
conducere al unui mijloc de transport în comun ori de către personalul
care asigură direct securitatea acestora.
Urmarea imediată coincide cu elementul material: distrugerea, degra-
darea, aducerea în stare de neîntrebuinţare a bunului, la fel ca în ipoteza
infracţiunii de distrugere prevăzute în art. 217 C. pen. Pentru a reţine va-
rianta agravată din alin. (3), trebuie ca acţiunea de distrugere să ducă la
producerea unor consecinţe deosebit de grave, în sensul art. 146 C. pen.,
sau a unui dezastru. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea
faptei şi, în ipoteza producerii unor consecinţe mai grave, aceasta trebuie
dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma cuplei, simplă sau
cu prevedere. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa
infracţiunii, ci doar pentru individualizarea pedepsei.
248 Curs de drept penal. Partea specială 

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa nu sunt posibile, având în ve-
dere forma de vinovăţie cu care fapta este săvârşită. Infracţiunea se con-
sumă în momentul producerii urmării imediate.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată în două variante tip [alin. (1) şi
(2)], şi două variante agravate [alin. (3) şi (4)].
Prima variantă tip [alin. (1)] coincide cu aceea prevăzută în art. 217
alin. (4), iar cea de-a doua variantă tip [alin. (2)] coincide cu art. 217
alin. (3), cu deosebirea realizării elementului material doar prin două
dintre cele trei modalităţi: distrugere şi degradare.
Prima variantă agravată [alin. (3)] coincide cu art. 218 alin. (1). Cea
de-a doua variantă agravată [alin. (4)], pe care nu o regăsim în conţinutul
celorlalte infracţiuni de distrugere, se raportează la consecinţele specifice
variantei agravate anterioare, acestea trebuind să survină ca urmare a
părăsirii postului de către personalul de conducere sau de către cei care
asigură securitatea în ipoteza mijloacelor de transport.
Sancţiunea este aceeaşi în ipoteza variantelor tip – închisoarea de la
o lună la 2 ani, alternativ cu amendă –, iar pentru variantele agravate
aceasta diferă – închisoarea de la 3 la 12 ani în cazul alin. (3) şi închi-
soarea de la 5 la 15 ani în cazul alin. (4).

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. În ipoteza săvârşirii acţiunii de distrugere
conform prevederilor art. 219 alin. (1) sau (2), dacă forma de vinovăţie
este intenţia, se va reţine infracţiunea de distrugere [art. 217 alin. (3) sau
(4) C. pen.] şi, doar dacă forma de vinovăţie este culpa, suntem în pre-
zenţa infracţiunii de distrugere din culpă [art. 219 alin. (1) sau (2) C. pen.].
Dacă acţiunea de distrugere este săvârşită din culpă şi se produc con-
secinţele prevăzute în art. 219 alin. (3), se reţine existenţa infracţiunii de
distrugere din culpă, însă dacă acţiunea de distrugere este săvârşită cu
intenţie şi acest rezultat se produce din culpă, suntem în prezenţa infrac-
ţiunii de distrugere calificată.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei, excep-
tând situaţia când s-a produs un dezastru soldat cu moartea unor
persoane, când competent este tribunalul, conform art. 27 pct. 1 lit. b)
C. proc. pen., iar urmărirea penală trebuie obligatoriu efectuată de către
 Infracţiuni contra patrimoniului  249

procuror. Urmărirea penală este efectuată de către organele de cercetare

penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea de distrugere din culpă este incriminată şi în noul Cod
penal, însă sunt păstrate doar două variante dintre cele patru existente în
prezent – varianta din alin. (1) referitoare la săvârşirea faptei pin anumite
mijloace care prezintă pericol public şi, parţial, ceva din actualul alin. (3),
în sensul că este necesar să se producă doar dezastrul pentru existenţa
ei, fără alternativa consecinţelor deosebit de grave. În plus, pedepsele
sunt reduse.

Art. 219: Distrugerea din culpă Art. 255: Distrugerea din culpă
(1) Distrugerea, degradarea ori adu- (1) Distrugerea, degradarea ori adu-
cerea în stare de neîntrebuinţare, din cerea în stare de neîntrebuinţare, din
culpă, a unui bun, chiar dacă acesta culpă, a unui bun, chiar dacă acesta
aparţine făptuitorului, în cazul în care aparţine făptuitorului, în cazul în care
fapta este săvârşită prin incendiere, ex- fapta este săvârşită prin incendiere, ex-
plozie sau prin orice alt asemenea mij- plozie sau prin orice alt asemenea mij-
loc şi dacă rezultă pericol public, se pe- loc şi dacă este de natură să pună în
depsesc cu închisoare de la o lună la 2 pericol alte persoane sau bunuri, se pe-
ani sau cu amendă. depseşte cu închisoare de la 3 luni la
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sanc- un an sau cu amendă.
ţionează distrugerea ori degradarea din (2) Dacă faptele au avut ca urmare
culpă a unei conducte petroliere sau de un dezastru, pedeapsa este închisoa-
gaze, a unei reţele electrice, a echipa- rea de la 5 la 12 ani.
mentelor şi instalaţiilor de telecomuni-
caţii sau pentru difuzarea programelor
de radio şi televiziune ori a sistemelor
de alimentare cu apă şi a conductelor
magistrale de alimentare cu apă, dacă
a avut ca urmare aducerea în stare de
neîntrebuinţare a acestora.
(3) Distrugerea, degradarea sau
aducerea în stare de neîntrebuinţare,
din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta
aparţine făptuitorului, în cazul în care a
avut consecinţe deosebit de grave, se
pedepsesc cu închisoare de la unu la 6
ani, iar dacă a avut ca urmare un de-
zastru, pedeapsa este închisoarea de
la 3 la 12 ani.
250 Curs de drept penal. Partea specială 

(4) Când dezastrul ori consecinţele

deosebit de grave s-au produs ca ur-
mare a părăsirii postului sau a săvârşirii
oricărei alte fapte de către personalul
de conducere al unui mijloc de trans-
port în comun ori de către personalul
care asigură direct securitatea unor
asemenea transporturi, pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 15 ani.

§13. Tulburarea de posesie – art. 220 

I. Fapta incriminată  
Art. 220 C. pen.: „(1) Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a
unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimţământul acestuia sau fără
aprobare prealabilă primită în condiţiile legii, ori refuzul de a elibera
imobilul astfel ocupat se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) se săvârşeşte prin violenţă sau
ameninţare ori prin desfiinţarea semnelor de hotar, a reperelor de mar-
care, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. (2) se săvârşeşte de două sau mai
multe persoane împreună, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani.
(4) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile patrimoniale. Obiectul
juridic specific se referă la relaţiile sociale privind folosinţa paşnică a
imobilelor. În cazul variantelor agravate, există şi un obiect juridic secundar –
libertatea psihică, integritatea corporală ori sănătatea persoanei.
Obiectul material constă într-un bun imobil, în tot sau parţial, din me-
diul rural sau urban, aflat în posesia proprietarului sau a altui titular de
drepturi asupra bunului (locatar). Există şi un obiect material secundar,
atunci când infracţiunea este realizată în varianta agravată din alin. (2) –
corpul persoanei sau semnele de hotar ori reperele de marcare, în mă-
sura în care sunt distruse.

 
 Infracţiuni contra patrimoniului  251

III. Subiecţii  
Subiectul activ este necircumstanţiat – orice persoană fizică sau juridică,
indiferent dacă are o calitate sau nu asupra bunului. Poate fi subiect activ
până şi proprietarul lucrului, dacă bunul împotriva căruia este îndreptat
elementul material al infracţiunii de tulburare de posesie se află în posesia
legitimă a altuia (locatar, uzufructuar etc.). Participaţia penală este posibilă
sub toate formele, cu excepţia situaţiei prevăzute în varianta agravată din
alin. (3) – săvârşirea faptei de către două sau mai multe persoane –, când
participaţia penală este posibilă doar sub forma instigării şi a complicităţii
anterioare, întrucât subiectul activ rezidă într-o pluralitate de făptuitori.
Subiectul pasiv este orice persoană fizică sau juridică ce are în pose-
sie un bun imobil. Putem vorbi, uneori, de subiect pasiv principal – pose-
sorul bunului – şi subiect pasiv indirect – proprietarul bunului, dacă în
momentul comiterii faptei imobilul se află în posesia unei alte persoane.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă rezidă în preexistenţa posesiei ori a detenţiei asupra
bunului imobil în momentul săvârşirii faptei, indiferent dacă aceasta este
exercitată în fapt sau nu.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material poate să constea fie într-o
acţiune, fie într-o inacţiune. Acţiunea se realizează prin ocuparea imobi-
lului, totală sau parţială, la această formă de manifestare a elementului
material fiind necesară şi îndeplinirea unor cerinţe esenţiale: ocuparea să
se facă fără drept, fără consimţământul posesorului imobilului din acel mo-
ment sau fără a avea vreo aprobare prealabilă primită în condiţiile legii. Nu
are relevanţă dacă ocuparea a fost de lungă sau de scurtă durată, însă nu
trebuie să fie vorba de o simplă pătrundere în imobil. Elementul material se
poate realiza şi printr-o inacţiune – refuzul de a elibera imobilul ocupat în
prealabil în condiţiile menţionate anterior. Se poate constata că, în realitate,
infracţiunea se consumă din momentul ocupării imobilului fără drept şi
devine continuă prin rămânerea în imobil şi prin refuzul de a-l elibera. În
ipoteza variantei agravate din alin. (2), cerinţa esenţială ataşată elementului
material se referă la ocuparea imobilului prin violenţă, ameninţare sau prin
desfiinţarea semnelor de hotar sau a reperelor de marcare.
252 Curs de drept penal. Partea specială 

Urmarea imediată constă în trecerea ilicită a unui imobil din posesia

legitimă a unei persoane în posesia nelegitimă a alteia. Legătura de cau-
zalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe. Făptuito-
rul trebuie să aibă reprezentarea faptului că ocuparea se face fără drept,
existenţa vreunui dubiu în acest sens înlăturând caracterul infracţional al
faptei. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii,
ci doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt incri-
minate. Infracţiunea se consumă în momentul în care are loc ocuparea
imobilului, o ocupare efectivă, şi nu o simplă pătrundere în imobil, căci in-
fracţiunea nu se consumă instantaneu. Infracţiunea poate fi săvârşită şi în
forma continuă, momentul epuizării fiind acela al încetării ocupării imo-
bilului în mod abuziv ori atunci când făptuitorul este condamnat definitiv
pentru infracţiunea de tulburare de posesie.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip [alin. (1)] şi
două variante agravate [alin. (2) şi (3)].
Prima variantă agravată [alin. (2)] se referă la fapta săvârşită în forma
tip, cu deosebirea că, în această situaţie, ea trebuie să se realizeze vio-
lent – prin ameninţare (în sensul din art. 193 C. pen.), prin violenţe (con-
form înţelesului din art. 180 C. pen.) sau prin desfiinţarea semnelor de
hotar ori a reperelor de marcare.
A doua variantă agravată [alin. (3)] se raportează la varianta agravată
din alin. (2) şi are în vedere ipoteza în care ocuparea sau refuzul de a eli-
bera imobilul a fost făcut prin violenţă, ameninţare sau prin distrugerea
hotarelor şi, în plus, fapta a fost săvârşită de către două sau mai multe
persoane.
Sancţiuni. Pentru varianta tip, limitele de pedeapsă variază între 1 şi 5
ani, pentru varianta agravată din alin. (2) între 2 şi 7 ani, iar pentru cea din
alin. (3) între 3 şi 15 ani.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă fapta este săvârşită în varianta
agravată din alin. (2) sau (3), infracţiunea de tulburare de posesie absoar-
be infracţiunea de loviri sau alte violenţe (art. 180 C. pen.), pe cea de a-
meninţare (art. 193 C. pen.) şi infracţiunea de distrugere [art. 217 alin. (1)
 Infracţiuni contra patrimoniului  253

C. pen.]. În schimb, infracţiunea de tulburare de posesie [art. 220 alin. (3)

C. pen.] intră în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală (art. 181
C. pen.) sau vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu,
însă împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Competenţa de
judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea penală o efec-
tuează organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Găsim incriminată această faptă şi în noul Cod penal, însă se menţine
doar varianta agravată din actualul alin. (2), devenită varianta tip, celelalte
variante fiind înlăturate. În plus, elementul material se realizează doar prin
acţiune – ocuparea fără drept. În viitoarea reglementare, tulburarea de po-
sesie devine una dintre acele acţiuni pentru care acţiunea penală se pune
în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei.

C. pen., art. 220: Tulburarea de Noul C. pen., art. 256: Tulburarea

posesie de posesie
(1) Ocuparea, în întregime sau în (1) Ocuparea, în întregime sau în
parte, fără drept, a unui imobil aflat în parte, fără drept, prin violenţă sau
posesia altuia, fără consimţământul ameninţare ori prin desfiinţarea sau
acestuia sau fără aprobare prealabilă strămutarea semnelor de hotar, a unui
primită în condiţiile legii, ori refuzul de a imobil aflat în posesia altuia se pedep-
elibera imobilul astfel ocupat se pedep- seşte cu închisoare de la unu la 5 ani
seşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. sau cu amendă.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) (2) Acţiunea penală se pune în
se săvârşeşte prin violenţă sau amenin- mişcare la plângerea prealabilă a per-
ţare ori prin desfiinţarea semnelor de soanei vătămate.
hotar, a reperelor de marcare, pedeapsa
este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. (2)
se săvârşeşte de două sau mai multe
persoane împreună, pedeapsa este în-
chisoarea de la 3 la 15 ani.
(4) Împăcarea părţilor înlătură răs-
punderea penală.

 
254 Curs de drept penal. Partea specială 

§14. Tăinuirea – art. 221 

I. Fapta incriminată 
Art. 221 C. pen.: „(1) Primirea, dobândirea sau transformarea unui bun
ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a
urmărit obţinerea, pentru sine ori pentru altul, a unui folos material, se
pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 7 ani, fără ca sancţiunea aplicată
să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care
provine bunul tăinuit.
(2) Tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedep-
seşte”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile patrimoniale.
Obiectul juridic special se referă la relaţiile sociale care implică protecţia
patrimoniului. Există şi un obiect juridic secundar – buna desfăşurare a
relaţiilor de serviciu. Obiectul material constă într-un bun mobil provenit
dintr-o faptă prevăzută de legea penală, care nu trebuie să fie în acelaşi
timp şi infracţiune.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat, poate săvârşi fapta orice per-
soană fizică sau juridică, inclusiv proprietarul, dacă bunul provine dintr-o
infracţiune săvârşită împotriva deţinătorului legitim al bunului (spre exem-
plu, proprietarul săvârşeşte infracţiunea de tăinuire în legătură cu bunul
său, sustras de la uzufructuar.). Nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de
tăinuire soţul sau rudele apropiate ale participanţilor la săvârşirea unei
infracţiuni (calitatea trebuie apreciată în raport cu autorul, instigatorul sau
complicele). În legătură cu aceştia există o cauză de nepedepsire expres
prevăzută de lege. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv este necircumstanţiat şi coincide cu subiectul pasiv al
infracţiunii din care provine bunul.
 Infracţiuni contra patrimoniului  255

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă constă în existenţa unui bun provenit dintr-o faptă pe-
nală. Prin urmare, infracţiunea de tăinuire este dependentă de o faptă pe-
nală săvârşită în prealabil, care nu trebuie să fie în mod obligatoriu îndrep-
tată împotriva patrimoniului, fiind fără relevanţă dacă în legătura cu aceasta
este incidentă sau nu vreo cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin una dintre ur-
mătoarele acţiuni, prevăzute alternativ şi limitativ: primirea, dobândirea,
transformarea sau înlesnirea valorificării unui bun provenit dintr-o faptă
prevăzută de legea penală. Primirea presupune o detenţie precară a
bunului, în calitate de depozitar, comodatar etc. Dobândirea presupune o
deţinere în calitate de proprietar al bunului, indiferent de modalitatea obţi-
nerii acestei calităţi (donatar, cumpărător etc.). Transformarea se referă la
modificarea bunului, iar înlesnirea valorificării bunului constă într-un ajutor
dat în vederea obţinerii unui folos în schimbul acestui bun. Dacă elemen-
tul material se realizează de către acelaşi subiect activ prin mai multe mo-
dalităţi, se va reţine o singură infracţiune de tăinuire.
Urmarea imediată constă în schimbarea stării de fapt a bunului, în
sens juridic, dar şi fizic (modificarea bunului). Legătura de cauzalitate
rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe, iar pentru
întregirea laturii subiective sunt necesare două cerinţe esenţiale: făptui-
torul trebuie să cunoască faptul că bunul provine dintr-o faptă prevăzută
de legea penală şi să urmărească obţinerea pentru sine ori pentru altul a
unui folos material (intenţie directă calificată prin scop). Mobilul nu pre-
zintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, ci doar pentru individualizarea
pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt incri-
minate. Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului mate-
rial, în oricare dintre cele patru modalităţi. Fapta poate dobândi forma
continuată (transformarea care presupune diverse operaţiuni), momentul
epuizării fiind acela al efectuării ultimului act de tăinuire.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
256 Curs de drept penal. Partea specială 

Sancţiunea constă în închisoarea de la 3 luni la 7 ani, cu condiţia ca

sancţiunea aplicată să nu poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege pen-
tru infracţiunea din care provine bunul tăinuit.

VII. Cauze de nepedepsire  
Art. 221 C. pen. prevede în alin. (2) că, în ipoteza în care tăinuirea este
săvârşită de către soţul sau ruda apropiată a vreunuia dintre participanţii
la săvârşirea faptei din care provine bunul, aceştia nu se pedepsesc.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Trebuie să distingem între infracţiunea
de tăinuire şi complicitate, ca formă de participare la săvârşirea unei
infracţiuni. Diferenţa esenţială între cele două rezidă în existenţa sau ine-
xistenţa vreunei înţelegeri prealabile cu autorul infracţiunii. Astfel, primi-
rea, dobândirea, transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării aces-
tuia fără o înţelegere prealabilă constituie infracţiunea de tăinuire. Dacă
există o înţelegere prealabilă ori concomitentă cu săvârşirea infracţiunii
din care provine bunul, atunci suntem în prezenţa complicităţii.
Tăinuirea se aseamănă cu infracţiunea de favorizare a infractorului
(art. 264 C. pen.) prin lipsa unei înţelegeri anterioare săvârşirii infracţiunii,
însă se deosebesc, în principal, prin interesul sau dezinteresul cu care
acţionează făptuitorii. Dacă tăinuitorul săvârşeşte fapta cu scopul de a
obţine pentru sine ori pentru altul un folos material, favorizatorul acţio-
nează dezinteresat. În plus, se deosebesc prin obiectul juridic – relaţiile
patrimoniale (la infracţiunea de tăinuire) şi relaţiile privind înfăptuirea
justiţiei (la favorizarea infractorului) – şi prin elementul material – una
dintre cele patru modalităţi prevăzute limitativ în art. 221 C. pen. (la
tăinuire), respectiv ajutorul dat unui infractor, indiferent de modalitatea în
care se manifestă acesta (la favorizarea infractorului).
În ipoteza unor acte de tăinuire succesive, dacă după primul act tăi-
nuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bu-
nurilor sustrase, instanţa supremă[1] a decis că: „În situaţia existenţei unui
prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care pro-
mite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase,
sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 2/2008 (M. Of. nr. 859 din 19 decembrie
2008).
 Infracţiuni contra patrimoniului  257

furt, în forma simplă sau continuată, după caz, în concurs real [s.n.] cu
infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a
bunurilor nu a fost îndeplinită”.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală o efectuează organele de cercetare penală. De obicei, urmărirea
penală şi judecata se desfăşoară împreună atât pentru infracţiunea de
tăinuire, cât şi pentru aceea din care provine bunul.

IX. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, conţinutul acesteia
fiind similar celui din reglementarea actuală, cu deosebiri în ceea ce
priveşte latura subiectivă – făptuitorul trebuie fie să cunoască, fie să pre-
vadă că bunul provine dintr-o faptă penală – şi, în plus, a fost eliminată
condiţia scopului. Sancţiunea apare mai puţin severă, închisoarea fiind
prevăzută alternativ cu amenda. Există şi în noul Cod prevăzută o cauză
specială de nepedepsire, însă ea se referă la tăinuirea săvârşită de
membrii de familie.

C. pen., art. 221: Tăinuirea Noul C. pen., art. 270: Tăinuirea

(1) Primirea, dobândirea sau trans-
formarea unui bun ori înlesnirea valori-
ficării acestuia, cunoscând că bunul
provine din săvârşirea unei fapte prevă-
zute de legea penală, dacă prin aceas-
ta s-a urmărit obţinerea, pentru sine ori
pentru altul, a unui folos material, se
pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la
7 ani, fără ca sancţiunea aplicată să
poată depăşi pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea din care pro-
vine bunul tăinuit.
(2) Tăinuirea săvârşită de soţ sau
de o rudă apropiată nu se pedepseşte.
(1) Primirea, dobândirea, transfor-
marea ori înlesnirea valorificării unui
bun, de către o persoană care fie a cu-
noscut, fie a prevăzut din împrejurările
concrete că acesta provine din săvâr-
şirea unei fapte prevăzute de legea pe-
nală, chiar fără a cunoaşte natura aces-
teia, se pedepseşte cu închisoare de la
unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Pedeapsa aplicată tăinuitorului
nu poate fi mai mare decât pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta săvâr-
şită de autor.
(3) Tăinuirea săvârşită de un mem-
bru de familie nu se pedepseşte.
 Subtitlul II. Sinteza trăsăturilor comune – 
Infracţiuni contra patrimoniului  
Titlul III are o structură simplă, fără capitole sau secţiuni, incluzând 15
infracţiuni care, sub formulări distincte, protejează patrimoniul, ca an-
samblu de drepturi şi obligaţii cu valoare economică, indiferent de titularul
acestuia. Sunt incriminate diferite modalităţi prin care se aduce atingere
integrităţii patrimoniului, de la furt, la furt prin violenţe sau ameninţări, la
inducerea în eroare, distrugerea sau tăinuirea unui bun provenit dintr-o
faptă prevăzută de legea penală.
Deşi cadrul acestor infracţiuni pare omogen, această omogenitate con-
stă doar în unitatea obiectului juridic al ocrotirii penale, căci, în realitate,
faptele incriminate sunt eterogene şi o clasificare a lor este teoretic şi
posibilă şi necesară, după cum urmează[1]:
– categoria faptelor de sustragere: furt, tâlhărie, piraterie şi tăinuire;
– categoria faptelor de fraudă: abuz de încredere, gestiune fraudu-
loasă, înşelăciune şi însuşirea bunului găsit;
– categoria faptelor de samavolnicie: distrugerea şi tulburarea de posesie.
Regăsim o structură asemănătoare celei oferite de Dongoroz şi în noul
Cod penal: Capitolul I: Furtul, Capitolul II: Tâlhăria şi pirateria, Capitolul III:
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, Capitolul IV:
Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice,
Capitolul V: Distrugerea şi tulburarea de posesie.

I. Obiectul protecţiei penale  
Obiectul juridic generic, comun tuturor infracţiunilor, constă, după cum
am anticipat, în relaţiile sociale privind patrimoniul, indiferent de titular.
Sunt ocrotite atât proprietatea, cât şi posesia şi detenţia precară.
Obiectul juridic specific coincide, de regulă, cu cel generic, însă, în ipo-
teza unora dintre infracţiuni, este protejat un anumit aspect al relaţiilor pa-
trimoniale: posesia sau detenţia bunului mobil (la infracţiunea de furt), în-
crederea în relaţiile patrimoniale (la infracţiunile de abuz de încredere,
gestiune frauduloasă, înşelăciune), corectitudinea în administrarea şi ges-

[1]
V. DONGOROZ, S. KAHANE ş.a., op. cit., vol. III, p. 425.
 Infracţiuni contra patrimoniului  259

tionarea bunurilor unei persoane juridice (la delapidare) etc. Există,

uneori, şi un obiect juridic secundar: integritatea corporală, sănătatea şi
viaţa unei persoane (spre exemplu, la tâlhărie).
Obiectul material principal este bunul asupra căruia se exercită acţiu-
nea sau inacţiunea care constituie elementul material. Pentru unele infrac-
ţiuni, poate fi doar un bun mobil (furtul, tâlhăria, abuzul de încredere),
pentru altele doar un bun imobil (tulburarea de posesie), iar pentru altele
atât un bun mobil, cât şi unul imobil (gestiunea frauduloasă, înşelăciunea).
Poate exista şi un obiect material secundar: corpul persoanei (la tâlhărie).

II. Subiecţii  
Subiectul activ, de regulă, este necircumstanţiat, neavând relevanţă
vârsta, calitatea făptuitorului sau alte caracteristici personale. Totuşi, sunt
câteva infracţiuni contra patrimoniului pentru care subiectul activ trebuie
să aibă o anumită calitate: art. 210 – furtul la plângere prealabilă, pentru
care făptuitorul trebuie să fie soţ sau rudă apropiată cu persoană vătă-
mată, minor aflat sub tutelă, colocatar sau găzduit, în raport cu subiectul
pasiv; art. 214 – gestiunea frauduloasă, care se reţine atunci când făp-
tuitorul este o persoană care are în administrare sau conservare averea
(total/parţial) unei persoane; art. 2151 – delapidarea, pentru existenţa
căreia subiectul activ trebuie să fie concomitent funcţionar şi gestionar/
administrator al unor bunuri.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele, însă în situaţia in-
fracţiunilor pentru care subiectul activ trebuie să fie calificat, coautoratul
este posibil doar dacă toţi făptuitorii îndeplinesc caracteristicile prevăzute
de textul de lege.
Subiectul pasiv este, de regulă, necircumstanţiat. Totuşi, în situaţia fur-
tului la plângere prealabilă, persoana vătămată trebuie să aibă o anumită
calitate în raport cu făptuitorul, după cum am precizat anterior.

III. Condiţia premisă  
Condiţia premisă este diferită de la o infracţiune la alta: existenţa po-
sesiei sau a detenţiei de către persoana vătămată (art. 209 C. pen.), exis-
tenţa unui raport juridic netranslativ de proprietate, ci doar de detenţie
precară, între făptuitor şi victimă (art. 213 C. pen.), existenţa unui raport
de conservare sau de administrare între făptuitor şi persoana vătămată
(art. 214 C. pen.) etc.
260 Curs de drept penal. Partea specială 

IV. Conţinutul constitutiv  
Latura obiectivă. Elementul material se realizează, de regulă, printr-o
acţiune (luarea – art. 211 C. pen., însuşirea – art. 213 C. pen., inducerea
în eroare – art. 215 C. pen.), însă, uneori, se poate concretiza şi printr-o
inacţiune: refuzul de a-l restitui (art. 213 C. pen., fapta de a nu preda –
art. 216 C. pen.).
Urmarea imediată constă în producerea unei pagube. Poate exista şi o
urmare imediată secundară, în ipoteza infracţiunilor complexe, cum ar fi
aceea de tâlhărie (art. 211 C. pen.), încălcarea libertăţii psihice, a inte-
grităţii corporale, a sănătăţii şi a dreptului la viaţă. Legătura de cauzalitate,
de regulă, trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei, directă sau indi-
rectă, cu o excepţie – distrugerea din culpă –, când fapta se reţine dacă
autorul acţionează din culpă, simplă sau cu prevedere. Infracţiunile de
tâlhărie, înşelăciune, tulburare de posesie şi tăinuire pot fi săvârşite doar
cu intenţie directă. Mobilul nu prezintă relevanţă pentru existenţa vreuneia
dintre infracţiunile contra patrimoniului. Scopul nu este necesar, de regulă,
pentru existenţa infracţiunilor din acest capitol, cu excepţia art. 208,
art. 211 şi art. 212 C. pen., în ipoteza cărora făptuitorul trebuie să săvâr-
şească fapta cu scopul însuşirii pe nedrept a bunului.

V. Forme, modalităţi, sancţiuni  
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incriminate, cu
excepţia celor săvârşite în vederea comiterii furtului [art. 209 alin. (5)
C. pen.].
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte, conform art. 222 C. pen.,
pentru infracţiunile incriminate în art. 208-212, art. 215, art. 2151, art. 217
şi art. 218 C. pen. Nu este posibilă tentativa pentru infracţiunea de abuz
de încredere în modalitatea refuzului de a restitui bunul, pentru însuşirea
bunului găsit în modalitatea nepredării bunului şi nici la distrugerea din
culpă, având în vedere forma de vinovăţie cu care este săvârşită. Este po-
sibilă tentativa, dar nu se pedepseşte, pentru celelalte infracţiuni excluse
din enumerarea din art. 222 C. pen.: gestiunea frauduloasă, tulburarea de
posesie, tăinuirea, dar şi abuzul de încredere şi însuşirea pe nedrept, în
modalitatea acţiunii.
Infracţiunea se consumă, de regulă, în momentul producerii pagubei.
Modalităţi. Infracţiunile contra patrimoniului sunt incriminate, de
regulă, într-o variantă tip şi una sau mai multe variante agravate, cu ex-
 Infracţiuni contra patrimoniului  261

cepţia furtului, abuzului de încredere şi a tăinuirii, care au fost incriminate

într-o singură variantă tip.
Sancţiunea prevăzută, ca regulă, pentru infracţiunile contra patri-
moniului este închisoarea, ale cărei limite variază în funcţie de gradul de
pericol social al faptei, de la minimul de o lună (însuşirea bunului găsit)
până la maximul de 25 de ani [tâlhăria în varianta agravată din alin. (3)].
Este prevăzută, excepţional, pedeapsa închisorii alternativ cu amenda
pentru infracţiunile de abuz de încredere, însuşirea bunului găsit, distru-
gerea în varianta tip şi distrugerea din culpă în variantă tip.

VI. Explicaţii de interes practic  
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu,
cu excepţia furtului prevăzut în art. 210 C. pen., a abuzului de încredere, a
gestiunii frauduloase în variantă tip şi a distrugerii în variantă tip, infrac-
ţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea preala-
bilă a persoanei vătămate. În toate aceste situaţii, precum şi la infrac-
ţiunea de tulburare de posesie, împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei, cu
excepţia tâlhăriei în varianta agravată din alin. (3) şi a înşelăciunii în
varianta agravată din alin. (5), când tribunalului îi revine competenţa de
judecată în primă instanţă, conform art. 27 pct. 1 lit. a) C. proc. pen, dar şi
a situaţiilor de producere a unui dezastru soldat cu moartea unor
persoane, conform art. 27 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Urmărirea penală este efectuată de către organele de cercetare pe-
nală, exceptând infracţiunea de tâlhărie în varianta agravată din alin. (3) şi
a situaţiilor de producere a unui dezastru soldat cu moartea unor
persoane, când urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de
către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

VII. Aspecte tranzitorii  
În noul Cod penal, infracţiunile contra patrimoniului sunt incriminate în
Titlul II, în 5 capitole, după cum le-am enumerat anterior. S-au păstrat ma-
joritatea infracţiunilor din actualul Cod penal, suferind însă modificări în
conţinutul constitutiv. Astfel, furtul de folosinţă are o incriminare separată,
iar pentru furtul calificat legiuitorul a introdus noi elemente circumstanţiale,
dar a şi renunţat la unele existente în actualul Cod penal. Au fost incrimi-
nate în mod distinct tâlhăria, tâlhăria calificată şi tâlhăria sau pirateria ur-
262 Curs de drept penal. Partea specială 

mată de moartea victimei. Pentru abuzul de încredere a fost consacrată o

nouă modalitate şi, în plus, a fost introdusă o nouă infracţiune – abuzul de
încredere prin fraudarea creditorilor. Regăsim şi alte incriminări noi: ban-
cruta simplă, bancruta frauduloasă, înşelăciunea privind asigurările, detur-
narea licitaţiilor publice etc., iar în Capitolul IV au fost introduse fraudele
patrimoniale săvârşite prin sisteme informatice şi mijloace de plată
electronice.
 TITLUL IV.  
INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII 

Subtitlul I. Studiul infracţiunii 

§1. Ofensa adusă unor însemne – art. 236 

I. Fapta incriminată  
Art. 236 C. pen.: „(1) Orice manifestare prin care se exprimă dispreţ pen-
tru însemnele României se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
(2) Manifestarea prin care se exprimă dispreţ pentru emblemele sau
semnele de care se folosesc autorităţile se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la 1 an sau cu amendă”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile sociale ale căror existenţă
şi dezvoltare impun apărarea autorităţii instituţiilor publice. Obiectul juridic
specific este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la respectul faţă de
stat şi, implicit, respectul faţă de emblemele şi semnele de care se folo-
sesc autorităţile. Obiectul material constă în însemnul, emblema ori sem-
nele faţă de care se exprimă dispreţ.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat, putând săvârşi fapta orice per-
soană. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv principal este statul, iar cel secundar poate fi autori-
tatea ale cărei embleme ori semne au fost dispreţuite.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă constă în preexistenţa unor însemne, embleme ori
semne ca simbol al autorităţii de stat. Din categoria însemnelor naţionale
264 Curs de drept penal. Partea specială 

fac parte, conform Constituţiei României[1], drapelul, ziua naţională, imnul

naţional, stema ţării şi sigiliul statului. Din categoria emblemelor şi sem-
nelor de care se folosesc autorităţile fac parte stemele judeţelor şi muni-
cipiilor, precum şi orice alte embleme sau semne de care se folosesc
autorităţile. Nu intră în sfera art. 236 semnele organizaţiilor obşteşti sau
de masă (asociaţii sportive, artistice etc.)[2].

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin orice fel de
acţiune sau inacţiune, exteriorizată în orice mod şi prin orice mijloace, prin
care se manifestă dispreţ faţă de însemnele României [în ipoteza din
alin. (1)] ori faţă de emblemele ori semnele de care se folosesc autorităţile
[în situaţia din alin. (2)]. Se poate manifesta dispreţul prin gesturi, atitudi-
ne, fapte, verbal etc. Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pen-
tru autoritatea statului şi în încălcarea respectului datorat însemnelor
naţionale. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-
recte. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii,
dar pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Tentativa
este posibilă atunci când fapta se săvârşeşte prin acţiune, nu şi prin inac-
ţiune, însă nu se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momentul în care
se realizează urmarea imediată şi, implicit, se creează şi starea de pericol.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată în două variante, care se dife-
renţiază doar prin obiectul material. În prima variantă, dispreţul trebuie să se
manifeste asupra însemnelor României, iar în varianta atenuată, dispreţul
trebuie să vizeze emblemele sau semnele de care se folosesc autorităţile.
Sancţiunea pentru varianta tip este închisoarea de la 6 luni la 3 ani,
iar pentru varianta atenuată închisoarea de la 3 luni la 1 an, alternativ cu
amendă.

[1]
Art. 12 din Constituţie – Simboluri naţionale: „(1) Drapelul României este tri-
color; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: al-
bastru, galben, roşu. (2) Ziua naţională a României este 1 Decembrie; (3) Imnul
naţional al României este «Deşteaptă-te române». (4) Stema ţării şi sigiliul statului
sunt stabilite prin legi organice”.
[2]
V. DONGOROZ, S. KAHANE ş.a., op. cit., vol. IV, p. 11.
 Infracţiuni contra autorităţii  265

VII. Explicaţii de interes practic 
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 209
alin. (3) C. proc. pen.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea nu mai este prevăzută în noul Cod penal.

§2. Ultrajul – art. 239 

I. Fapta incriminată 
Art. 239 C. pen.: „(1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloa-
ce de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii
ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închi-
soare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Lovirea sau orice acte de violenţă, săvârşite împotriva unui func-
ţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul
funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
(3) Vătămarea corporală, săvârşită împotriva unui funcţionar public
care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în
exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 6 ani.
(4) Vătămarea corporală gravă, săvârşită împotriva unui funcţionar
public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat,
aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul func-
ţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani.
(5) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)-(4) sunt săvârşite împotriva unui ju-
decător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecăto-
resc, poliţist, jandarm ori militar, limitele pedepsei se majorează cu jumătate”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile sociale ale căror existenţă şi
dezvoltare impun apărarea autorităţii instituţiilor publice. Obiectul juridic
266 Curs de drept penal. Partea specială 

specific este reprezentat de relaţiile sociale privind autoritatea statului.

Obiectul material lipseşte atunci când infracţiunea este săvârşită în varianta
tip în modalitatea ameninţării. În ipoteza variantelor agravate, obiectul
material constă în corpul persoanei asupra căreia se exercită violenţele.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele, cu excepţia coautoratului, în ipoteza în care amenin-
ţarea este săvârşită prin viu grai.
Subiectul pasiv principal este unitatea ori instituţia publică din care face
parte funcţionarul, iar subiectul pasiv secundar nu poate fi decât funcţionarul
public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
Noţiunea de funcţionar public este definită în art. 147 alin. (1)[1]. O funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat este o funcţie în cadrul unei autorităţi
publice care implică atribuţii în baza cărora sunt luate decizii obligatorii şi
se impune respectarea lor ori alte atribuţii de executare, nu însă cu ca-
racter tehnico-administrativ.
Dacă elementul material al infracţiunii este îndreptat împotriva unui ju-
decător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecă-
toresc, poliţist, jandarm ori militar, se va reţine infracţiunea de ultraj în
varianta agravată din alin. (5). Dacă elementul material specific infracţiunii
de ultraj este îndreptat împotriva soţului sau rudelor apropiate acestor
subiecţi pasivi calificaţi, atunci suntem în prezenţa unor cazuri speciale de
pedepsire, prevăzute în art. 239¹ C. pen.
Pluralitatea de subiecţi pasivi secundari determină o pluralitate de
infracţiuni de ultraj în concurs.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă priveşte existenţa unor anumite funcţii ce implică
exerciţiul autorităţii de stat, prin aceasta înţelegându-se o funcţie care
conferă funcţionarului unele atribuţii care nu ar putea fi îndeplinite fără
exercitarea autorităţii de stat, adică fără competenţa de a da dispoziţie şi
de a lua măsurile necesare pentru respectarea lor[2].

[1]
Art. 147 alin. (1) C. pen.: „Prin «funcţionar public» se înţelege orice per-
soană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost
învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi
dintre cele la care se referă art. 145”.
[2]
V. DONGOROZ, S. KAHANE ş.a., op. cit., vol. IV, p. 26.
 Infracţiuni contra autorităţii  267

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin ameninţare (în
varianta tip), prin acţiunea de lovire sau orice acte de violenţă [în varianta a-
gravată din alin. (2)], prin acţiunile de vătămare corporală [în alin. (3)] ori prin
acţiunile de vătămare corporală gravă [în varianta agravată din alin. (4)].
Noţiunea de ameninţare are înţelesul prevăzut în art. 193 C. pen., cea de
lovire sau alte violenţe înţelesul din art. 180 C. pen., cea de vătămare
corporală sensul din art. 181 C. pen., iar cea de vătămare corporală gravă
sensul din art. 182 C. pen. Ameninţarea trebuie să se realizeze nemijlocit,
adică în prezenţa funcţionarului, ori prin mijloace de comunicare directă.
Pentru întregirea laturii obiective sunt necesare două condiţii: în primul
rând, funcţionarul public trebuie să se afle în exerciţiul funcţiunii în mo-
mentul săvârşirii faptei, indiferent dacă aceasta are legătură cu fapta sau
nu, ori infracţiunea să aibă ca justificare fapte îndeplinite de funcţionarul
public în exerciţiul funcţiunii, indiferent dacă acesta se află sau nu în
timpul exercitării atribuţiilor de serviciu. În al doilea rând, funcţionarul
public trebuie să nu exercite abuziv funcţia şi să nu încalce cadrul legal al
atribuţiilor de serviciu.
Urmarea imediată principală constă în starea de pericol pentru autorita-
tea statului. În ipoteza variantelor agravate există şi o urmare imediată se-
cundară – lovirea sau alte violenţe [alin. (2)], vătămarea corporală [alin. (3)],
vătămarea corporală gravă [alin. (4)]. Legătura de cauzalitate principală
rezultă din materialitatea faptei, iar cea secundară trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei în ambele sale mo-
dalităţi, dacă elementul material se realizează prin ameninţare, şi forma
intenţiei directe, indirecte şi a praeterintenţiei, dacă infracţiunea de ultraj se
realizează în celelalte forme agravate. Făptuitorul trebuie să ştie calitatea
specială a subiectului pasiv. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru
existenţa infracţiunii, ci doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt incrimi-
nate. Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului material în
vreuna dintre modalităţile din art. 239 C. pen. Poate fi săvârşită în forma
continuată, momentul epuizării fiind acela al ultimului act de executare.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip [alin. (1)] şi
patru variante agravate [cele din alin. (2), (3), (4) şi (5)], care se deose-
268 Curs de drept penal. Partea specială 

besc prin modalitatea de realizare a elementului material şi, implicit, prin

consecinţele mai grave pe care le produc.
Prima variantă agravată [alin. (2)] se referă la săvârşirea infracţiunii de
ultraj prin acţiunea de lovire sau alte violenţe îndreptată împotriva funcţio-
narului public ce exercită o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat,
aflat în exerciţiul funcţiunii sau pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiu-
nii. Aceasta este cauzatoare de suferinţe fizice sau de vătămări ce nece-
sită pentru vindecare îngrijiri medicale de până la 20 de zile inclusiv.
A doua variantă agravată [alin. (3)] se realizează prin acţiunile de vătă-
mare corporală, care necesită pentru vindecare un număr de îngrijiri medi-
cale cuprins între 21 şi 60 de zile inclusiv.
A treia variantă agravată [alin. (4)] se reţine atunci când funcţionarului
public îi sunt cauzate vătămări ce necesită pentru vindecare peste 60 de
zile de îngrijiri medicale sau una dintre următoarele consecinţe: pierderea
unui simţ sau organ, încetarea funcţionarii acestora, o infirmitate perma-
nentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii
funcţionarului public.
A patra variantă agravată [alin. (5)] se particularizează prin calitatea
specială a subiectului pasiv: judecător, procuror, organ de cercetare pe-
nală, expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar.
Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută pentru varianta tip este închisoarea
de la 6 luni la 2 ani alternativ cu amendă, pentru varianta agravată din
alin. (2) este doar închisoarea, de la 6 luni la 3 ani, iar pentru varianta
agravată din alin. (3) închisoarea de la 6 luni la 6 ani. În ipoteza realizării
infracţiunii în varianta agravată din alin. (4), limitele pedepsei sunt mai
ridicate, închisoarea de la 3 la 12 ani, iar dacă subiectul pasiv secundar
are calitatea specială prevăzută în alin. (5), limitele de pedeapsa anterior
prezentate se majorează cu jumătate.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Infracţiunea de ultraj, în funcţie de mo-
dalitatea în care se realizează, absoarbe infracţiunea de loviri sau alte
violenţe (art. 180 C. pen.), vătămarea corporală (art. 181 C. pen.) şi in-
fracţiunea de vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.).
Dacă în urma exercitării violenţelor asupra funcţionarului public aflat în
ipotezele precizate în conţinutul art. 239 C. pen. acesta decedează, se va
reţine concurs de infracţiuni între ultraj şi infracţiunea de loviri sau vătă-
mări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.), dacă decesul nu a fost ur-
mărit ori acceptat, sau doar infracţiunea de omor calificat [art. 175 alin. (1)
 Infracţiuni contra autorităţii  269

lit. f) C. pen.], dacă făptuitorul a intenţionat să provoace decesul funcţio-

narului public.
Dacă infracţiunea de ultraj este săvârşită de către un funcţionar public
aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se va reţine concurs între ultraj şi
infracţiunea de purtare abuzivă (art. 250 C. pen.).
Dacă ultrajul este comis asupra unui organ de executare, se va reţine
doar infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti (art. 271
C. pen.), care va absorbi infracţiunea de ultraj prevăzută în art. 239 C. pen.
În situaţia săvârşirii infracţiunii de tâlhărie, dacă violenţele ori amenin-
ţările necesare în vederea consumării acesteia sunt îndreptate împotriva
unui funcţionar public ce îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autori-
tăţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori în legătură cu îndeplinirea atri-
buţiilor de serviciu, se va reţine concurs între infracţiunea de tâlhărie
(art. 211 C. pen.) şi cea de ultraj.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 209
alin. (3) C. proc. pen.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal păstrează această incriminare, însă conţinutul diferă
de cel din Codul penal actual. S-a renunţat la variantele agravate ale
ultrajului, care presupuneau modalităţi diferite de realizare a elementului
material, în noul Cod penal fiind toate grupate şi constituind infracţiunea
de ultraj în varianta tip. Au fost introduse noi variante agravate, care se
referă la scopul cu care infracţiunea este săvârşită sau la un alt subiect
pasiv calificat – membri de familie. Diferenţele faţă de actuala
reglementare pot fi observate şi analizând sistemul sancţionatoriu.

C. pen., art. 239: Ultrajul Noul C. pen., art. 257: Ultrajul

(1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit
sau prin mijloace de comunicare directă
contra unui funcţionar public care înde-
plineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat, aflat în exerciţiul func-
ţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exer-
ciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închi-
soare de la 6 luni la 2 ani sau cu
amendă.
(1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit
sau prin mijloace de comunicare direc-
tă, lovirea sau alte violenţe, vătămarea
corporală, lovirile sau vătămările cauza-
toare de moarte ori omorul săvârşite
împotriva unui funcţionar public care
îndeplineşte o funcţie ce implică exer-
ciţiul autorităţii de stat, aflat în exer-
citarea atribuţiilor de serviciu sau în
legătură cu exercitarea acestor atribuţii,
270 Curs de drept penal. Partea specială 

(2) Lovirea sau orice acte de violenţă, se sancţionează cu pedeapsa prevă-

săvârşite împotriva unui funcţionar public
care îndeplineşte o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat, aflat în
exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte în-
deplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedep-
seşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
(3) Vătămarea corporală, săvârşită
împotriva unui funcţionar public care în-
deplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat, aflat în exerciţiul
funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în
exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 6 ani.
(4) Vătămarea corporală gravă, să-
vârşită împotriva unui funcţionar public
care îndeplineşte o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exer-
ciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite
în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 12 ani.
(5) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)-
(4) sunt săvârşite împotriva unui jude-
cător sau procuror, organ de cercetare
penală, expert, executor judecătoresc,
poliţist, jandarm ori militar, limitele pe-
depsei se majorează cu jumătate.
zută de lege pentru acea infracţiune,
ale cărei limite speciale se majorează
cu o treime.
(2) Săvârşirea unei infracţiuni împo-
triva unui funcţionar public care înde-
plineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat ori asupra bunurilor
acestuia, în scop de intimidare sau de
răzbunare, în legătură cu exercitarea
atribuţiilor de serviciu, se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
acea infracţiune, ale cărei limite spe-
ciale se majorează cu o treime.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sanc-
ţionează faptele comise în condiţiile
alin. (2), dacă privesc un membru de
familie al funcţionarului public.
(4) Faptele prevăzute în alin. (1)-(3),
comise asupra unui poliţist sau jan-
darm, aflat în exercitarea atribuţiilor de
serviciu sau în legătură cu exercitarea
acestor atribuţii, se sancţionează cu pe-
deapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune, ale cărei limite se majo-
rează cu jumătate.

§3. Uzurparea de calităţi oficiale – art. 240 

I. Fapta incriminată  
Art. 240 C. pen.: „Folosirea fără drept a unei calităţi oficiale, însoţită
sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate, se pedep-
seşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile sociale ale căror existenţă
şi dezvoltare impun apărarea autorităţii instituţiilor publice. Obiectul juridic
specific este reprezentat de relaţiile sociale privind autoritatea de stat,
care implică folosirea calităţilor oficiale doar de către cei care au acest
drept. Obiectul material lipseşte.
 Infracţiuni contra autorităţii  271

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat, putând săvârşi fapta orice per-
soană, indiferent de cetăţenie, domiciliu sau alte calităţi. Participaţia pe-
nală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv principal este statul, iar cel secundar poate fi persoana
fizică sau juridică prejudiciată prin actele celui ce foloseşte fără drept o
calitate oficială.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă presupune preexistenţa unei calităţi oficiale, care im-
plică exercitarea unor atribuţii ca manifestare a autorităţii statului (pro-
curor, ofiţerul stării civile etc.).

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin două acţiuni
cumulative: folosirea fără drept a unei calităţi oficiale şi, în plus, con-
comitent ori ulterior acestei acţiuni, este necesară îndeplinirea vreunui act
legat de această calitate. A folosi o calitate oficială implică pentru făptuitor
atribuirea unei calităţi pe care nu o are, profitând astfel de ea fără drept,
pe o perioadă de timp mai mică ori mai mare, însă suficientă pentru înde-
plinirea unui act legat de calitatea uzurpată, care ţine de competenţa
acestuia. Pentru existenţa infracţiunii este indispensabilă îndeplinirea
ambelor acţiuni. Cerinţa esenţială este ca această folosire a unei calităţi
oficiale să se facă fără drept, fără un titlu legitim. Urmarea imediată
constă în crearea unei stări de pericol pentru autoritatea statului. Legătura
de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-
recte. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii,
ci doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt incri-
minate. Infracţiunea se consumă în momentul în care se îndeplinesc am-
bele acţiuni care realizează elementul material, implicit producându-se
astfel şi urmarea imediată. Prin urmare, nu e suficient pentru consumarea
infracţiunii ca făptuitorul să uzurpe o calitate oficială, ci el trebuie să şi
săvârşească anumite acte în legătură cu această calitate.
272 Curs de drept penal. Partea specială 

Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură modalitate.

Sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

VII. Explicaţii de interes practic 
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată de către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal incriminează această infracţiune într-o structură dife-
rită de cea actuală, într-o variantă tip, una asimilată şi altă agravată. În
ipoteza variantei tip, trebuie să fie vorba de o calitate oficială care implică
exerciţiul autorităţii de stat, elementul material realizându-se prin aceleaşi
două modalităţi prevăzute de actual art. 240 C. pen. În plus faţă de legea
penală aplicabilă în prezent, este incriminată, ca variantă distinctă, fapta
săvârşită de către funcţionarul public care a avut o calitate oficială, dar a
pierdut-o şi continuă să o exercite fără drept. Varianta agravată se reţine
atunci când fapta de uzurpare de calităţi oficiale este săvârşită de o
persoană care poartă, fără drept, uniforme sau semne distinctive ale unei
autorităţi publice, absorbind astfel varianta tip a infracţiunii de port nelegal
de decoraţii sau semne distinctive, art. 241 din actualul Cod penal.

C. pen., art. 240: Uzurparea de Noul C. pen., art. 258: Uzurparea

calităţi oficiale
Folosirea fără drept a unei calităţi
oficiale, însoţită sau urmată de înde-
plinirea vreunui act legat de acea cali-
tate, se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la 3 ani.
de calităţi oficiale
(1) Folosirea fără drept a unei cali-
tăţi oficiale care implică exerciţiul autori-
tăţii de stat, însoţită sau urmată de în-
deplinirea vreunui act legat de acea ca-
litate, se pedepseşte cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sanc-
ţionează fapta funcţionarului public care
continuă să exercite o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat, după ce a
pierdut acest drept conform legii.
(3) Dacă faptele prevăzute în
alin. (1) sau alin. (2) au fost săvârşite de
o persoană care poartă, fără drept, uni-
forme sau semne distinctive ale unei
autorităţi publice, pedeapsa este închi-
soarea de la unu la 5 ani.
 Infracţiuni contra autorităţii  273

§4. Portul nelegal de decoraţii sau  
semne distinctive – art. 241 

I. Fapta incriminată  
Art. 241 C. pen.: „(1) Purtarea, fără drept, de decoraţii, de uniforme
sau de semne distinctive ale unui organ de stat, se pedepseşte cu închi-
soare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
(2) Purtarea, fără drept, de uniforme, grade sau insigne militare, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Dacă fapta prevăzută în alineatul precedent se săvârşeşte în timp
de război, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile sociale ale căror existenţă
şi dezvoltare impun apărarea autorităţii instituţiilor publice. Obiectul juridic
specific este reprezentat de respectul faţă de autoritatea statului, care im-
plică folosirea de uniforme sau semne distinctive doar de către cei care au
acest drept. Obiectul material constă, în varianta tip, în decoraţii, uniforme
sau semne distinctive, iar în varianta agravată, în uniforme, grade sau in-
signe militare.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat, putând săvârşi fapta orice persoană.
Participaţia penală se poate realiza doar sub forma instigării ori a complicităţii,
nu şi a coautoratului, căci fapta se comite în propria persoană.
Subiectul pasiv principal este statul, iar cel secundar poate fi organul
de stat ale cărui semne au fost uzurpate.

IV. Condiţia premisă 
Condiţia premisă, în varianta tip, constă în preexistenţa unor decoraţii,
uniforme sau semne distinctive, acestea din urmă fiind însemne ce su-
gerează apartenenţa la un anumit organ de stat. În varianta agravată,
condiţia premisă presupune existenţa în prealabil a unor uniforme, grade
sau insigne militare. În varianta din alin. (3), starea de război preexistentă
este condiţia premisă pentru existenţa infracţiunii.
274 Curs de drept penal. Partea specială 

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin purtarea, fără
drept, a unor elemente aparţinând de autoritatea statului, enumerate limi-
tativ în textul de lege, atât în varianta tip, cât şi în cea agravată. Purtarea
acestora trebuie să fie efectivă, să implice o desfăşurare în timp. Pentru
existenţa infracţiunii, trebuie ca această acţiune de purtare să se refere la
decoraţii, uniforme, semne distinctive, grade sau insigne militare şi, în
plus, să se facă fără drept. Urmarea imediată constă într-o stare de peri-
col pentru autoritatea statului. Legătura de cauzalitate rezultă din materia-
litatea faptei (ex re).
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe ori
indirecte. Mobilul şi scopul nu prezintă importanţă pentru existenţa infrac-
ţiunii, ci doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt incri-
minate. Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului mate-
rial, respectiv al purtării fără drept a elementelor enumerate expres în
art. 241 C. pen. Poate fi săvârşită în formă continuă, momentul epuizării
fiind acela al încetării acţiunii de purtare, dar şi în formă continuată, când
acţiunea de purtare se repetă în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi două
variante agravate – alin. (2) şi (3). Varianta din alin. (2) se deosebeşte de
cea tip doar prin obiectul material, iar cea din alin. (3), care se raportează
la celelalte două, presupune săvârşirea infracţiunii de port nelegal de
decoraţii sau semne distinctive în timp de război.
Sancţiunea pentru varianta tip este închisoarea de la o lună la 3 luni,
alternativ cu amendă, pentru varianta din alin. (2) este închisoarea de la 3
luni la 2 ani sau amendă, iar pentru varianta din alin. final închisoarea cu
limitele între 1 şi 5 ani.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă fapta de purtare a decoraţiei, uni-
formei sau semnului distinctiv aparţinând unui organ de stat este con-
cepută şi realizată pentru săvârşirea unei alte infracţiuni, se vor reţine în
concurs infracţiunea prevăzută în art. 241 C. pen. şi infracţiunea-scop, în
vederea căreia a fost săvârşită.
 Infracţiuni contra autorităţii  275

Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată de către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea nu mai este incriminată în noul Cod penal, ci doar varianta
tip a acesteia o regăsim ca variantă agravată în cuprinsul infracţiunii de
uzurpare de calităţi oficiale – art. 258 noul C. pen.

C. pen., art. 241: Portul nelegal
de decoraţii sau semne distinctive
(1) Purtarea, fără drept, de deco-
raţii, de uniforme sau de semne distinc-
tive ale unui organ de stat, se pedep-
seşte cu închisoare de la o lună la 3
luni sau cu amendă.
(2) Purtarea, fără drept, de unifor-
me, grade sau insigne militare, se pe-
depseşte cu închisoare de la 3 luni la 2
ani sau cu amendă.
(3) Dacă fapta prevăzută în ali-
neatul precedent se săvârşeşte în timp
de război, pedeapsa este închisoarea
de la unu la 5 ani.
Noul C. pen., art. 258: Uzurparea
de calităţi oficiale
(1) Folosirea fără drept a unei cali-
tăţi oficiale care implică exerciţiul autori-
tăţii de stat, însoţită sau urmată de înde-
plinirea vreunui act legat de acea cali-
tate, se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sanc-
ţionează fapta funcţionarului public care
continuă să exercite o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat, după ce a
pierdut acest drept conform legii.
(3) Dacă faptele prevăzute în
alin. (1) sau alin. (2) au fost săvârşite de
o persoană care poartă, fără drept, uni-
forme sau semne distinctive ale unei
autorităţi publice, pedeapsa este închi-
soarea de la unu la 5 ani.

§5. Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri – art. 242 

I. Fapta incriminată  
Art. 242 C. pen.: „(1) Sustragerea ori distrugerea unui dosar, registru,
document sau orice alt înscris care se află în păstrarea ori în deţinerea
unui organ sau unei instituţii de stat ori a unei alte unităţi din cele la care
se referă art. 145 se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.
(2) Distrugerea din culpă a vreunuia dintre înscrisurile prevăzute în
alineatul precedent, care prezintă o valoare artistică, ştiinţifică, istorică,
arhivistică sau o altă asemenea valoare, se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
276 Curs de drept penal. Partea specială 

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) sunt săvârşite de un func-
ţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, maximul pedepselor pre-
văzute în aceste alineate se majorează cu un an.
(4) Tentativa infracţiunii prevăzute în alin. (1) se pedepseşte”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile sociale ale căror existenţă
şi dezvoltare impun apărarea autorităţii instituţiilor publice. Obiectul juridic
specific este reprezentat de relaţiile sociale privind integritatea şi conser-
varea în condiţii de siguranţă a înscrisurilor aflate în păstrarea ori deţine-
rea instituţiilor publice.
Obiectul material constă în orice dosar, registru, document sau alt
înscris care se află în păstrarea sau deţinerea unei autorităţi sau unităţi
publice, cu excepţia înscrisurilor care emană de la un organ de urmărire
penală, de la instanţa de judecată sau de alt un organ de jurisdicţie şi care
sunt necesare în vederea soluţionării cauzei, întrucât, în această situaţie,
se va reţine infracţiunea prevăzută de art. 272 C. pen. – reţinerea sau
distrugerea de înscrisuri. În varianta din alin. (2), constituie obiect material
al infracţiunii un dosar, registru, document sau un alt înscris doar atunci
când el are o valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau o altă
valoare de aceeaşi natură.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat, însă, dacă făptuitorul are
calitatea de funcţionar public aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se va
reţine existenţa infracţiunii în varianta agravată din alin. (3). Participaţia
penală este posibilă sub toate formele, iar atunci când infracţiunea este
săvârşită din culpă, este posibilă şi participaţia improprie.
Subiectul pasiv este una dintre unităţile enumerate în art. 145 C. pen.:
autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice
de interes public.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în preexistenţa unui înscris, document, registru care se
află în păstrarea sau deţinerea uneia dintre unităţile publice enumerate în
art. 145 C. pen.
 Infracţiuni contra autorităţii  277

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin sustragerea sau
distrugerea înscrisurilor care constituie obiect material al infracţiunii. Sus-
tragerea se realizează prin acţiune şi presupune o activitate de deposedare a
instituţiilor publice, fără consimţământul acestora, şi de împosedare a
făptuitorului. Distrugerea se poate realiza fie prin acţiune, fie prin inacţiune şi
presupune o activitate sau inactivitate care are ca urmare nimicirea
înscrisurilor sau registrelor care constituie obiect material al infracţiunii.
Cerinţa esenţială pentru întregirea laturii obiective este ca sustragerea
sau distrugerea să vizeze înscrisuri care se află în păstrarea ori deţinerea
unor instituţii sau unităţi publice dintre cele enumerate în cuprinsul
art. 145 C. pen. Nu este necesar ca acest înscris să aparţină organizaţiei
la care se află, ci poate fi încredinţat cu titlu temporar acesteia. Nu im-
portă dacă în momentul sustragerii sau distrugerii înscrisul se află la se-
diul organizaţiei, în afara sediului, într-un loc destinat arhivei sau în mapa
unui funcţionar al acestei organizaţii, în valiza curierului diplomatic etc.[1]
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru autoritatea insti-
tuţiilor publice. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indirecte.
Fapta va fi considerată infracţiune şi atunci când este săvârşită din culpă,
însă numai dacă obiectul material împotriva căruia s-a îndreptat acţiunea de
distrugere este un înscris cu o anumită valoare artistică, ştiinţifică, istorică etc.
[varianta atenuată din alin. (2)]. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru
existenţa infracţiunii, ci doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile doar atunci când fapta este
săvârşită cu intenţie, însă nu sunt incriminate. Tentativa este posibilă,
însă doar cea imperfectă şi doar la faptele intenţionate, şi se pedepseşte.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se realizează elementul
material, respectiv acţiunea de sustragere sau distrugere.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip [alin. (1)],
una atenuată [alin. (2)] şi o variantă agravată [alin. (3)].
Varianta atenuată se reţine atunci când fapta este săvârşită din culpă
şi este îndreptată împotriva unui dosar, registru, document ori alt înscris
deţinut sau păstrat de o instituţie publică, înscris care prezintă o deosebită
valoare artistică, ştiinţifică, arhivistică.

[1]
V. DONGOROZ, S. KAHANE ş.a., op. cit., vol. IV, p. 44.
278 Curs de drept penal. Partea specială 

Varianta agravată se referă la ambele variante anterioare şi se particu-

larizează prin calificarea subiectului activ – un funcţionar public aflat în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Sancţiunea prevăzută pentru varianta tip este închisoarea de la 3 luni
la 5 ani, pentru varianta atenuată este închisoarea de la 3 luni la 2 ani
alternativ cu amendă, iar în ipoteza în care fapta întruneşte condiţiile
reţinerii în varianta agravată, limitele de pedeapsă anterioare se majo-
rează cu un an.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Noţiunile de sustragere sau distrugere prin
care elementul material se poate realiza sunt echivalente noţiunilor de luare
sau de distrugere prin care se realizează infracţiunile de furt (art. 208
C. pen.), respectiv de distrugere (art. 217 C. pen.). Prin urmare, se va reţine
în această situaţie doar infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri
(art. 242 C. pen.), fără să se poată vorbi de o absorbire în conţinutul acesteia
a celor două infracţiuni amintite anterior – furt sau distrugere.
Se va reţine infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri
doar dacă obiectul material constă în înscrisuri fără valoare economică.
Dacă, în schimb, elementul material este îndreptat împotriva unui titlu de
valoare sau a unor monede de hârtie ori alte înscrisuri cu valoare eco-
nomică, suntem în prezenţa infracţiunii de furt (art. 208 C. pen.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată de către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal păstrează această incriminare, cu un conţinut similar,
însă se renunţă la varianta atenuată, când fapta era săvârşită din culpă. În
noua reglementare există doar varianta tip şi cea agravată, formulate în
termeni similari celor din actuala reglementare, diferenţe existând însă la
nivel sancţionatoriu.

C. pen., art. 242: Sustragerea sau
distrugerea de înscrisuri
(1) Sustragerea ori distrugerea unui
dosar, registru, document sau orice alt
înscris care se află în păstrarea ori în
deţinerea unui organ sau unei instituţii
Noul C. pen., art. 259: Sustragerea
sau distrugerea de înscrisuri
(1) Sustragerea ori distrugerea unui
înscris care se află în păstrarea ori în
deţinerea unei persoane dintre cele
prevăzute în art. 176 sau art. 175
 Infracţiuni contra autorităţii  279

de stat ori a unei alte unităţi din cele la alin. (2) se pedepseşte cu închisoarea
care se referă art. 145 se pedepseşte de la unu la 5 ani.
cu închisoare de la 3 luni la 5 ani. (2) Dacă fapta este săvârşită de un
(2) Distrugerea din culpă a vreunuia funcţionar public în exercitarea atribu-
dintre înscrisurile prevăzute în alineatul ţiilor de serviciu, limitele speciale ale
precedent, care prezintă o valoare pedepsei se majorează cu o treime.
artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică (3) Tentativa se pedepseşte.
sau o altă asemenea valoare, se pe-
depseşte cu închisoare de la 3 luni la 2
ani sau cu amendă.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)
şi (2) sunt săvârşite de un funcţionar
public în exerciţiul atribuţiilor de ser-
viciu, maximul pedepselor prevăzute în
aceste alineate se majorează cu un an.
(4) Tentativa infracţiunii prevăzute
în alin. (1) se pedepseşte.

§6. Ruperea de sigilii – art. 243 

I. Fapta incriminată 
Art. 243 C. pen.: „(1) Înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat
se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă.
(2) Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea
de la 3 luni la 2 ani sau amendă”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile sociale ale căror existenţă
şi dezvoltare impun apărarea autorităţii instituţiilor publice. Obiectul juridic
specific este reprezentat de relaţiile sociale care implică respect faţă de
autoritate şi care, implicit, sunt incompatibile cu înlăturarea pe nedrept a
sigiliului legal aplicat. Obiectul material este sigiliul legal aplicat, respectiv
materialul asupra căruia se găseşte amprenta sigiliului legal aplicat.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat, putând săvârşi fapta orice per-
soană. Dacă făptuitorul are calitatea de custode, atunci se va reţine
infracţiunea în varianta agravată din alin. (2). Participaţia penală este
posibilă sub toate formele.
280 Curs de drept penal. Partea specială 

Subiectul pasiv este statul, însă poate exista şi un subiect pasiv se-
cundar, respectiv instituţia sau organul care a dispus aplicarea sigiliului.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă constă în preexistenţa unui sigiliu legal aplicat. Dacă
există sigiliul, dar nu este aplicat, sau este aplicat, însă nu în conformitate
cu dispoziţiile legale, atunci fapta nu este infracţiune. Din categoria instru-
mentelor oficiale denumite sigilii nu fac parte alte instrumente oficiale (ca:
ştampila, instrumentele de marcat, timbrele seci), a căror existenţă nu
realizează situaţia premisă[1].

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează, alternativ, fie prin
înlăturarea, fie prin distrugerea unui sigiliu. Înlăturarea presupune ridi-
carea acestuia din locul în care este plasat, prin orice mijloace sau pro-
cedee, iar distrugerea presupune desfiinţarea acestuia. Acţiunile trebuie
să fie efective şi să vizeze un sigiliu legal aplicat (cerinţa esenţială). Ur-
marea imediată constă într-o stare de pericol pentru autoritatea statului.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe ori
indirecte. Făptuitorul trebuie să cunoască faptul că acţiunea lui de înlă-
turare sau distrugere are ca obiect un sigiliu legal aplicat. Mobilul şi scopul
nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, ci doar pentru individua-
lizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incrimi-
nate. Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului material,
respectiv la data înlăturării sau distrugerii sigiliului legal aplicat. Poate fi
săvârşită în forma continuată, momentul epuizării fiind acela al ultimei
acţiuni de înlăturare sau distrugere.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi una agra-
vată [alin. (2)], care se deosebesc doar prin circumstanţierea persoanei
care săvârşeşte fapta – subiectul activ este necircumstanţiat în varianta
tip şi are calitatea de custode în varianta agravată.

[1]
V. DONGOROZ, S. KAHANE ş.a., op. cit., vol. IV, p. 48.
 Infracţiuni contra autorităţii  281

Sancţiunea este închisoarea de la o lună la 1 an sau amendă, pentru

varianta tip, şi închisoarea de la 3 luni la 2 ani alternativ cu amendă, pen-
tru varianta agravată.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. În ipoteza realizării elementului material
prin acţiunea de distrugere, infracţiunea de rupere de sigilii intră în con-
curs cu infracţiunea de distrugere (art. 217 C. pen.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată de către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal în acelaşi conţinut,
singura deosebire fiind la nivel sancţionatoriu, căci minimul special al
pedepsei, atât în varianta tip, cât şi în cea agravată, a fost ridicat de la o
lună la 3 luni, în alin. (1), şi de la 3 luni la 6 luni, în alin. (2).

C. pen., art. 243: Ruperea de sigilii
(1) Înlăturarea ori distrugerea unui
sigiliu legal aplicat se pedepseşte cu
închisoare de la o lună la 1 an sau cu
amendă.
(2) Dacă fapta a fost săvârşită de
custode, pedeapsa este închisoarea de
la 3 luni la 2 ani sau amendă.
Noul C. pen., art. 260: Ruperea de
sigilii
(1) Înlăturarea ori distrugerea unui
sigiliu legal aplicat se pedepseşte cu în-
chisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă.
(2) Dacă fapta a fost săvârşită de
custode, pedeapsa este închisoarea de
la 6 luni la 2 ani sau amenda.

§7. Sustragerea de sub sechestru – art. 244 

I. Fapta incriminată  
Art. 244 C. pen.: „(1) Sustragerea unui bun care este legal sechestrat
se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă.
(2) Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea
de la 3 luni la 2 ani sau amendă”.

 
282 Curs de drept penal. Partea specială 

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile sociale a căror existenţă şi
dezvoltare impun apărarea autorităţii instituţiilor publice. Obiectul juridic
specific se referă la autoritatea instituţiei care a aplicat sechestrul. Obiec-
tul material constă în bunul mobil legal sechestrat.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat, cu excepţia săvârşirii faptei în
varianta agravată din alin. (2), unde făptuitorul trebuie să aibă calitatea de
custode al bunului sechestrat. Participaţia penală este posibilă sub toate
formele: coautorat, instigare, complicitate.
Subiectul pasiv este autoritatea care a aplicat sechestrul.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în preexistenţa unui sechestru legal aplicat.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin acţiunea de
sustragere, care semnifică activitatea de deposedare, de scoatere de sub
sechestru şi de împosedare a făptuitorului cu acest bun legal sechestrat.
Urmarea imediată constă în starea de pericol creată pentru autoritatea
organului care a aplicat sechestrul. Legătura de cauzalitate rezultă din
materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe ori
indirecte. Făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea faptului că obiectul
material al infracţiunii este un bun legal sechestrat. Mobilul şi scopul nu
prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar pot fi avute în vedere la
individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt incrimi-
nate. Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului material.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi una
agravată. Varianta agravată, prevăzută în alin. (2), se particularizează prin
săvârşirea infracţiunii de către custodele bunului legal sechestrat.
 Infracţiuni contra autorităţii  283

Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la o lună la 1 an

alternativ cu amendă, pentru varianta tip, şi între 3 luni şi 2 ani alternativ
cu amendă, pentru varianta agravată.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă sustragerea bunului legat se-
chestrat s-a făcut cu scopul însuşirii pe nedrept, se va reţine concurs ideal
de infracţiuni între furt (art. 208 C. pen.) şi sustragerea de sub sechestru.
Dacă fapta a fost săvârşită de către custodele bunului sechestrat şi
acesta nu cumulează şi calitatea de proprietar al acestui bun, atunci
infracţiunea de sustragere de sub sechestru va fi reţinută în concurs cu
cea de abuz de încredere (art. 213 C. pen.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată de către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal în aceeaşi formulare,
cu singura deosebire în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă.

C. pen., art. 244: Sustragerea de Noul C. pen., art. 261: Sustra-

sub sechestru
(1) Sustragerea unui bun care este
legal sechestrat se pedepseşte cu în-
chisoare de la o lună la 1 an sau cu
amendă.
(2) Dacă fapta a fost săvârşită de
custode, pedeapsa este închisoarea de
la 3 luni la 2 ani sau amendă.
gerea de sub sechestru
(1) Sustragerea unui bun care este
legal sechestrat se pedepseşte cu în-
chisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă.
(2) Dacă fapta a fost săvârşită de
custode, pedeapsa este închisoarea de
la 6 luni la 2 ani sau amenda.
 Subtitlul II. Sinteza trăsăturilor comune – 
Infracţiuni contra autorităţii 
Titlul V are o structură simplă, fără capitole şi secţiuni, incluzând 8
infracţiuni, prin care se protejează autoritatea, ca atribut al puterii
poporului, ca esenţială valoare socială, a cărei permanenţă şi riguroasă
respectare asigură înfăptuirea puterii suverane a poporului şi realizează
sarcinile democraţiei[1].

I. Obiectul protecţiei penale  
Obiectul juridic generic, comun tuturor infracţiunilor din acest capitol,
se referă la relaţiile sociale ale căror existenţă şi dezvoltare impun
apărarea autorităţii instituţiilor publice.
Obiectul juridic specific constă în relaţiile sociale referitoare la respec-
tul faţă de emblemele şi semnele de care se folosesc autorităţile (art. 236
C. pen.), faţă de folosirea calităţilor oficiale doar de către cei îndreptăţiţi
(art. 240 C. pen.), faţă de sigilul legal aplicat (art. 243 C. pen.), precum şi
faţă de înscrisurile aflate în păstrarea sau deţinerea instituţiilor publice
(art. 242 C. pen.). Poate exista şi un obiect juridic specific secundar, cum
ar fi libertatea psihică sau integritatea corporală (art. 239 C. pen.).
Obiectul material, de regulă, constă în bunul asupra căruia se exercită
acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material: însemnul, em-
blema (art. 236 C. pen.), decoraţii, uniforme, semne distinctive, grade sau
insigne militare (art. 241 C. pen.), sigiliul legal aplicat (art. 243 C. pen.),
dosar, registru, document sau orice al înscris (art. 242 C. pen.). Excepţional,
obiect material al acestor infracţiuni poate fi şi corpul persoanei vătămate
(art. 239 C. pen.). Unele infracţiuni nu au obiect material (art. 240 C. pen.).

II. Subiecţii  
Subiectul activ, de regulă, este necircumstanţiat, fiind astfel fără rele-
vanţă calitatea făptuitorului pentru reţinerea faptei. Totuşi, pentru reţinerea
variantelor agravate ale unora dintre infracţiuni, autorul trebuie să aibă o

[1]
V. DONGOROZ, S. KAHANE ş.a., op. cit., vol. IV, p. 4.
 Infracţiuni contra autorităţii  285

anumită calitate specială: funcţionar public aflat în exerciţiul atribuţiilor de

serviciu [art. 242 alin. (3) C. pen.], calitatea de custode [art. 243 alin. (2) şi
art. 244 alin. (2) C. pen.].
Participaţia penală este posibilă sub toate formele, cu excepţia
infracţiunii de port nelegal de decoraţii sau semne distinctive, care nu
poate fi săvârşită în coautorat. De asemenea, pentru reţinerea variantelor
agravate care se bazează pe o anumită calitate a făptuitorului, pentru a se
reţine coautoratul, trebuie că toţi făptuitorii să aibă calitatea specială
prevăzută de lege.
Subiectul pasiv principal, la mare parte dintre infracţiuni, este statul. Cu
toate acestea, la infracţiunea de ultraj, subiectul pasiv principal este institu-
ţia sau unitatea căreia îi aparţine funcţionarul – subiect pasiv secundar –, la
infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri subiectul pasiv
principal este una dintre unităţile sau instituţiile enumerate în art. 145
C. pen., iar la sustragerea de sub sechestru autoritatea care a aplicat se-
chestrul. După cum am precizat, poate exista, la unele dintre infracţiuni, şi
un subiect pasiv secundar: funcţionarul la ultraj sau instituţia ori organul
care a dispus aplicarea sigiliului la infracţiunea de rupere de sigilii.

III. Condiţia premisă  
Condiţia premisă este necesară pentru existenţa oricăreia dintre infrac-
ţiunile contra autorităţii, însă este diferită pentru fiecare dintre acestea.
Astfel, pentru existenţa infracţiunii din art. 236 C. pen. este necesară pre-
existenţa unor însemne, embleme ori semne, pentru reţinerea infracţiunii
de ultraj trebuie să existe o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat,
pentru existenţa infracţiunii din art. 240 C. pen. este necesară o calitate
oficială etc.

IV. Conţinutul constitutiv  
Latura obiectivă. Elementul material se realizează, de regulă, printr-o
acţiune: folosirea unei calităţi oficiale (art. 240 C. pen.), portul nelegal de
decoraţii (art. 241 C. pen.) sau prin una ori mai multe acţiuni prevăzute
alternativ: sustragerea sau distrugerea (art. 242 C. pen.), înlăturarea ori
distrugerea (art. 243 C. pen.). Sunt situaţii în care elementul material se
poate realiza fie printr-o acţiune, fie printr-o inacţiune (orice manifestare –
art. 236 C. pen.), lovirea sau orice acte de violenţă (art. 239 C. pen.).
Urmarea imediată constă, la majoritatea infracţiunilor din acest titlu,
într-o stare de pericol pentru autoritatea statului sau, excepţional, a institu-
286 Curs de drept penal. Partea specială 

ţiilor publice (art. 242, art. 244 C. pen.). Poate exista, uneori, şi o urmare
imediată secundară – ipoteza ultrajului unde, în plan secundar, se pro-
duce o vătămare a integrităţii psihice sau a integrităţii corporale a per-
soanei vătămate.
Legătura de cauzalitate, de regulă, rezultă din materialitatea faptei,
însă, în ipoteza existenţei unei urmări imediate secundare, legătura de
cauzalitatea dintre aceasta şi elementul material trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub formă intenţiei directe
sau indirecte, cu o singură excepţie – varianta atenuată a infracţiunii de
sustragere sau distrugere de înscrisuri [art. 242 alin. (2) C. pen.], unde
făptuitorul acţionează din culpă. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă
pentru existenţa vreuneia dintre infracţiunile contra autorităţii, dar pot fi
avute în vedere la individualizarea pedepsei.

V. Forme, modalităţi, sancţiuni  
Forme. Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile (exceptând infrac-
ţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri săvârşită din culpă), dar
nu sunt incriminate la niciuna dintre infracţiunile din acest titlu. Infrac-
ţiunea se consumă, de regulă, în momentul realizării elementului material
şi, implicit, al creării stării de pericol pentru autoritatea statului.
Modalităţi. Infracţiunile din acest titlu, cu excepţia celei prevăzute în
art. 240 C. pen., prezintă, pe lângă varianta tip, una sau mai multe
variante agravate (art. 239, art. 241, art. 242-244 C. pen.) sau atenuate
(art. 236, art. 242 C. pen.).
Sancţiunea prevăzută, ca regulă, pentru aceste infracţiuni este închisoa-
rea, cu limite diferite, ce variază de la un minim de o lună (art. 241 C. pen.) la
un maxim de 18 ani [art. 239 alin. (5) C. pen.]. Sunt câteva infracţiuni
unde pedeapsa închisorii este prevăzută alternativ cu amenda [art. 236
alin. (2), art. 239 alin. (1), art. 241 alin. (1), art. 242 alin. (2), art. 243 şi
art. 244 C. pen.].

VI. Explicaţii de interes practic  
Aspecte procesuale. Pentru toate infracţiunile contra autorităţii acţiu-
nea penală se pune în mişcare din oficiu şi competenţa de judecată în
primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea penală este efectuată de
către organele de cercetare penală, cu excepţia infracţiunilor din art. 239
şi art. 2391 C. pen., unde competent este procurorul, conform art. 209
alin. (3) C. proc. pen.
 Infracţiuni contra autorităţii  287

VII. Aspecte tranzitorii  
Regăsim majoritatea acestor infracţiuni şi în noul Cod penal, însă
reunite sub Titlul III – „Infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat”,
titlu structurat în două capitole: „Infracţiuni contra autorităţii” şi „Infracţiuni
privind frontiera de stat”. Primul capitol include infracţiunile din actualul
Cod penal, cu excepţia ofensei aduse unor însemne şi a cazurilor
speciale de pedepsire, incriminările menţinute păstrând, în linii mari,
formularea şi conţinutul infracţiunilor din Codul penal aplicabil în prezent.
Capitolul II aduce o noutate în cadrul acestui titlu, incluzând infracţiuni
care aduc atingere frontierei de stat, două dintre acestea (trecerea
frauduloasă a frontierei şi sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe
teritoriul României) fiind deja prevăzute din 2002 în O.U.G. nr. 194/2002
privind regimul străinilor în România[1].

[1]
Republicată în M. Of. nr. 421 din 5 iunie 2008.
 TITLUL V.  
INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR ACTIVITĂŢI 
DE INTERES PUBLIC SAU ALTOR ACTIVITĂŢI 
REGLEMENTATE DE LEGE 

Subtitlul I. Studiul infracţiunii 

 Capitolul I. Infracţiuni de serviciu sau în legătură 
cu serviciul 

§1. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor – art. 246 

I. Fapta incriminată  
Art. 246 C. pen.: „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atri-
buţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte
în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale
ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile de serviciu.
Obiectul juridic specific principal coincide cu cel generic, iar obiectul juridic
secundar se referă la relaţiile sociale care reglementează interesele
legale ale persoanei. Obiectul material nu există, în principiu, dar dacă
elementul material s-ar exercita asupra unui bun (redactarea greşită a
unui înscris), atunci obiectul material constă în acest bun.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat – funcţionarul, nu doar funcţionarul
public (având în vedere dispoziţiile art. 258 C. pen.), în sensul art. 147
290 Curs de drept penal. Partea specială 

C. pen.[1] Prin urmare, poate fi subiect activ orice persoană fizică, salariat
al unei persoane juridice. Participaţia penală este posibilă sub toate for-
mele, însă pentru existenţa coautoratului trebuie ca toţi făptuitorii să aibă
calitatea specială prevăzută de lege.
Subiectul pasiv general este statul, iar cel secundar este persoana
fizică sau juridică lezată în interesele sale legale.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în calitatea făptuitorului şi atribuţiile acestuia, care im-
plică îndeplinirea acelor acte de serviciu în legătura cu care se săvârşeşte
fapta.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează alternativ, fie
printr-o inacţiune (nu îndeplineşte un act), fie printr-o acţiune (îndeplineşte
un act în mod defectuos). Actul în legătură cu care se realizează ele-
mentul material trebuie să facă parte dintre acelea care intră în sfera atri-
buţiilor de serviciu ale funcţionarului. Noţiunea de act se referă la operaţia
care trebuie efectuată de către un funcţionar, potrivit solicitărilor făcute de
către o persoană. Urmarea imediată – pentru a se reţine existenţa acestei
infracţiuni, trebuie ca omisiunea sau comisiunea să ducă la vătămarea
intereselor legale ale persoanei. Legătura de cauzalitate rezultă din mate-
rialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-
recte. Mobilul şi scopul nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii,
ci, eventual, pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Ten-
tativa este posibilă în modalitatea realizării elementului material prin ac-
ţiune, însă nu se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momentul reali-

[1]
Art. 147 C. pen.: „(1) Prin «funcţionar public» se înţelege orice persoană
care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost înves-
tită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre
cele la care se referă art. 145. (2) Prin «funcţionar» se înţelege persoană menţio-
nată în alin. (1), precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul
unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat”.
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   291

zării elementului material – al îndeplinirii defectuoase ori al expirării terme-

nului în care putea să fie îndeplinit actul. Poate fi săvârşită în forma con-
tinuată, momentul epuizării fiind acela al încetării acţiunii defectuoase.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip. Se-
parat, în art. 2481 C. pen., este incriminată forma agravată a acestei in-
fracţiuni: fapta de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor care a
produs consecinţe deosebit de grave, în sensul art. 146 C. pen. – o pa-
gubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de
gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre
unităţile la care se referă art. 145 C. pen. ori altei persoane juridice sau
fizice. În situaţia unei infracţiuni continuate de abuz în serviciu, caracterul
de consecinţe deosebit de grave se determină prin totalizarea pagubelor
materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice, prin toate
acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează elementul material al laturii
obiective a infracţiuni[1].
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Dacă fapta este săvârşită de către alţi funcţionari decât cei publici, maxi-
mul pedepsei se reduce cu o treime. Dacă fapta este reţinută în forma
agravată, prevăzută de dispoziţiile art. 2481 C. pen., atunci sancţiunea
este pedeapsa cu închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor
drepturi.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Infracţiunea are caracter subsidiar, în
sensul că abuzul săvârşit de către un funcţionar se încadrează în dispo-
ziţiile art. 246 C. pen. doar atunci când nu este incriminat printr-o altă dis-
poziţie. Spre exemplu, dacă sunt întrunite elementele constitutive prevă-
zute de lege, se va reţine cu prioritate infracţiunea de arestare nelegală şi
cercetare abuzivă (art. 266 C. pen.) sau aceea de represiune nedreaptă
(art. 268 C. pen.).
Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor se deo-
sebeşte de aceea de abuz în serviciu contra intereselor publice (art. 248
C. pen.) doar prin urmarea imediată: vătămarea intereselor persoanelor,
în prima situaţie, şi o tulburare a bunului mers al unui organ sau instituţii
dintre cele enumerate în art. 145 C. pen. ori o pagubă patrimonială pro-
vocată acesteia, în ipoteza art. 248 C. pen.

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XIV/2006, precit.
292 Curs de drept penal. Partea specială 

De asemenea, dacă forma de vinovăţie cu care se realizează ele-

mentul material din art. 246 C. pen. este culpa, se va reţine infracţiunea
de neglijenţă în serviciu – art. 249 C. pen.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare, de regulă,
din oficiu, însă în ipoteza în care subiectul activ este un funcţionar, altul
decât cel public, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prea-
labilă a persoanei vătămate. Competenţa de judecată în primă instanţă
aparţine judecătoriei. Urmărirea penală este efectuată de către organele
de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, sub denumirea de
„Abuz în serviciu”, articol care grupează atât infracţiunea de abuz în serviciu
contra intereselor persoanelor, din actualul art. 246 C. pen., cât şi infracţiunea
de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 C. pen.),
renunţându-se astfel la ideea incriminării separate, dar păstrându-se
acelaşi conţinut constitutiv. Limitele de pedeapsă au fost ridicate, spre
deosebire de situaţia altor infracţiuni.

C. pen., art. 246: Abuzul în ser-
viciu contra intereselor persoanelor
Fapta funcţionarului public, care, în
exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu
ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl în-
deplineşte în mod defectuos şi prin
aceasta cauzează o vătămare interese-
lor legale ale unei persoane se pedep-
seşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Noul C. pen., art. 297: Abuzul în
serviciu
(1) Fapta funcţionarului public care,
în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu
îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte
în mod defectuos şi prin aceasta cau-
zează o pagubă ori o vătămare a drep-
turilor sau intereselor legitime ale unei
persoane fizice sau ale unei persoane
juridice se pedepseşte cu închisoarea
de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sanc-
ţionează şi fapta funcţionarului public
care, în exercitarea atribuţiilor de ser-
viciu, îngrădeşte exercitarea unui drept
al unei persoane ori creează pentru
aceasta o situaţie de inferioritate pe te-
mei de rasă, naţionalitate, origine etni-
că, limbă, religie, sex, orientare sexu-
ală, apartenenţă politică, avere, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagi-
oasă sau infecţie HIV/SIDA.
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   293

§2. Abuz în serviciu prin îngrădirea  
unor drepturi – art. 247 

I. Fapta incriminată 
Art. 247 C. pen.: „Îngrădirea, de către un funcţionar public, a folosinţei
sau a exerciţiului drepturilor unei persoane ori crearea pentru aceasta a
unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, re-
ligie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, ave-
re, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau
infecţie HIV/SIDA, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile de serviciu.
Obiectul juridic specific principal coincide cu cel generic, iar obiectul juridic
secundar se referă la relaţiile sociale care reglementează capacitatea
juridică a persoanei şi egalitatea în drepturi. Obiectul material nu există, în
principiu, dar dacă îngrădirea capacităţii persoanei şi încălcarea egalităţii
se referă la un bun, atunci obiectul material constă în acest bun.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat – poate săvârşi infracţiunea func-
ţionarul, şi nu doar funcţionarul public (sfera subiecţilor pasivi este lărgită
de prevederile art. 258 C. pen.). Noţiunea de funcţionar este definită în
art. 147 C. pen. Prin urmare, poate fi subiect activ orice persoană fizică,
salariat al unei persoane juridice. Participaţia penală este posibilă sub
toate formele, însă săvârşirea faptei în coautorat implică existenţa calităţii
de funcţionar public sau funcţionar pentru fiecare dintre coautori. Nu este
necesară această calificare pentru instigatori sau complici.
Subiectul pasiv general este statul, iar cel principal este cetăţeanul ro-
mân, străin sau apatridul căruia i-a fost îngrădită capacitatea de folosinţă
ori exerciţiu sau căruia i-a fost creată o situaţie de inferioritate pe temei de
rasă, etnie, naţionalitate, limbă, religie şi alte criterii discriminatorii enume-
rate în art. 247 C. pen.
294 Curs de drept penal. Partea specială 

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în calitatea făptuitorului şi atribuţiile acestuia, care implică
îndeplinirea acelor acte de serviciu în legătură cu care se săvârşeşte fapta.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o acţiune
sau inacţiune, în două modalităţi alternative: fie prin îngrădirea folosinţei
ori exerciţiului unor drepturi, fie prin crearea pentru cetăţean a unei situaţii
de inferioritate. Ambele modalităţi de realizare a elementului material tre-
buie să fie îndeplinite pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie,
gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, ori-
gine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie
HIV/SIDA.
Urmarea imediată constă în încălcarea drepturilor cetăţenilor, prin res-
trângerea folosinţei sau exerciţiului acestora ori prin crearea unei situaţii
de inferioritate, care nesocoteşte dreptul cetăţeanului. Lezarea poate fi
morală sau materială. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea
faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe.
Mobilul necesar pentru existenţa infracţiunii este ca fapta să fie săvârşită
pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexu-
ală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA. Dacă lip-
seşte acest mobil, fapta poate fi încadrată în dispoziţiile art. 246 C. pen. –
abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Scopul nu are relevanţă
pentru existenţa infracţiunii.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Ten-
tativa este posibilă atunci când fapta este săvârşită printr-o acţiune, însă
nu este incriminată. Infracţiunea se consumă în momentul în care se reali-
zează elementul material. Fapta poate căpăta caracter continuat, mo-
mentul epuizării fiind acela al încetării activităţii infracţionale.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip. Se-
parat, în art. 2481 C. pen., este incriminată forma agravată a acestei in-
fracţiuni: fapta de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi care a pro-
dus consecinţe deosebit de grave, în sensul art. 146 C. pen. – s-a produs
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   295

o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de

gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre
unităţile la care se referă art. 145 C. pen. ori altei persoane juridice sau
fizice. În situaţia unei infracţiuni continuate de abuz în serviciu, caracterul
de consecinţe deosebit de grave se determină prin totalizarea pagubelor
materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice, prin toate acţiu-
nile sau inacţiunile prin care se realizează elementul material al laturii
obiective a infracţiuni[1].
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani
(dacă subiectul activ este funcţionarul public), iar dacă subiectul activ este
funcţionarul, şi nu funcţionarul public, maximul pedepsei se reduce cu o
treime (închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi 4 luni). Dacă fapta este reţinută
în forma agravată prevăzută de dispoziţiile art. 2481 C. pen., sancţiunea
este pedeapsa cu închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor
drepturi.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă activitatea infracţională a fost să-
vârşită în lipsa mobilului prevăzut de dispoziţiile art. 247, atunci fapta
poate fi încadrată în dispoziţiile art. 246 C. pen. – abuz în serviciu contra
intereselor persoanelor.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare, de regulă,
din oficiu, însă, în ipoteza în care subiectul activ este un funcţionar, altul
decât cel public, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea preala-
bilă a persoanei vătămate. Competenţa de judecată în primă instanţă
aparţine judecătoriei. Urmărirea penală este efectuată de către organele
de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Aşa cum am precizat când am analizat infracţiunea de abuz în serviciu
contra intereselor persoanelor, noul Cod penal reţine această incriminare,
însă nu separat, în conţinutul unui articol distinct, ci ca variantă asimilată a
infracţiunii de abuz în serviciu (art. 297 noul C. pen.), alături de actualul
conţinut al infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. Subiect activ poate fi
doar funcţionarul public, conţinutul constitutiv al infracţiunii rămânând
acelaşi.

[1]
I.C.C.J., Secţiile unite, Decizia nr. XIV/2006, precit.
296 Curs de drept penal. Partea specială 

C. pen., art. 247: Abuz în serviciu
prin îngrădirea unor drepturi
Îngrădirea, de către un funcţionar
public, a folosinţei sau a exerciţiului
drepturilor unei persoane ori crearea
pentru aceasta a unei situaţii de inferio-
ritate pe temei de rasă, naţionalitate,
etnie, limbă, religie, gen, orientare se-
xuală, opinie, apartenenţă politică, con-
vingeri, avere, origine socială, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagi-
oasă sau infecţie HIV/SIDA, se pedep-
seşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Noul C. pen., art. 297: Abuzul în
serviciu
(1) Fapta funcţionarului public care,
în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu
îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte
în mod defectuos şi prin aceasta cau-
zează o pagubă ori o vătămare a drep-
turilor sau intereselor legitime ale unei
persoane fizice sau ale unei persoane
juridice se pedepseşte cu închisoarea
de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sanc-
ţionează şi fapta funcţionarului public
care, în exercitarea atribuţiilor de servi-
ciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al
unei persoane ori creează pentru a-
ceasta o situaţie de inferioritate pe temei
de rasă, naţionalitate, origine etnică, lim-
bă, religie, sex, orientare sexuală, apar-
tenenţă politică, avere, vârstă, dizabili-
tate, boală cronică necontagioasă sau
infecţie HIV/SIDA.

§3. Abuz în serviciu contra intereselor publice – art. 248 

I. Fapta incriminată  
Art. 248 C. pen.: „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atri-
buţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte
în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului
mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din
cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile de serviciu. Obiec-
tul juridic specific principal se referă la normala desfăşurare a relaţiilor de
serviciu în cadrul instituţiilor publice enumerate în art. 145 C. pen., iar
obiectul juridic secundar este reprezentat de relaţiile patrimoniale. Obiec-
tul material nu există, în principiu. Dacă elementul material s-a exercitat
asupra unui bun, acest bun constituie obiect material (materii prime).
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   297

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat – poate săvârşi infracţiunea funcţio-
narul, şi nu doar funcţionarul public (sfera subiecţilor pasivi este lărgită
conform prevederilor art. 258 C. pen.). Noţiunea de funcţionar este defi-
nită în art. 147 C. pen. Participaţia penală este posibilă sub toate formele,
însă săvârşirea faptei în coautorat implică existenţa calităţii de funcţionar
pentru fiecare dintre coautori. Nu este necesară această calificare pentru
instigatori sau complici.
Subiectul pasiv general este statul, iar cel secundar este o unitate ori in-
stituţie publică dintre cele menţionate în art. 145 C. pen.: autorităţile publice,
instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public
cărora le este tulburat bunul mers al activităţii sau care au suferit o pagubă
patrimonială prin acţiunea ori inacţiunea defectuoasă a funcţionarului.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă constă în preexistenţa atribuţiilor funcţionarului, prin
încălcarea cărora provocă o tulburare însemnată a activităţii unei instituţii
publice sau o pagubă patrimonială.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează fie printr-o inacţiune
(nu îndeplineşte un act), fie printr-o acţiune (îndeplineşte un act un mod
defectuos). Aceste acte trebuie să facă parte din atribuţiile de serviciu ale
funcţionarului public sau ale funcţionarului, atribuţii care în acest mod sunt
încălcate. Noţiunea de act se referă la operaţia care trebuie efectuată de
către un funcţionar, potrivit solicitărilor făcute de către o persoană.
Urmarea imediată constă fie într-o tulburare însemnată a bunului mers
al unui organ ori instituţii de stat, dintre cele enumerate în art. 145 C. pen.,
fie într-o pagubă patrimonială. Noţiunea de tulburare însemnată nu este
definită de legiuitor, ea trebuie apreciată de către instanţa de judecată şi,
în plus, trebuie să fie efectivă. Legătura de cauzalitate între neîndeplinirea
corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu de către funcţionar sau funcţio-
narul public şi consecinţele anterior enumerate trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-
recte. Mobilul şi scopul nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii,
ci, eventual, pentru individualizarea pedepsei.
298 Curs de drept penal. Partea specială 

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
Tentativa este posibilă în modalitatea comisivă, însă nu se pedepseşte.
Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului material – al
îndeplinirii atribuţiilor se serviciu în mod defectuos ori al expirării terme-
nului în care putea să fie îndeplinit actul inclus în atribuţiile de serviciu.
Fapta poate fi săvârşită în formă continuată, momentul epuizării fiind
acela al ultimei acţiuni ori inacţiuni defectuoase.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip. Se-
parat, în art. 2481 C. pen., este incriminată forma agravată a acestei
infracţiuni: fapta de abuz în serviciu contra intereselor publice care a pro-
dus consecinţe deosebit de grave, în sensul art. 146 C. pen. – o pagubă
materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a
activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la
care se referă art. 145 C. pen. ori altei persoane juridice sau fizice.
Prin urmare, dacă se produce o tulburare însemnată a bunului mers al
unei instituţii publice sau o pagubă patrimonială de până la 200.000 in-
clusiv, se va reţine infracţiunea în forma tip, iar dacă se produce o pagubă
mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă, se reţine
infracţiunea în forma agravată.
În situaţia unei infracţiuni continuate de abuz în serviciu contra intere-
selor publice, caracterul de consecinţe deosebit de grave se determină
prin totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau
juridice, prin toate acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează ele-
mentul material al laturii obiective a infracţiuni[1].
Sancţiunea, dacă fapta are ca subiect activ un funcţionar public, con-
stă în pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Dacă fapta este să-
vârşită de către alţi funcţionari decât cei publici, maximul pedepsei se re-
duce cu o treime (închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi 4 luni). Dacă fapta
este reţinută în forma agravată, prevăzută de dispoziţiile art. 248 C. pen.,
atunci sancţiunea este pedeapsa cu închisoarea de la 5 la 15 ani şi inter-
zicerea unor drepturi.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Infracţiunea de abuz în serviciu contra
intereselor publice se deosebeşte de aceea de abuz în serviciu contra in-

[1]
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XIV/2006, precit.
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   299

tereselor persoanelor (art. 246 C. pen.) doar prin urmarea imediată: o tul-
burare a bunului mers al unui organ sau instituţii dintre cele enumerate în
art. 145 C. pen. ori o pagubă patrimonială provocată acesteia, în prima si-
tuaţie, şi vătămarea intereselor persoanelor, în ipoteza art. 246 C. pen.
De asemenea, dacă forma de vinovăţie cu care se realizează elemen-
tul material din art. 248 C. pen. este culpa, se va reţine infracţiunea de
neglijenţă în serviciu (art. 249 C. pen.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată de către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal nu mai reţine această infracţiune.

§4. Neglijenţa în serviciu – art. 249 

I. Fapta incriminată  
Art. 249 C. pen.: „(1) Încălcarea din culpă, de către un funcţionar
public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin
îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bu-
nului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi
din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori
o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, se pedep-
seşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), dacă a avut consecinţe deosebit de
grave, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile de serviciu. Obiec-
tul juridic specific se referă la normala desfăşurare a relaţiilor de serviciu
în cadrul instituţiilor publice enumerate în art. 145 C. pen. şi la relaţiile pa-
trimoniale din cadrul acestora şi, în plus, sunt protejate şi relaţiile sociale
care reglementează interesele legale ale persoanei. Obiectul material nu
există, în principiu. Dacă omisiunea sau comisiunea se referă la un
anumit bun, atunci acest bun constituie obiect material al infracţiunii.
300 Curs de drept penal. Partea specială 

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat – poate săvârşi infracţiunea
funcţionarul, şi nu doar funcţionarul public (sfera subiecţilor pasivi este
lărgită conform prevederile art. 258 C. pen.). Noţiunea de funcţionar este
definită în art. 147 C. pen. Participaţia penală este posibilă sub toate for-
mele. În caz de participaţie improprie, autorul va răspunde pentru infrac-
ţiunea de neglijenţă în serviciu, iar instigatorul şi complicele pentru partici-
parea cu intenţie la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută în
art. 246 sau art. 247 C. pen.
Subiectul pasiv general este statul, iar cel special este, pe de o parte,
o unitate ori o instituţie publică dintre cele menţionate în art. 145 C. pen.:
autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice
de interes public cărora le este tulburat bunul mers al activităţii sau care
au suferit o pagubă patrimonială prin acţiunea ori inacţiunea defectuoasă
a funcţionarului. Pe de altă parte, constituie subiect pasiv special per-
soana căreia i-au fost vătămate interesele legale prin îndeplinirea defec-
tuoasă a atribuţiilor de serviciu de către funcţionar ori funcţionarul public.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în preexistenţa atribuţiilor funcţionarului sau funcţiona-
rului public, care implică şi săvârşirea actelor de serviciu în legătură cu
care este săvârşită infracţiunea.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează fie printr-o inac-
ţiune (neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu), fie printr-o acţiune (în-
deplinirea îndatoririlor de serviciu în mod defectuos). Aceste acte se re-
feră la anumite operaţii care trebuie să intre în sfera atribuţiilor de serviciu
ale funcţionarului.
Urmarea imediată constă fie într-o tulburare însemnată a bunului mers
al unui organ ori al unei instituţii publice dintre cele enumerate în art. 145
C. pen. (autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte per-
soane juridice de interes public), fie o pagubă în patrimoniul acesteia, fie o
vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane. În varianta
agravată din alin. (2) există o urmare secundară mai gravă: consecinţe
deosebit de grave. Legătura de cauzalitate trebuie dovedită.
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   301

Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma culpei, în ambele

ei modalităţi – simplă sau cu prevedere. Mobilul şi scopul nu prezintă
relevanţă pentru existenţa infracţiunii.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa nu sunt posibile, având în ve-
dere forma de vinovăţia cu care fapta este săvârşită. Infracţiunea se con-
sumă în momentul realizării elementului material – îndeplinirea defectu-
oasă a îndatoririlor de serviciu sau neîndeplinirea în termen a îndatoririlor
de serviciu.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi una agra-
vată [alin. (2)]. Varianta agravată se reţine atunci când, în urma îndeplinirii
defectuoase din culpă a îndatoririlor de serviciu, se produc consecinţe
deosebit de grave, în sensul art. 146 C. pen. – o pagubă materială mai
mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cau-
zată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă
art. 145 C. pen. ori altei persoane juridice sau fizice.
Sancţiunea prevăzută de art. 249 C. pen. pentru varianta tip este pe-
deapsa cu închisoarea de la o lună la 2 ani alternativ cu amenda, iar
pentru varianta agravată este pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 10 ani.
Dacă subiectul activ este orice funcţionar, mai puţin cel public, atunci
maximul pedepsei se reduce cu o treime.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Conform analizei anterior efectuate, se
poate constata că infracţiunea de neglijenţă în serviciu are acelaşi con-
ţinut constitutiv cu infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor per-
soanelor (art. 246 C. pen.) şi cu infracţiunea de abuz în serviciu contra
intereselor publice (art. 248 C. pen.), singura deosebire fiind sub aspect
subiectiv – dacă fapta este săvârşită din culpă, se va reţine infracţiunea de
neglijenţă în serviciu, iar dacă activitatea infracţională este săvârşită cu in-
tenţie, se va reţine infracţiunea prevăzută de art. 246 sau art. 248 C. pen.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată de către organele de cercetare penală.
302 Curs de drept penal. Partea specială 

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, cu deosebirea că
subiectul activ este doar funcţionarul public şi urmarea imediată poate
consta în cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor ori a
intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, fără să fie făcute
distincţiile din actualul Cod penal. În plus, există deosebiri din punct de
vedere sancţionatoriu. Se menţine varianta agravată, însă este incrimi-
nată separat, în art. 309 C. pen.

C. pen., art. 249: Neglijenţa în ser-
viciu
(1) Încălcarea din culpă, de către un
funcţionar public, a unei îndatoriri de ser-
viciu, prin neîndeplinirea acesteia sau
prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă
s-a cauzat o tulburare însemnată bunu-
lui mers al unui organ sau al unei insti-
tuţii de stat ori al unei alte unităţi din cele
la care se referă art. 145 sau o pagubă
patrimoniului acesteia ori o vătămare im-
portantă intereselor legale ale unei per-
soane, se pedepseşte cu închisoare de
la o lună la 2 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1),
dacă a avut consecinţe deosebit de
grave, se pedepseşte cu închisoare de
la 2 la 10 ani.
Noul C. pen., art. 298: Neglijenţa
în serviciu
Încălcarea din culpă de către un
funcţionar public a unei îndatoriri de
serviciu, prin neîndeplinirea acesteia
sau prin îndeplinirea ei defectuoasă,
dacă prin aceasta se cauzează o pa-
gubă ori o vătămare a drepturilor sau
intereselor legitime ale unei persoane
fizice sau ale unei persoane juridice, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
3 ani sau cu amendă.

§5. Purtarea abuzivă – art. 250 

I. Fapta incriminată  
Art. 250 C. pen.: „(1) Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o
persoană, de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu,
se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(2) Ameninţarea săvârşită de către un funcţionar public, în condiţiile
alin. (1), se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite de către un funcţionar
public, în condiţiile alin. (1), se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3
ani sau cu amendă.
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   303

(4) Vătămarea corporală săvârşită de către un funcţionar public, în

condiţiile alin. (1), se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 6 ani.
(5) Vătămarea corporală gravă săvârşită de către un funcţionar public,
în condiţiile alin. (1), se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile de serviciu. Obiectul juridic
specific principal este reprezentat de relaţiile de serviciu care implică o
atitudine corectă din partea funcţionarilor şi respect faţă de cetăţenii cu
care intră în contact. Obiectul juridic secundar se referă la sănătatea, inte-
gritatea psihică şi fizică a persoanelor. Obiectul material lipseşte în ipo-
teza variantelor din alin. (1) şi (2) şi este reprezentat de corpul persoanei,
în cazul variantelor agravate din alin. (3)-(5).

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat – poate săvârşi infracţiunea func-
ţionarul, şi nu doar funcţionarul public (sfera subiecţilor pasivi este lărgită
conform prevederile art. 258 C. pen.). Noţiunea de funcţionar este definită
în art. 147 C. pen. Participaţia penală este posibilă sub toate formele, însă
săvârşirea faptei în coautorat implică existenţa calităţii de funcţionar public
sau de funcţionar pentru fiecare dintre coautori. Nu este necesară această
calificare pentru instigatori sau complici.
Subiectul pasiv general este statul, iar cel special este persoana care a
fost victima ameninţării şi a actelor de violenţă exercitate de către funcţionar.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă constă în prealabila existenţă a unui serviciu funcţio-
nând la o organizaţie de stat sau obştească; în cadrul acestui serviciu,
care constituie situaţia premisă, îşi exercită atribuţiile funcţionarul care co-
mite purtarea abuzivă[1]. Prin dispoziţiile art. 258 C. pen., condiţia premisă
a fost extinsă la existenţa oricărui serviciu în interiorul unei persoane juri-
dice, de stat sau privată.

[1]
V. DONGOROZ, S. KAHANE ş.a., op. cit., vol. IV, p. 98.
304 Curs de drept penal. Partea specială 

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează, în varianta tip,
printr-o acţiune – întrebuinţarea de expresii jignitoare, în varianta agravată
din alin. (2) prin ameninţare, iar în celelalte variante agravate pin acţiuni
de loviri sau alte violenţe, cauzatoare de urmări mai grave asupra inte-
grităţii corporale a victimei.
Urmarea imediată constă, în varianta tip, într-o stare de pericol pentru
demnitatea şi onoarea persoanei. În varianta agravată din alin. (2), urma-
rea imediată constă într-o încălcare a libertăţii psihice a persoanei, în va-
rianta din alin. (3) fapta funcţionarului cauzează suferinţe fizice sau o
vătămare corporală în sensul art. 180 C. pen., iar în variantele din alin. (4)
şi (5) violenţele cauzează o vătămare corporală, respectiv o vătămare
corporală gravă persoanei vătămate. Legătura de cauzalitate rezultă din
materialitatea faptei, în ipoteza variantei tip şi a primei variante agravate,
şi trebuie dovedită în celelalte situaţii.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe ori
indirecte şi, în anumite situaţii, fapta trebuie săvârşită cu praeterintenţie
[în ipoteza producerii consecinţelor specifice vătămării corporale grave, în
varianta din alin. (1) şi (2) al art. 182 C. pen.]. Mobilul şi scopul nu pre-
zintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar pot fi avute în vedere la
individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile, însă nu sunt incri-
minate. Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului ma-
terial în una dintre modalităţile prevăzute de art. 250 C. pen. Infracţiunea
poate fi săvârşită şi în forma continuată, momentul epuizării fiind acela al
încetării activităţii infracţionale.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi patru vari-
ante agravate [alin. (2)-(5)], care se diferenţiază doar prin elementul mate-
rial şi, implicit, urmarea imediată şi sancţiunea corespunzătoare acesteia.
Prima variantă agravată [alin. (2)] presupune săvârşirea faptei printr-o
ameninţare adresată de către funcţionarul (sau funcţionarul public) aflat în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu unei persoane. În această situaţie, infracţiu-
nea de purtare abuzivă o absoarbe pe cea de ameninţare (art. 193 C. pen.).
A doua variantă agravată [alin. (3)] se realizează printr-o acţiune de lo-
vire sau alte violenţe, care provoacă persoanei împotriva căreia este în-
dreptată suferinţe fizice ori vătămări corporale ce necesită pentru vinde-
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   305

care îngrijiri medicale de până la 20 de zile inclusiv. Purtarea abuzivă în

această variantă absoarbe infracţiunea de loviri sau alte violenţe (art. 180
C. pen.).
A treia variantă agravată [alin. (4)] se reţine atunci când violenţele
funcţionarului/funcţionarului public cauzează persoanei vizate o vătămare
ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de la 21 până la 60 de zile
inclusiv. În această variantă, infracţiunea de purtare abuzivă o absoarbe
pe aceea de vătămare corporală (art. 181 C. pen.).
A patra variantă agravată [alin. (5)] se reţine în momentul în care acţiu-
nile violente ale funcţionarului (funcţionarului public) cauzează victimei o
vătămare corporală ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale sau
alte consecinţe mai grave: sluţire, avort, infirmitate fizică ori psihică, pune-
rea în primejdie a vieţii victimei, pierderea unui simţ sau organ. Purtarea
abuzivă în această variantă absoarbe infracţiunea de vătămare corporală
gravă (art. 182 C. pen.).
Sancţiuni. În situaţia în care infracţiunea de purtare abuzivă este să-
vârşită de către funcţionarul public, pedeapsa prevăzută pentru varianta
tip este închisoarea între o lună şi 1 an alternativ cu amendă, pentru va-
rianta agravată din alin. (2) închisoarea de la 6 luni la 2 ani alternativ cu
amendă, iar pentru varianta din alin. (3) închisoarea de la 6 luni la 3 ani
sau amendă. Pentru varianta agravată din alin. (4) limitele de pedeapsă
cu închisoarea sunt de la 6 luni la 6 ani, iar pentru varianta agravată din
alin. (5), de la 3 la 12 ani. Dacă subiectul activ al infracţiunii este orice alt
funcţionar, mai puţin cel public, maximul pedepsei se reduce cu o treime.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă un funcţionar public aflat în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu îndreaptă acţiunile care realizează elementul material al
infracţiunii împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii sau pentru fapte
îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se va reţine concurs între infracţiunea de
ultraj (art. 239 C. pen.) şi infracţiunea de purtare abuzivă.
Infracţiunea de purtare abuzivă absoarbe infracţiunea de ameninţare
(art. 193 C. pen.), de lovire sau alte violenţe (art. 180 C. pen.), de vătăma-
re corporală (art. 181 C. pen.) şi infracţiunea de vătămare corporală gravă
(art. 182 C. pen.). În schimb, dacă în urma violenţelor exercitate se pro-
duce în mod intenţionat decesul victimei, atunci se va reţine doar infracţiu-
nea de omor deosebit de grav [art. 174 raportat la art. 176 alin. (1) lit. g)
C. pen.], care absoarbe infracţiunea de purtare abuzivă. În schimb, dacă
306 Curs de drept penal. Partea specială 

violenţele sunt exercitate cu intenţie, dar omorul se produce din culpă,

suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni între purtare abuzivă şi
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.).
Dacă ameninţările şi violenţele sunt exercitate împotriva unei persoane
aflate în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, pentru
obţinerea de declaraţii, se va reţine doar infracţiunea de arestare nelegală
şi cercetare abuzivă [art. 266 alin. (2) C. pen.], căci aceasta absoarbe
infracţiunea de purtare abuzivă.
Aspecte procesuale. Dacă subiectul activ al infracţiunii este un
funcţionar public, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Dacă
subiectul activ este orice alt funcţionar, cu excepţia celui public, atunci
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, dacă fapta a fost săvârşită în variantele din alin. (1)-(4), şi din
oficiu, dacă fapta a fost săvârşită în varianta din alin. (5). Competenţa de
judecată aparţine în primă instanţă judecătoriei. Urmărirea penală este
efectuată în mod obligatoriu de către procuror.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal reţine această infracţiune în art. 296, însă păstrează
din actuala reglementare doar două variante, acelea în care elementul
material se realizează prin întrebuinţarea de expresii jignitoare sau prin
ameninţare. Restul variantelor agravate au fost înlăturate. În plus, limitele
pedepselor au fost modificate.

C. pen., art. 250: Purtarea abuzivă
(1) Întrebuinţarea de expresii jigni-
toare faţă de o persoană, de către un
funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor
de serviciu, se pedepseşte cu închisoa-
re de la o lună la un an sau cu amendă.
(2) Ameninţarea săvârşită de către
un funcţionar public, în condiţiile alin. (1),
se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Lovirea sau alte acte de violenţă
săvârşite de către un funcţionar public, în
condiţiile alin. (1), se pedepseşte cu închi-
soare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(4) Vătămarea corporală săvârşită
de către un funcţionar public, în con-
diţiile alin. (1), se pedepseşte cu închi-
soare de la 6 luni la 6 ani.
Noul C. pen., art. 296: Purtarea
abuzivă
(1) Întrebuinţarea de expresii jigni-
toare faţă de o persoană de către cel
aflat în exercitarea atribuţiilor de ser-
viciu se pedepseşte cu închisoare de la
o lună la 6 luni sau cu amendă.
(2) Ameninţarea ori lovirea sau alte
violenţe săvârşite în condiţiile alin. (1)
se sancţionează cu pedeapsa prevă-
zută de lege pentru acea infracţiune,
ale cărei limite speciale se majorează
cu o treime.
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   307

(5) Vătămarea corporală gravă să-

vârşită de către un funcţionar public, în
condiţiile alin. (1), se pedepseşte cu în-
chisoare de la 3 la 12 ani.

§6. Neglijenţa în păstrarea secretului de stat – art. 252 

I. Fapta incriminată  
Art. 252 C. pen.: „Neglijenţa care are drept urmare distrugerea, alte-
rarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de
stat[1], precum şi neglijenţa care a dat prilej altei persoane să afle un
asemenea secret, dacă fapta este de natură să aducă atingere intereselor
statului, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile de serviciu. Obiectul juridic
specific este reprezentat de relaţiile de serviciu care implică stricta păs-
trare a documentelor care constituie informaţii secrete de stat. Obiectul
material diferă, în funcţie de urmările neglijenţei. Când acestea constau în
distrugerea, alterarea, sustragerea sau pierderea unui document
conţinând informaţii secrete de stat, obiectul material îl formează acest
document. Când neglijenţa a avut ca urmare prilejul dat unei terţe
persoane de a afla informaţii secrete de stat, obiectul material lipseşte[2].

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat, însă, având în vedere elementul
material al acestei infracţiuni, se poate constata că numai un funcţionar
sau un funcţionar public putea săvârşi fapta, întrucât doar acesta are con-
tact cu documente ce constituie secrete de stat. Participaţia penală este
posibilă în forma celei improprii, având în vedere forma de vinovăţie cu
care făptuitorul săvârşeşte fapta.

[1]
Potrivit art. 44 alin. (2) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate (M. Of. nr. 248 din 12 aprilie 2002), „expresia «secrete de stat» din con-
ţinutul actelor normative în vigoare se va înlocui cu sintagma «informaţii secrete
de stat»”.
[2]
V. DONGOROZ, S. KAHANE ş.a., op. cit., vol. IV, p. 109.
308 Curs de drept penal. Partea specială 

Subiectul pasiv general este statul, iar secundar poate fi organul preju-
diciat în urma alterării, pierderii sau distrugerii documentelor de stat.

IV. Condiţia premisă 
Aceasta constă în preexistenţa unor documente care constituie informaţii
secrete de stat. Această noţiunea o găsim explicată în Codul penal, partea
generală[1].

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o atitudine neglijentă
din partea făptuitorului în raport cu documente care constituie informaţii
secrete de stat. Prin acest termen se înţelege nu doar lipsa de grijă (un
funcţionar, fără a avea grija de a îndepărta din birou persoanele străine,
comunică cu glas tare informaţii secrete de stat colegului său), ci şi
nesocotinţă (un funcţionar păstrează documente informaţii secrete de stat
într-un dulap cu încuietoarea defectă), dar şi nepăsarea sau nedibăcia.
Elementul material se poate realiza fie prin acţiune, fie prin inacţiune. Ne-
glijenţa trebuie să ducă la una dintre următoarele consecinţe alternative:
distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unor documente infor-
maţii secrete de stat ori neglijenţa sa constituie un prilej pentru o per-
soană să afle informaţii secrete de stat.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru interesele sta-
tului, căci fapta trebuie să fie doar de natură să aducă atingere intereselor
statului. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma culpei, în ambele ei
modalităţi, simplă sau cu prevedere. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă
pentru existenţa infracţiunii, ci doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa nu sunt posibile, având în ve-
dere forma de vinovăţie cu care este săvârşită infracţiunea. Infracţiunea
se consumă în momentul în care documentul care constituie informaţii
secrete de stat este distrus, alterat, pierdut sau sustras ori în momentul în
care neglijenţa a dat prilej unei persoane să afle informaţii secrete de stat.

[1]
Art. 150 C. pen.: „(1) «Secrete de stat» sunt documentele şi datele care pre-
zintă în mod vădit acest caracter, precum şi cele declarate sau calificate astfel prin
hotărâre a Guvernului”.
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   309

Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.

Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă elementul material se realizează
prin distrugerea sau alterarea unui document în care sunt stabilite drepturi
ale statului român în raport cu o putere străină şi fapta este săvârşită cu
intenţie, se poate reţine infracţiunea de compromitere a unor interese de
stat (art. 168 C. pen.).
Dacă elementul material presupune o neglijenţă care a dat prilej unei
alte persoane să afle informaţii secrete de stat şi fapta este săvârşită cu
intenţie, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii prevăzute de lege, se
poate reţine infracţiunea de divulgare a secretului care periclitează sigu-
ranţa statului (art. 169 C. pen.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 209
alin. (3) C. proc. pen.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, având o altă
denumire marginală – „Neglijenţa în păstrarea informaţiilor”. Se păstrează
conţinutul infracţiunii într-o formă similară cu cea din actualul Cod penal
şi, în plus, mai este incriminată o variantă asimilată, care absoarbe infrac-
ţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de stat, în varianta tip, şi aceea
de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, în forma din
noul Cod, şi dacă sunt săvârşite din culpă.

C. pen., art. 252: Neglijenţa în Noul C. pen., art. 305: Neglijenţa

păstrarea secretului de stat
Neglijenţa care are drept urmare
distrugerea, alterarea, pierderea sau
sustragerea unui document ce con-
stituie secret de stat, precum şi negli-
jenţa care a dat prilej altei persoane să
afle un asemenea secret, dacă fapta
este de natură să aducă atingere inte-
reselor statului, se pedepsesc cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani.
în păstrarea informaţiilor
(1) Neglijenţa care are drept urmare
distrugerea, alterarea, pierderea sau
sustragerea unui document ce conţine
informaţii secrete de stat, precum şi ne-
glijenţa care a prilejuit altei persoane
aflarea unei asemenea informaţii se pe-
depsesc cu închisoare de la 3 luni la un
an sau cu amendă.
310 Curs de drept penal. Partea specială 

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sanc-

ţionează faptele prevăzute în art. 303
alin. (1) şi art. 304, dacă au fost săvâr-
şite din culpă.

§7. Conflictul de interese – art. 2531 

I. Fapta incriminată  
Art. 2531 C. pen.: „(1) Fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atri-
buţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii
prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine,
soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă
persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5
ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau
foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani
şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau
adoptării actelor normative”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile de serviciu. Obiectul juridic
specific este reprezentat de relaţiile de serviciu a căror normală desfă-
şurare implică o atitudine corectă din partea funcţionarilor publici. Obiectul
material lipseşte, folosul material obţinut constituind produs al infracţiunii,
iar nu obiect.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat – funcţionarul public, în înţelesul din
art. 147 C. pen. Participaţia penală este posibilă sub toate formele, însă
pentru existenţa coautoratului trebuie ca subiecţii activi să aibă calitatea
de funcţionari publici şi să fie în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Subiectul pasiv este autoritatea, organul sau instituţia publică din care
face parte funcţionarul public.

 
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   311

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în preexistenţa atribuţiilor funcţionarului public, în
cadrul cărora sunt incluse actul şi adoptarea deciziei în legătură cu care
săvârşeşte fapta şi realizează foloase.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează, alternativ, fie prin
îndeplinirea unui act, fie prin luarea unei decizii. Noţiunea de act se referă
la operaţiunile care intră în atribuţiile funcţionarului public. Participarea la
luarea unei decizii presupune o contribuţie în orice mod a subiectului activ
la adoptarea unei hotărâri prin care se realizează un folos material pentru
sine ori pentru cel puţin una dintre persoanele menţionate în textul de
lege. Pentru existenţa infracţiunii trebuie să fie realizată cel puţin una
dintre acţiunile alternative şi, în plus, acestea nu trebuie să fie în mod
necesar defectuoase, ci pot fi exercitate în limitele atribuţiilor de serviciu.
Cerinţele esenţiale care întregesc latura obiectivă sunt ca fapta să fie
îndeplinită de către funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu şi prin
intermediul ei să se realizeze, direct ori indirect, un folos material pentru
una dintre persoanele expres menţionate în textul articolului. Urmarea
imediată constă într-o stare de pericol pentru activitatea instituţiilor sau
organelor în cadrul cărora îşi îndeplineşte activitatea funcţionarul public.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe ori
indirecte. Pentru existenţa infracţiunii trebuie ca făptuitorul să aibă
reprezentarea faptului că prin îndeplinirea unui act sau prin adoptarea
unei decizii se obţine un folos material pentru sine, pentru soţul său, o
rudă ori un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu
care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din
partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice
natură. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii,
ci doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa, deşi sunt posibile, nu sunt incri-
minate. Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului mate-
rial şi, implicit, al producerii urmării imediate.
Modalităţi. Infracţiunea are o singură variantă tip.
312 Curs de drept penal. Partea specială 

Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, la

care se adaugă pedeapsa complementară obligatorie a interzicerii drep-
tului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă actul îndeplinit de către func-
ţionarul public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu este realizat cu încăl-
carea dispoziţiilor legale, pe lângă infracţiunea de conflict de interese se
va reţine şi acea faptă abuzivă (abuz în serviciu – art. 246-248 C. pen.,
fals intelectual – art. 289 C. pen. etc.), dacă sunt îndeplinite şi celelalte
condiţii prevăzute pentru infracţiunea concurentă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine curţii de apel, conform
art. 281 pct. 1 lit. a1) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată în mod
obligatoriu, de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, sub aceeaşi
denumire şi având acelaşi conţinut constitutiv, cu mici deosebiri la nivel
lexical şi din punct de vedere sancţionatoriu, căci minimul special al
pedepsei cu închisoarea este ridicat de la 6 luni la 1 an şi nu a mai fost
prevăzută în mod obligatoriu aplicarea pe durata maximă a pedepsei
complementare a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie publică.

C. pen., art. 2531: Conflictul de in-
terese
(1) Fapta funcţionarului public care,
în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, înde-
plineşte un act ori participă la luarea
unei decizii prin care s-a realizat, direct
sau indirect, un folos material pentru
sine, soţul său, o rudă ori un afin până
la gradul II inclusiv, sau pentru o altă
persoană cu care s-a aflat în raporturi
comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani
sau din partea căreia a beneficiat ori
beneficiază de servicii sau foloase de
orice natură, se pedepseşte cu închi-
soare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea
Noul C. pen., art. 301: Conflictul
de interese
(1) Fapta funcţionarului public care,
în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a
îndeplinit un act ori a participat la
luarea unei decizii prin care s-a obţinut,
direct sau indirect, un folos patrimonial,
pentru sine, pentru soţul său, pentru o
rudă ori pentru un afin până la gradul II
inclusiv sau pentru o altă persoană cu
care s-a aflat în raporturi comerciale ori
de muncă în ultimii 5 ani sau din partea
căreia a beneficiat ori beneficiază de
foloase de orice natură, se pedepseşte
cu închisoarea de la unu la 5 ani şi
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   313

dreptului de a ocupa o funcţie publică interzicerea exercitării dreptului de a

pe durată maximă. ocupa o funcţie publică.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică
în cazul emiterii, aprobării sau adoptării în cazul emiterii, aprobării sau adoptării
actelor normative. actelor normative.

§8. Luarea de mită – art. 254 

I. Fapta incriminată  
Art. 254 C. pen.: „(1) Fapta funcţionarului care, direct sau indirect,
pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă
promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a înde-
plini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle
sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), dacă a fost săvârşită de un funcţionar
cu atribuţii de control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi
interzicerea unor drepturi.
(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de
mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obli-
gat la plata echivalentului lor în bani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile de serviciu. Obiectul juridic
specific este reprezentat de buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu, care
implică o atitudine corectă a funcţionarilor în raport cu persoanele cu care
intră în contact şi faţă de care trebuie să îşi îndeplinească atribuţiile de
serviciu necondiţionat.
Obiectul material lipseşte, de regulă. Nu constituie obiect material banii
sau alte bunuri pe care funcţionarul le primeşte. Totuşi, atunci când
funcţionarul a efectuat actul pentru a cărui îndeplinire a primit mită, dacă
acest act priveşte un obiect material, el va fi în acelaşi timp şi obiect
material al infracţiunii (de exemplu, un funcţionar poştal care acordă
prioritate în remiterea coletelor celor care îi oferă mită)[1].

[1]
V. DONGOROZ, S. KAHANE ş.a., op. cit., vol. IV, p. 114.
314 Curs de drept penal. Partea specială 

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat – funcţionarul, noţiune care include
şi categoria funcţionarilor publici. Art. 147 defineşte aceste noţiuni[1]. Intră
în această categorie primarul, medicul şi orice alt salariat într-o societate
cu capital privat. Trebuie să existe această calitate la data săvârşirii faptei
şi, în plus, actul pentru a cărui îndeplinire ori neîndeplinire este mituit
trebuie să facă parte din atribuţiile sale de serviciu, trebuie să fie de
competenţa sa. În varianta agravată din alin. (2), subiect activ poate fi
doar funcţionarul cu atribuţii de control. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele, însă coautoratul nu poate exista decât dacă toţi
făptuitorii au calitatea de funcţionari. Nu este necesară această calitate
pentru instigatori sau complici.
Subiectul pasiv este instituţia, autoritatea ori o altă persoană juridică
publică ori privată în cadrul căreia îşi exercită atribuţiile făptuitorul. Nu
constituie subiect pasiv mituitorul.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în preexistenţa atribuţiilor funcţionarului, care implică şi
îndeplinirea actelor în legătură cu care se săvârşeşte infracţiunea.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează fie printr-o acţiune,
care se poate manifesta în trei modalităţi alternative (primire, pretindere,
acceptare de bani/alte foloase/promisiunea unor astfel de foloase), fie
printr-o inacţiune (nerespingerea unor promisiuni care au ca obiect
foloase). Pentru întregirea laturii obiective trebuie îndeplinite anumite
cerinţe esenţiale: aceste modalităţi de realizare a elementului material
trebuie să se refere la bani ori alte foloase; actul în vederea căruia au fost
pretinse/primite/acceptate promisiunile ori bunurile face parte din atribu-
ţiile de serviciu ale funcţionarului; în plus, acţiunile ori inacţiunile prin care
se realizează elementul material trebuie să aibă loc înainte sau conco-

[1]
Art. 147 C. pen.: „Prin «funcţionar public» se înţelege orice persoană care
exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o
însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la
care se referă art. 145. (2) Prin «funcţionar» se înţelege persoană menţionată în
alin. (1), precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte
persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat”.
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   315

mitent cu îndeplinirea/îndeplinirea defectuoasă ori neîndeplinirea actului

de serviciu. Aceste acţiuni ori inacţiuni se pot realiza direct ori indirect,
prin intermediul unei alte persoane, devenită astfel complice la infrac-
ţiunea de luare de mită. Dacă această persoană determină autorul să
comită infracţiunea de luare de mită, atunci ea devine instigator în raport
cu această infracţiune.
Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru buna desfăşurare a
relaţiilor de serviciu. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe calificate
printr-un scop: îndeplinirea, neîndeplinirea, îndeplinirea cu întârziere a
unui act referitor la îndatoririle de serviciu sau îndeplinirea unui act contrar
atribuţiilor de serviciu. Acest scop trebuie urmărit, nu în mod necesar
atins. Mobilul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, ci, even-
tual, pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incriminate. Ten-
tativa este posibilă doar la modalitatea comisivă, însă nu este incriminată.
Tentativa apare ca asimilată faptei consumate, în cazul acceptării propu-
nerii sau în cazul nerespingerii acesteia. Infracţiunea se consumă în mo-
mentul realizării oricăreia dintre activităţile prevăzute de art. 254 – primire,
pretindere, acceptarea promisiunii ori nerespingerea ei. Dacă fapta se
realizează prin mai multe activităţi, suntem în prezenţa unei singure
infracţiuni, şi nu a unui concurs de infracţiuni, care se consumă cu prima
activitate realizată. Poate fi săvârşită în forma continuată, momentul epui-
zării fiind acela al ultimei activităţi realizate.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi una agra-
vată [alin. (2)]. Varianta agravată se reţine atunci când activitatea incri-
minată este săvârşită de către un funcţionar cu atribuţii de control (spre
exemplu, un director de bancă sau un inspector care, în momentul înde-
plinirii atribuţiilor de control, săvârşeşte infracţiunea de luare de mită).
În ceea ce priveşte alin. (3), acesta nu incriminează o altă variantă
agravată, ci se referă la banii, valorile şi orice alte bunuri care au făcut
obiectul luării de mită, care, conform dispoziţiilor art. 254 C. pen., sunt
confiscate şi, în lipsă, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor
în bani.
Sancţiunea constă, în varianta tip, în pedeapsa cu închisoarea de la 3
la 12 ani şi interzicerea unor drepturi, iar în varianta agravată în pedeapsa
cu închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
316 Curs de drept penal. Partea specială 

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Pentru existenţa infracţiunii de luare de
mită trebuie ca fapta funcţionarului de primire a unor bunuri sau alte fo-
loase să aibă loc anterior ori concomitent încălcării atribuţiilor sale de
serviciu. Dacă acestea sunt primite în urma îndeplinirii unui act inclus în
sfera atribuţiilor de serviciu, se poate reţine infracţiunea de primire de
foloase necuvenite (art. 256 C. pen.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată aparţine în primă instanţă tribunalului. Urmărirea
penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 209
alin. (3) C. proc. pen.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal păstrează această incriminare, însă subiect activ
poate fi doar funcţionarul public. Elementul material se realizează prin
aceleaşi modalităţi, însă foloasele materiale le pretinde pentru sine ori
pentru altul. Din punct de vedere sancţionatoriu, limitele de pedeapsă au
fost reduse şi, în plus, a fost prevăzută pedeapsa interzicerii exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau
activitatea în executarea căreia a fost săvârşită fapta. Varianta agravată a
fost reconsiderată şi înlocuită cu o alta, cu un alt conţinut constitutiv.

C. pen., art. 254: Luarea de mită
(1) Fapta funcţionarului care, direct
sau indirect, pretinde ori primeşte bani
sau alte foloase care nu i se cuvin ori
acceptă promisiunea unor astfel de fo-
loase sau nu o respinge, în scopul de a
îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia în-
deplinirea unui act privitor la îndatoririle
sale de serviciu sau în scopul de a face
un act contrar acestor îndatoriri, se pe-
depseşte cu închisoare de la 3 la 12
ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1),
dacă a fost săvârşită de un funcţionar
cu atribuţii de control, se pedepseşte
cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzi-
cerea unor drepturi.
(3) Banii, valorile sau orice alte
bunuri care au făcut obiectul luării de
Noul C. pen., art. 289: Luarea de mită
(1) Fapta funcţionarului public care,
direct sau indirect, pentru sine sau
pentru altul, pretinde ori primeşte bani
sau alte foloase care nu i se cuvin ori
acceptă promisiunea unor astfel de fo-
loase, în legătură cu îndeplinirea, neîn-
deplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui
act ce intră în îndatoririle sale de servi-
ciu sau în legătură cu îndeplinirea unui
act contrar acestor îndatoriri, se pedep-
seşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a
ocupa o funcţie publică sau de a exer-
cita profesia sau activitatea în exe-
cutarea căreia a săvârşit fapta.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), să-
vârşită de una dintre persoanele prevă-
zute în art. 175 alin. (2), constituie in-
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   317

mită se confiscă, iar dacă acestea nu
se găsesc, condamnatul este obligat la
plata echivalentului lor în bani.
fracţiune numai când este comisă în le-
gătură cu neîndeplinirea, întârzierea în-
deplinirii unui act privitor la îndatoririle
sale legale sau în legătură cu efectua-
rea unui act contrar acestor îndatoriri.
(3) Banii, valorile sau orice alte bu-
nuri primite sunt supuse confiscării, iar
când acestea nu se mai găsesc, se
dispune confiscarea prin echivalent.

§9. Darea de mită – art. 255 

I. Fapta incriminată  
Art. 255 C. pen.: „(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte
foloase, în modurile şi scopurile arătate în art. 254, se pedepsesc cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(2) Fapta prevăzută în alineatul precedent nu constituie infracţiune
atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care
a luat mita.
(3) Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai
înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.
(4) Dispoziţiile art. 254 alin. (3) se aplică în mod corespunzător, chiar
dacă oferta nu a fost urmată de acceptare.
(5) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a
dat în cazurile arătate în alin. (2) şi (3)”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile sociale care se
desfăşoară în legătură cu serviciul. Obiectul juridic specific se referă la
activitatea de serviciu, incompatibilă cu faptele de corupere a funcţiona-
rilor. Obiectul material lipseşte, însă, dacă activitatea infracţională se des-
făşoară în legătură cu un bun, atunci acesta poate constitui obiect ma-
terial al dării de mită.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – poate săvârşi fapta incriminată
orice persoană fizică sau juridică. Participaţia penală este posibilă sub
toate formele.
318 Curs de drept penal. Partea specială 

Subiectul pasiv este instituţia sau unitatea publică sau privată în cadrul
căreia îşi exercită atribuţiile funcţionarul, în legătură cu care se desfă-
şoară activitatea de dare de mită.

IV. Condiţia premisă nu există.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza prin una dintre
următoarele acţiuni prevăzute alternativ şi limitativ de art. 255 C. pen.:
promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase în scopul de a
îndeplini, a nu îndeplini, a îndeplini cu întârziere sau a îndeplini un act
contrar atribuţiilor de serviciu. Cerinţele esenţiale ataşate elementului
material sunt: aceste acţiuni prevăzute alternativ trebuie să se refere la
bani ori alte foloase, să se desfăşoare în legătura cu un act care intră în
atribuţiile de serviciu ale funcţionarului în raport cu care se săvârşeşte
infracţiunea de dare de mită şi, în plus, activitatea infracţională trebuie să
aibă loc anterior ori concomitent îndeplinirii atribuţiilor defectuoase de
către funcţionar. Promisiunea sau oferirea nu trebuie să fie neapărat ur-
mate de executare. Activitatea de promitere, oferire, dare se realizează
direct ori indirect, persoana interpusă având calitatea de complice sau in-
stigator (dacă determină autorul infracţiunii de dare de mită să o săvâr-
şească). Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru activitatea
de serviciu. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitate faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe calificate
prin scop: îndeplinirea, neîndeplinirea, îndeplinirea cu întârziere a unui act
referitor la îndatoririle de serviciu sau îndeplinirea unui act contrar atri-
buţiilor de serviciu. Acest scop trebuie urmărit, nu în mod necesar atins.
Mobilul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, ci, eventual,
pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Ten-
tativa nu este posibilă, întrucât este asimilată faptei consumate. Infracţiunea
se consumă în momentul realizării elementului material. Poate fi săvârşită în
formă continuată, momentul epuizării fiind acela al ultimei acţiuni.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   319

VII. Cauze de nepedepsire şi de înlăturare a caracterului penal al 
faptei 
Dacă autorul infracţiunii de dare de mită a fost constrâns prin orice
mijloace să săvârşească fapta, iar autorul acestei constrângeri, care nu
trebuie să fie neapărat irezistibilă, este chiar cel care a luat mită, atunci
fapta mituitorului nu prezintă caracter penal. Dacă mituitorul denunţă auto-
rităţii săvârşirea faptei de dare de mită mai înainte ca organul de urmărire
penală să fi fost sesizat cu acea infracţiune, el nu se pedepseşte. În
aceste situaţii, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul
dării de mită se restituie persoanei care a săvârşit fapta.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Infracţiunea de dare de mită (corupţia
activă) se află într-o strânsă legătură cu aceea de luare de mită (corupţie
pasivă), însă suntem în prezenţa a două infracţiuni distincte, autonome,
mituitorul nefiind participant la infracţiunea de luare de mită.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată aparţine în primă instanţă tribunalului, conform
art. 27 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Urmărirea penală este efectuată în mod
obligatoriu de către procuror, în baza art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

IX. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal incriminează această faptă într-un conţinut similar cu
cel din reglementarea actuală, singurele deosebiri fiind o precizare în ra-
port cu restituirea banilor şi a altor foloase, în ipoteza cauzelor de nepe-
depsire şi de înlăturare a caracterului penal al faptei, dar şi sub aspect
sancţionatoriu, în acest caz însă limitele de pedeapsă fiind mai ridicate.

C. pen., art. 255: Darea de mită
(1) Promisiunea, oferirea sau darea
de bani ori alte foloase, în modurile şi
scopurile arătate în art. 254, se pedep-
sesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(2) Fapta prevăzută în alineatul pre-
cedent nu constituie infracţiune atunci
când mituitorul a fost constrâns prin orice
mijloace de către cel care a luat mita.
(3) Mituitorul nu se pedepseşte dacă
Noul C. pen., art. 290: Darea de
mită
(1) Promisiunea, oferirea sau darea
de bani ori alte foloase, în condiţiile
arătate în art. 289, se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1) nu
constituie infracţiune atunci când
mituitorul a fost constrâns prin orice
mijloace de către cel care a luat mita.
320 Curs de drept penal. Partea specială 

denunţă autorităţii fapta mai înainte ca (3) Mituitorul nu se pedepseşte

organul de urmărire să fi fost sesizat
pentru acea infracţiune.
(4) Dispoziţiile art. 254 alin. (3) se
aplică în mod corespunzător, chiar dacă
oferta nu a fost urmată de acceptare.
(5) Banii, valorile sau orice alte
bunuri se restituie persoanei care le-a
dat în cazurile arătate în alin. (2) şi (3).
dacă denunţă fapta mai înainte ca or-
ganul de urmărire penală să fi fost se-
sizat cu privire la aceasta.
(4) Banii, valorile sau orice alte
bunuri date se restituie persoanei care
le-a dat, dacă acestea au fost date în
cazul prevăzut în alin. (2) sau date
după denunţul prevăzut în alin. (3).
(5) Banii, valorile sau orice alte
bunuri oferite sau date sunt supuse
confiscării, iar când acestea nu se mai
găsesc, se dispune confiscarea prin
echivalent.

§10. Primirea de foloase necuvenite – art. 256 

I. Fapta incriminată  
Art. 256 C. pen.: „(1) Primirea de către un funcţionar, direct sau
indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea
funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă
acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor
în bani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile de serviciu. Obiec-
tul juridic specific este reprezentat de buna desfăşurare a relaţiilor de
serviciu, care implică o atitudine corectă din partea funcţionarilor. Obiectul
material lipseşte. Nu constituie obiect material al infracţiunii banii sau alte
foloase primite de către funcţionar.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat – funcţionarul, noţiune care include
şi categoria funcţionarilor publici. Art. 147 defineşte aceste noţiuni. Prin
urmare, poate săvârşi fapta de primire de foloase necuvenite orice salariat
al unei persoane juridice. Participaţia penală este posibilă sub toate for-
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   321

mele, însă coautoratul se poate reţine doar dacă toţi făptuitorii au calitatea
de funcţionar.
Subiectul pasiv este instituţia sau unitatea publică sau privată în cadrul
căreia îşi exercită atribuţiile funcţionarul.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în preexistenţa atribuţiilor funcţionarului, care implică şi
îndeplinirea actelor în legătură cu care se săvârşeşte infracţiunea.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o singură ac-
ţiune: primirea de bani ori alte foloase, care se poate realiza direct ori in-
direct, prin persoane interpuse. Cerinţa esenţială este ca primirea foloa-
selor materiale să aibă loc după îndeplinirea actelor de serviciu, fără o în-
ţelegere prealabilă. În plus, aceste foloase trebuie să fie necuvenite, în
sensul că funcţionarul sau funcţionarul public îndeplineşte un act licit, la
care era obligat în virtutea funcţiei, pentru care primeşte foloase. Urmarea
imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile de serviciu. Legătura
de cauzalitate rezultă din materialitate faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-
recte. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii,
ci, eventual, pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa nu sunt posibile, întrucât infrac-
ţiunea este de executare promptă. Infracţiunea se consumă în momentul
realizării elementului material, respectiv la data primirii banilor ori a foloa-
selor necuvenite.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. În
plus, se aplică măsura de siguranţă a confiscării – se confiscă banii,
valorile sau alte bunuri primite ori, dacă nu se găsesc, condamnatul este
obligat la plata echivalentului lor în bani.

 
322 Curs de drept penal. Partea specială 

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Pentru a se realiza conţinutul constitutiv
al infracţiunii de primire de foloase necuvenite, trebuie ca funcţionarul să
îndeplinească un act licit, la care era obligat în virtutea funcţiei şi, în urma
îndeplinirii acestuia, fără o înţelegere prealabilă, el primeşte bani ori alte
foloase. Dacă, în schimb, el îndeplineşte un act ilicit şi ulterior primeşte
anumite foloase, fără o înţelegere prealabilă, atunci se poate reţine infrac-
ţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor sau contra inte-
reselor publice (art. 246 ori art. 248 C. pen.).
Trebuie făcută, de asemenea, distincţia între infracţiunea de luare de
mită (art. 254 C. pen.) şi cea de primire de foloase necuvenite. Pentru a
se realiza conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită, trebuie ca
actul îndeplinit de către funcţionar să fie licit sau ilicit şi ca primirea foloa-
selor să fie anterioară sau concomitentă îndeplinirii atribuţiilor defectuoase
sau chiar ulterioară, însă cu o înţelegere prealabilă. În plus, elementul ma-
terial al infracţiunii de luare de mită se poate realiza nu numai prin acţiu-
nea de primire, ci şi prin aceea de pretindere ori acceptare a unei promi-
siuni, dar şi printr-o inacţiune – nerespingerea promisiunii.
Dacă însă funcţionarul pretinde ori primeşte foloase materiale anterior
îndeplinirii actului de serviciu şi ulterior, în urma îndeplinirii acestuia con-
form dispoziţiilor legale, primeşte şi alte foloase materiale, neoferite şi ne-
pretinse în prealabil, se va reţine concurs între infracţiunea de luare de
mită şi primirea de foloase necuvenite.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată aparţine în primă instanţă judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată de către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea nu mai este incriminată în noul Cod penal.

§11. Traficul de influenţă – art. 257 

I. Fapta incriminată 
Art. 257 C. pen.: „(1) Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase
ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori
pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să
se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   323

facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedep-

seşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.
(2) Dispoziţiile art. 256 alin. (2) se aplică în mod corespunzător”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile în legătură cu serviciul.
Obiectul juridic specific este reprezentat de relaţiile în legătură cu ser-
viciul, a căror normală desfăşurare implică integritatea funcţionarilor şi
înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la posibilitatea de manipulare a
acestora. Obiectul material lipseşte. Totuşi, atunci când folosul primit de
către făptuitor constă în prestarea unei munci de către cumpărătorul de
folosinţă (de exemplu: repararea unui automobil, efectuarea unei instalaţii,
legarea unei colecţii de cărţi), obiectul muncii prestate devine şi obiect
material al infracţiunii[1].

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – poate săvârşi infracţiunea orice
persoană fizică ce are ori lasă să se creadă că are influenţa asupra unui
funcţionar. Participaţia penală este posibilă sub toate formele, însă pentru
reţinerea coautoratului trebuie ca toţi făptuitorii să aibă ori să lase să se
creadă că au influenţă supra unui funcţionar.
Subiectul pasiv principal este unitatea ori instituţia publică ori privată
din care face parte funcţionarul, iar cel secundar este funcţionarul cu
privire la care se pretinde existenţa influenţei.
Conform dispoziţiilor Codului penal, nu se pedepseşte persoana care
cumpără influenţa. Însă, potrivit Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, des-
coperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, şi acesta va răspunde pe-
nal pentru fapta sa[2].

IV. Condiţia premisă  
Aceasta constă în raporturile de influenţă care există sau se pretind a
exista între traficantul de influenţă şi funcţionar.

[1]
V. DONGOROZ, S. KAHANE ş.a., op. cit., vol. IV, p. 134.
[2]
Legea nr. 78/2000, art. 61 alin. (1): „Promisiunea, oferirea sau darea de bani,
de daruri ori de alte foloase, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă ori
lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să
facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 10 ani” (M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000).
324 Curs de drept penal. Partea specială 

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin acţiune, în una
dintre următoarele trei modalităţi alternative: primirea, pretinderea, accep-
tarea, modalităţi care trebuie să vizeze promisiuni ori daruri şi care trebuie
să fie săvârşite direct ori indirect, prin persoane interpuse. Actul pentru
care se face trafic de influenţă poate fi licit ori ilicit. Făptuitorul trebuie să
realizeze elementul material pentru a determina funcţionarul să îndepli-
nească ori să nu îndeplinească un act (licit ori ilicit) care intră în atribuţiile
de serviciu ale funcţionarului asupra căruia are ori pretinde că are o influ-
enţă. Fapta trebuie să fie îndeplinită anterior ori concomitent îndeplinirii ori
neîndeplinirii atribuţiilor de către funcţionar, căci, dacă va fi realizată ulte-
rior, se poate reţine infracţiunea de înşelăciune (art. 215 C. pen.). Ur-
marea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile desfăşurate
în legătură cu serviciul. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea
faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe, calificată
prin scopul de a determina funcţionarul să facă ori să nu facă un act care
intră în atribuţiile sale de serviciu. Mobilul nu prezintă relevanţă pentru
existenţa infracţiunii, ci doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incriminate. Ten-
tativa este asimilată faptei consumate şi nu se pedepseşte separat. Infrac-
ţiunea se consumă în momentul realizării elementului material, în oricare
dintre modalităţile alternative. Poate fi săvârşită în formă continuată, mo-
mentul epuizării fiind acela al încetării activităţii infracţionale.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 10 ani. În plus,
se aplică măsura de siguranţă a confiscării speciale (art. 118 C. pen.),
bunurile primite (nu şi cele pretinse sau cu privire la care a fost acceptată
promisiunea că vor fi date) fiind confiscate şi, în cazul în care nu mai sunt
găsite, condamnatul este obligat la plata echivalentului.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă cel care săvârşeşte infracţiunea de
trafic de influenţă este un funcţionar care are competenţa pentru îndeplini-
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   325

rea actului în legătură cu care săvârşeşte fapta, atunci se va reţine concurs

între infracţiunea de luare de mită (art. 254 C. pen.) şi trafic de influenţă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată aparţine în primă instanţă tribunalului. Urmărirea
penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, având un conţinut si-
milar celui din reglementarea actuală, micile deosebiri referindu-se la
faptul că influenţa reală ori pretinsă trebuie să existe cu privire la un func-
ţionar public, şi nu funcţionar, şi elementul material trebuie să aibă ca
scop determinarea acestui funcţionar să îndeplinească, să nu îndepli-
nească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în înda-
toririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor înda-
toriri. Limita maximă a pedepsei a fost redusă.

C. pen., art. 257: Traficul de influ-
enţă
(1) Primirea ori pretinderea de bani
sau alte foloase ori acceptarea de pro-
misiuni, de daruri, direct sau indirect,
pentru sine ori pentru altul, săvârşită de
către o persoană care are influenţă sau
lasă să se creadă că are influenţă asu-
pra unui funcţionar pentru a-l determina
să facă ori să nu facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu, se pedep-
seşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.
(2) Dispoziţiile art. 256 alin. (2) se
aplică în mod corespunzător.
Noul C. pen., art. 291: Traficul de
influenţă
(1) Pretinderea, primirea ori accep-
tarea promisiunii de bani sau alte fo-
loase, direct sau indirect, pentru sine
sau pentru altul, săvârşită de către o
persoană care are influenţă sau lasă să
se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar public şi care promite că îl va
determina pe acesta să îndeplinească,
să nu îndeplinească, să urgenteze ori
să întârzie îndeplinirea unui act ce intră
în îndatoririle sale de serviciu sau să în-
deplinească un act contrar acestor în-
datoriri, se pedepseşte cu închisoarea
de la 2 la 7 ani.
(2) Banii, valorile sau orice alte
bunuri primite sunt supuse confiscării,
iar când acestea nu se mai găsesc, se
dispune confiscarea prin echivalent.

În plus, regăsim în noul Cod penal infracţiunea de cumpărare de

influenţă, faptă care este deja sancţionată prin Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie:
326 Curs de drept penal. Partea specială 

Noul C. pen., art. 292: Cumpărarea de influenţă

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, direct sau
indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are in-
fluenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să
îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndepli-
nirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească
un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca
organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a
dat, dacă au fost date după denunţul prevăzut în alin. (2).
(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse
confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea
prin echivalent.
 Capitolul II. Infracţiuni care împiedică 
 înfăptuirea justiţiei 

§1. Denunţarea calomnioasă – art. 259 

I. Fapta incriminată  
Art. 259 C. pen.: „(1) Învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ sau
plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anume
persoană, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
(2) Producerea ori ticluirea de probe mincinoase, în sprijinul unei
învinuiri nedrepte, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
(3) Dacă cel care a săvârşit fapta declară mai înainte de punerea în
mişcare a acţiunii penale faţă de persoana în contra căreia s-a făcut
denunţul sau plângerea, ori împotriva căreia s-au produs probele, că
denunţul, plângerea sau probele sunt mincinoase, pedeapsa se reduce
potrivit art. 76”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile privind înfăptuirea justiţiei.
Obiectul juridic specific principal coincide cu cel generic, iar cel secundar
se referă la demnitatea persoanei învinuite pe nedrept. Obiectul material
lipseşte, căci elementul material nu se îndreaptă direct asupra unui lucru,
bun sau persoană. Nu constituie obiect material probele produse sau
ticluite de către făptuitor.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – poate săvârşi fapta orice per-
soană. Participaţia penală este posibilă sub toate formele. Coautoratul se
reţine atunci când două sau mai multe persoane săvârşesc în mod ne-
mijlocit acte care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii în varianta tip
ori în cea asimilată, dar şi atunci când unul dintre autori realizează ele-
mentul material corespunzător unei variante, iar celălalt corespunzător
328 Curs de drept penal. Partea specială 

celeilalte variante. Cu alte cuvinte, dacă o persoană învinuieşte mincinos,

iar o alta produce probe în vederea susţinerii acestei învinuiri, atunci ele
sunt coautori la săvârşirea infracţiunii de denunţarea calomnioasă.
Subiectul pasiv principal este statul, iar cel secundar este persoana
fizică sau juridică învinuită pe nedrept de săvârşirea unei infracţiuni. În
cazul în care, prin acelaşi denunţ, mai multe persoane sunt învinuite în
mod mincinos de săvârşirea unei infracţiuni, suntem în prezenţa unui
concurs de infracţiuni.

IV. Condiţia premisă  
Aceasta există în ipoteza săvârşirii infracţiunii în varianta asimilată din
alin. (2) – preexistenţa unei învinuiri mincinoase.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează, în varianta tip, prin
acţiunea de învinuire mincinoasă. Învinuirea trebuie să se refere la o
persoană determinată (denunţ in personam), actul de sesizare trebuind să
includă elemente suficiente care să permită identificarea acesteia. În-
vinuirea trebuie să fie mincinoasă, făptuitorul trebuind să fie de rea-cre-
dinţă şi să acuze pe nedrept o persoană de săvârşirea unei infracţiuni.
Cerinţele esenţiale care întregesc latura obiectivă sunt ca învinuirea să
se facă prin denunţ sau plângere (plângere prealabilă), care să respecte
condiţiile de validitate prevăzute de lege, chiar dacă sunt depuse la or-
gane necompetente, şi, în plus, trebuie ca învinuirea să se refere la săvâr-
şirea unei infracţiuni, conform înţelesului din art. 144 C. pen.[1]: săvârşirea
oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune con-
sumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca
autor, instigator, complice.
În varianta din alin. (2), elementul material se realizează prin acţiunea
de producere sau ticluire de probe mincinoase în sprijinul unei învinuiri
nedrepte. Producerea presupune prezentarea probelor în faţa organelor
judiciare, iar ticluirea constă în crearea unor probe mincinoase.
Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru relaţiile privind
înfăptuirea justiţiei. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitate faptei.

[1]
Art. 144 C. pen.: „Prin «săvârşirea unei infracţiuni» sau «comiterea unei in-
fracţiuni» se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedep-
seşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comi-
terea acestora ca autor, instigator sau complice”.
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   329

Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori

indirecte. Este esenţial ca făptuitorul să cunoască faptul că acela pe care
îl învinuieşte nu este autorul infracţiunii de care el îl acuză. Mobilul şi
scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, ci, eventual,
pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt incri-
minate. Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului ma-
terial, respectiv la data depunerii plângerii ori denunţului ori la data folosirii
probelor ticluite ori produse. Infracţiunea poate fi săvârşită şi în formă con-
tinuată, momentul epuizării fiind acela al încetării activităţii infracţionale.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi una asi-
milată, diferenţa dintre ele fiind doar modalitatea de realizare a elemen-
tului material, scopul fiind acelaşi: acuzarea pe nedrept a unei persoane
de săvârşirea unei infracţiuni.
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, în va-
rianta tip, iar în varianta asimilată din alin. (2) închisoarea de la 1 la 5 ani.

VII. Cauze de reducere a pedepsei  
Dacă făptuitorul declară că denunţul, plângerea sau probele sunt min-
cinoase, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de persoana
în contra căreia s-a făcut denunţul sau plângerea ori în contra căreia s-au
produs probele, legea prevede în alin. (3) al art. 259 o cauză de atenuare
a pedepsei, conform căreia, în situaţia anterior prezentată, pedeapsa se
reduce potrivit reglementărilor din art. 76 C. pen.[1] care privesc cir-
cumstanţele atenuante.

[1]
Art. 76 C. pen. – Efectele circumstanţelor atenuante: „(1) În cazul în care
există circumstanţe atenuante, pedeapsa principală pentru persoana fizică se
reduce sau se schimbă, după cum urmează:
a) când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare,
pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani;
b) când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare,
pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de un an;
c) când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare,
pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni;
d) când minimul special al pedepsei închisorii este de un an sau mai mare,
pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general;
330 Curs de drept penal. Partea specială 

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă elementul material al infracţiunii în
varianta asimilată din alin. (2) – producerea sau ticluirea de probe – im-
plică săvârşirea unei alte infracţiuni, atunci se va reţine concurs de infrac-
ţiuni între denunţare calomnioasă în varianta din alin. (2) şi respectiva
infracţiune.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală se efectuează de către organele de cercetare penală.

IX. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal nu mai incriminează această infracţiune.

§2. Mărturia mincinoasă – art. 260 

I. Fapta incriminată 
Art. 260 C. pen.: „(1) Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, dis-
ciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii
mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra
cărora a fost întrebat, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
(2) Fapta prevăzută în alineatul precedent nu se pedepseşte dacă, în
cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate
cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă
soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage mărturia.

e) când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 luni sau mai mare,
pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general, sau se aplică o
amendă care nu poate fi mai mică de 250 lei, iar când minimul special este sub 3
luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 200 lei;
f) când pedeapsa prevăzută de lege este amenda, aceasta se coboară sub mi-
nimul ei special, putând fi redusă până la 150 lei în cazul când minimul special
este de 500 lei sau mai mare, ori până la minimul general, când minimul special
este sub 500 lei.
(2) În cazul infracţiunilor contra siguranţei statului, al infracţiunilor contra păcii
şi omenirii, al infracţiunii de omor, al infracţiunilor săvârşite cu intenţie care au avut
ca urmare moartea unei persoane, sau al infracţiunilor prin care s-au produs con-
secinţe deosebit de grave, dacă se constată că există circumstanţe atenuante,
pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special”.
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   331

(3) Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce

s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pro-
nunţat o hotărâre sau după ce s-a dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei
mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa potrivit art. 76.
(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi expertului
sau interpretului”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile privind înfăptuirea
justiţiei. Obiectul juridic specific se referă la activitatea de înfăptuire a
justiţiei, care presupune o atitudine corectă din partea persoanelor che-
mate în instanţă pentru a contribui la aflarea adevărului. În plus, în sub-
sidiar se protejează demnitatea persoanei. Obiectul material lipseşte.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat: martorul, expertul, interpretul, che-
maţi într-o cauză penală, civilă, disciplinară ori de altă natură. Martorul
este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo îm-
prejurare de natură să servească la aflarea adevărului[1]. Expertul este
persoana care are cunoştinţe de specialitate, necesare în vederea
soluţionării cauzei[2]. Interpretul este cel care contribuie la transmiterea
informaţiilor de către aceia care nu înţeleg ori nu vorbesc limba română[3].
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi a complicităţii, nu şi
a coautoratului, cu excepţia situaţiei în care experţii întocmesc împreună
un raport.
Subiectul pasiv principal este statul, iar cel secundar este persoana
condamnată ori privată de libertate în urma mărturiei mincinoase.

[1]
Art. 78 C. proc. pen. – Martorul: „Persoana care are cunoştinţă despre vreo
faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în
procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor”.
[2]
Art. 116 C. proc. pen. – Ordonarea efectuării expertizei: „Când pentru lămu-
rirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt ne-
cesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală ori instanţa de jude-
cată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize”.
[3]
Art. 128 C. proc. pen. – Cazurile şi procedura de folosire a interpreţilor:
„Când una dintre părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu cu-
noaşte limba română ori nu se poate exprima, organul de urmărire penală sau in-
stanţa de judecată îi asigură în mod gratuit folosirea unui interpret (… )”.
332 Curs de drept penal. Partea specială 

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă constă în existenţa unei cauze penale, civile, discipli-
nare ori a unei cauze de altă natură în care este necesară intervenţia unui
martor, expert sau interpret.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza fie printr-o
acţiune – a face afirmaţii mincinoase –, fie printr-o inacţiune – a nu spune
tot ceea ce ştie. Cerinţa esenţială este ca acestea să se refere la îm-
prejurările esenţiale ale cauzei şi să fie în legătură cu anumite aspecte cu
privire la care subiectul activ fusese întrebat. Urmarea imediată constă în
starea de pericol pentru relaţiile privind înfăptuirea justiţiei. Legătura de
cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-
recte. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii,
ci doar pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa în cazul realizării elementului
material în modalitatea comisivă sunt posibile, însă nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului material, al
afirmaţiilor mincinoase ori al omisiunii de a spune tot ceea ce ştie cu pri-
vire la împrejurările esenţiale ale cauzei despre care există întrebări. Dacă
subiectul activ al infracţiunii este un expert ori un interpret, infracţiunea se
poate consuma şi la momentul depunerii raportului de expertiză ori al
traducerii la organul în faţa căruia au fost cerute.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip [alin. (1)] şi
una asimilată [alin. (4)] – atunci când subiectul activ are calitatea de
expert sau interpret.
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

VII. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei 
Nu se pedepseşte martorul, expertul ori interpretul dacă, în cauzele
penale, îşi retrage mărturia mincinoasă înainte de arestarea inculpatului
sau, în celelalte cauze, înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se
fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase. Dacă retragerea
mărturiei are loc după aceste momente, cauza de nepedepsire nu poate
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   333

să îşi mai producă efectele, în schimb, operează o cauză de atenuare a

pedepsei, conform reglementărilor referitoare la circumstanţele atenuante
(art. 76 C. pen.).

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Instigarea la mărturie mincinoasă
(art. 25 raportat la art. 260 C. pen.) nu trebuie să fie confundată cu
încercarea de a determina mărturia mincinoasă (art. 261 C. pen.). Instiga-
rea este o formă de participare la săvârşirea infracţiunii de mărturie min-
cinoasă, care constă în activitatea de determinare a autorului în vederea
adoptării rezoluţiei infracţionale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de
art. 260 C. pen. Instigarea se poate realiza prin orice mijloace. Spre
deosebire de aceasta, încercarea de a determina mărturia mincinoasă
este o infracţiune de sine stătătoare, care apare ca o tentativă de instigare
la mărturia mincinoasă (instigare cu efect negativ)[1]. Se reţine doar atunci
când activitatea de determinare presupune constrângere sau corupere.
Dacă încercarea de a determina mărturia mincinoasă a izbutit, atunci se
va reţine instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă. Dacă în mo-
mentul în care are loc încercarea de a determina mărturia mincinoasă
persoana instigată adoptase deja hotărârea infracţională, atunci se va reţi-
ne complicitate la infracţiunea de mărturie mincinoasă (art. 26 raportat la
art. 260 C. pen.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată de către organele de cercetare penală.

IX. Aspecte tranzitorii 
Noul Cod penal incriminează această infracţiune, însă într-o altă aborda-
re. Astfel, există o variantă tip şi una agravată, bazată în special pe califi-
carea subiectului activ – martor cu identitate protejată, investigator sub aco-
perire, chiar şi expert ori interpret, aceste două calificări constituind în regle-
mentarea actuală doar o variantă asimilată, care nu agravează pedeapsa.
În plus, este prevăzută doar o cauză de nepedepsire, nu şi de reducere a
pedepsei, formulată în aceiaşi termeni, cu deosebirea că momentul până la
care mărturia trebuie retrasă pentru a declanşa efectele acestei cauze este
reţinerea, arestarea sau punerea în mişcare a acţiunii penale.

[1]
M. UDROIU, op. cit., p. 428.
334 Curs de drept penal. Partea specială 

C. pen., art. 260: Mărturia minci-
noasă
(1) Fapta martorului care într-o cau-
ză penală, civilă, disciplinară sau în ori-
ce altă cauză în care se ascultă martori,
face afirmaţii mincinoase, ori nu spune
tot ce ştie privitor la împrejurările esenţi-
ale asupra cărora a fost întrebat, se pe-
depseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
(2) Fapta prevăzută în alineatul pre-
cedent nu se pedepseşte dacă, în cau-
zele penale mai înainte de a se produce
arestarea inculpatului, ori în toate cau-
zele mai înainte de a se fi pronunţat o
hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie
ca urmare a mărturiei mincinoase, mar-
torul îşi retrage mărturia.
(3) Dacă retragerea mărturiei a in-
tervenit în cauzele penale după ce s-a
produs arestarea inculpatului sau în
toate cauzele după ce s-a pronunţat o ho-
tărâre sau după ce s-a dat o altă soluţie
ca urmare a mărturiei mincinoase, in-
stanţa va reduce pedeapsa potrivit art. 76.
(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică
în mod corespunzător şi expertului sau
interpretului.
Noul C. pen., art. 273: Mărturia
mincinoasă
(1) Fapta martorului care, într-o cau-
ză penală, civilă sau în orice altă pro-
cedură în care se ascultă martori, face
afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce
ştie în legătură cu faptele sau împre-
jurările esenţiale cu privire la care este
întrebat se pedepseşte cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Mărturia mincinoasă săvârşită:
a) de un martor cu identitate prote-
jată ori aflat în Programul de protecţie a
martorilor;
b) de un investigator sub acoperire;
c) de o persoană care întocmeşte un
raport de expertiză ori de un interpret;
d) în legătură cu o faptă pentru care
legea prevede pedeapsa detenţiunii pe
viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai
mare
se pedepseşte cu închisoarea de la
unu la 5 ani.
(3) Autorul nu se pedepseşte dacă
îşi retrage mărturia, în cauzele penale
înainte de reţinere, arestare sau de pu-
nerea în mişcare a acţiunii penale ori în
alte cauze înainte de a se fi pronunţat o
hotărâre sau de a se fi dat o altă so-
luţie, ca urmare a mărturiei mincinoase.

§3. Încercarea de a determina  
mărturia mincinoasă – art. 261 

I. Fapta incriminată  
Art. 261 C. pen.: „(1) Încercarea de a determina o persoană prin con-
strângere ori corupere să dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală,
civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Dispoziţiile din alineatul precedent se aplică şi în cazul în care fapta
este săvârşită faţă de un expert sau de un interpret”.
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   335

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic se referă la relaţiile privind înfăptuirea justiţiei.
Obiectul juridic specific se referă la activitatea de înfăptuire a justiţiei, care
presupune inexistenţa mijloacelor care ar putea împiedica aflarea ade-
vărului. Obiectul material, de regulă, lipseşte, cu excepţia situaţiei în care
elementul material se realizează prin constrângerea subiectului pasiv, caz
în care obiect material al infracţiunii este corpul persoanei.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat – poate săvârşi fapta orice persoa-
nă fizică sau juridică. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv principal este statul, iar cel secundar este persoana
constrânsă (martor, expert, interpret) să dea declaraţii mincinoase. Dacă
încercarea de a determina mărturia mincinoasă este direcţionată către
două sau mai multe persoane, se vor reţine atâtea infracţiuni câţi subiecţi
pasivi secundari există.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă constă în existenţa unei cauze penale, civile, discipli-
nare ori a unei cauze de altă natură în care se ascultă martori ori este
necesară intervenţia unui expert sau interpret.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin încercarea de
a determina mărturia mincinoasă, cerinţa esenţială fiind ca această
încercare să se realizeze prin constrângere sau corupere. Constrângerea
poate fi fizică sau psihică, iar coruperea presupune oferirea unor avantaje
materiale în schimbul unor declaraţii mincinoase. În acest fel, considerăm
că infracţiunea prevăzută de art. 261 C. pen. absoarbe infracţiunea de
lovire sau alte violenţe (art. 180 C. pen.). Urmarea imediată presupune o
stare de pericol pentru activitatea de înfăptuire a justiţiei. Legătura de cau-
zalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe.
Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, ci,
eventual, pot influenţa individualizarea sancţiunii.
336 Curs de drept penal. Partea specială 

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Ten-
tativa nu este posibilă, încercarea de a determina mărturia mincinoasă
fiind o infracţiune instantanee. Infracţiunea se consumă în momentul reali-
zării elementului material. Poate fi săvârşită în formă continuată, momen-
tul epuizării fiind acela al încetării oricărei încercări de determinare în ve-
derea unor declaraţii mincinoase.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip [alin. (1)] şi
una asimilată [alin. (2)], care se deosebesc doar prin calitatea subiectului
pasiv: persoana în legătura cu care există posibilitatea de a fi martor într-un
proces civil, penal ori de altă natură, respectiv persoana care ar putea
participa în calitate de expert ori interpret. Nu trebuie să fi fost deja încu-
viinţată proba cu martori sau ca expertul ori interpretul să fi fost deja numit
în cauză[1].
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani
sau amendă.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. În funcţie de modalitatea concretă de
realizare a constrângerii sau a coruperii şi de urmările produse, infrac-
ţiunea prevăzută de art. 261 C. pen. poate intra în concurs cu infracţiunea
de vătămare corporală (art. 181 C. pen.), vătămare corporală gravă
(art. 182 C. pen.) ori şantaj (art. 194 C. pen.).
Aşa cum am precizat şi atunci când am analizat infracţiunea de măr-
turie mincinoasă, nu trebuie făcută confuzie între instigare la infracţiunea
de mărturie mincinoasă (art. 25 raportat la art. 260 C. pen.) şi infracţiunea
de încercare de a determina mărturia mincinoasă. Pe lângă modalitatea
concretă de realizare a elementului material, principala deosebire rezidă
în faptul că încercarea de determinare a declaraţiilor mincinoase, ca
formă de participare la săvârşirea infracţiunii, produce efecte, fiind urmată
de declaraţii mincinoase, dar rămâne în stadiul de tentativă, în ipoteza
infracţiunii prevăzute de art. 261 C. pen.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată de către organele de cercetare penală.

[1]
Idem, p. 429.
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   337

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă nu mai
este incriminată în noul Cod penal ca infracţiune de sine stătătoare, ci a
fost absorbită în conţinutul unei noi incriminări – art. 272: „Influenţarea de-
claraţiilor”. Elementul material al acestei infracţiuni corespunde în parte
celui prevăzut în art. 261 din actualul Cod penal, în sensul că, pe lângă
încercarea de determinare, acesta se realizează şi prin acţiunea de
determinare, cerinţele esenţiale fiind ca elementul material să se realizeze
prin constrângere, corupere, dar şi prin altă faptă cu efect vădit intimidant,
îndreptate împotriva subiectului pasiv sau asupra unui membru de familie
al acestuia. În plus, încercarea de a determina sau determinarea nu se
referă doar la a da declaraţii mincinoase, ci şi la a nu sesiza organele de
urmărire penală, a nu da declaraţii sau a-şi retrage declaraţiile. Limitele
pedepsei pentru această infracţiune sunt mai ridicate în noul Cod penal şi,
de asemenea, a fost expres reglementată o situaţie care nu constituie
infracţiune.

C. pen., art. 261: Încercarea de a Noul C. pen., art. 272: Influenţa-

determina mărturia mincinoasă
(1) Încercarea de a determina o per-
soană prin constrângere ori corupere
să dea declaraţii mincinoase într-o cau-
ză penală, civilă, disciplinară sau în ori-
ce altă cauză în care se ascultă mar-
tori, se pedepseşte cu închisoare de la
3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Dispoziţiile din alineatul prece-
dent se aplică şi în cazul în care fapta
este săvârşită faţă de un expert sau de
un interpret.”
rea declaraţiilor
(1) Încercarea de a determina sau
determinarea unei persoane, indiferent
de calitatea acesteia, prin corupere,
prin constrângere ori prin altă faptă cu
efect vădit intimidant, săvârşită asupra
sa ori asupra unui membru de familie al
acesteia, să nu sesizeze organele de
urmărire penală, să nu dea declaraţii,
să îşi retragă declaraţiile, să dea decla-
raţii mincinoase ori să nu prezinte pro-
be, într-o cauză penală, civilă sau în
orice altă procedură judiciară, se pe-
depseşte cu închisoarea de la unu la 5
ani. Dacă actul de intimidare sau coru-
pere constituie prin el însuşi o infracţi-
une, se aplică regulile privind concursul
de infracţiuni.
(2) Nu constituie infracţiune înţelege-
rea patrimonială dintre infractor şi per-
soana vătămată, intervenită în cazul in-
fracţiunilor pentru care acţiunea penală se
pune în mişcare la plângere prealabilă
sau pentru care intervine împăcarea.
338 Curs de drept penal. Partea specială 

§4. Nedenunţarea unor infracţiuni – art. 262 

I. Fapta incriminată  
Art. 262 C. pen.: „(1) Omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea
vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 174, 175, 176, 211, 212,
2151, 217 alin. (2)-(4), art. 218 alin. (1) şi art. 276 alin. (3) se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de soţ sau de o rudă
apropiată, nu se pedepseşte.
(3) Nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a se fi început
urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată, încunoştinţează auto-
rităţile competente despre acea infracţiune sau care, chiar după ce s-a în-
ceput urmărirea penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit
arestarea acestora”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile privind înfăptuirea
justiţiei. Obiectul juridic specific se referă la activitatea de înfăptuire a jus-
tiţiei, care presupune obligaţia celor care au cunoştinţă despre săvârşirea
unei infracţiuni de a o denunţa autorităţilor. Obiectul material lipseşte.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat, săvârşeşte infracţiunea orice
persoană care are cunoştinţă despre săvârşirea infracţiunilor enumerate
în art. 262 C. pen. şi care omite să o denunţe. Excepţional, nu poate con-
stitui subiect activ al infracţiunii soţul sau ruda apropiată unui participant la
săvârşirea infracţiunilor cu privire la care există obligaţia de denunţare. De
asemenea, nu constituie subiecţi activi participanţii la respectivele infrac-
ţiuni, precum şi tăinuitorii ori favorizatorii, întrucât nu există obligaţia de
autodenunţare[1].
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi a complicităţii
morale, nu şi a complicităţii materiale (ar fi greu de imaginat o ipoteză în
care o persoană ar procura mijloacele materiale în vederea nerespectării
obligaţiei de denunţare de către o altă persoană) şi nici a coautoratului,
căci obligaţia de denunţare este personală. Instigatorul şi complicele vor

[1]
Idem, p. 430.
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   339

răspunde atât pentru participare la infracţiunea de nedenunţare săvârşită

de altul, cât şi ca autori ai infracţiunii de nedenunţare, întrucât, odată ce
influenţează ori contribuie la săvârşirea faptei de către o persoană, ei au
cunoştinţă despre săvârşirea infracţiunilor şi încalcă propria obligaţie de
nedenunţare.
Subiectul pasiv este statul.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă constă în săvârşirea a cel puţin uneia dintre infracţiunile
expres şi limitativ enumerate în art. 261 C. pen. (forma consumată sau ten-
tativa), cu privire la care există obligaţia legală de denunţare: art. 174 – omor,
art. 175 – omor calificat, art. 176 – omor deosebit de grav, art. 211 – tâlhăria,
art. 212 – pirateria, art. 215¹ – delapidarea, art. 217 alin. (2)-(4) – distrugerea
în variantă agravată, art. 218 alin. (1) – distrugerea calificată şi art. 276
alin. (3) – distrugerea şi semnalizarea falsă. Săvârşirea oricărei alte in-
fracţiuni urmată de nedenunţare nu realizează conţinutul constitutiv al in-
fracţiunii de nedenunţare a unor infracţiuni.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o inacţiune:
omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea unei infracţiuni dintre cele
enumerate limitativ în art. 263 C. pen. Dacă nedenunţarea priveşte mai
multe infracţiuni săvârşite în aceeaşi împrejurare, se va reţine o singură
infracţiune de nedenunţare, dar dacă infracţiunile au fost săvârşite în îm-
prejurări distincte, succesiv, se vor reţine atâtea infracţiuni în concurs de
câte ori obligaţia de denunţare a fost încălcată. Denunţarea poate fi in rem
sau in personam, importantă fiind cunoaşterea faptei, şi nu a făptuitorului.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia cu care fapta a fost săvârşită poate îm-
brăca forma intenţiei ori culpei, în ambele lor modalităţi. Mobilul şi scopul
nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar pot fi avute în ve-
dere pentru individualizarea pedepsei.

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa nu sunt posibile. Infracţiunea se
consumă în momentul în care persoana, având cunoştinţă despre săvâr-
340 Curs de drept penal. Partea specială 

şirea infracţiunilor mai sus enumerate, nu îşi îndeplineşte obligaţia de a le

denunţa organelor competente sau necompetente, de îndată.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani.

VII. Cauze de nepedepsire  
Art. 262 C. pen. prevede în alin. (2) şi (3) două cauze de nepedepsire.
Prima se referă la ipoteza în care obligaţia de denunţare este încălcată de so-
ţul sau o rudă apropiată (conform înţelesului din art. 149 C. pen.) a unuia
dintre participanţii la săvârşirea infracţiunilor enumerate în art. 262 C. pen. A
doua cauză de nepedepsire îşi produce efectele atunci când persoana
care are cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni încunoştinţează
autorităţile competente înainte de a se începe urmărirea penală pentru
respectiva infracţiune sau chiar şi după începerea urmăririi penale şi după
ce vinovaţii au fost descoperiţi, dacă aceasta a înlesnit arestarea lor.

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă vreuna dintre infracţiunile enume-
rate în art. 262 C. pen. este comisă în legătură cu serviciul şi funcţionarul
public omite să aducă la cunoştinţa organelor de urmărire penală să-
vârşirea acestora, el nu este subiect activ al infracţiunii de nedenunţare, ci
al infracţiunii de omisiune a sesizării organelor judiciare (art. 263 C. pen.).
Dacă, pe lângă omisiunea nedenunţării, făptuitorul realizează fapte de
favorizare ori de tăinuire, se va reţine doar infracţiunea de favorizare a
infractorului (art. 264 C. pen.) ori de tăinuire (art. 221 C. pen.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată de către organele de cercetare penală.

IX. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, sub denumirea de
„Nedenunţarea”, şi prezintă câteva deosebiri faţă de reglementarea ac-
tuală. Astfel, infracţiunile cu privire la care există obligaţia de denunţare
sunt acelea contra vieţii sau care au avut ca urmare moartea unei per-
soane, una dintre cauzele de nepedepsire are ca subiect activ un membru
de familie, şi nu soţul sau o rudă apropiată, iar cealaltă se declanşează în
legătură cu un alt moment procesual, respectiv atunci când denunţarea
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   341

survine înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale ori chiar după pu-
nerea în mişcare a acţiunii penale, dacă făptuitorul a înlesnit tragerea la
răspunderea penală a autorului ori a participanţilor la infracţiunea nede-
nunţată iniţial.

C. pen., art. 262: Nedenunţarea Noul C. pen., art. 266: Nedenunţarea

unor infracţiuni
(1) Omisiunea de a denunţa de în-
dată săvârşirea vreuneia dintre infracţi-
unile prevăzute în art. 174, 175, 176, 211,
212, 2151, 217 alin. (2)-(4), art. 218
alin. (1) şi art. 276 alin. (3) se pedep-
seşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), să-
vârşită de soţ sau de o rudă apropiată,
nu se pedepseşte.
(3) Nu se pedepseşte persoana
care, mai înainte de a se fi început urmă-
rirea penală pentru infracţiunea nedenun-
ţată, încunoştinţează autorităţile com-
petente despre acea infracţiune sau care,
chiar după ce s-a început urmărirea
penală ori după ce vinovaţii au fost des-
coperiţi, a înlesnit arestarea acestora.
(1) Fapta persoanei care, luând cu-
noştinţă de comiterea unei fapte pre-
văzute de legea penală contra vieţii sau
care a avut ca urmare moartea unei
persoane, nu înştiinţează de îndată
autorităţile se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Nedenunţarea săvârşită de un
membru de familie nu se pedepseşte.
(3) Nu se pedepseşte persoana
care, înainte de punerea în mişcare a
acţiunii penale împotriva unei persoane
pentru săvârşirea faptei nedenunţate,
încunoştinţează autorităţile competente
despre aceasta sau care, chiar după
punerea în mişcare a acţiunii penale, a
înlesnit tragerea la răspundere penală a
autorului sau a participanţilor.

§5. Omisiunea sesizării organelor judiciare – art. 263 

I. Fapta incriminată  
Art. 263 C. pen.: „(1) Fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă
de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi
îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a or-
ganului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală, se pe-
depseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.
(2) Dacă fapta este săvârşită de către un funcţionar public cu atribuţii de
conducere sau de control, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 7 ani”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile privind înfăptuirea
justiţiei. Obiectul juridic specific se referă la activitatea privind înfăptuirea
342 Curs de drept penal. Partea specială 

justiţiei, care presupune o obligaţie de denunţare şi în sarcina funcţiona-

rilor publici. Obiectul material lipseşte.

III. Subiecţii 
Subiectul activ este circumstanţiat – funcţionarul public, conform înţele-
sului dat de art. 147 alin. (1) C. pen. În varianta agravată din alin. (2), su-
biectul activ este funcţionarul public cu atribuţii de conducere sau de con-
trol. Nu poate fi subiect activ autorul, participantul, favorizatorul sau tăi-
nuitorul la săvârşirea infracţiunii, căci nu există obligaţia de autodenunţ.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi a complicităţii
morale, nu şi a coautoratului, obligaţia de denunţare fiind personală.
Subiectul pasiv este statul.

IV. Condiţia premisă  
Condiţia premisă constă în săvârşirea unei infracţiuni (forma consu-
mată sau tentativa) în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte
sarcinile. Este vorba despre orice fel de infracţiune, nu neapărat acelea
care se încadrează în noţiunea de infracţiuni de serviciu sau în legătură
cu serviciul.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o inacţiune:
omisiunea sesizării de îndată a procurorului sau a organului de urmărire
penală. Dacă omisiunea sesizării priveşte mai multe infracţiuni săvârşite
în aceeaşi împrejurare, se va reţine o singură infracţiune de omisiune a
sesizării organelor judiciare, dar dacă infracţiunile au fost săvârşite în îm-
prejurări distincte, succesiv, se vor reţine atâtea infracţiuni în concurs de
câte ori funcţionarul public a omis să sesizeze organele de urmărire pe-
nală. Denunţarea poate fi in rem sau in personam, importante fiind cu-
noaşterea şi aducerea la cunoştinţă a faptei, şi nu a făptuitorului. Urmarea
imediată este starea de pericol pentru înfăptuirea justiţiei. Legătura de
cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei ori a
culpei, în ambele lor modalităţi. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă
pentru existenţa infracţiunii, ci doar pentru individualizarea pedepsei.

 
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   343

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa nu sunt posibile. Infracţiunea se
consumă în momentul realizării elementului material, respectiv în momen-
tul în care funcţionarul public, având cunoştinţă despre săvârşirea unei
infracţiuni în legătură cu serviciul, nu sesizează de îndată procurorul sau
organul de urmărire penală.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi una agra-
vată. Varianta agravată este incriminată în alin. (2) şi se referă la situaţia
în care omisiunea sesizării organelor de urmărire penală este săvârşită de
un funcţionar public cu atribuţii de control.
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 5 ani,
pentru varianta tip, şi de la 6 luni la 7 ani, pentru varianta agravată.

VII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Dacă funcţionarul public ia cunoştinţă
despre săvârşirea unei infracţiuni care nu este în legătură cu serviciul în
cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, dar care este inclusă în enume-
rarea din art. 262 C. pen. ca fiind o infracţiune pentru care există obligaţia
de denunţare, atunci în sarcina funcţionarului public se va reţine infrac-
ţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni (art. 262 C. pen.).
Dacă, pe lângă omisiunea sesizării organelor de urmărire penală, func-
ţionarul public săvârşeşte fapte de favorizare ori de tăinuire, se va reţine
doar infracţiunea de favorizare a infractorului (art. 264 C. pen.) ori de
tăinuire (art. 221 C. pen.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată de către organele de cercetare penală.

VIII. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, sub denumirea de
„Omisiunea denunţării”, având un conţinut similar în ceea ce priveşte
varianta tip, însă varianta agravată nu mai există şi a fost înlocuită cu una
atenuată. În noua reglementare se face distincţie după cum nesesizarea
organelor de urmărire penală a fost cu intenţie – varianta tip – ori din
culpă – varianta atenuată. Limitele pedepsei au fost reduse, închisoarea
fiind prevăzută alternativ cu amenda.
344 Curs de drept penal. Partea specială 

C. pen., art. 263: Omisiunea sesi-
zării organelor judiciare
(1) Fapta funcţionarului public care,
luând cunoştinţă de săvârşirea unei in-
fracţiuni în legătură cu serviciul în ca-
drul căruia îşi îndeplineşte sarcinile,
omite sesizarea de îndată a procuroru-
lui sau a organului de urmărire penală,
potrivit legii de procedură penală, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
5 ani.
(2) Dacă fapta este săvârşită de
către un funcţionar public cu atribuţii de
conducere sau de control, pedeapsa
este închisoarea de la 6 luni la 7 ani.
Noul C. pen., art. 267: Omisiunea
sesizării
(1) Funcţionarul public care, luând
cunoştinţă de săvârşirea unei fapte pre-
văzute de legea penală în legătură cu
serviciul în cadrul căruia îşi îndepli-
neşte sarcinile, omite sesizarea de în-
dată a organelor de urmărire penală se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
3 ani sau cu amendă.
(2) Când fapta este săvârşită din
culpă, pedeapsa este închisoarea de la
3 luni la un an sau amenda.

§6. Favorizarea infractorului – art. 264 

I. Fapta incriminată 
Art. 264 C. pen.: „(1) Ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere
stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau
zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru
a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 7 ani.
(2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât
pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.
(3) Favorizarea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se
pedepseşte”.

II. Obiectul protecţiei penale 
Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile privind înfăptuirea
justiţiei. Obiectul juridic specific se referă la activitatea privind înfăptuirea
justiţiei, care presupune absenţa oricărui ajutor dat infractorului, care ar
putea periclita urmărirea penală, executarea pedepsei şi întreg procesul
de tragere la răspundere a acestuia. Obiectul material există doar în ipo-
teza în care elementul material se realizează prin asigurarea folosului sau
produsului infracţiunii, şi anume bunurile obţinute ori produse prin
infracţiune.
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   345

III. Subiecţii 
Subiectul activ este necircumstanţiat: poate săvârşi fapta orice per-
soană fizică sau juridică. Nu pot fi subiecţi activi participanţii la săvârşirea
infracţiunii favorizate, în schimb, poate săvârşi această infracţiune chiar
persoana vătămată sau avocatul învinuitului ori inculpatului[1]. De aseme-
nea, nu pot avea această calitate soţul sau rudele apropiate ale infracto-
rului. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv principal este statul, iar în ipoteza favorizării prin asigu-
rarea folosului sau produsului infracţiunii, persoana vătămată este
subiectul pasiv secundar.

IV. Condiţia premisă constă în săvârşirea unei infracţiuni de către o

altă persoană decât favorizatorul, în legătură cu care se desfăşoară activi-
tatea de favorizare. Cel ajutat trebuie să fie un infractor, adică să săvâr-
şească o faptă care întruneşte toate condiţiile prevăzute în art. 17 C. pen.,
indiferent dacă are calitatea de autor, instigator, complice în raport cu fap-
ta săvârşită, şi, în plus, să nu existe niciun fel de înţelegere prealabilă ori
concomitentă săvârşirii faptei între favorizator şi infractor; în caz contrar,
se va reţine complicitate (art. 26 C. pen.) la fapta săvârşită de cel ajutat.

V. Conţinutul constitutiv 
Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza printr-o acţiune
ori inacţiune şi constă în ajutorul direct ori indirect oferit unui infractor pen-
tru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata ori executarea
pedepsei (favorizarea personală) sau constă în ajutorul oferit pentru a asi-
gura infractorului produsul sau folosul infracţiunii (favorizarea reală). Este
esenţial ca ajutorul să fie dat fără să existe o înţelegere prealabilă ori con-
comitentă săvârşirii faptei între favorizator şi infractorul favorizat şi ca fa-
vorizatorul să nu urmărească obţinerea unui folos material. Spre exemplu,
favorizatorul ţine ascuns într-o casă de-a sa o persoană condamnată, dar
care se sustrage de la executare. Urmarea imediată constă în starea de
pericol pentru relaţiile privind înfăptuirea justiţiei. Legătura de cauzalitate
rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe ori indi-
recte. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenta infracţiunii,
ci doar pentru individualizarea pedepsei.

[1]
M. UDROIU, op. cit., p. 435.
346 Curs de drept penal. Partea specială 

VI. Forme, modalităţi, sancţiuni 
Forme. Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt incri-
minate. Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului ma-
terial, respectiv al ajutorului dat infractorului, indiferent dacă scopul în ve-
derea căruia a fost dat a fost atins sau nu – urmărirea penală, judecata ori
executarea pedepsei a fost sau nu îngreunată ori zădărnicită, respectiv
folosul sau produsul infracţiunii a fost ori nu asigurat.
Modalităţi. Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă tip.
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 7 ani,
însă art. 264 C. pen. prevede expres că pedeapsa aplicată favorizatorului
nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.

VII. Cauze de nepedepsire 
Art. 264 C. pen. prevede expres în alin. (3) o cauză de nepedepsire,
respectiv nu se pedepseşte favorizarea săvârşită de soţ sau de o rudă
apropiată infractorului (indiferent dacă acesta a participat ca autor, in-
stigator, complice la săvârşirea unei infracţiuni în forma consumată ori
tentată).

VIII. Explicaţii de interes practic 
Legătura cu alte infracţiuni. Infracţiunea de favorizare a infractorului
se aseamănă cu cea de tăinuire (art. 221 C. pen.) prin lipsa unei înţelegeri
anterioare săvârşirii infracţiunii, însă se deosebesc, în principal, prin inte-
resul sau dezinteresul cu care acţionează făptuitorii. Dacă tăinuitorul
săvârşeşte fapta cu scopul de a obţine pentru sine ori pentru altul un folos
material, favorizatorul acţionează dezinteresat. În plus, se deosebesc prin
obiectul juridic – relaţiile patrimoniale (la infracţiunea de tăinuire) şi rela-
ţiile privind înfăptuirea justiţiei (la favorizarea infractorului) – şi prin ele-
mentul material – una dintre cele patru modalităţi prevăzute limitativ în
art. 221 C. pen. (la tăinuire), respectiv ajutorul dat unui infractor, indiferent
de modalitatea în care se manifestă acesta (la favorizarea infractorului).
Dacă ajutorul dat unui infractor întruneşte conţinutul constitutiv al unei
infracţiuni (spre exemplu, se falsifică o carte de muncă a unui angajat sau
se ucide o persoană pentru a sigura scăparea condamnatului sustras de
la executare), atunci se va reţine concurs între infracţiunea de favorizare a
infractorului şi cea săvârşită în vederea favorizării (în exemplele ante-
 Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public   347

rioare, în concurs cu infracţiunea de fals intelectual – art. 289 C. pen., res-

pectiv cu infracţiunea de omor – art. 174 C. pen.).
Dacă în momentul primirii bunului provenit din săvârşirea unei infrac-
ţiuni acesta este distrus de îndată de către făptuitor, se va reţine săvâr-
şirea infracţiunii de favorizare a infractorului, iar nu cea de tăinuire, întru-
cât primirea nu a fost realizată în scopul dobândirii unui folos material[1].
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei. Urmărirea
penală este efectuată de către organele de cercetare penală.

IX. Aspecte tranzitorii 
Infracţiunea este incriminată şi în noul Cod penal, sub o denumire dis-
tinctă – „Favorizarea făptuitorului”, cu rezonanţă în planul deosebirilor
existente între actuala şi noua reglementare – în prezent, este incriminat
ajutorul dat unui infractor, în noul Cod cel favorizat trebuie doar să fie un
făptuitor. În plus, se va reţine această infracţiune dacă ajutorul vizează în-
greunarea sau împiedicarea cercetărilor penale, tragerea la răspunderea
penală, executarea pedepsei ori o măsură privativă de libertate. Limitele
de pedeapsă au fost modificate, dar a fost păstrată limita de pedeapsă ce
poate fi aplicată favorizatorului. A fost menţinută cauza de nepedepsire,
dar ea se referă la membrii de familie.

C. pen., art. 264: Favorizarea in- Noul C. pen., art. 269: Favori-
fractorului zarea făptuitorului
(1) Ajutorul dat unui infractor f