Ion C.

Petrescu (26 ianuarie 1892- 15 martie 1967) a fost un învățător, profesor

universitar și înalt funcționar român. S-a distins ca un teoretician și un înflăcărat promotor al
școlii active fiind considerat unul dintre cei mai însemnați reprezentanți ai școlii românești
interbelice.
Urmează școala în satul unde locuiește și reușește să obțină o bursă în cadrul Școlii
normale „Carol I” din Câmpulung Muscel, pe care o frecventează până în anul 1912.
După absolvirea Școlii normale, este numit învățător, gradul II, la Școala primară din
Mihăiești- Muscel. Alături de colegul său, învățătorul Gheorghe I. Cristescu, înființează
coruri școlare și bisericești și ajută la înființarea băncii populare ''Biruința''. Între timp,
absolvă cursurile Școlii de ofițeri în rezervă și este mobilizat ca locotenet în rezervă,
participând la Primul Război Mondial în luptele din Dobrogea și la cele din zona
Dragoslavele- Mateiaș. Se refugiază în Moldova, participă la luptele de la Mărăști și
Mărășești din vara anului 1917, căzând prizonier în bătălia de la Dealul Porcilor. Este trimis
în Germania și internat într- un lagăr aflat pe o insulă în Marea Baltică.
După Pacea de la București (7 mai 1918), revine în țară și își reia activitatea de dacăl
la Școala primară din Rădești. Din 1919 devine student al Facultății de Filozofie și Litere din
cadrul Universității București, atrăgându- și simpatia profesorului universitar G. G.
Antonescu.
În anul 1922 obține licența în filozofie, iar în anul 1923, licența în drept. Din anul
1924 obține doctoratul în filozofie și litere, cu mențiunea "Magna cum laudae", cu teza
despre Școala progresistă, pe care o publică, în primă ediție, în anul 1926. Este numit asistent
universitar la catedra de pedagogie teoretică condusă de profesorul G. G. Antonescu.
Problemele școlii au fost dezbătute pe larg încă de la începutul anilor 20 ai secolului
trecut, perioadă în care se remarcă, în domeniul pedagogic, curentul numit școala activă, ai
cărei exponenți autentici sunt Ferriere și Cousinet. În România această mișcare pedagogică
este reprezentată de I. Nisipeanu – Filosofia școalei active, 1922; Gr. Tăbăcaru – Problema
școlii active, 1924; G.G. Antonescu – Din problemele pedagogiei moderne, 1923 și I.C.
Petrescu – Școala activă, 1926.
Cele mai importante studii și lucrări ale sale au ca scop punerea unor fundamente ale
pedagogiei și clarificarea unor probleme esențiale ale acesteia.
I.C. Petrescu este considerat de către St. Bârsănescu, drept adept al pedagogiei
sociale, pentru că acesta considera că „înțelegerea și fundamentarea fenomenului educativ nu
este posibilă fără a-l încadra în ansamblul determinantelor care aparțin vieții sociale”.In
acelasi timp I.GhStanciu considera ca el dezvolta un regionalism educativ. 
Constatând criza școlii românești, pedagogul o pune pe seama inadaptării acesteia la
societate, ca urmare a faptului ca institutiile statului nu reușeau o aplicare si respectare a
principiilor sale fundamentale: libertatea si egalitatea cetățenească. Libertatea cetățenilor nu
era respectată pentru că nu intrau în elita conducătoare a societății doar cei care meritau pe
criterii de competență și nu erau asigurate condiții egale de dezvoltare pentru toti cei care
intrau în școală. Aceasta situație îi afecta cel mai mult pe cei din mediul rural. Tinerii de aici
erau dezrădacinați și transpuși în lumea unei culturi generale desprinsă de realitățile concrete
în care trăiau și ruptă de necesitățile vieții practice. Pentru că „nici un ecou din viața satului
nu răsuna în școală”, nici educația, pe care aceasta o oferea, nu avea vreun ecou în lumea
satului. Pentru a înlatura asemenea efecte, școala satului trebuie să se întemeieze pe munca
țărănească și valorile create de lumea satului. Datorită diferențelor de ordin istoric, geografic
si social, nici școala din mediul rural nu putea fi uniformă. De aici si regionalismul său
educativ.
Pedagogul a recunoscut că metoda regionalistă fusese aplicată în Anglia, unde studiul
regiunii s-a introdus ca un obiect de învățământ, pentru educația civică, și în Franța, unde
regionalismul se aplica la studiul istoriei si geografiei.
Spre deosebire de aceste experiențe, I. C. Petrescu propune ca regionalismul să fie
înțeles ca restructurare a întregului conținut al procesului de învățământ, potrivit psihologiei
copilului care percepe realitatea înconjurătoare ca un tot unitar. De aceea, el sugerează ca în
locul sistemului de instruire pe discipline de învățământ, care fragmentează nepermis
cunoașterea, să se constituie sistemul pe unități de viață, corespunzătoare mediului în care se
află școala. În principal , se vor studia natura și specificul muncii oamenilor din regiunea
respectivă (munte, deal, șes,) din fiecare anotimp. La sfârșitul trimestrului, două săptămâni,
se realizau sinteze teoretice, generalizări. În gruparea cunoștințelor se parcurgea o programă
minimală, întocmită de autoritatea centrală, comună pentru întreg sistemul de învățământ, și
o programa regională. Rolul esențial al acestei structuri organizatorice inedite consta în faptul
ca ea urma să-i învețe mai mult pe copii forța de a dobândi cunoștințele și le oferea cadrul
unei mai bune dezvoltări a forței lor de creație, de exprimare personală.
Dintre metodele pe care urma să le folosească, se impuneau activitățile practice,
individuale, pe grupuri mici sau colective, corelate cu observația si experimentele, pe baza
cărora se detașa ulterior teoria. De fapt, este o încercare de aplicare a concepției comunităților
de muncă (R. Cousinet) la psihologia țăranului român. Rezultatul se numește cooperativa
școlară, capabilă să grupeze elevii, să-i învețe să colaboreze. Scopul final al întregii propuneri
pedagogice era integrarea fiului de țăran in viața satului. Dintre principalele neajunsuri ale
concepției sale îl reținem pe acela după care satul singur nu putea oferi cultura de care tânărul
avea nevoie pentru a se integra pe drumul civilizației.
Printr-o astfel de înțelegere a personalității și devenirii ei, I.C. Petrescu considera că a
depășit opoziția dintre individual și social. El avea în vedere o educație care, prin conținutul
valorilor propagate, conducea la armonizarea intereselor sociale și a celor individuale.
În opinia lui I.C. Petrescu, principiul activității se corelează cu metoda active. Acest
lucru presupune că profesorul va renunța la plăcerea de a expune lecția atunci când elevii pot,
individual sau în grup, să pornească de la cee ace știu pentru a descoperi cunoștințe noi.
Autorul se referă la ceea ce numim astăzi etapa de evocare, pentru a cărei realizare propune
metoda întrebării socratice.
Concluzia la care ajunge I.C. Petrescu este aceea că „principiul fundamental în
educația intelectuală este cultura formală. Educatorul se va feri să încarce mintea copilului cu
un set de cunoștințe păstrate de memorie și menite să devină capitalul mort al conștiinței”.