Subiecte pentru examenul de licenta la TEORIA GENERALA A STATULUI SI DREPTULUI.

1.Notiunea,obiectul de studiu al Teoriei Generale a Statului si Dreptului.

2.Metodele de cercetare stiintifică a statului si
dreptului(logica,comparativă,istorică,sociologică,experimentală,cantitativă).
3.Locul și rolul Teoriei Generale a Dreptului în sistemul științelor juridice.
4.Funcțiile Teoriei Generale a Statului și Dreptului
5.Teoria Generala a Dreptului și practica constructiei juridico-statale.Importanta studierii dreptului.
6.Considerații generale privind metoda de cercetare.Noțiunea metodologiei juridice.
7.Metodele cercetarii stiintifice juridice.
8.Elementele si trasaturile caracteristice ale statului.Definitia generala a statului.
9.Analiza succinta a teoriilor despre aparitia statului si
dreptului(teologică,patriarhală,contractuală,psihologică,rasială,a violenței…)
10.Esența,scopul,sarcinile și funcțiile statului.Clasificarea funcțiilor statului.
11.Caracteristica generală a funcțiilor de bază ale statului R.Moldova.
12.Noțiunea de putere.Puterea socială,puterea politică și puterea de stat.
13.Conceptul Formei statului.
14.Forma de guvernamînt:concept,varietati.
15.Structura de stat:concept,varietati.
16.Regimul politic:concept,varietati.
17.Mecanismul statului:concept,principii,structura.
18.Statul la inceputul mileniului III:Criza functionala a statului;Statul providenta;Efectele
globalizarii-negarea statelor.
19.Conceptii despre rolul statului in epoca globalizarii:Conceptia lui Francis Fucuiama(“Constructia
statelor”-2004);Conceptia lui Benjamin Barber
20.Conceptul sistemului politic al societatii.Elementele de baza ale sistemului politic al societatii si
interactiunea lor.
21.Aparitia si evolutia istorica a dreptului.Caile de aparitie a dreptului.
22.Conceptul dreptului ca fenomen social.Explicatii terminologice.
23.Esenta dreptului,semnele lui specifice.Definitia generala a dreptului.
24.Dreptul in sens obiectiv si dreptul in sens subiectiv.Dreptul pozitiv.
25.Corelatia stat-drept.Aspecte teoretico-metodologice a corelatiei stat-drept.
26.Functiile dreptului:notiunea si clasificarea lor.
27.Doctrina statului de drept:concept si repere istorice.
28.Principiile fundamentale ale statului de drept.
29.Perspectivele edificarii statului de drept in Republica Moldova.
30.Analiza succinta a actelor constitutionale ce stau la baza statalitatii R.M.(Declaratia suveranitatii
R.M.,Declaratia de independenta a R.M., Decretul cu privire la puterea de stat).
31.Principiile dreptului.Caracterizarea principiilor fundamentale ale dreptului.
32.Conceptul normelor sociale si clasificarea lor.
33.Coraportul dreptului si morale.Trasaturi comune si distinctive.
34.Constiinta juridical:notiune,structura genuri.
35.Cultura juridical.Educatia juridical.
36.Norma juridical.Notiune si trasaturi.
37.Structura normei juridice.
38.Clasificarea normelor juridice.
39.Modalitati de expunere a elementelor normei juridice in articolul actului normative.
40.Procesul de formare a dreptului si activitatea de creare a dreptului.Notiunea activitatii de
Creare a dreptului.Tehnica legislative.Tehnica juridica.
41.Principiile activitatii de creare a dreptului.
42.Etapele activitatii de creare a dreptului.
43.Structura actului normative juridic.
44.Probleme ale perfectionarii legislatiei in periopadele de tranzitie.
45.Conceptul izvoarelor (formelor) dreptului si sistemul lor.
46.Actul normativ-juridic ca izvor al dreptului.
47.Legea si actele normative juridice subordonate legii: clasificarea lor.
48.Izvorul dreptului in Republica Moldova.
49.Actiunea actului normativ juridic in timp,spatiu si asupra persoanelor.
50.Principiile actiunii in timp a actului normativ juridic.
51.Conceptul sistematizarii actelor normative juridice.
52.Caracterizarea succinta a principiilor ramuri de drept a R.M.
53.Tipologia dreptului.Criterii de clasificare:Poirier-sistem de organizare;R.David-bazin de
civilizatie juridica.
54.Analiza succinta a principiilor familiei de drept.
55.Deosebirea sistemului juridic anglo-saxon de sistemul juridic romano-germanic.
56.Conceptul raportului juridic:notiune,trasaturi,feluri.
57.Subiectele raportului juridic.Capacitatea juridica.
58.Obiectul raportului juridic.
59.Continutul raportului juridic.Dreptul subiectiv si obligatiunea juridica.
60.Faptele juridice si clasificarea lor.Corpul juridic.
61.Conceptul realizarii dreptului.Subiectele realizarii dreptului.
62.Formele realizarii dreptului.
63.Aplicarea ca forma speciala de realizare a dreptului.
64.Fazele procesului de aplicare a dreptului.
65.Actele de aplicare a dreptului si deosebirea lor de actele normative juridice.
66.Lacunwe in drept.Analogia legii si analogia dreptului.
67.Legalitatea, principiile si garantiile ei.
68.Coraportul dintre legalitate si ordinea de drept. Ordinea de drept si ordinea publica.
69.Reglimentarea juridica si influienta juridica.Obiectul reglimentarii juridice.
70.Mecanizmul reglimentarii juridice:notiune,structura,etape.
71.Conceptul interpretarii normelor juridice.Necesitatea interpretarii.
72.Interpretarea oficiala si inerpretarea neoficiala.
73.Felurile interpretarii normelor juridice dupa volum.
74.Metodele interpretarii nprmelor juridice.
75.Sistemul dreptului: notiune,trasaturi,structura.
76.Criterii de delimitare a dreptului in ramuri si institutii juridice.
77.Impartirea dreptului in drept public si privat,drept material si procesual.
78.Raspunderea juridica. Temeiurile raspunderii juridice.
79.Felurile raspunderii juridice.
80.Principiile raspunderii juridice.
81.Raspunderea juridica si constringerea de stat.
82.Fapta ilicita:notiune si componenta ei juridica.
83.Circumstantele ce inlatura raspunderea juridica.
84.Conceptul nihilismului si idealismul juridic.
85.Conceptul si cauzele aparitiei coliziilor in drept.
86.Felurile coliziilor juridice.Modalitati de solutionare a coliziilor juridice.
87.Teorii si curente in istoria gindirii juridice.
88.Scoala dreptului natural: de la triumf prin eclipsa la renastere.Scoala istorica a dreptului.
89.Scoala sociologica sau pozitivista a dreptului.Pragmatismul juridic.
90.Teoria normativista a dreptului.Realismul juridic American
Subiectele pentru examenul de stat la disciplinele:Drept administrativ şi Drept contravenţional
1. Drept administrativ ca ramură a sistemului de drept: noţiune, obiectul, principiile de bază,
delimitarea de ramurile înrudite.
2. Capacitatea administrativ-juridica de folosinta si de exercitiu.
3. Norma administrativ-juridică: noţiunea, structura, clasificarea, formele de manifestare.
4. Raporturile administrativ-juridice: noţiune, clasificarea, conţinut.
5. Funcţiile de bază ale administrării publice.
6. Actul administrativ: noţiune, clasificarea, conţinut, cerinţele înaintate faţă de el.
7. Procedura de elaborare a actelor administrative: etapele şi conţinutul lor.
8. Controlul asupra activităţii organelor administraţiei publice: formele, subiecţii, conţinutul.
9. Controlul judecătoresc asupra legalităţii actelor administrative: noţiunea de contencios
administrativ, obiectul sesizării, subiecţii sesizării, modalitatea sesizării.
10. Contravenţia administrativă: noţiune, conţinut, elementele constitutive.
11. Fapta contravenţională şi componenţa juridică a contravenţiei.
12. Procedura contravenţională: noţiune, scopul, sarcinile.
13. Principiile de bază ale procedurii contravenţionale.
14. Răspunderea contravenţională: noţiune, particularităţile, scopul aplicarii ei
15. Circumstanţele ce exclud pornirea procedurii contravenţionale şi aplicarea sancţiunii
contravenţionale.
16. Stadiile (treptele) procedurii contravenţionale
17. Sancţiunile contravenţionale: noţiune, sistemul, consecinţele, regulile de bază de aplicare a
lor.
18. Convingerea şi constrângerea ca metode de administrare în domeniul combaterii
contravenţionalităţii.
19. Măsurile administrative de curmare (stopare): sistemul, conţinutul, regulile de aplicare.
20. Pornirea procedurii contravenţionale şi cercetarea contravenţională ca stadie (treaptă) a
procedurii contravenţionale.
Întrebări pentru examenul de licenţă la obiectul„Drept constituţional şi instituţii politice”.
1. Dreptul constituţional ca ramură de drept.
2. Statul şi elementele sale constitutive.
3. Caracteristica formei de guvernămînt.
4. Caracteristica structurii de stat.
5. Caracteristica regimului politic.
6. Teoria separării (echilibrului) puterilor în stat.
7. Definiţia, formele şi trăsăturile caracteristice ale Constituţiei.
8. Procesul adoptării şi modificării Constituţiei.
9. Conţinutul normativ al Constituţiei Republicii Moldova.
10. Controlul constituţionalităţii legilor.
11. Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova.
12. Reglementarea juridică şi principiile cetăţeniei Republicii Moldova.
13. Modalităţile de dobîndire a cetăţeniei Republicii Moldova.
14. Modalităţile de pierdere a cetăţeniei Republicii Moldova.
15. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova.
16. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova.
17. Locul Parlamentului în regimul reprezentativ al ţării.
18. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare.
19. Trăsăturile şi conţinutul mandatului parlamentar.
20. Funcţiile şi atribuţiile Parlamentului.
21. Organizarea internă şi funcţionarea Parlamentului Republicii Moldova.
22. Fazele procesului legislativ
23. Funcţiile şi competenţele Preşedintelui Republicii Moldova.
24. Reguli şi proceduri privind alegerea Preşedintelui Republicii Moldova
25. Guvernul Republicii Moldova pilon principal al puterii executive.
26. Rolul autorităţilor judecătoreşti în exercitarea puterii de stat.
27. Principiile constituţionale de înfăptuire a justiţiei.
28. Avocaţii parlamentari.
29. Actele autorităţilor publice şi forţa lor juridică.
30. Principii constituţionale în organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice locale
1.NOTIUNEA,OBIECTUL DE STUDIU AL TEORIEI GENERALE A STATULUI SI DREPTULUI.
TGD este o stiinta sociala,politica si juridica care studiaza,in baza unui ansamblu de teorii,conceptii,notiuni
cu privire la drept si intr-o oarecare masura la stat,legitatile generale si speciale referitoare la aparitia,evolutia
si functionarea dreptului,in general.TGD este o stiinta sociala deoarece studiaza dreptul,ca fenomen social ce
exista intr-o comunitate umana.TGD face o analiza profunda a relatiilor sociale,economice,politice si de alta
natura,privite in dinamica lor,in raport de normele juridice pe care le reglementeaza.TGD reprezinta o
disciplina fundamentala a sistemului stiintelor sociale se ocupa de cercetarea legilor generale ale vietii
juridice si a categoriilor si notiunilor generale valabile pentru intreaga stiinta juridica,cum sint categoriile de
drept,norma juridica,raporul juridic,izvor de drept,raspundere juridica etc.TGD a mai fost caracterizata ca
fiind nucleul central al stiintei dreptului de la care pornesc practic toate stiintele juridice ,insa totusi ea nu
constiuie o stiinta complexa a dreptului.
Teoria generală a dreptului se opreşte - în explicitarea elementelor componente ale dreptului - asupra a ceea
ce este esenţial, asupra a ceea ce constituie legătura interioară a relaţiei juridice şi, explicând procesul logic al
apariţiei şi dezvoltării ei, delimitează şi precizează ce este statul şi dreptul, care sunt raporturile dintre ele,
care este locul şi rolul lor în sistemul raporturilor sociale, care este trecutul, în ce constă prezentul şi prin ce
se caracterizează perspectivele evoluţiei lor. în felul acesta, teoria generală a dreptului nu are propriu-zis
drept obiect prezentarea cunoştinţelor parţiale ale diferitelor ştiinţe juridice de ramură, ci este chemată să
extragă din materialul bogat oferit de celelalte ştinţe juridice ce este esenţial, arătând şi explicând, pe această
cale, ce este dreptul, care sunt originea şi formele lor concrete de manifestare. lată de ce, teoria generală a
dreptului este o ştiinţă generală despre stat şi drept, al cărei obiect îl constituie studiul problemelor complexe
ale apariţiei şi dezvoltării în diferite etape istorice a dreptului ca fenomen social, care joacă un rol
important în reglementarea relaţiilor sociale.Rolul şi funcţiile statului au constituit un obiect principal de
studiu şi analiză în lucrările marilor gânditori ai lumii, care s-au concentrat asupra fenomenului juridic,
îndeosebi asupra contribuţiei dreptului la reglementarea raporturilor sociale, la organizarea societăţii
omeneşti, mai ales după apariţia relaţiilor politice-statale. Charles Louis de Secondat Montesquieu a explicat
pe larg rolul statului în apărarea şi garantarea* libertăţii politice. "Deşi toate statele au, în general, acelaşi
scop, anume conservarea lor, fiecare stat are pe lângă aceasta şi scopul său particular" 79. Astfel, Roma avea
drept scop lărgirea hotarelor; Marsilia avea drept scop comerţul; scopul legilor iudaice era religia; scopul
Chinei era liniştea publică; cel al insulei Rhodos era navigaţia; al Poloniei, independenţa fiecărui particular,
etc80. Marele gânditor se opreşte însă, pe larg, în analiza efectuată, asupra apărării şi garantării libertăţii
politice, observând locul şi rolul ce a revenit orânduirii de stat a Angliei în acest domeniu 81.Jean Jacques
Rousseau definea guvernământul sau administraţia supremă "exercitară legitimă a puterii executive"82, iar
pentru ca "statul să aibă un bun echilibru, trebuie ca totul să fie compensat, să existe echilibru între produsul
sau puterea guvernământului"83. După opinia lui Rousseau, rolul statului constă în a asigura un raport
corespunzător între autorităţile publice şi cetăţeni. Dânsul consideră că "guvernământul, ca să fie bun, trebuie
să fie mai puternic cu cât poporul este mai numeros" 84. Pe de altă parte, "creşterea statului punând în faţa
deţinătorilor autorităţii publice mai multe ispite şi posibilităţi de a abuza de puterea lor, cu cât guvernământul
trebuie să aibă mai multă forţă pentru a stăpâni poporul, cu atât suveranul trebuie să aibă şi el mai multă forţă
pentru a putea stăpâni guvernământul"85.
2.METODELE DE CERCETARE STIINTIFICĂ A STATULUI SI
DREPTULUI(LOGICA,COMPARATIVĂ,ISTORICĂ,SOCIOLOGICĂ,EXPERIMENTALĂ,CANTI
TATIVĂ).
Metoda logica..In cercetarea dreptului, a fenomenului juridic, toate ştiinţele juridice se folosesc de
categoriile, legile şi raţionamentele logice.M.L nu este o cale catre obiect un mod automat de aflare a
acestuia,ci un mod de exprimare a obiectului,de formulare a unui rezultat.Despre importanta aplicarii logicii
in cercetarea dreptuluine spune insasi faptul ca ea apare ca o disciplina aparte. Logica e stiinta despre regulile
intelectului.Aplicarea M.L in studierea problemelor dreptului e deosebit de utila,deoarece puterea de
stat,sistemul de organe statale sint stabilite in conformitate cu un model rational,in activitatea de elaborare a
dreptului trebuie sa aiba un character logic. Este cunoscut că dreptul este, prin excelenţă, o ştiinţă deductivă,
iar inima deducţiei este silogismul. Experienţa demonstrează că numeroase fenomene juridice pot fi
clarificate şi explicate prin folosirea logicii. La această metodă se recurge în procese complexe, cum sunt:
elaborarea dreptului; interpretarea normelor juridice; stabilirea şi calificarea faptelor; aplicarea normelor
juridice.Experienţa confirmă faptul că metoda raţională sau logică este specifică în general ştiinţelor
normative12. Logica juridică este folosită pentru a înţelege logica normelor, a conduitei de urmat în relaţiile
sociale13, adică a ceea ce este permis, interzis, obligatoriu, recomandat etc. De asemenea, într-un sens larg,
logica juridică este folosită în elementele constructive de argumentare juridică. După cum se ştie, teoria
argumentării, a demonstraţiei este o importantă componentă a logicii juridice. Logica juridică se întâlneşte
atât în analiza construcţiei tehnice a dreptului, cât şi a valorilor pe care le ocroteşte.Logica juridică are o
contribuţie majoră în construcţia coerentă a dreptului, aşa încât prin normele emise să nu se contrazică, ca
urmare a unor inadvertenţe juridice14.Aristotel face consideraţii interesante asupra rolului metodei logice în
procesul dovedirii faptelor15, în constatarea stării de fapt 16, în combaterea argumentelor adversarului 17, etc.
Astfel, în privinţa "constatării stării de fapt", dânsul observă că "aproape că nu există nici o deosebire între
silogisme din premise necesare şi silogisme care nu fac decât să constate o stare de fapt" 18. Metoda
sociologică-încă de la începutul acestui secol: observaţia; sondajul; ancheta; interviul; chestionarul, ca
metode sociologice, au devenit instrumente obişnuite ale cercetării fenomenelor juridice. Autori de prestigiu
pe plan european şi mondial - Eugen Erlich, Max Weber, Renato Treves -, au adus contribuţii remarcabile la
dezvoltarea sociologiei juridice, argumentând necesitatea cunoaşterii fenomenelor sociale şi a impactului lor
asupra dreptului, asupra elaborării normelor sale şi transpunerii lor în raporturile dintre membrii societăţii. în
zilele noastre, ca urmare a dezvoltării şi modernizării vieţii sociale, metoda sociologică, în multiple forme -
dar îndeosebi prin sondaje de opinie, interviuri şi chestionare - a devenit un instrument deosebit de util în
orientarea procesului normativ, în desfăşurarea activităţii de legiferare, în realizarea dreptului, în cunoaşterea
şi, mai ales, în prevenirea încălcării normelor juridice. M.Istorica.Esenta m.i. consta in cercetarea stiintifica a
fenomenului juridic care rezida in analiza conditiilor economice,sociale,politice si de alta natura,a relatiilor
corespunzatoare,la momentul constituirii in trecut a unui system de drept,completata cu analiza evolutiei
relatiilor sociale reglementate judiceste. Experienţa arată că instituţiile politico-juridice trebuie studiate,
cunoscute şi înţelese în succesiunea lor istorică. Legea celor XII Table; Codul lui Justinian (Codul; Digestele;
Institutele; Novelele); Codul lui Mânu în India; Codul lui Mu în China; Pravila lui Vasile Lupu şi Pravila lui
Matei Basarab în ţările române - sunt reglementări de referinţă în istoria popoarelor respective, dar şi
documente juridice cu o semnificaţie distinctă în înţelegerea evoluţiei istorice a dreptului. Studiul temeinic al
acestor documente juridice ajută la înţelegerea nu numai a originii şi evoluţiei dreptului, dar şi a societăţii
omeneşti, a mobilurilor şi intereselor care au determinat această evoluţie. Metoda istorică dă rezultatele
aşteptate dacă semnificaţia istorică, înfăţişarea şi facerea inteligibilă istorică a originii" şi "prin privirea
filozofică a originii şi a conceptului"43 nu se găsesc în sfere diferite44. Deci, metoda filozofică se impune. Ea
pune în lumină roadele cercetării istorice şi dă posibilitatea omului de ştiinţă să desprindă concluzii cu
adevărat utile din punct de vedere practic" 45 M.Comparativa-cu ajutorul ei pot fi stabilite elementele identice
si cele divergente dintre 2 fenomene,institutii,lucruri.Referitor la studiul dreptului,esenta M.C.consta in
stabilirea similitudinilor si diferentelor dintre diferite sisteme de drept,dintre diferite institutii juridico-
statale,pentru ca dreptul diferitelor popoare are mereu caractere specifice doar lui.Ca importanta deosebita a
M.C. a adus la aparitia unei ramuri distincte in sistemul stiintelor juridice –a dreptului comparat. Ca şi în alte
domenii, comparaţia este folosită în domeniul dreptului pentru a constata elementele identice, convergente
sau divergente, în cazul fenomenelor juridice supuse analizei 27.Metoda comparativă este folosită în scopul
construirii: a. tipologiilor juridice şi b. efectuării clasificărilor, operaţiuni care au nu numai o importanţă
teoretică, ci, mai ales, una practică, nemijlocită. Un exemplu elocvent, în acest sens, este cel al elaborării
Constituţiei României în anii 1990-1991. Prin metoda comparaţiei unor legi organice din ţări democratice,
cum sunt: Statele Unite ale Americii, Franţa, Elveţia etc., s-au conturat multe din normele noastre
fundamentale, având astăzi o Constituţie modernă, care răspunde aspiraţiilor de dezvoltare pe baze
democratice a ţării şi poporului român. M.Experimentala-stim ca menirea sociala a dreptului e de a
reglementa relatiile din societate.Actionind asupra lor dreptul tinde la perfectionarea lor. M.Sociologica-
esenta ei consta in folosirea cercetarilor sociologice pentru studierea opiniei publice,a eficientei sociale a
activitatii deferitelor organe de stat,a regelemntarilor date relatiilor sociale. M.Cantitativa-esenta acestei
metode consta in operatiile de verificare a ipotezelor stiintifice in cadrul strategiilor dezvoltarii fenoemnului
juridic.Aceste metode presupun:a)dezvoltarea informatiei juridice pentru imbunatatirea procesului decisional
prin folosirea calculatorului ,b)orientarea cercetarilor de informatica in directii ca:elaborarea
legislatiei,sistematizarea legislatiei,evidenta legislative,c)introducerea si perfectionarea programelor de
calculator adecvate cercetarii juridice,d)evidenta si sistematizarea reglementarilor uniforme si a practicii in
domenii precumdreptul international,dr.intre.privat. Aceste metode au un rol deosebit în sistematizarea
legislaţiei; evidenţa deciziilor judecătoreşti; în cunoaşterea evoluţiei fenomenului infracţional în diferite
perioade istorice.în ultimii ani, este tot mai mult utilizat calculatorul, care a devenit deja un instrument de
lucru în sistemul judiciar, punând la dispoziţia judecătorilor şi altor persoane abilitate sau interesate, o
evidenţă la zi a deciziilor judecătoreşti. Calculatorul este deja în multe ţări o "adevărată enciclopedie a
practicii judiciare", precedentele judiciare sunt studiate mai uşor, iar judecătorii au la îndemână "soluţii de
referinţă; ceea ce, evident le uşurează munca.Metodele cantitative sunt de asemenea utile în activitatea
organelor legislative şi executive, care - pe baza datelor oferite de statistica juridică şi informatica juridică -
pot opta pentru: soluţii legislative adecvate; modificarea unor reglementări juridice; adoptarea unor măsuri
corespunzătoare în vederea aplicării legilor în anumite sectoare şi ramuri de activitate.
M.Prospectiva-se utilizeaza in fundamnetarea adoptarii unor noi acte notrmative ,cuprinzind si interpretarew
pe care le vor da organelor de aplicare,Finalizind cu prezentarea succinta a metodelor de cercetare a dreptului
ar fi de mentionat ca medotele nu trebuie intelese izolat,ci in interdependenta si complecsitatea lor.
3.LOCUL ȘI ROLUL TEORIEI GENERALE A DREPTULUI ÎN SISTEMUL ȘTIINȚELOR
JURIDICE.
Sistemul de stiinte juridice se refera la categoria stiintelor sociale, deoarece se ocupa de studierea unor
procese, fenomene si laturi ale vietiisociale, si anume cerceteaza statul si dreptul. Teoria generala a dreptului,
ca stiinta generala despre stat si drept, se Înscrie si ea, Împreunacu celelalte stiinte juridice si alaturi de
acestea, In sistemul stiintelor juridice.Specificul stiintelor juridice, in comparatie cu alte stiinte sociale, consta
In faptul ca acestea studiaza atât legile obiective aleexistentei statului si dreptului, cât si normele juridice
cuprinse In actele normative în vigoare. Stiintele juridice se dezvolta In strânsalegatura cu practica privind
constructia de stat si juridica, prin aceasta întelegând, aici, activitatea organelor de stat in cadrul procesului
deelaborare a normelor juridice, precum si de aplicare a lor.Cu toate ca in literatura juridica nu exista o parere
unica referitoare la clasificarea Întregului sistem de stiinte juridice, ne vom opri launa din cele mai frecvente
si mai reusite, dupa parerea noastra, clasificari, si anume:a) stiintele juridice istorico-teoretice (la ele
se refera: istoria universala a statului si dreptului, istoria dreptului românesc, teoriagenerala a dreptului,
istoria filosofiei dreptului, etc); b) stiintele juridice de ramura (dreptul constitutional, dreptul administrativ,
dreptul muncii, dreptul penal, dreptul civil, dreptul de procedura penala, dreptul de procedura civila,
etc);c) stiintele juridice auxiliare (criminalistica, criminologia, medicina legala, psihologia judiciara, statistica
judiciara, etc).Aceasta diviziune a stiintelor juridice, corespunzând unor criterii reale, nu afecteaza cu nimic
unitatea lor, corelatia lor strânsa,interpa-trunderea lor. Ele formeaza un sistem, sistemul stiintelor juridice, in
care un loc aparte ocupa Teoria generala a dreptului care joacarolul teoriei lor generale.Dupa cum
mentioneaza autorii români Momcilo Luburici si loan Ceterchi, numai o disciplina stiintifica, care prin
obiectul ei destudiu nu se limiteaza la examinarea unui sau altui compartiment al juridicului si politicului, ci
le cerceteaza in întregul lor, poate fixaobiectul de studiu al întregii stiinte juridice, metodologia ei generala,
interferentele ei cu celelalte stiinte sociale înrudite, toate acesteaconstituind puncte de plecare pentru orice
stiinta juridica speciala (istorica sau de ramura).În cadrul primei grupe de stiinte se înscrie si Teoria generala
a dreptului, având ca obiect de studiu abordarea teoretica, generala adreptului în intregul sau, studiul global al
statului si dreptului ca fenomene sociale, cu functiile si formele lui de manifestare. Stiintele juridice istorice
studiaza statul si dreptul, precum si conceptiile juridico-stataleîn evolutia lor istorica. Aceasta grupa de stiinte
are in acelasi timp caracter politic, juridic si istoric.In cercetarile si concluziile lor, stiintele istorice pornesc
de la legile generale ale existentei, genezei si dezvoltarii statului si dreptului, precum si de la categoriile si
notiunile formulate de Teoria generala a dreptului. Totodata, ele ofera Teoriei generale a dreptului
materialulistoric faptic, in vederea întemeierii si valorificarii concluziilor teoretice pe plan general.La rândul
lor stiintele juridice de ramura cerceteaza anumite ramuri, grupe, categorii de norme juridice si de raporturi
juridicecorespunzatoare acestor norme. Aceasta grupa de stiinte s-a constituit pe masura dezvoltarii si
extinderii reglementarilor juridice in celemai diverse domenii ale vietii sociale si constituirii ramurilor de
drept. Regula generala este ca fiecare ramura de drept formeaza obiectul  unei stiinte juridice de ramura. De
exemplu, dreptului administrativ li corespunde stiinta dreptului administrativ, dreptului muncii iicorespunde
stiinta dreptului muncii, etc.
4.FUNCȚIILE TEORIEI GENERALE A STATULUI ȘI DREPTULUI
TGD are 2 functii:1.f.teoretica-facindul accesibil oamenilor,consta in elaborarea
ipotezelor,teoriilor,conceptelor,principiilor prin care sint interpretate domeniile pe care le
cerceteaza.2.f.practica-consta in cunosterea modalitatilor in care fenomenele juridice se manifesta in vaiata
social,prin propuneri de reformare a relatiilor juridice.In viziunea altor autori functiile TGD sint:
Functia teoretica consta în elaborarea ipotezelor, teoriilor, conceptelor, principiilor, prin care sînt interpretate
domeniile pe care lecerceteaza. Functia practicaconsta în cunoasterea modalitatilor în care fenomenele
juridice se manifesta în viata sociala, prin propuneri dereformare a realitatii juridice.Rezultînd din viziunile
mai frecvent întîlnite asupra problemei în cauza, mentionam asemenea functii ale teoriei generale a
dreptuluisi statului: cognitiva, explicativa, critica, practica, didactica. Functia cognitiva.Cunoasterea
stiintifica a realitatii sociale a dreptului „ne ofera posibilitatea de a patrunde dincolo de „cortina"normelor
juridice, pe care o ridica stiinta pozitiva a dreptului, de a depasi fenomenul „patologic" al vietii reale a
dreptului". Functia explicativa. Dupa cunoasterea
descrierea unor fenomene juridice, urmatorul pas al cercetatorului va fi explicareaacestora. El va dori sa stie
de ce si cum au aparut fenomenele respective, sa cunoasca cauzalitatea lor. Cunoasterea va fi definitiva
doar atunci cînd explicatia va lua forma unei legi stiintifice, a unei legi cauzale, care ne ofera explicatia
cauzelor si mecanismelor dupa cares-au produs fenomenele respective. Functia critica. Descoperirea si
interpretarea fenomenelor juridice sînt, indiscutabil, absolut necesare, dar nu si suficiente în procesul
cognitiv. O importanta majora o are constatarea defectelor, erorilor, lacunelor fenomenelor juridice,
evidentierea cailor de aiesi din situatiile respective. Din aceste considerente se impune si functia critica a
teoriei generale a dreptului si statului. Functia practica deriva din faptul ca orice stiinta (si aici teoria
generala a dreptului si statului nu face exceptie ) nu se limiteazanumai cu statutul de stiinta teoretica. Ea tinde
si la acela de stiinta aplicativa, la asumarea unei functii practice, în aceasta ordine de idei,teoria urmeaza sa-si
aduca propria contributie în vederea fundamentului decizional si functional juridic. Functia didactica
Concomitent cu procesul de afirmare a teoriei generale a dreptului si statului în sistemul general al
stiintelor,asistam si la impunerea valentelor ei stiintifice în procesul de pregatire a viitorilor juristi. Functia
de cercetare si formulare a legilor, care guverneaza fenomenele juridice în parte si întreaga realitate
juridica a societatii,în aceasta ordine de ideii, pentru a nu ramîne în urma de viata,teoria trebuie sa se dezvolte
neîntrerupt, înaintînd generalizari noi siaprofundînd adevarurile de acum stabilite; Functia euristica, ce
consta în elaborarea principiilor, metodelor si mijloacelor de cercetare a fenomenelor si proceselor
politico- juridice. O buna cunoastere, explicare si interpretare a realitatii juridice necesita o metodologie
corespunzatoare; Functia antologica, ce se manifesta prin evidentierea celor mai generale legi ale existentei
fenomenelor si institutiilor politico- juridice si explicarea destinatiilor lor sociale; Functia previziunii
stiintifice, care consta în prezicerea bazata  pe generalizarea datelor teoretice si experimentale si pe cunoas-
terea legitatilor obiective ale dezvoltarii fenomenelor si proceselor juridice, în acest sens e semnificativa
pozitia marelui cugetator francez din prima jumatate a secolului al XlX-lea Auguste Comte.Rostul stiintei
pentru Comte nu este a afla ceea ce este, a descoperifelulde a fi al realitatii. Acesta este un fel van de a
specula. Rostulstiintei este numai a prevedea; Functia de generalizare si sintetizare
a cunostintelor furnizatede stiintele juridice de ramura, în acest scop teoria scoate dintoateelementele
dreptului ceea ce constituie articulatia însasi a gîndirii juridice; Functia metodologica fata de stiintele
juridice de ramura. Teoria generala a dreptului si statului furnizeaza celorlalte domenii alestiintelor juridice
de ramura premisele si categoriile conceptuale simetodologice;Functia educativa, ce se manifesta
prin introducere tuturor celor interesati în lumea dreptului, în lumea dreptatii si echitatii sociale, înlumea
respectului fata de ordinea legala; Functia ideologica, care consta în elaborarea unor conceptii,
5.TEORIA GENERALA A DREPTULUI ȘI PRACTICA CONSTRUCTIEI JURIDICO-STATALE.IMPORTANTA
STUDIERII DREPTULUI. "Ştiinţa Juridică, este una de cel mal înalt Interes, nu numai pentru unii şi alţii, ci în
general, astfel încît lipsa de interes, pentru ea trebuie privităca expresie a unui caz absolut neştiinţific... pentru
omul de spirit ştiinţa dreptului este cea mai plină de spirit şi cea mai interesantă ". (T. Maiorescu, Epistolar.
1856-1964).Teoria Generala a statului si dreptului se afla intr-o strinsa legatura cu practica sociala.Teoria,in
general,si teoria statului si dreptului ,in particular,este rezultatul productiei spirituale obstesti.Ea este cea care
definitiveaza scopurile activitatii umane si determina mijloacele de realizare a lor. Cu alte cuvinte ,ea este
conceperea practicii existente.Practica nu e o simpa experienta subiectiva a unui cercetator.Ea apare ca o
activitate a oamenilor care asigura existenta si dezvoltarea societatii,ea e temelia vietii oamenilor.Practica
constituie criteriul adevarului,examinatorul general al teoriei.Fiecare stiinta isi detremina legaturile sale cu
practica.Stiinta dreptului recomanda adoptarea noremlor juridice de care societate are nevoie.Dreptul, ca
intreaga componenţa juridica a vieţii sociale, este un fenomen deosebit de complex, a carui cunoaştere
presupune o cercetare aprofundata a legitaţilor obiective a existenţei sale, a dinamicii sale, a factorilor care-1
configureaza şi valorilor pe care le promoveaza . Dreptul nu este numai ştiinţa, el este, in egala masura,
tehnica, arta. Dreptul ca ansamblu de norme care organizeaza viaţa in comun, este o tehnica a convieţuirii
umane, destinata sa disciplineze comerţul uman şi sa apere societatea de excese.Astfel bunaoara, vorbind de
dreptul Republicii Moldova, avem in vedere ansamblul normelor juridice indiferent de forma pe care au
imbracat-o (legi, obiceiuri ş.a.), de-a lungul istoriei sau dintr-o anumita perioada. Restringind atenţia doar la
dreptul actual, avem conceptul de drept pozitiv care nu este altceva decit dreptul obiectiv in vigoare.

6.CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND METODA DE CERCETARE.NOȚIUNEA

METODOLOGIEI JURIDICE.Metodologia reprezinta sistemul celor mai generale principii de
investigaţie, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective.Metoda priveşte fie un anumit principiu
metodologic (metoda particulara), fie un procedeu tehnic oarecare (metoda individuala). Relevând importanţa
metodologiei juridice şi analizând metodele cercetării ştiinţifice juridice, teoria generală a dreptului îşi
vădeşte menirea de ştiinţă care explică fenomenele juridice, realitatea juridică, în ansamblu, dintr-o
perspectiviă filozofică, de sinteză. însăşi raţiunea ei de a fi este dictată de cerinţe teoretice, fiind o disciplină
de referinţă pentru ştiinţa dreptuluiCa şi in orice domeniu, cercetarea ştiinţifica juridica se bazeaza pe
folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode şi procedee cu ajutorul carora are loc studierea
dreptului in toata complexitatea lui. Metodele de cercetare in domeniul ştiinţelor sociale s-au dezvoltat şi s-au
perfecţionat şi ele in contextul general al impulsului dat cunoaşterii ştiinţifice de noua revoluţieştiinţifica
contemporana, evidenţiat mai ales prin folosirea noillor cuceriri ale informaticii şi tehnicii de calcul.Daca
natura opereaza spontan, gindirea, in mod special cea ştiinţifica, acţioneaza pe baza metodica. Metoda apare,
deci, ca un mijloc eficace al gindirii. Modul in care cugetarea omeneasca se desfaşoara il reproduce pe cel al
realitaţii. Problema metodelor de cercetare in domeniul ştiinţelor sociale este deosebit de complexa in
condiţiile dezvoltarii contemporane, a interpatrunderii diferitor ştiinţe, inclusiv a apariţiei aşa-nunntor
discipline de graniţa sau de intersecţie. Cuvintul metoda vine de la grecescul „methodos" - cale, drum, mod
de expunere. Preocuparea pentru perfecţionarea metodei a dus la apariţia ştiinţei despre metoda –
metodologia (methodos, plus logos = ştiinţa).. Metodele examinate îşi află utilitatea nu numai în cercetarea
unor fenomene juridice concrete, la care ne-am referit, ci şi în înţelegerea unor concep'te fundamentale cu
care operează, în primul rând, teoria generală a dreptului.Analizând fenomenele juridice dintr-o perspectivă
filozofică, de sinteză, Teoria generală a dreptului - prin metodele proprii de cercetare pe care le foloseşte - nu
are menirea numai să: elaboreze, definească şi explice conceptele şi categoriile fundamentale cu care
operează ştiinţele juridice particulare, ci, şi să examineze, totodată, raporturile existente între ştiinţa dreptului
şi alte ştiinţe sociale.După cum am subliniat deja, între drept, morală şi diferitele concepţii religioase, între
obicei şi regulile juridice au existat şi continuă să existe numeroase legături.Prin metoda sa proprie de
cercetare, Teoria generală a dreptului a surprins şi surprinde, în continuare, aceste corelaţii, ajungând la
concluzii nu numai cu valoare teoretică, ci şi cu o valoare practică nemijlocită.

7.METODELE CERCETARII STIINTIFICE JURIDICE.Metoda logica „consta in ansamblul

procedeelor si operatiilor metodologice si gnoseologice care mijlocesc posibilitatea cunoasteriistructurii P
dinamicii raporturilor necesare intre diferitele componente (subsisteme) e sistemului juridic din
societate"Analiza este o metoda generala de cercetare, bazata pe descompunerea unui intreg in elementele lui
componente si pe studierea in parte afiecaruia dintre acestea.Dupa modul cum se efectueaza, analiza poate fi
Inductive si deductiva, Inductia (de la latinescul inductia-aducere, introducere) e un tip derationament si
metoda de cercetare ce asigura trecerea de la particular la general, Deductia (de la latinescul deductia -
deducere) este modul invers de rationare, adica de la general la particular. Sinteza (de la latinescul synthesis-
unire) consta in „cunoasterea obiectelor si a proceselor pe baza reuniunii mintale sau materiale
aelementelor obtinute pin analiza si prin stabilirea legaturilor dintre aceste elemente.Procesul de analiza
si sinteza este continuu siinterdependent.Potrivit metodei istorice, teoria generala a dreptului si statului,
celelalte stiinte juridice cerceteaza statul, dreptul, realitatea juridica asocietatii in perspectiva si dezvoltarea sa
istorica, in miscare.Aceasta inseamna a studia statul, dreptul din punct de vedere al faptului cum si de ce ele
au aparut, pin ce etape de dezvoltare istoricaau trecut, ce au devenit azi si ce pot deveni miine.. Ei ii revine i
rol semnificativ in deductiile facute prin analogie.Compararea sistemelor de drept ale diferitelor state, ale
ramurilor, institutiilor si normelor acestora are o importanta metodologicamajora. Acest fapt a determinat
aparitia unei stiinte juridice distincte, cum ar fi bunaoara, stiinta dreptului comparat.Sociologia studiaza
relatiile reciproce dintre diferite fenomene sociale si legitatile generale ale compararii sociale a oamenilor.Ca
metoda de cercetare, metoda sociologica se constituie intr-o directie afe cercetare, contribuind la cunoasterea
normelor juridice - a dreptului - nu jmmai in continutul lor intern („din interior"), ci si in legaturile sale,
in inter-eonditionarea sa cu viata sociala, adica cu mediul in care apare si se aplicaMetoda experimentului are
o sfera de aplicare larga in domeniul stiintelor juridice auxiliare (criminalistica, medicina legala, psi-hiatrie
juridica etc.). Totodata, metoda experimentului poate fi aplicata si pe teren (de exemplu, in domeniul
reglementarii juridice arelatiilor sociale cu caracter economic). metoda statistica. Ca stiinta, statistica e aceea
subdiviziune care, folosind calculul pro-Kbilitatilor se ocupa de studiul cantitativ alfenomenelor de masa,
prezen-pte de elementele care au anumite caracteristici comune. Actualmente s-a bnnat o disciplina distincta
-statistica judiciara, ce-si propune drept scopenta numerica si caracteristica cifrica a unor fenomene juridic In
cercetarea dreptului (a fenomenului juridic) atât de complex, Teoria generala a dreptului, toate stiintele
juridice folosesc categoriile,legile si rationamentele logice. Facând abstractie de ceea ce este neesential,
Intâmplator in esenta dreptului, teoria cauta sa dezvaluie,folosind metoda logica, ceea ce este
esential, caracteristic pentru drept.Metoda logica nu este, propriu-zis, o cale catre obiect, un mod autonom de
aflare a acestuia, ci un mod de exprimare a obiectului, deformulare a unui rezultat. Dupa parerea profesorului
universitar Ion Dogaru, metoda logica consta In ansamblul procedeelor sioperatiilor metodologice si
gnoseologice specifice care mijlocesc posibilitatea cunoasterii structurii si dinamicii raporturilor
necesareIntre diferitele componente (subsisteme) ale sistemului juridic din societate .Despre importanta
aplicarii logicii in cercetarea fenomenului juridic vorbeste insusi faptul ca in ultimii ani s-a conturat ca o
disciplinaaparte logica juridica. Domeniul logicii juridice cuprinde in mod obligatoriu: — edictarea normelor
juridice. In acest sens se poate vorbi de o logica a legiuitorului, cunoscuta si sub denumirea de tehnica
logico- juridica; — practica judiciara (jurisprudenta). Pentru aceasta s-a dat denumirea de logica
judiciara; — interpretarea logica juridica a normelor de drept. In acest caz se vorbeste de o adevarata logica a
interpretarii normelor juridice saude o logica a argumentatiei'3. Metoda istorica Unul din principalele
aspecte ale vietii contemporane este intoarcerea cu fata spre stiinta si tratarea oricaror probleme de pe
pozitiistiintifice tinând cont de realitatile obiective ale dezvoltarii istorice. In studierea diferitelor fenomene
sociale, inclusiv fenomenelor stat si drept, un rol deosebit ii ocupa metoda istorica de cercetare.Esenta
metodei istorice consta in cercetarea stiintifica a fenomenului juridic care rezida in analiza conditiilor
economice, sociale, politice si de alta natura, a relatiilor corespunzatoare, la momentul considerarii in trecut a
unui sistem de drept, completata cu analizaevolutiei relatiilor reglementate juridiceste, spre a se intelege
continutul si forma fenomenului juridic privit, de asemeni, In evolutialui, spre dezvaluirea sensului
evenimentelor trecute si a regularitatilor privite in succesiunea lor neintrerupta
In conformitate cu aceasta metoda stiintele juridice, inclusiv teoria generala a dreptului
(aceasta rezulta chiar din definitia stiinteiteoriei jenerale a dreptului) cerceteaza dreptul In perspectiva si
evolutia sa is-oricâ, de-a lungul diferitelor orânduiri sociale, studiindIn acelasi timp i modul in care s-au
format o serie de categorii juridice, cu care ele ucreaza si la momentul de fata, asa cum sunt: tipulde drept,
esenta Ireptului, izvoarele dreptului, sistemul dreptului, functiile dreptului, s. a.Toate acestea, raportate la
etapa istorica pe care o strabat, fiind In legatura directa cu diferitele institutii juridice poarta
peceteatransformarilor istorice ale poporului si tarii respective. 4. Metoda comparative In sistemul
metodelor de cercetare stiintifica un loc aparte ii revine metodei comparative, foarte des
fiind numita si comparatistii.Esenta acestei metode consta In confruntarea diverselor sisteme juridice, a
diferitelor institutii juridico-statale, pentru ca dreptul unuianumit popor prezinta totdeauna caractere
unilaterale. Cu ajutorul acestei metode se pot stabili elementele identice si cele divergentedintre doua
fenomene, institutii, lucruri, etc, in scopul unei mai bune cunoasteri a institutiilor similare din diferite tari si
folosiriiexperientei reciproce in masura in care ea este aplicabila specificului tarii respective.Combatând, in
principiu, preluarea mecanica a unor institutii si reglementari juridice dintr-o tara in alta, ca si  considerarea
unora dreptmodele de urmat in alte tari, metoda comparativa arata calea realista de folosire a experientei
legislative si judiciare si de imbogatirereciproca a sistemelor juridice din diferite tari stiut fiind ca orice
reglementare juridica trebuie sa izvorasca si sa raspunda in primulrând nevoilor nationale, specificului si
particularitatilor tarii respective iar pentru gasirea solutiilor optime va studia, evident, siexperienta altor
sisteme de drept'*.

8.ELEMENTELE SI TRASATURILE CARACTERISTICE ALE STATULUI.DEFINITIA

GENERALA A STATULUI.
Statul este organizația care deține monopolul asupra unor servicii pe un teritoriu delimitat de frontiere. Statul
este titular al suveranității și personifică din punct de vedere juridic națiunea. Din punct de vedere social,
statul nu trebuie confundat cu societatea, el fiind o instituție separată care poate să reflecte mai mult sau mai
puțin interesele societății. O teorie pe deplin satisfăcătoare despre stat nu există nici în acest moment,
dezbateri despre natura, formele, funcțiile statului existând și astăzi în cercurile specialiștilor din variatele
domenii (politologie, drept, sociologie, filozofie) care cercetează și analizează viața socială.
Cuvîntul "Stat" este de origine modernă, în Limbile greacă şi latină se găsesc mai multe expresii care indică o
specie de organizaţie politică, dar nu vom uitimi un termen şi nici o teorie adecvată a statului. O adevărată
teorie a statului cu sensul pe care-1 dăm azi termenului de stat este fundamentată de către Nicolo Machiavelli,
părintele ştiinţei politice modeme.
Kant considera că statul legitim (statul de drept) este cel care are ca scop apărarea drepturilor inalienabile ale
omului şi în care politica este subordonată moralei.Cicero în "De Republica", definea statul drept "o structură
de putere", "un mecanism care asigură funcţionarea socială normală".G. W. Fr. Hegel defineşte statul ca un
organism, ale cărui laturi sunt "puterile diferite şi funcţiile şi activităţile lor", care trebuie să se afle în unitate,
deoarece - ca în cazul oricărui organism - "dacă toate părţile nu trec în identitate, dacă una din ele se pune ca
independentă, toate trebuie să se prăbuşească".Dicţionarele enciclopedice definesc statul ca o organizaţie
politică, principal element al suprastructurii, având menirea să promoveze şi să apere interesele generale ale
societăţii respective. în Larousse, statul este definit ca o "entitate politică constituită pe un teritoriu delimitat
de frontiere, cu o populaţie şi o putere instituţionalizată".Aşadar, statul este principala organizaţie politică a
societăţii, constituită pe un teritoriu delimitat, cu o populaţie proprie şi o putere instituţionalizată, având
menirea să promoveze şi garanteze interesele generale ale societăţii respective.
9.ANALIZA SUCCINTA A TEORIILOR DESPRE APARITIA STATULUI SI
DREPTULUI(TEOLOGICĂ,PATRIARHALĂ,CONTRACTUALĂ,PSIHOLOGICĂ,RASIALĂ,A
VIOLENȚEI…
Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apărut cu aproape şase mii de ani în urmă m Orientul
Antic (Egipt, Babilon, China, India), Statul continuă să fie şi astăzi instrumentul conducerii sociale, iar
discuţiile privind natura, funcţiile, mecanismul şi formele sale continuă să polarizeze şi astăzi atenţia unor
cercuri largi de specialişti în domeniul politologici, sociologiei, dreptului.
Apariţia statului este determinată de schimbările petrecute în orînduirea comunei primitive, schimbări care au
făcut ca vechile forme de organizare şi conducere (ginta, tribul) să nu mai fie suficiente impunîndu-se o
formă nouă - cea politică, statală.
Odată cu apariţia statului relaţiile sociale se dezvoltă la adăpostul unei forţe speciale de constrîngere, pe care
o deţine şi o poate utiliza împotriva celor care i se opun.Statul apare astfel ca o modalitate (o variantă) social -
istorică de organizare socială prin care grupurile sociale i-au promovat interesele comune şi în care şi-a găsit
expresia concetrată întreaga societate.
Statul sclavagist a cunoscut trei forme de guvernământ: monarhia sclavagistă, aristocraţia sclavagistă şi
democraţia sclavagistă. Monarhia sclavagistă cunoaşte ca element predominant aşa zisa "despoţie orientală",
fiind cunoscută mai ales în Babilon, India, Asiria, Persia ş.a. Ea este caracterizată prin menţinerea - timp
îndelungat - a proprietăţii obştilor asupra pământului. Monarhia sclavagistă este cunoscută şi în unele state
ale Greciei antice sub forma tiraniilor - Dionis în Siracuza, Policrat în Samos, Pisistrate la Atena etc. - iar la
Roma antică sub forma diarhiei (puterea era împărţită între senat şi împărat) până la Diocletian, când devine
absolută.Aristocraţia sclavagistă este întâlnită în Sparta, la Roma în secolele Vl-I î.e.n. şi în Cartagina în
mileniul I î.e.n. Ea se caracterizează prin aceea că puterea de stat se afla în mâna unei minorităţi - nobilimea
aristocratică. Democraţia sclavagistă - întâlnită în statul atenian - asigură guvernarea stăpânilor de sclavi cu
participarea la conducerea statului a unui număr mare de cetăţeni, care se întruneau în adunări populare, în
tribunalul juraţilor denumit Helia şi prin exercitarea funcţiilor administrative pe baza unui cens de avere.
Principalele teorii care au stat la baza apariției statului.a) Teoria teocratică (teologică).-Această teorie îşi
are rădăcinile sale în statele Orientului antic şi care capătă o mare răspundere în epoca evului mediu, susţine
originea divină a statului.După această teorie, şeful statului este reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt, deci
statul este o creaţie a divinităţii. Dat fiind faptul că statul este o creaţie divină, supuşii trebuie să respecte
această putere de stat, ca o obligaţie, o îndatorire religioasă.Această teorie capătă o mare răspîndire în
societatea medievală. Aşa exponenţi ai bisericii creştine, mai ales a catolicismului ca Augustin, Toma
d'Aquino şi alţii au susţinut geneza divină a statului şi primatul autorităţii bisericeşti asupra puterii laice,
asupra puterii de stat: militînd pentru cucerirea supremaţiei autorităţii papale.Această concepţie, cu toate
variantele ei creştine, islamice, budiste ş.a.m.d.este răspîndită şi astăzi de către reprezentanţii Vaticanului,
islamului, de teoreticieni ai altor centre religioase. b) Teoria contractuală.-Această teorie o găsim încă în
lucrările marilor gînditori din Grecia Antică, însă cea mai largă afirmare o capătă în perioada revoluţiilor
burgheze din Europa.La baza acestei concepţii stă ideea, că naşterea statului este rezultatul unei înţelegeri
dintre oameni, a unui contract social născut din voinţa oamenilor.Această teorie, cu toate că formează o
întreagă şcoală, variază de la un gînditor la altul, de la o epocă istorică la alta. c) Teoria patriarhală şi teoria
patrimonială-Rădăcinile acestei teorii le găsim în lucrările lui Aristotel (381- 322 î. e. n.). Omul ca fiinţă
socială se organizează în familii, iar statul - după părerea lui, reprezintă forma prelungită a acestei organizări.
Deci la baza teoriei patriarhale stă ideea cum că statul ar fi luat naştere din familie, iar puterea monarhului -
din puterea părintească a tatălui asupra membrilor familiei.Teoria patrimonială. Cel mai cunoscut
reprezentant al acestei teorii este Ludwic von Haller (1767-1854), care afirmă că statul ar fi luat naştere din
dreptul de proprietate asupra pămîntului. Guvernanţii stăpînesc teritoriul în virtutea unui drept vechi de
proprietate, iar guvernaţii (poporul) nu suit decît o adunare de arendaşi pe moşia monarhiei.
d) Teoria violenţei-Cel mai cunoscut reprezentant al acestei şcoli este Duhring (1833 - 1921). Potrivind
acestei teorii, statul nu este rezultatul evoluţiei societăţii, a dezvoltării condiţiilor economice, ci este rezultatul
violenţei politice, al luptei dintre triburi în societatea primitivă. Tribul învingător instituie puterea de stat, iar
învinşii constituie masa supuşilor săi. Proprietatea privată, - după el, - este tot un rezultat al violenţei, al
acaparării bogăţiilor de către cuceritori.Alt teoretician austriac, Ludwig Gumplowicz, în lucrarea sa "Teoria
generală a statului", susţine această idee, transformînd-o într-o idee naţional -rasistă. După el, triburile
aparţjnîhd unei rase mai superioare ar fi format statul, în urma supunerii unor triburi de rasă inferioară.
e) Teoria biologică – organicistă-Acest curent (reprezentanţi - Bluntschii (1808-1881), Spenser (1820-1903)
se caracterizează prin transpunerea mecanică a legilor naturii în studiul societăţii, a vieţii politice. Ei afirmă
că statul este un organism social compus din oameni aşa cum organismul animal este compus din celule. Aşa
cum într-un organism, organele sale desfăşoară anumite acţiuni, tot aşa şi organele statului desfăşoară
anumite activităţi. De exemplu, cetăţenii sînt asemuiţi cu organismul uman, partea conducătoare cu capul, iar
partea condusă cu mumie.
f) Teoriile psihologice.-Unele elemente ale acestei teorii au fost oferite de gînditori aparţinînd diferitor şcoli
şi curente politico-juridice, ca de exemplu Platon şi Aristotel care au înaintat ideea, că omul simte necesitatea
vieţii în societate, Gugo Groţius ne vorbeşte de "apetetus socialis", Hobbes, că "fiica" 1-a făcut pe om să
găsească statul, Locke, Spinoza, J. J. Rousseau înaintau ideea "utilităţii statului" ş. a. m. d. '
10.ESENȚA,SCOPUL,SARCINILE ȘI FUNCȚIILE STATULUI.CLASIFICAREA FUNCȚIILOR
STATULUI.
Scopul: a)Poate că formula cea mai concisă prin care putem defini rolul şi scopul statului este că acesta apără
interesul general85 al tuturor cetăţenilor şi al fiecăruia în parte. "Sentimentul de sine al indivizilor constituie
realitatea statului, şi tăria lui stă în identitatea acelor două laturi" 87. "Scopul statului este fericirea
cetăţenilor"88, deoarece "statul este condiţia exclusivă a atingerii scopului şi binelui particular" 89. Dacă
cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea
acestei satisfacţii constituie statul însuşi "atunci statul stă pe picioare slabe". Individul, potrivit îndatoririlor
sale ca supus al statului, găseşte ca cetăţean "apărarea persoanei şi a proprietăţii sale, consideraţia binelui său
particular şi satisfacerea esenţei sale substanţiale, conştiinţa şi mândira de a fi membru al acestui întreg" 90. în
îndeplinirea îndatoririlor - ca realizări şi îndeletniciri în serviciul statului - individul îşi află "conservarea şi
subzistenţa sa".b).în analizele efectuate de Immanuel Kant şi Rene Casin, se subliniază că scopul principal al
organizaţiei politice statale îl constitie "apărarea drepturilor inalienabile ale omului". Kant lega acest obiectiv
de morală şi îl explica prin morală, iar Casin îl lega de "interesul civic general". De altfel, mai mulţi autori se
opresc - în analiza efectuată cu privire la obiectivele urmărite în activitatea statală - asupra relaţiei acesteia cu
societatea civilă, subliniind că: ambele au ca obiectiv organizarea raporturilor sociale, statul prin mijloace
juridice, societatea civilă prin educaţie civică, deci, prin mijloace nejuridice; statul acţionează ca o forţă
exterioară într-o relaţie necesară cu societatea civilă, care vizează procese, dezvoltări interioare; societatea
civilă - ca un seismograf sensibil - este chemată să dezvăluie din interior ce se cuvine a fi corectat în
raporturile juridice statale şi să stimuleze elementele pozitive.Immanuel Kant atrage atenţia asupra faptului că
nu toţi cei ce sunt egali sub legile publice existente "trebuie consideraţi egali în ceea ce priveşte dreptul de a
da aceste legi". După opinia sa, libertatea în acest domeniu trebuie exercitată în limitele "respectului şi
dragostei pentru constituţia sub care trăieşte" 93, fiecare cetăţean. Cu toate că marele gânditor recunoaşte
poporului atributele de adevărat suveran, îi limitează câmpul de acţiune în cazul unei schimbări necesare, pe
calea unei revolte94. în acelaşi timp, însă, Kant demonstrează că "libertăţile contribuie la vitalitatea internă a
statului şi la prestigiul internaţional al acestuia Esenta :Marile enciclopedii ale lumii definesc esenţa unui
fenomen ca fiind unitatea trăsăturilor şi raporturilor interne necesare, având o stabilitate relativă, în conexiune
cu fenomenele adiacente. în Larousse, esenţa fenomenelor este definită drept natura intimă, caracterul lor
propriu115, care le exprimă identitatea şi stabilitatea, deosebindu-le unele de altele.în lumina acestor
consideraţii, esenţa dreptului înseamnă determinarea calitativă a interrelaţiilor sale intime, care-i conferă
locul şi rolul în relaţiile sociale. Prin analiza acestor interrelaţii şi explicarea lor se poate defini esenţa
dreptului, a legilor şi, în genere, a instituţiilor juridice. "Terenul dreptului -observa Hegel - este în genere ce e
spiritual şi locul său mai apropiat şi punctul său de plecare este voinţa, care este liberă, astfel încât libertatea
constituie substanţa şi determinaţia lui (a dreptului - prec. ns.)"116. "Libertatea este anume deopotrivă o
determinaţie fundamentală a voinţei"117. Dânsul constată că "voinţa fără libertate este un cuvânt gol, aşa cum
libertatea nu este reală decât ca voinţă, ca subiect" 118. Dar - în demersul pe care îl întreprinde pentru a explica
esenţa dreptului - Hegel apreciază necesar să se clarifice legăturile voinţei cu gândirea, relevând că "voinţa
este o modalitate particulară a gândirii" 119 căci numai "conceperea este sfredelirea obiectului", adică
dezvăluirea a ceea ce îi este propriu, esenţial 120.în gândirea juridică, s-a subliniat rolul voinţei în dezvăluirea
esenţei dreptului, precizându-se că este vorba de voinţa generală, înţeleasă nu ca o sumă aritmetică a
voinţelor individuale, ci despre o voinţă "determinată de anumite interese şi care tinde să se oficializeze prin
intermediul activităţii Functiile : funcţiile statului au constituit un obiect principal de studiu şi analiză în
lucrările marilor gânditori ai lumii, care s-au concentrat asupra fenomenului juridic, îndeosebi asupra
contribuţiei dreptului la reglementarea raporturilor sociale, la organizarea societăţii omeneşti, mai ales după
apariţia relaţiilor politice-statale. Charles Louis de Secondat Montesquieu a explicat pe larg rolul statului în
apărarea şi garantarea* libertăţii politice. "Deşi toate statele au, în general, acelaşi scop, anume conservarea
lor, fiecare stat are pe lângă aceasta şi scopul său particular" 79. Astfel, Roma avea drept scop lărgirea
hotarelor; Marsilia avea drept scop comerţul; scopul legilor iudaice era religia; scopul Chinei era liniştea
publică; cel al insulei Rhodos era navigaţia; al Poloniei, independenţa fiecărui particular, etc 80. Marele
gânditor se opreşte însă, pe larg, în analiza efectuată, asupra apărării şi garantării libertăţii politice,
observând locul şi rolul ce a revenit orânduirii de stat a Angliei în acest domeniu 81. 5.Exista 2 tipuri de
functi..funcţii interne şi funcţii externe. în analiza obiectivelor sale majore, am văzut că statul are
îndatorirea să asigure ordinea şi stabilitatea în societatea dată, şi să contribuie, prin mijloacele sale proprii, la
progresul economic, tehnic, uman. Pe plan extern, statul modern îndeplineşte funcţiile: de promovare a
cooperării cu celelalte state; de statornicire a unor relaţii de bună vecinătate; şi de apărare a ţării printr-o
relaţie de cooperare şi parteneriat cu alte ţări.Statul - în îndeplinirea atributelor sale specifice, ca principală
instituţie politică, şi, totodată, în calitate de gestionar pentru bunurile şi mijloacele aflate în proprietatea sa -
are obligaţia ca, în condiţiile dezvoltării tehnice fără precedent, din ultimii ani, să îndeplinească funcţii
multiple: să asigure, în măsura mijloacelor de care dispune, progresul economic, tehnic şi uman; să menţină
ordinea; să garanteze stabilitatea politică şi socială.Este neîndoielnic, că statul modern are un rol esenţial în
"asigurarea Protecţiei sociale. Unii autori au definit statul contemporan, chiar ca un "stat social", "stat
asistenţial", care are îndatoriri majore în: combaterea şomajului; combaterea poluării; combaterea crimei
organizate.Se înţelege că pentru atingerea acestor obiective, statul trebuie să dispună de importante mijloace
financiare, motiv pentru care, în cele mai multe
11.Caracteristica generală a funcțiilor de bază ale statului R.Moldova.
ART.1 alin.3 Constitutie statueaza ca – RM este un stat de drept, democratic. Stat de drept si democratic nu
reflecta o realitateobiectiva ci trebuie si se poate de interpretat ca obiective strategice spre care tinde statul
nostru. Prin urmare aceste dispozitiiconstituie scopul suprem al statului moldovenesc.Realitatea obiectiva ne
determina sa evidentiem si alte scopuri printre care – consolidarea statalitatii RM – fundamentarea bazelor
legale de functionarea a statului. Pentru atingerea obiectivelor sau scopurilor evidentiate se impune
antrenarea intregii societati intr-o activitate de perspectiva prin avansarea unor sarcini economice ,
politice,sociale , ideologice.Sarcina economica principala in RM este conform art.126Constituite alin.(1)-
Economia RM este o economie de piata , deorientare sociala bazata pe proprietatea privata si publica,
antrenate in concurenta libera. Sarcina politica principala este determinatade realitatea cu care se confrunta
statul nostru. Sarcina sociala principala este stipulata in art.47 alin1Constitutie- stat treb sa ia masuri  p/u ca
fiecare cetatean sa duca un mod de trai decent , care sa-i asigure sanatatea si bunastarea familiei sale
cuprinzind hrana, locuinta,ingrijirea medical precum si serviciile necesare. Sarcina ideologica consta in
recunoasterea reala si nu formala a demnitatii umane , arespectarii dr-lor omului
etc.Pentru indeplinirea acestor sarcini statul trebuie sa desfasoare activitate eficienta in diverse domenii. Aces
te activitatimultilaterale ii sunt subordonate functiile statului.Functiile interne ale statului sunt- f-tia
economico-organizatorica, f-tia educativ-culturala, f-tia de mentinere a ordinii legale insocietate, -f-tia de
respectare a dr-lor si lib-lor fundamentale ale om. Functiile externe ale statului sunt- f-tia de aparare a stat, f-
tia dementinere a pacii mondiale, f-tia de colaborare si consolidare cu statele lumii, f-tia de integrare
europeana si mondialaFunctiile dreptului sint directiile fundamentale de activitate a dreptului in ansamblu si a
elementelor sale constitutive in vederea realizariiscopului propus pentru asigurarea unui echilibru dintre
interesele personale si cele generale din care sa rezulte armonia sociala si triumfulordinii si
justitiei.Consideram ca la functiile principale ale dreptului se atribuie urmatoarele:Functia de
institutionalizare juridica a organizarii social-
politiceSe manifesta prin faptul ca dreptul, prin normele sale, reglementeaza organizarea autoritatilor publice 
ale statului, atributiile lor,coraportul autoritatilor publice, modalitatea de exercitare a celor trei puteri dintr-un
stat: puterilor legislativa, executiva si judecatoreasca.Insemnatatea acestei functii rezulta si din faptul ca prin
intermediul dreptului sint consfintite principiile care guverneaza organizarea politico-etatica a Republicii
Moldova, cum ar fi: Suveranitatea poporului; exercitarea suveranitatii poporului prin reprezentantii sai si prin
referendum; pluralismul politic; principiul separatiei puterilor in stat; principiul autonomiei locale si al
descentralizarii; orientareaintregului proces de organizare politico-etatica in directia atingerii scopurilor ce
reies din interpretarea Constitutiei Republicii Moldovasi a documentelor politico-ideologice care au stat la
baza adoptarii ei; principiul statului de drept.Functia de conservare, aparare si garantare a valorilor
fundamentale ale societatii  Abordarea dreptului prin prisma valorilor inseamna a scoate in evidenta acele
valori pe care societatea data le promoveaza, le ia subcontrolul sau strict pentru a fi promovate. Nu putem
trece cu vederea nici faptul ca Constitutia Republicii Moldova, de asemenea, evidentiaza o serie de valori,
ridicindu-le la rang de valori supreme. Astfel, alin. (3) al art. l al Constitutiei proclama: „Republica Moldova
este un stat de drept, democratic, in care demnitateaomului, drepturile si libertatile lui, libera dezvoltare
a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme si sint  garantate"
Functia normative Aceasta functie deriva din necesitatea subordonarii actiunilor individuale fata
de conduita tip prescrisa prin normele juridice. Subliniind prin normele juridice modalitatea de comportare a
organelor statului, organizatiilor obstesti, a cetatenilor, statul, in acelasi timp, verifica in cemasura acest
comportament prescris se realizeaza in practica. E important ca normativi tatea juridica sa fie completata
cu normativitatea sociala.Functia informative Reflectind realitatea in normele juridice se acumuleaza
cunostinte despre viata multilaterala a societatii, despre problemele stringente alesocietatii.Dreptul
concentreaza in sine schimbarile ce au loc in societate. Tinind cont de normele juridice in vigoare, putem
trage concluzii pentrua aprecia principiile orinduirii sociale si de stat, structura politica a societatii, caracterul
relatiilor economice, nivelul de democratizare asocietatii etc. Ca urmare, din normele juridice putem culege o
 informatie ampla despre societatea data la acea sau alta etapa de dezvoltare.Functia educative Adoptind
normele juridice statul, asigura cadrul organizatoric necesar activitatii spirituale si pune la dispozitia
oamenilor o serie demijloace culturale si spirituale prin intermediul carora se realizeaza educatia. Dreptul,
prin normele sale, ocroteste valorile spirituale siculturale care sint legate nemijlocit de functionarea normala a
mecanismelor sociale.

12.Noțiunea de putere.Puterea socială,puterea politică și puterea de stat.Notiunea de putere In sens sociologic si

aparent tautologic, puterea desemneaza ansamblul sau sistemul relatiilor de putere constituite intr-o societate
istoriceste determinata, exprimand autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru
realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivitatii sau impus acestora de catre cei care exercita
puterea.Aceasta definitie implica urmatoarele precizari:a)Puterea nu este o simpla posibilitate a omului in raport cu
lumea exterioara lui, ea nu este o simpla relatie intre om si om, intre om si un obiect sau fenomen. b)Autoritatea
exprima atat ideea de forta, puterea de a comanda, de a dispune si de a impune;c)Puterea este un fenomen relational:
dezvaluirea esentei puterii nu este posibila daca facem abstractie de subiectul puterii;d) Scopul puterii poate fi
deliberat, asumat de catre cei asupra carora se exercita puterea sau dimpotriva, unul impus, resimtit ca presiune
exterioara, ca forma alienata a idealului social.Notiune de putere politica. Orice fapt social poate dobandi
semnificatie politica. Fenomenul politic

este o calitate care poate fi atasat oricarui fapt social, daca inlauntrul universului 
social dat acel fapt poate fi interpretat ca fiind politic. Aceasta nu inseamna,  
bineinteles, ca totul este de domeniul politicului; inseamna, insa, ca totul este 
susceptibil de politizare. Calitatea politica este deci acea dimensiune care se 
ataseaza oricaror fapte, acte sau situatii in masura in care prin aceasta, se exprima 
existenta unui grup uman, relatiile de autoritate si de conformitate stabilite in 
vederea unui scop comun. Puterea de stat este o putere politica
Este o caracteristica a puterii de stat argumentata in mod diferit in 
gandirea marxista fata de cea nemarxista. Pentru Marx si discipolii sai, esenta 
politicii trebuie cautata in lupta de clasa, in doctrina lor baza economica a 
societatii determinand intreaga suprastructura, deci, si puterea de stat, care este o 
putere de clasa, apartinatoare aceleia care, fiind detinatoarea principalelor 
mijloace de productie, este, ca efect al acestui fapt, si detin puterea de stat. Deci, 
cand marxistii spun ca puterea de stat este o putere politica, se refera la caracterul 
ei de clasa, la faptul ca ea apartine numai unei clase si este utilizata in general 
pentru realizarea unor interese specifice, pentru atingerea unor scopuri legate de 
menirea istorica a unei clase.

13.Conceptul Formei statului.  organizare a puterii de stat, la metodele de activitate etc.Dacă cercetarea esenţei
statului şi a tipului istoric de stat ne dă răspunsul la intrebarea in mina cui se află puterea publică, in slujba căror
grupuri sociale acţionează statul, examinarea formei de stat răspunde la o altă intrebare şi anume, in ce fel şi in ce
mod deţinătorii puterii publice conduc cu statul, cum se infăţişează acesta. Problematica formei de stat a preocupat
gindirea politico-juridică incă de la primele existenţe statale, avindu-se in vedere ca ea trebuie să rezolve anumite
sarcini practice, să explice şi să dea soluţii. Criteriile pentru determinarea formei de stat, utilizate de cei doi mari
ginditori, sint in general criterii etice. După Platon (427 - 347 i. e. n.) corespunzător trăsăturilor de caracter ale
omului, există şi cele trei forme principale ale formei de stat şi anume: - inţelepciunii umane ii corespunde
monarhia;- curajului - aristocraţia militară;- modestiei - o formă de compromis, cu participarea maselor populare.
Toate formele de stat se impart:a) in juste (ideale);b) şi injuste (rele).Printre formele de stat juste erau socotite:-
aristocraţia;- monarhia aristocratică.Printre formele de stat injuste erau socotite:a) timocraţiab) oligarhiac)
democraţiad) tirania.Forma de stat exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a
acestui conţinut. Deci organizarea puterii de stat - forma de stat in sensul larg al noţiunii -se manifestă sub trei
aspecte:a) forma de guvernămint;b) structura de stat;c) regimul politic.

14.Forma de guvernamînt:concept,varietati. Forma de guvernămint constituie aspectul cel mai pregnant al statului,
exercitarea puterii prin intermediul acestor organe şi impărţirea competenţei intre ele.Prin forma de guvernămint se
inţelege modul de organizare a puterii supreme de stat,competenţa organelor supreme ale putem de stat, caracterul
 autorităţii pe care ele o exercită asupra populaţie. Această formă ne arată cine se află in fruntea statului, cum este
organizată instituţia şefului statului, dacă este eligibilă sau nu, dacă are o putere limitată sau nu etc. Cea mai generală
clasificare a formelor de stat din punctul de vedere al guvernămintului este clasificarea in republici şi monarhii. După
cum am spus mai sus, teoria formei de guvernămint este foarte veche. Aristotel impărţea formele de guvernămint in:
a) monarhie (care degenerează in tiranie); b) aristocraţie (care degenerează in oligarhie); c) democraţie (care
degenerează in demagogie).După cum vedem, nici una dintre aceste forme nu este perfectă, intrucrt fiecare
degenereazăin contrariul său. De aceea ele au fost socotite doar tolerabile. Problematica formei de stat se afl ă şi in
prezent in dezbaterea politologică, sociologică,juridică.Deci, potrivit criteriilor ce stau la baza deţinerii formei de
guvernămint, după cum s-a spus mai sus, aceasta se divide in republică şi monarhie.Republica , este forma de
guvernămint, in care puterea supremă aparţine unui organ ales pe un timp limitat Persoanele, care compun organul
suprem al puterii de stat sint responsabile juridiceşte pentru activitatea lor. Şeful statului in republică este ales in
statele contemporane, preşedintele republicii, sau organul colectiv -parlamentul, consiliulde stat etc. se aleg pe un
timp limitat (4 sau 5 ani). De aici republicile pot fi prezidenţiale sau parlamentare. Monarhia este o asemenea formă
de guvernămint, in care şeful statului este stabilit pe calea succesiunii (nu este ales) - regii, spunea Licurg, nu pot fi
aleşi deoarece ei trebuie să fie din neamul care se trage din Hercule! Monarhul, avind diferite denumiri - rege,
impărat, ţar, sultan, faraon, şah, emir etc. – de regulă nu este responsabil juridiceşte şi nu poate fi schimbat fără voia
lui. Cuvintul monarh (de la grecescul "monos"), desemnează puterea unei singure persoane. Dar această putere, sfera
ei de intindere, variază de la o monarhie la alta. Astfel, monarhia poate fi nelimitată, cind monarhul este unicul organ
suprem de stat cum este cazul despoţiilor orientale sau al monarhiei absolute medievale. Ea poate fi limitată, cind
alături de monarh există şi alte organe aleputerii de stat, care ingrădesc mai mult sau mai puţin autoritatea
monarhului.

15.Structura de stat:concept,varietati. Forma de organizare (structura de stat) inseamnă impărţirea internă a statului
in unităţi administrativ-teritoriale sau in părţi politice autonome şi raporturile dintre stat, considerat ca intreg, şi
părţile sale componente. Din acest punct de vedere statele se impart in:a) state simple sau unitare;b) state compuse
sau federative.A. Statul simplu sau unitar este forma cea mai răspindită a structurii de stat. In aşa state există un
singur parlament, un singur guvern, o singură constituţie şi o singură cetăţenie. impărţirea internă a statului se face in
acest caz in unităţi administrativ-teritoriale.B. In statele compuse (federative) există mai multe rinduri de organe
legislative, executive şi judecătoreşti - federale şi ale statelor federale, mai multe constituţii, iar impărţirea internă
este făcută in părţi politice autonome, sau componente ale federaţiei. Se disting diferite feluri ale structurilor de stat
dintre care cele mai cunoscute sint: a) federaţia; b) confederaţia. De regulă, este dificil de făcut o delimitare netă intre
formele federative şi confederative: prin federaţie se inţelege statul unional, iar prin confederaţie -uniunea statelor.
Forma federativă presupune de regulă, trecerea celor mai importante funcţii asupra organelor intregii federaţii
(statului federal), existenţa a cel puţin două rinduri de organe supreme ale puterii, administraţiei de stat şi justiţiei o
dublă legislaţie, legislaţia intregii federaţii şi legislaţia fiecărei formaţiuni statale - membri ai federaţiei, două
cetăţenii etc.Confederaţia ca formă de structură este o uniune de state fără o legătură atit de strinsă,fiecare pastrindu-
şi suveranitatea integrală, uniune creată pentru anumite scopuri comune ale statelor membre, militare, diplomatice,
economice.

16.Regimul politic:concept,varietati. Regimul politic, a treia parte, componentă a formei statului reprezintă
ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii, cu referire imediată la raporturile dintre stat şi indivizi,
la modul concret in care un stat asigură şi garantează, drepturile subiective. Cea mai generală clasificare a
regimurilor politice este clasificarea in a) regimuri autocratice; b) regimuri democratice.A. Regimul autocratic se
caracterizează prin inexistenţa atit a condiţiilor juridice formale cit şi a condiţiilor reale pentru manifestarea voinţei
poporului. Masele populare nu au nici o posibilitate să determine sau să influenţeze politica internă şi externă a
statului. Puterea de stat este exercitată in interesul unor grupuri de persoane, de o persoană sau un grup de persoane
prin metode dictatoriale, brutale, prin folosirea terorii poliţieneşti, prin negarea drepturilor şi libertăţilor individuale,
in măsură in care acestea sint prevăzute in legislaţia statului respectiv. sint cunoscute sub forma regimurilor
dictatoriale fasciste, profasciste, militaro-fasciste etc. B. Regimul politic democratic, presupune existenţa unor
condiţii care să facă posibilă participarea maselor de cetăţeni la viaţa politică, influenţarea politicii interne şi externe
a statului, exercitarea unui control asupra modului in care organele de stat indeplinesc voinţa lor. Regimurile
democratice, se pot impărţi după criteriul democraţiei directe sau indirecte. in regimurile de democraţie directă,
poporul exercită nemijlocit puterea de stat, in timp ce in regimurile politice de democraţie indirectă, conducerea de
stat se realizează prin reprezentanţi, prin organele alese. In concluzie putem menţiona faptul că statul imbracă
 diferite forme nu este intimplător. Asupra formei statului au o influenţă determinantă anumiţi factori care
condiţionează o anumită formă de stat; baza economică a societăţii respective, raportul de forţe pe plan internaţional
şi, de asemenea, specificul naţional ca şi tradiţiile unui popor. Fiecare din aceşti factori nu acţionează izolat ci
cumulativ, contribuind in comun la procesul general de structurare şi organizare a puterii de stat.

17.Mecanismul statului:concept,principii,structura. Elementul de baza al mecanismului il constituie organul de

stat. Fiecare organ işi are competenţa sa, exprimată in totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu care este investit in
vederea indeplinirii atribuţiilor sale. Aceste drepturi şi obligaţii, inscrise in legi, alcătuiesc statutul juridic respectiv.
Totalitatea organelor de stat legate intre ele, in cadrul unui sistem, cu o structură proprie, formează mecanismul sau
aparatul de stat, Potrivit criteriilor ce stau la baza separaţiei puterilor, se poate vorbi despre: - organe de stat
legislative; - organe de stat executive;- organe de stat judecătoreşti.Fiecare categorie de organe aduce la indeplinire o
anumită formă de activitate in temeiul competenţii ce-i este rezervat prin lege. Actele acestor organe pot fi realizate
in caz de nevoie prin constringere. Luind in consideraţie clasificarea susnumită a organelor de stat, activitatea lor cea
mai generală se manifestă sub următoarele aspecte:a) organele de stat legislative - activitatea de legiferare şi in
general de conducere supremă, in cadrul căreia sint elaborate cele mai importante acte de stat, cum sint legile, in care
este concretizată politica internă şi externă a statului; b) organele de stat executive - activitatea executiv-dispozitivă
sau administrativă, care organizează traducerea in viaţă in mod nemijlocit a sarcinilor statului pe baza legilor; c)
organele de stat judecătoreşti - activitatea jurisdicţională, care are menirea de a aplicalegile in forma judecăţii in
cazul incălcării lor sau a existenţei unui litigiu.

18.Statul la inceputul mileniului III:Criza functionala a statului;Statul providenta;Efectele globalizarii-

negarea statelor.STATUL LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI III - Are loc o aprigã dezbatere despre actuala crizã a
statului si dreptului.Cu mai bine de 500 de ani înainte de Hristos, în Atena anticã, se crea un model de stat de drept, o
democratie care îsi propunea sã functioneze pe urmãtoarele coordonate:– egalitatea în fata legii;– libertatea de
opinie; – manifestarea pluralismului;– o artă a politicului, a compromisului ambiţiilor rivale.Acest model de stat nu a
rezistat, decât un secol. Societăţile, în evoluţia lor, au impus, sub presiunea realităţilor sociale, restrângeri ale rolului
STATULUI.Mai întâi a fost vorba de o diminuare semnificativă a rolului IDEOLOGIC al statului, care, nefiind în
stare să convingă asupra necesităţii menţinerii puterii sale, a cedat în favoarea creşterii rolului PIEŢII, care scade din
rolul de control al statului asupra societăţii.A urmat, inevitabil, criza FUNCŢIONALĂ a statului, care s-a văzut în
situaţia de a-şi asuma prea multe sarcini nemai având la dispoziţie mijloacele concrete de rezolvare a acestora.Criza
s-a adâncit în epoca globalizării, când societăţile transna-ţionale ignoră suveranitatea statelor.S-au experimentat, în
ultima perioadă, mai multe modele de stat: cel liberal, cel social-democrat, cel conservator.Se doreşte realizarea a
două obiective:– protecţia indivizilor şi– coeziunea socială.Statul-providenţă îşi propune să se întemeieze pe
concepţia justiţiei sociale, care ar însemna redistribuirea bogăţiei comune în scopul asigurării bunăstării materiale şi
intelectuale a cetăţenilor săi.Acest tip de democraţie modernă are ca obiectiv înfăptuirea unei egalităţi reale a
indivizilor, ignorând faptul că prin natura lor oamenii nu sunt egali. Conceptul de suveranitate este astãzi atacat,
contestat si erodat.Impactul globalizãrii duce la diminuarea semnificativã a rolului statelor nationale.Astãzi, multe
din pârghiile clasice ale politicilor economice nu mai functioneazã: capitalul nu mai are domiciliul fix, iar fluxurile
financiare au iesit de sub controlul guvernelor nationale.O altã caracteristicã se referã la influenta crescândã a
organizatiilor supranationale (Banca Mondialã, Fondul Monetar International, NATO etc.) care dicteazã politicile pe
care statele nationale trebuie sã le adopte.Practic statul nu mai controleazã economia si finantele; aceste douã
importante componente sunt scoase din zona politicului, a zonei de decizie fundamentalã, globalizãrii ar fi
continuarea declinului influentei politice si al puterii de negociere economicã a fortei de muncã
organizate.Globalizarea conduce inevitabil la slãbirea capacitãtii statelor nationale de a-si impune propriile obiective
de reglementare, la scã-derea puterilor lor disciplinare.

19.Conceptii despre rolul statului in epoca globalizarii:Conceptia lui Francis Fucuiama(“Constructia statelor”-
2004);Conceptia lui Benjamin Barber Francis Fukuyama a devenit cunoscut prin articolul său The End of
History?, publicat în ziarul american „The National Interest” în vara anului 1989. El milita pentru „idealul
democraţiei liberale”, considerând că problemele actuale sunt grave, dar „nu sunt nerezolvabile pe baza principiilor
liberale”. Cât priveşte „sfârşitul istoriei”, era vorba de una dintre interogaţiile lui Hegel, la care Fukuyama căuta un
nou răspuns. Concepţia şi-a dezvoltat-o apoi în Sfârşitul istoriei şi ultimul om(şi ediţia engleză,şi traducerea
romineasca 1992).Opinind pentru Revolutia liberala mondiala,autorul cauta antecedentele atit pentru batrinetea
omenirii cit si pentru statul universal si omogen.El se opreste la interesele nationale si isi recapituleaza viziunea
 increzatoare in mersul omenirii Catre o omenire pasnica.Acestui punct de vedere universalist ,de esenta liberala si de
natura optimista – dar care sa dovedit in curind ,grevat de accente utopice – i se opun previziunile,mai degraba
pesimiste ale lui.Globalizarea include o logică neo-liberală a omogenităţii pieţei şi bunurilor, hibridizare, dar şi
conflicte între corporaţii, naţiuni şi culturi, Benjamin Barber, în lucrarea sa “McWorld vs. Jihad”, reuşind să
surprindă atât elementele omogenizante, cât şi cele conflictuale ale acestui fenomen. Barber divide lumea în forţele
globalizării, moderne, omogene, occidentalizate, seculare, controlate de corporaţii multinaţionale, opuse forţelor pre-
moderne, fundamentaliste, tribale, care au declanşat “Jihad”-ul împotriva Occidentului şi modernităţii.Conform
acestuia, dualismul globalizare-fundamentalism este cel mai bine exprimat de gruparea fundamentalist-islamică Al-
Qaeda, care reprezintă simbolul negativ al globalizării şi al folosirii deviate a tehnologiei, imaginea în oglindă a
“McWorld”, care luptă pentru a-şi impune propria ideologie şi interpretare a tradiţiilor, dorind să creeze o lume a sa.
Aşa cum Al-Qaeda visează să impună în lume un Islam radical, pre-modern, distrugând civilizaţia infidelă a
Occidentului, la fel McDonald’s încearcă să distrugă obiceiurile locale şi tradiţionale culinare şi să le înlocuiască cu
un meniu global şi universal.Modelul lui Barber reprezintă o simplificare vulgară a fragmentărilor lumii în civilizaţii
şi a conflictelor dintre acestea fără a pretinde că exprimă contradicţiile dintre Occident şi “Jihad”, subliniind însă
paradoxurile şi limitele unei globalizări a conflictelor, în opoziţie cu dualitatea armonizantă a lui Thomas Friedman,
care sugerează că modernismul capitalist şi valorile tradiţionale ale unei civilizaţii sunt părţi integrante ale
globalizării. Sintetic vorbind, Friedman face o apologie a victoriei capitalismului şi globalizării, în vreme ce Barber
subliniază contradicţiile şi tensiunile dintre capitalism şi democraţie în cadrul Noii (Dez)ordini Mondiale, atât prin
opoziţia antidemocratică a “Jihad”-ului, cât şi prin asaltul mondial al lui “McWorld”

20.Conceptul sistemului politic al societatii.Elementele de baza ale sistemului politic al societatii si

interactiunea lor. Societatea este un sistem social global, deoarece omul, ca element fundamental al societatii, este
în primul rând o fiinta sociala, care comunicasi intra în relatii interumane cu semenii sai: fie printr-un cadru organizat
caruia indivizii îi apartin prin nastere, cum sunt comunitatile umane familia, etnia, poporul, natiunea); fie prin
activitati comune în cadrul unor grupuri sociale (muncitori, tarani, intelectuali, patroni, angajati, liber profesionisti),
fie prin libera adeziune la diferitele organizatii politice. Sistemul politic reprezinta, asadar, un subsistem al sistemului
social global care cuprinde relatiile politice, institutiile politice si conceptiile politice, sistemul care asigura
organizarea si conducerea de ansamblu a societatii, functionalitatea ei. Componentele sale:a) Relatiile politice
constituie acea parte a relatiilor sociale în care indivizii, grupurile sociale si comunitatile umane intra deliberat pentru
a se implica în organizarea si conducerea societatii în ansamblul ei. Relatiile politice sunt între partide, între diferite
institutii politice, care exprima vointa si interesele diferitelor grupuri de cetateni privind organizarea si conducerea
societatii; relatii între cetateni si puterea de stat; relatii între partide si stat, care sunt de guvernamânt sau de opozitie;
relatii între state etc. În general, relatiile politice, deci si institutiile politice prin care acestea se materializeaza, sunt
în raport direct cu gradul de cultura si constiinta politica a cetatenilor. indicând gradul de organizare politica a
societatii la un moment dat. Principala si cea mai veche institutie politica este statul cu întreg ansamblul
componentelor sale, existând, de asemenea, partidele politice, grupurile de presiune etc. Institutiile politice, atât pe
plan mondial cât si pe plan international, se pot afla în relatii de alianta sau opozitie. c) Conceptiile politice , o alta
componenta a sistemului politic, constituie reflectarea în viata spirituala a modului de organizare si conducere a
societatii. Elementul esential al conceptiilor politice îl constituie doctrinele politice. Doctrinele politice exprima o
anumita conceptie de organizare si conducere a societatii, pe baza unui principiu sau unghi de vedere propriu
precum: democratic, dictatorial, conservator, liberal, socialist, social democrat, tehnocrat etc. 21.Aparitia si evolutia
istorica a dreptului.Caile de aparitie a dreptului.

21.Aparitia si evolutia istorica a dreptului.Caile de aparitie a dreptului. Realitatea istorica arata,ca dreptul este un
drept social inerent societatii omenesti.Romanii au explicat aceasta realitate prin adaugarea:ubi societas,ubi ius.
Filosoful german Helmut Coiny-dreptul apare atunci cind omul nu mai este subordonat normelor stabilite de
familie,clan,trib,cind personalitatea iese la suprafata,cind relatia de singe pierde autoritatea.Cercetarile efectuate de
antropologi spun ca in aceste comunitati raporturile membrilor erau reflectate in norme sociale-tabuuri-se interzice
incestul frate-sora,incestul cu mama si se pedepsea raportul intim intre tata-fiica.Modalitatea de razbunare se bazeaza
pe conceptul egalitatii-lege talionului-razbunare cu aceeasi arma si in aaceeasi parte a corpului,razbunarea singelui a
fost inlocuita cu expulzarea din trib.Procesul aparitiei dreptului este analogic cu cel de aparitie a statului,normele
juridice apar pe 2cai:1.o serie de norme de conduita vechi adaugindu-se elemente sanctionate si transformate in
norme juridice ,2 se creeaza reguli de drept noi,elaborate de noua putere.Se creeaza reguli de a supravetui in
permanetul razboi al tuturor contra fiecaruia. Premisele sociale şi economice de apariţie a statului şi dreptului în
 doctrina contemporană.Statul şi dreptul fac parte din fenomenele sociale a căror existenţă se limitează la o anumită
perioadă de dezvoltare a societăţii, prima formă de conveţuire a oamenilor a fost hoarda-reprezentă un grup de
indivizi, reuniţi fără nici o regulă fixă, stabilă. Mijloacele de existenţă le obţineau din vănătoare pescuit, cules etc.
Însă mai tîrziu, acest regim se schimbă, se construiesc primele locuinţe, apare agricultura. Primele comunităţi umane
au fost organizate sub forma unor ginţi, triburi pe baza legăturilor de rudenie, de sînge. Ginta e o uniune de oameni
bazată pe rudenia de sînge, oameni legaţi prin munca colectivă, comunitatea limbii moravurilor, tradiţilor. Triburile -
o uniune a cîtorva ginţi şi constituie o comunitate etnică de organizare socială a mai multor ginţi sau familii înrudite.
Acest mod de organizare a societăţii era determinat şi de stadiul de dezvoltare economică. Nu apăruse agricultura şi
meşteşugurile principala îndeletnicire fiind vînătoarea, pescuitul, culesul etc. Cu timpul, datorită dezvoltării
condiţiilor de trai, în rîndurile colectivităţilor primitive apar diferenţieri. În fruntea acestor colectivităţi apare cîte un
conducător pe lîngă care funcţiona sfatul bătrînilor. Originea şi dimensiunea istorică a dreptului.Realitatea istorică
arată, că dreptul este un drept social inerent societăţii omeneşti. Romanii au explicat această realitate prin adăugarea:
ubi societas, ubi ius. Studiul societăţilor arhaice relevă că diferitele forme de reglementare în societăţile arhaice
(obiceiuri, morală, religie, drept) nu erau în mod necesar de la început. Susţineau ideea că dreptul apare paralel cu
statul la o anumită treaptă de dezvoltate a omenirii. Relaţiile sociale din această perioadă sînt reglementate de
anumite regului de conveţuire socială: obiceiuri, prescripţii religioase. Unii autori arată că dreptul apare atinci cînd
oamenii dintr-un grup social înceap să regleze raporturile dintre ei printr-un echilibru de avantaje şi dezavantaje
(echilibru în produsele de schimb, daune şi reparaţii, răul pricinuit de pedeapsă).Însă filosoful german Helmut Coiny-
dreptul apare atunci cînd omul nu mai este subordonat normelor stabilite de familie, clan, trib, cînd personalitatea
iese la suprafaţă, cînd relaţia de sînge pierde autoritatea. Cercetările efectuate de antropologi spun că în aceste
comunităţi raporturile membrilor erau reflectate în norme sociale-tabuuri-se interzice incestul frate-soră, incestul cu
mama şi se pedepsea raportul intim tată-fiică.Modalitatea de răzbunare se bazează pe conceptul egalităţii-legea
talionului-răzbunare cu aceiaş armă şi în aceiaşi partea corpului, răzbunarea sîngelui a fost înlocuită cu expulzarea
din trib. Procesul apariţiei dreptului este analogic cu cel deapariţie a statului, normele juridice apar pe două căi: 1.o
serie de norme de conduită vechi adăugîndu-li-se elemente sancţionate şi transformate în norme juridice.2.se creează
regului de drept noi,elaboratede noua putere.Se creează reguli dea supravieţui în permanentul război al tuturor contra
fiecăruia.

22.Conceptul dreptului ca fenomen social.Explicatii terminologice. Dreptul, ca întreaga componenţă juridică a

vieţii sociale, este un fenomen deosebit de complex, a cărui cunoaştere presupune o cercetare aprofundată a
legităţilor obiective a existenţei sale, a dinamicii sale, a factorilor care-l configurează şi valorilor pe care le
promovează.Să începem cu unele explicaţii terminologice. Cuvîntul drept este folosit în mai multe accepţiuni şi
derivă de la latinescul directus, luat în sens metaforic (directus - de la dirijo), care înseamnă "drept" - orizontal sau
vertical, de-a dreptul, direct, linie dreaptă, adică o regulă de conduită fără specificarea conţinutului.În limba latină,
însă, cuvîntul care corespundea cuvîntului drept era ius (drept, dreptate, legi).Într-un prim sens, cuvîntul drept
semnifică ştiinţa dreptului - ansamblul de idei, care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi
gîndit.Dreptul nu este numai ştiinţa, el este, în egală măsură, tehnică, artă. Dreptul ca ansamblu de norme care
organizează viaţa în comun, este o tehnică a convieţuirii umane, destinată să disciplineze comerţul uman şi să apere
societatea de excese.Dimensiunea socială a dreptului.Realitatea juridică şi componentele ei.Dreptul e sistemul
normelor de conduită elaborate sau recunoscute de puterea de stat care orientează comportamentul uman în
conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice, respectarea obligatorie
a cărora este asigurată de forţa de constrîngere a statului. Dreptul este un produs complex al societăţii. Normele sale
intervin în procesul productiv, stabilind reguli generale pentru actul zilnic repetat al producerii, repartiţiei şi
schimbului de produse şi activităţi.Libertatea omului este deplină numai în măsura în care nu se stîngeneşte libertatea
celorlalţi. Drepturile omului nu pot prinde contur, nu pot deveni realităţi decît în cadrul unei interacţiuni bazate pe
coexistenţa libertăţilor, şi nu pe afirmarea brutală şi păgubitoare pentru semenii a unor drepturi şi interese personale.
Superioritatea reflectării în drept a corelaţiei necesare între drepturi şi îndatoriri precum şi nobleţea actului de justiţie
alcătuiesc coordonatele care marchează decesiv dimensiunea socială a dreptului. „Legile sînt matca şi mama
noastră”-afirmă D.Cantemir, subliniid prin aceasta poziţia dreptului în societatea civilizată, ca nucleu al ordinii
sociale şi condiţiei a bunei derulări a raporturilor umane. În general, ştiinţele sociale privesc societatea ca un sistem
dinamic, evolutiv capabil să parcurgă stări directe, şi este înzestrat cu capacitatea autoreproducerii lărgite. Realitatea
juridică este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în condiţii istorice determinate. Realitatea juridică sau
 juridicul este uneori denumită sistem juridic sau suprastructură juridică. Realitatea juridică are un conţinut bogat în
care este cuprins dreptul ca fenomen normativ.

23.Esenta dreptului,semnele lui specifice.Definitia generala a dreptului. Noţiuni terminologice şi trăsăturile

fundamentale ale dreptului.Problemele definiţiei dreptului. Cuvîntul „drept” derivă de la latinescul „directum-
directus”.Directus de la dirigo, care înseamnă drept-orizontal sau vertical, de-a dreptul, direct. În limba latină
cuvîntul care corespunde substantivului „drept” era „ius”-drept, dreptate. Cuvîntul e întîlnit în alte limbi cu aceeaşi
semnificaţie: droit-la francezi, right-englezi. Dreptul în sens etimologic al termenului, înseamnă ceea ce e conform
cu regula. TGD sudiind fenomenul dreptului, are sarcina majoră să prezinte definiţia dreptului. O asemenea definiţie
trebuie să cuprindă: esenţa, originea, funcţii, trăsăturile caracteristice ale dreptului. Asupra conceptului de drept s-au
statornicit 3 sensuri: 1.Drept obiectiv-ansamblul de reguli de conduită care într-o societate organizată guvernează
raporturile dintre oameni şi sînt impuse în caz de necesitate cu ajutorul forţei de constrîngere. 2.Drept subiectiv-e
prerogativa pe care dr. Obiectiv o recunoaşte unui individ şi de care acesta se poate prevala în raporturile sale cu alţi
oameni sub protecţia puterii publice. 3 ştiinţa dreptului-are ca obiect cercetarea normelor şi raporturilor juridice,
cercetarea izvoarelor dreptului, elaborarea, aplicarea şi cercetarea dreptului. O serie de autori clasifică definiţiile
dreptului după 4 criterii:1 defineşte dreptul după ideea de drept sau just, din punct de vedere al conţinutului; 2
defineşte dreptul după izvoare; 3defineşte dreptul după forma pe care o îmbracă normele juridice; 4dreptul după
caracterul normativist. Între cele mai cunoscute şi frecvent evocate definiţii ale dreptului din antichitatea greco-
romană se înscriu cele ale jurisconsulţilor romani Celsius şi Ulpian. "Jus est boni et aequi", adică dreptul este arta
binelui şi echităţii, spune Celsius, iar Ulpian îl defineşte aşa cum am văzut prin cele trei precepte fundamentale, care
stau de alt fel şi la baza definirii conceptului de justiţie.Problemele esenţei conţinutului şi forma dreptului în ştiinţa
contemporană.Pentru înţelegerea mai profundă a rolului dreptului în sistemul reglementării normative a relaţilor
sociale, e necesar să se cunoască esenţa,conţinutul şi forma dreptului. Esenţa dreptului e voinţa generală,oficializată-
adică voinţa juridică exprimată în legi şi apărată de stat-care trebuie privită ca o unitate de momente sociale şi
psihologice.Voinţa juridică se numără printre elementele componente ale conştiinţei juridice.În drept rolul voinţei are
o dublă semnificaţie:1.rolul voinţei generale,a agrupurilor sociale sau a întregii societăţi,determinată de anumite
interese şi care tinde să se oficializeze prin intermediul activităţii statale;2.voinţa individuală,care se manifestă în
procesul aplicării dreptului.Omul acţionează într-un mediu social şi natural determinat,iar în acest mediu,dreptul
programează libertatea sa de acţiune,fiind de regulă stabilit pe cale oficială sau desprins printr-o îndelungată
convieţuire,etaloane de conduită.Presiunea legilor sociale determină o încorsetare a libertăţii absolute de manifestare
a omului,statornicindu-i anumite praguri,o anumită limită de comportament.Aceste caracteristice alcătuiesc substanţa
dreptului,calitatea sa esenţială,fiind întîlnite în orice sistem juridic.Dreptul nu poate rămîne doar în stare de
voinţă.Raţiunea are legături cu interesele fundamentale ale oamenilor şi ale structurilor sociale de bază,imprimă
dreptului trăsături de eficienţă mult mai pronunţate în comparaţie cu alte seturi normative.Coţinutul dreptului îl
constituie o totalitate de elemente,care exprimă voinţa şi interesele sociale.Conţinutul dreptului îl formează sistemul
normelor juridice sau conţinutul normativ al dreptului.Vorbind de conţinut,ne referim la 2 aspecte:conţinutul
normativ şi conţinutul social.Conţinutul normativ relevă însăşi conduita sau comportamentul prescris de normele
juridice,adică ce drepturi şi obligaţii concrete au oamenii în anumite împrejurări.Conţinutul socialcaută să explicede
ce,care e motivul într-un stat,în anumite condiţii sînt prevăzute anumite reglementări.Conţinutul social al dreptului e
dat de scopu, de voinţa şi interesele pe care dreptul le exprimă şi le consacră.”Dreptul e forma în care statul îşi
organizează,prin constrîngere,asigurarea condiţiilor deviaţă ale societăţii”spunea cunoscutul jurist german Rudolif
von Jhering.Cercetarea actuală a conţinutului dreptului e puternic marcată de tendinţa explicării şi conceperii
dreptului în sensul cuprinderei factorilor complecşi-normativi şi sociali,-care poate oferi răspunsuri modului activ în
care nevoile schimbătoare ale societăţii îşi găsesc exprimare în drept.Cît priveşta forma dreptului,cercetările
ştiinţifice scot la iveală faptul că studiul conţinutului nu poate fi desprins de cel al formei sale.dreptul are o formă
internă şi una exterioară.Forma internă a dreptului e chiar interacţiunea ramurilor dreptului,gruparea normelor
juridice pe instituţii şi ramuri.Forma exterioară poate fi analizată din mai multe puncte de vedere:a)did punct de
vedere al modalităţilor de exprimare a voinţei legiuitorului-izvoarele dreptului;b)după modalităţile de sistematizare a
legislaţiei-codificări;c)după modalităţile de exprimare a normelor de drept în felurite acte ale organelor de stat-
legi,decrete,hotărîri etc.În concluzie putem spune că prin forma dreptului se are în vedere modul de exprimare
anormelor juridice. Cît priveşte forma dreptului, cercetările ştunţifice scot la iveală faptul că studiul conţinutului nu
poate fi desprins de cel al formei sale.Forma internă a dreptului este chiar interacţiunea ramurilor dreptului (sistemul
dreptului), gruparea ormelor juridice pe instituţii şi ramuri.Forma exterioara (externă) poate fi analizată din mai
 multe puncte de vedere:a) din punct de vedere al modalităţilor de exprimare a voinţei legiuitorului -izvoarele
dreptului;b) din punctul de vedere al modalităţilor de sistematizare a legislaţiei - codificări, încorporări etc.;c) din
punctul de vedere al modalităţilor de exprimare a normelor de drept în felurite acte ale organelor de stat - legi,
decrete, hotărîri etc.

24.Dreptul in sens obiectiv si dreptul in sens subiectiv.Dreptul pozitiv. Termenul de drept este folosit în două
sensuri şi anume: cel care are în vedere sau cuprinde regulile juridice de condultă sau normele juridice din societate,
denumit şi drept obiectiv şi cel prin care se are în vedere facultatea, prerogativa, îndrituirea (adică dreptul) ce
aparţine unei persoane (fizice sau juridice) în temeiul normei juridice, pe care-l denumim drept subiectiv.Calificarea
dreptului în prima sa ipostază de "obiectiv" nu vrea să însemne că acesta - adică normele juridice cuprinse, de pildă,
în legi - ar vrea o existenţă independentă de voinţă, interesul sau conştiinţa oamenilor, precum bunăoară, fenomenele
sau legile naturii. Dimpotrivă acestea exprimă, aşa cum vom vedea, voinţa şi interesele poporului sau ale unor
grupuri ori categorii sociale care sînt, însă, fixate sau obiectivate în normele juridice căpătînd astfel o existenţă
distinată, obiectivă, materializată in forma legilor sau altor acte apărate de puterea publică.Astfel bunăoară, vorbind
de dreptul Republicii Moldova, avem în vedere ansamblul normelor juridice indiferent de forma pe care au îmbrăcat-
o (legi, obiceiuri ş.a.), de-a lungul istoriei sau dintr-o anumită perioadă. Restrîngînd atenţia doar la dreptul actual,
avem conceptul de drept pozitiv care nu este altceva decît dreptul obiectiv în vigoare.Deci, totalitatea normelor
juridice în vigoare (active) dintr-un stat poartă denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabil imediat şi continuu,
obligatoriu de a fi adus la îndeplinirea printr-o forţă exterioară (coercitudinea statală).Evident că drepturile subiective
(de obicei, pentru desemnarea lor se foloseşte pluralul) sînt organic legate de dreptul obiectiv, neputînd fi concepute
fără să fie prevăzute în normele juridice. Dar şi experienţa dreptului obiectiv ar rămîne fără sens dacă prescripţiile
normelor sale nu s-ar realiza prin depturi subiective, în relaţiile interumane. Totuşi, cele două sensuri ale conceptului
de "drept" evocă două ipostaze. De asemenea, este de menţionat - aşa cum vom vedea în analiza raportului juridic -
că drepturilor subiective le corespund, în mod corelativ, obligaţiile juridice.Asupra conceptului de drept s-au
statornicit 3 sensuri: 1.Drept obiectiv-ansamblul de reguli de conduită care într-o societate organizată guvernează
raporturile dintre oameni şi sînt impuse în caz de necesitate cu ajutorul forţei de constrîngere. 2.Drept subiectiv-e
prerogativa pe care dr. Obiectiv o recunoaşte unui individ şi de care acesta se poate prevala în raporturile sale cu alţi
oameni sub protecţia puterii publice. 3 ştiinţa dreptului-are ca obiect cercetarea normelor şi raporturilor juridice,
cercetarea izvoarelor dreptului, elaborarea, aplicarea şi cercetarea dreptului

25.Corelatia stat-drept.Aspecte teoretico-metodologice a corelatiei stat-drept. Statul şi dreptul sunt 2 părţi străns
legate între ele, ale suprastructurii, sînt fenomene politice deosebite, deci, pe ele le uneşte politica, unfenomen social
mai larg. Ele au apărut odată, există, funcţionează, se dezvoltăîmpreună. Totodată, statul şi dreptul sînt fenomene
sociale diferite. Statul reprezintăorganizaţia puterii politice, exprimată în anumite organe de stat. Dreptul este
regulator al relaţiilor sociale şi e alcătuit din norme, din reguli cu caracter general. Statul şi dreptul se află în
interacţiune strînsă, şi satul depinde de drept, şidreptul depinde de stat. Dreptul este un instrument necesar în mîinele
statului. Statul nu poate exista fără drept. Cu ajutorul dreptului statul îşi înfăptuieşte funcţiile sale,impune voinţa sa
întregii societăţi. Dreptul este un mijloc de organizare a puterii destat (doar Constituţia, alte legi stau la baza formării
şi activităţii organelor de drept).La rîndul său dreptul nu poate exista fără stat, care este capabil să constrîngă pentru a
fi respectate normele juridice. Normele juridice îşi au începutul de la stat. Statul le concretizează în actele sale
individuale, le asigură prin puterea sa de contrîngere. Dependenţa dreptului de stat se exprimă şi în formele
înfăptuirii funcţiilor statului care crează dreptul, adicăinstituie, modifică, anulează normele juridice, atribuie un
caracter juridic altor normesociale (de exmplu: obiceiurile), concretizează normele juridice în actele
individuale(activitate de executare a dreptului), adoptă măsuri privind asigurarea normelor juridice (activitatea de
ocrotire a normelor juridice).

26.Functiile dreptului:notiunea si clasificarea lor. Dreptul are ca scop reglementarea relaţiilor sociale, orientarea
comporta¬mentului uman, în cadrul unor relaţii de interes major, în conformitate cu o voinţă generală.Acestui scop îi
servesc o serie de funcţii.Funcţiile dreptului stnt acele direcţii (orientări fundamentale) ale acţiunii me¬canismului
juridic la a căror realizare participă întregul sistem al dreptului (ra¬murile, instituţiile, normele dreptului) precum şi
instanţele sociale cu atribuţii în domeniul realizării dreptului (baltag )Cunoscutul sociolog american Tom Parsons,
considera că funcţia primară a dreptului este funcţia integrativă, dreptul avînd rolul de a calma elementele
po¬tenţiale de conflict şi de a unge mecanismul social.Dreptul este în această lumină un instrument al controlului
social,un instrument ce poate funcţiona în condiţii bune numai în prezenţa următoarelor premise:-existenţa
 fundamentului legitim al sistemului normativ;-existenţa modului de interpretare a normelor dreptului;-
existenfa sancţiunilor ce se aplică în cazul încălcării acestora;-existenţa unei jurisdicţii.Prezentrea analitică a
funcţiilor dreptului.a) Funcţia normativă5. Funcţia normativă a dreptului derivă din scopul su¬perior al lui şi din
faptul că, nefiind scop în sine, dreptul este destinat să asigure subordonarea acţiunilor individuale unei conduite-
tip.Această funcţie ne apare ca o funcţie de sinteză, care implică toate celelalte funcţii ale dreptului şi este strîns
legată de caracterul normativ al dreptului, de normativitatea juridică. Orice proces care apare în societate nu se poate
desfăşura anarhic, la întîmplare, ci într- un cadni organizat, normat, reglementat.b)Funcţia de conservare, apărare și
garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. Fiind mijlocul cel mai eficient de realizare a scopurilor social-
politce, dreptul exercită un rol important în conducerea societăţii. Dreptul este o tentativă de reglare a relaţiilor
sociale, avînd menirea să stabi¬lească în avalanşa de interese, adesea contradictorii, o armonie in virtutea unei idei
de valoare.c) Funcţia informativă. Funcţia informativă permite cunoaşterea societăţii, a problemelor acesteia prin
prisma normelor juridice ale dreptului.Din normele juridice putem culege o informaţie amplă despre societatea data
la acea sau alta etapa de dezvoltare.d)Funcţia educativă. Prin norme juridice, statul asigură cadrul organizatoric
necesar activităţii spirituale şi pune la dispoziţia oamenilor o serie de mijloace cul¬turale şi spirituale în a căror bază
se realizează educaţia. e)Functia preventiva a dreptului, funtia de a preveni incalcarea normelor juridice , elaboreaza
norme de prevenire a acriminalitattii s.a.

27.Doctrina statului de drept:concept si repere istorice. Statul de drept poate fi înţeles ca un concept politico-
juridic ce defineşte o formă a regimului democratic de guvernă-mînt din perspectiva raporturilor dintre stat şi drept,
dintre putere şi lege prin asigurarea domniei legii şi a drepturilor, a libertăţilor fundamentale ale omului în
exercitarea puterii. Statul de drept reflectă coexistența celor două etnității sociale distincte totodată indisolubil legate
între ele care sunt statul și dreptul a raporturilor lor reciproce manifestate ca relații dintre putere și normativitate
prima cu tendințe spre dominare și supunere, cealaltă cu cea de frînare ți ordonare relevînd această independență
Leon Duguit spunea dreptul fără forță este neputencios, dar forța fără drept este o barbarie. Ideea statului de drept
întodeauna sa sprijinit pe dualismul statului și dreptului. Trăsăturile: - presupune democratismul puterii manifestat
prin suveranitatea poporului - cere o ordine de drept în care locul suprem îl ocupă Constituţia- presupune libertatea
presei, a tuturor mass-media. Conceptul, problemele, principiile statului de drept.Statul de drept reflectă coexistenţa
celor două entităţi sociale şi indisolubil legate între ele, care sunt statul şi dreptul, a raporturilor reciproce manifestate
ca relaţii între putere şi normativitate; prima cu tendinţă spre dominare şi supunere, iar cealaltă cu cea de stopare şi
ordonare. Ideea statului de drept s-a sprijinit întotdeauna pe dualismul statului şi dreptului şi în acelaşi timp ea s-a
bazat pe viziunea filosofică despre drept ca o valoare supremă, care dispune de un conţinut propriu.Pentru existenta
statului de drept procesul de legiferare ca şi supremaţia legii este esential. Legea trebuie să fie legitimă, conformă cu
echitatea, cu principiile unanim admise de spiritul uman universal despre ideea de justiţie. Putem afirma că statul de
drept s-a creat ca o sinteză superioară a celor două componente – statul şi dreptul- , devenind o nouă entitate
caracteristică epocii moderne, în special celei contemporane, unde s-a atins o armonizare a acestor raporturi, la
stăpânirea, organizarea şi controlul puterii prin intermediul dreptului. Statul de drept, constituie o replică socială faţă
de abuzul de putere şi o soluţie viabilă pentru împiedicarea acestuia. Statul de drept revendică o ordine de drept în
care locul suprem revine Constituţiei, existând obligaţia tuturor organelor de stat, a organismelor sociale şi a
cetăţenilor să se supună legii. În cadrul acestei ordini de drept legalitatea ca respectare a normelor juridice, a
principiilor şi procedurilor prevăzute de lege se fundamentează pe legitimitate, pe respectul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor la nivelul standardelor internaţionale. Statul de drept este o concepţie a libertăţilor -
limită ale puterii, o concepţie despre democraţie şi despre rolul minimal al statului. Statul de drept luptă pentru
adevăr, pentru libertate, pentru dreptate, pentru siguranţă juridică, pentru binele public. Principiul fundamental al
teoriei statului de drept este că statul poate fi legal prin drept , adică organele şi funcţionarii statului, statul însuşi, pot
fi limitaţi, în acţiunea lor prin norme juridice, pe care nu le pot încălca fără să răspundă, adică fără să suporte
sancţiunea ce se aplică oricărui subiect de drept atunci când încalcă legea. Statul fiind singurul creator al dreptului,
dreptul în forma lui obiectivă este constituit ca factor de limitare a puterii statului.

28.Principiile fundamentale ale statului de drept. Unii consideră,că principiile se clasifică în două mari grupuri:
a)principii generale (fundamentale); b)princip.ramurale.Însă există şi alte păreri conform cărora principiile se
clasifică în trei grupuri:princip.fundamentale; princip.ramurale;princip.interramurale.Principii fundamentale se mai
numesc şi constituţionale deoarece sînt reglementate în Constituţie.Ele se dezvoltă din acele norme juridice care
reglementează relaţiile sociale de primă importanţă pentru unitatea organizată de stat.Princip.fundamentale stau la
baza princip.ramurale şi interramurale. Princip.ramurale sînt principiile propri unei singure ramure de drept.Ele sînt
 înscrise în coduri şi în alte legi.Din această categorie fac parte princip.individualizării pedepsei
penale,princip.libertăţii contractuale etc.Princip.interramurale se referă la două sau mai multe ramuri de drept,însă nu
la toate.Ex:principiul oralităţii,publicităţii în dreptul procesual penal şi civil. De aici rezultă că aceste trei grupuri de
principii se întrepătrund, se completează şi se sprijină reciproc.Princip.legalităţii sau asigurării bazelor legale de
funcţionare a statului.Acest principiu stă la baza unui stat democratic şi de drept.Caracteristica fundamentală a
statului de drept o constituie cucerirea pe cale legitimă a puterii de stat,exercitarea ei conform cerinţelor
legalităţii.Principiul libertăţii şi egalităţii Libertatea înseamnă:a)posibilitatea unei persoane de acţiona după propria
sa dorinţă.b)starea unei persoane libere,care se bucură de deplinitatea drepturilor politice şi civile în
stat.c)independenţa unui stat faţă de o putere străină.d)drepturi cetăţeneşti ;libertatea individuală-dreptul care
garantează inviolabilitatea persoanei; libertatea de conştiinţă-dreptul persoanei de a avea opinie proprie,libertatea
gîndirii,cuvîntului.Principiul responsabilităţii Cuvîntul responsabilitate presupune obligaţia de a efectua un lucru,de a
răspunde, de a da socoteală.Responsabilitatea este un fenomen social,deoarece exprimă un act de angajare a
individului în contextul relaţiilor sociale,este un fenomen social pentru determinarea unui anumit comportament al
individului faţă de alţii,faţă de societate,faţă de sine însuşi.Principiul echităţii şi justiţiei .Echitatea înseamnă
nepărtinire, dreptate şi cumpătate.În concepţia lui Aristotel sublinia valoarea unei justiţii sociale care urmăre
îndreptarea legii acolo unde nu corespundea.La romani aequitas are sens apropiat de drept.Pentru Cicero el este unul
şi acelaşi lucru,ca ius civile(dreptul egal pentru toţi cetăţenii),iar Celsius defineşte dreptul ca artă a binelui şi
echităţii.Acţiunea principiului echităţii priveşte atît activitatea legiuitorului cît şi activitatea de interpretare şi aplicare
a dreptului de către organele de care aplică legile.

29.Perspectivele edificarii statului de drept in Republica Moldova. Edificarea statului de drept constituie o
particularitate a momentului pe care il traverseaza la moment RM.Aceasta impune indiscutabil sporirea rolului
justitiei, promovarea legalitatii in activitatea organelor de stat si apararea ferma a drepturiloe si libertatilor
cetateanului.Dreptul isi are originea in obiceiul juridic,in normele de convetuire sociala si in conceptia nationala
despre deptate si morala.In aceasta ordine de idei nu trebuie neglijat faptul edificarea unui stat de drept trebuie
consteintizata de toti cetacenii, ca ea necesita efortul integii societati si ale tuturor institutiilor publice.Perspectivele
edificarii statului de drept in RM joaca un rol important in aceste perspective Curtea Constitutionala ,in calitatea sa
de unica autoritate de jurisdictioe constitutionala, ea interpreteaza in mod impartial Constitutia.Dar existenta unei
constitutiidemocratice si a unei Curti constitutionale competente nu constituie o garantie a existentei statului de
drept.O constitutie poate declara drepturile si libertatile cetacenilor fara sa prevada garantiile pentru respectarea
acestor drepturi si libertati.In statul de drept trebuie sa persiste responsabilitatea reciproca a statului fata de cetacean
si invers, deasemenea statul de drept presupune si asigurearea dreptului fiecarui cetatean de aparticipa la conducerea
statului.In ceia ce priveste justitia in statul de drept ea este investita sa pronunte hotariri care se prezuma ca expun
adevarul.In sistemul separatiei purterii,puterea judecatoreasca ii revin atributii esentiale in garantarea bunei
functionari a tuturor mecanizmelor statului.Avind in vedere ca un stat adevarat democratic poate exista doar acolo
unde se afla de asupra conducatorilor,iar acestea sunt supusi legii.

30.Analiza succinta a actelor constitutionale ce stau la baza statalitatii R.M.(Declaratia suveranitatii

R.M.,Declaratia de independenta a R.M., Decretul cu privire la puterea de stat). Declaratia suveranitatii R.M -
În data de 23 iunie 1990 Sovietul Suprem al RSS Moldova a adoptat declaraţia de suveranitate. Acest proces a fost
început în anii precedenţi de republicile baltice. Estonia a fost prima care şi-a declarat suveranitatea în noiembrie
1988, urmată de Lituania în aprilie 1989 şi Letonia în iulie 1989. Între timp, Lituania îşi declarase chiar independenţa
de stat pe 11 martie 1990. 
Care a fost scopul acestei declaraţii de suveranitate şi în ce context este adoptată? În primul rând amintim că în 1990
URSS se destramă încet, iar republicile unionale devin de fapt state separate, cu excepţia chestiunilor care ţin de
valuta comună, apărarea şi structurile KGB, care sunt controlate încă de Centru. Din perspectiva republicilor, era
important ca acestea să aibă un statut bine definit înainte să înceapă negocierile privind încheierea unui Tratat
unional, pentru că altfel exista riscul ca Moscova să-şi impună punctul său de vedere în ceea ce priveşte conţinutul
noii federaţii sovietice. Mai bine spus, era vorba de un veritabil tratat unional pentru că însuşi Gorbaciov a
recunoscut în ianuarie 1990 în cadrul unei vizite la Vilnus că cel existent fusese impus de Centru.  
Adoptarea declaraţiei de suveranitate de către legislativul de la Chişinău are loc deci în acest context. În primul rând,
în linii mari, este vorba de o declaraţie de independenţă, dar se evită cuvântul respectiv din complezenţă pentru
Centru unional şi Gorbaciov personal, sugerându-se că ar mai exista o şansă ca URSS să fie păstrat într-o formulă
reînnoită. Astfel, declaraţia Sovietului Suprem al RSS Moldova stipulează în mod clar supremaţia legilor RSSM
asupra celor unionale, instituie cetăţenia republicană şi prevede dreptul suveran de a ţine relaţii diplomatice cu toate
ţările lumii. Se menţionează ideea că RSS Moldova respectă statutul ONU şi îşi exprimă adeziunea faţă de principiile
acestei organizaţii şi, avant la lettre, participă la crearea unui nou sistem de securitate în Europa. Este de remarcat de
asemenea că „pământul, subsolul, apele, pădurile şi alte resurse naturale aflate pe teritoriul R.S.S. Moldova, precum
şi întregul potenţial economic, financiar, tehnico-ştiinţific, valorile patrimoniului naţional” sunt declarate
„proprietatea exclusivă necondiţionată a RSS Moldova”. 
În sfârşit, dar nu în cele din urmă, se stipula că „prezenta Declaraţie serveşte drept bază pentru elaborarea noii
Constituţii a R.S.S. Moldova, perfecţionarea legislaţiei republicane şi ca poziţie a RSS Moldova pentru pregătirea şi
încheierea Tratatului unional în cadrul comunităţii statelor suverane”. Cu alte cuvinte, nu se excludea în principiu
semnarea unui tratat între egali cu republicile unionale, dar evenimentele din anul viitor vor compromite definitiv
această idee şi vor deschide drumul spre o independenţă asumată deja în plină voce şi recunoscută ca atare pe plan
internaţional.Declaratia de independenta a R.M - reda, in virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, in
numele intregii populatii a Republicii Moldova si in fata intregii lumi:REPUBLICA MOLOVA ESTE UN STAT
SUVERAN, INDEPENDENT SI DEMOCARTIC, LIBER SA-SI HOTARASCA PREZENTUL SI VIITORUL
FARA NICI UN AMESTEC DIN AFARA, IN CONFORMITATE CU IDEALURILE SI NAZUINTELE SFINTE
ALE POPORULUI IN SPATIUL ISTORIC SI ETNIC AL DEVENIRII SALE NATIONALE.In calitatea sa de
STAT SUVERAN SI INDEPENDENT, REPUBLICA MOLDOVA:SOLICITA tuturor statelor si guvernelor lumii
recunoasterea independentei sale, astfel cum a fost proclamata de Parlamentul liber ales al Republicii, si isi exprima
dorinta de interes comun cu tarile europene, cu toate statele lumii, fiind gata sa procedeze la stabilirea de relatii
diplomatice cu acestea, potrivit normelor de drept international si practicii existente in lume in aceasta
materie.ADRESEAZA Organizatiei Natiunilor Unite cererea de a fi admisa ca membru cu drepturi depline in
organizatia mondiala si in agentiile sale specializate;DECLARA ca este gata sa adere la Actul final de la Helsinki si
la Carta de la Paris pentru o noua Europa, solicitind, totodata, sa fie admisa cu drepturi egale la Conferinta pentru
Securitate si Cooperare in Europa si la mecanismele sale;CERE Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste
sa inceapa negocieri cu Guvernul Republicii Moldova privind incetarea starii ilegale de ocupatie a acesteia si sa
retraga trupele sovietice de pe teritoriul national al Republicii Moldova;HOTARASTE ca pe intregul sau teritoriu sa
se aplice numai Constitutia, legile si celelalte acte normative adoptate de organele legal constituite ale Republicii
Moldova;GARANTEAZA exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale si a libertatii politice ale tuturor
cetatenilor Republicii Moldova, inclusiv ale persoanelor apartinind grupurilor nationale, etnice, lingvistice si
religioase, in conformitate cu prevederile Actului final de la Helsinki si ale documentelor adoptate ulterior, ale Cartei
de la Paris pentru o noua Europa.Decretul cu privire la puterea de stat - În republică   este asigurată  supremaţia
Constituţiei  şi a  legilor R.S.S. Moldova, este  înfăptuită neabătut separaţia  puterii de stat  în legislativă şi
judiciară.Organul suprem al puterii legislative şi unicul exponent al  voinţei întregului popor este Sovietul Suprem al
R.S.S. Moldova.Sovietele  locale  deţin  deplina  putere  de  stat  pe   teritoriul subordonat lor şi îşi  exercită
împuternicirile în limitele  competenţei acordate de legile R.S.S.
Moldova.Organele  executive  şi  dispozitive  sînt  răspunzătoare  în   faţa organelor puterii de stat,  sînt subordonate
acestora şi  execută actele lor legislative.Puterea  judiciară  este  subordonată  numai  legii.  Cetăţenii sînt egali în
faţa legii şi a judecăţii. Amestecul în înfăptuirea   justiţiei este inadmisibil.Supravegherea aplicării  stricte
şi  uniforme a  legilor o  exercită Procurorul  R.S.S.  Moldova  care  este  răspunzător  în faţa Sovietului Suprem al
Republicii şi i se subordonează.Organele puterii de stat asigură drepturile, libertăţile egale ale cetăţenilor şi interesele
întreprinderilor,   organizaqţiilor şi instituţiilor.Puterea de stat garantează tuturor partidelor politice, organizaţiilor şi
mişcărilor social-politice,   cetăţenilor care activează în conformitate cu Constituţia R.S.S. Moldova posibilităţi şi
drepturi egale pentru desfăşurarea activităţii lor.Nici un partid politic, nici o organizaţie sau mişcare social-politică,
nici un grup de persoane, nici o persoană aparte nu au dreptul să formeze organe alternative ale puterii de stat, să
decidă  în numele poporului,  să se  amestece în  activitatea organelor  puterii de stat, a întreprinderilor, instituţiilor şi
organizaţiilor.În R.S.S. Moldova nu se admite:- cumularea funcţiilor de conducere în organele puterii din stat   şi
administraţiei de  stat cu  orice alt  post în  organizaţiile de stat şi cooperatiste, în  partidele politice  şi
în  organizaţiile şi  mişcările social-politice;-  sistemul conducerii de partid  şi  conducerii politice de altă natură în
organele de stat şi de ocrotire a normelor de drept, în organele securităţii statului, în formaţiunile militare şi
militarizate, la întreprinderi, instituţii şi organizaţii;-  apartenenţa  judecătoriilor  şi  altor  lucrători ai organelor de
stat pentru  ocrotirea normelor  de drept  la partidele  politice şi  la mişcările social-politice.Prezentul Decret
constituie o premisă  pentru a pregăti şi a  adopta Legea R.S.S. Moldova "Cu privire la puterea de stat".
31.Principiile dreptului.Caracterizarea principiilor fundamentale ale dreptului. Principiile de drept sunt extrase
din dispozitiile constitutionale sau sunt deduse pe cale de interpretare.A. Asigurarea bazelor legale de functionare a
statuluiUn prim principiu este acela al asigurarii bazelor legale de functionare a statului. Actiunea acestui principiu
constituie premisa existentei statului de drept. Caracteristica fundamentala a statului de drept o constituie, in aceasta
lumina, cucerirea pe cale legala a puterii si apoi exercitarea sa in conformitate cu cerintele legalitatii, ceea ce implica
si simtul compromisului, adica recunoasterea legitimitatii partiale a argumentelor celorlalti.In statul de drept
intinderea puterii trebuie sa fie compensata de scurtimea duratei sale (a celor ce o detin), izvorul oricarei puteri
politice sau civile trebuie sa fie vointa suverana a poporului, iar aceasta trebuie sa-si gaseasca formule juridice
potrivite de exprimare in asa fel incat puterea poporului sa poata functiona in mod real ca o democratie. Pentru acest
motiv trebuie sa existe acele canale intermediare prin care circula puterea, sa fie stabilite garantii constitutionale
eficiente pentru realizarea separatiei si autolimitarii puterilor in stat.B. Principiul libertatii si egalitatiiIntr-o societate
democratica, statul – organismul politic care dispune de forta si decide cu privire la intrebuintarea ei – garanteaza
juridic si efectiv libertatea si egalitatea indivizilor, adica procedeaza la propria sa limitare.Nu poate exista egalitatea
decat intre oameni liberi si nici libertate decat intre oameni a caror egalitate este consfintita juridic. Egalitatea
priveste echilibrul vietii, iar libertatea priveste capacitatea oamenilor de a actiona fara oprelisti: principiul general al
libertatii se difuzeaza in ramurile dreptului fie sub forma libertatilor generale, fie sub forma libertatilor individuale.
'In timp ce libertatile generale indica un set de protectii, libertatile civile definesc canalele libere si pozitive si ariile
activitatii si participarii umane”. Aceste libertati sunt solidare, in sensul ca afectarea uneia produce o reactie in lant,
deranjand pe toate celelalte. Astfel, libertatea de gandire este strans legata de libertatea de exprimare, libertatea
cuvantului, libertatea de a scrie si de a publica etc. In constitutii si in documentele internationale privind drepturile
omului sunt inscrise aceste libertati. Realizarea lor in practica relatiilor sociale a necesitat sacrificii. Asa cum nota
Jhering, pentru a stabili ca omul e o fiinta libera, ca are dreptul la libertate, au trebuit mai multe sfortari ca pentru a
stabili ca pamantul se invarteste in jurul soarelui.In planul realizarii efective a libertatii sociale, rolul dreptului se
materializeaza in ingradirea inclinatiei unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place, in neutralizarea acelei
suspiciuni difuze a autoritatilor politice fata de gruparile neconformiste si in inlaturarea tuturor barierelor si a
discriminarilor ce persista in calea asigurarii sanselor egale de manifestare si progres pentru toti oamenii.C.
Principiul responsabilitatiiResponsabilitatea insoteste libertatea. Trebuie operata o demarcatie neta intre libertate si
liberul - arbitru.Responsabilitatea este un fenomen social; ea exprima un act de angajare a individului in procesul
integrarii sociale. Libertatea omului se infatiseaza dintr-un intreit punct de vedere: libertatea in raport cu natura,
libertatea in raport cu societatea si libertatea omului in raport cu sine insusi. In ordinea de idei care ne intereseaza,
aceea a libertatii ca fundament ontologic al responsabilitatii, avem in vedere sensul libertatii sociale a omului
(cunoastere, decizie, actiune). Concepand responsabilitatea ca o asumare a raspunderii fata de rezultatele actiunii
sociale a omului, se admite faptul ca actiunea sociala este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilitatii, pe de o
parte, iar pe de alta parte ca libertatea este o conditie fundamentala a responsabilitatii. Fiind legata de actiunea
omului, responsabilitatea apare ca fiind intim corelata cu sistemul normativ. Nivelul si masura responsabilitatii sunt
apreciate in functie de gradul si continutul procesului de transpunere constienta in practica a prevederilor normelor
sociale.Dobandind dimensiunea responsabilitatii, individul nu se mai afla in situatia de subordonare 'oarba' si
supunere neinteleasa fata de norma de drept, ci in situatia de factor care se raporteaza la normele si valorile unei
societati in mod activ si constient.D. Principiul echitatii si justitieiAcest principiu readuce in prim plan problema
existentei unor prescriptii fundamentale preexistente, desprinse din ratiune sau dintr-o ordine supraindividuala si al
caror scop este acela de a da siguranta vietii sociale. Intre acestea se numara si echitatea si justitia. Cuvantul echitate
vine de la latinesculaequitas, care inseamna: potrivire, dreptate, cumpatare, nepartinire. La greci, si anume la
Aristotel, termenul ('epieiheia') avea mai mult valoarea unei justitii sociale, al carui scop era acela de a indrepta legea
acolo unde ea era deficitara din cauza caracterului sau universal.Justitia, (sora romana a lui Dike), reprezinta acea
stare generala ideala asocietatii, realizabila prin asigurarea pentru fIecare individ in parte si pentru toti impreuna a
satisfacerii drepturilor si intereselor lor legitime.Prin finalitatea sa, justitia se situeaza printre principalii factori de
consolidare a celor mai importante relatii sociale, intrucat ea intruchipeaza virtutea morala fundamentala menita a
asigura armonia si pacea sociala, la a caror realizare contribuie deopotriva regulile religioase, morale, juridice.La
romani justitia se fonda pe principiul moral al dreptatii, ei asezand la baza justitiei acel honeste vivere (a trai
cinstit).Morala crestina influenteaza continutul ideii de justitie. Plecand de la idealismul lui Platon si de la categoriile
de 'bine' 'pacat' si 'expiere', crestinismul construieste o intreaga metafizica teologica bazata pe 'justitia divina'. Sfantul
Augustin si Toma d'Aquino fac distinctie intre legea divina, legea naturii si legea omeneasca. Exista o ierarhie a
legilor; in varful piramidei se plaseaza legile eterne, divine, care dau continut legilor naturii, la baza piramidei stand
 legile omenesti (dreptul pozitiv).In concluzie, aceasta enumerare si analiza a principiilor generale ale dreptului,
subliniaza faptul ca o buna cunoastere a unui sistem juridic nu poate sa nu porneasca de la examinarea modului in
care ideile conducatoare (principiile) sunt reflectate in acel sistem. Aceasta este explicatia faptului ca in epoca
noastra atat practicienii, cat si teoreticienii dreptului manifesta un interes crescut pentru principiile de drept. Acest
interes este remarcat atat in ce priveste normele si institutiile dreptului intern, cat si in domeniul dreptului
international contemporan.Principiile generale constituie, in acest sens, fundamentul principiilor de ramura. Plecand
de la principiile generale, stiintele juridice de ramura formuleaza o seama de principii specifice, cum ar fi, in  dreptul
civil: principiul repararii prejudiciului cauzat, desfiintarea unui act initial produce efecte si asupra actului
secundar, accesorium sequitur principale, in dreptul penal: principiul legalitatii incriminarii (nullum crimen sine
lege), in dreptul procedural: principiul ascultarii si al celeilalte parti (audiatur et altera pars), in dreptul international
public: principiul respectarii tratatelor (pacta sunt servanda) etc.

32.Conceptul normelor sociale si clasificarea lor. Normele sociale apar din nevoia coordonarii comportamentelor
indivizilor ce traiesc in societate şi din nevoia asigurarii eficienţei activitaţilor lor.Norma sociala este o regula ce
stabileşte felul in care sa acţioneze sau sa se comporte un individ in condiţii determinate, pentru ca intervenţia sa fie
eficienta şi sa sc bucure de o calificare favorabili. Unele norme sociale au o larga sfera de cuprindere, guvernind
comportamentul tuturor membrilor societaţii, cum este, de exemplu, norma care interzice uciderea unei persoane, pe
cind altele pot ti te refere la anumite categorii socioprofesionale, cum ar fi. de exemplu, o norma de munca aplicabila
agricultorilor sau anumitor grupuri, sau chiar anumitor persoane ce deţin anumite funcţii In stau cum tlnt, de
exemplu, normele cuprinse In capitolul V Titlul III din Constituţia R Moldova privind Preşedintele R Moldova
Norma sociali presupune o atitudine conştienta ţk activa, concretizaţi in alegerea unui tip de comportament. Dar
aceasta alegere se face in cadrul anumitor limite. Acţiunile oamenilor, deşi presupun sau se bazeaza pe conştiinţa fi
voinţa fiecaruia, se desfasoara in Existenţa normelor sociale este obiectiv necesara, nici societatea neputindu-se lipsi
de ele, fiind de neinchipuit o societate anomica, adica fara norme de comportare. Pe masura evoluţiei şi dezvoltarii
societaţii creşte şi se diversifica sistemul normelor sociale. Rolul acestora şi in mod special al celor juridice creşte
deosebit de mult in societatea contemporana in care intervenţia tot mai ampla in orientarea proceselor sociale
necesita reglementari corespunzatoare.Dupa sociologul rus Hropaniuc normele sociale se clasifica in:1. Normele de
drept - normele de conduita , care sunt stabilite şi protejate de lege .2. Moralitatea ( etica ) - normele de conduita ,
care sunt stabilite in societate , in conformitate cu opiniile oamenilor de bine şi rau , corect şi greşit , datorie ,
onoare , demnitate şi protejate de opiniole publice sau de convingere interioara .3. Normele de organizaţii ale
societaţii civile - sunt regulile de conduita , care sunt stabilite de catre organizaţiile comunitaţii şi sunt protejate prin
masuri de influenţa sociala , in conformitate cu statutele acestor organizaţii .4. Normele obiceiuri - acestea sunt
norme de conduita stabilite intr-un mediu social particular , şi ca rezultat al repetarii lor frecvente au intrat in obiceiul
oamenilor . O caracteristica a acestor standarde de conduita este ca acestea sunt efectuate din obisnuinta , care a
devenit o necesitate naturala a vieţii persoanei .5. Normele de tradiţii - ca normele cele mai generalizate şi stabile de
comportament care apar in legatura cu menţinerea principiilor progresive a timpului unei sfere ale activitaţii umane
(de exemplu , de familie , profesionale , tradiţii militare , naţionale şi altele) .6. Normele de ritualuri sunt o varietate
de norme sociale , care defineşte regulile de comportament uman in cadrul Comisiei de ceremonii şi este protejata
prin masuri de influenţa morala . Standardele funerare sunt utilizate pe scara larga in sarbatori naţionale , nunta ,
reuniuni formale de stat şi personalitaţi publice . Element de punerea in aplicare a normelor de ritualuri - stralucirea
lor şi tetralizareaNormele sociale sint create de oameni şi stabilesc conduita oamenilor in cele mai diferite domenii
ale vieţii sociale, varietatea lor fiind condiţionata, pe de o parte, de varietatea relaţiilor sociale reglementate -
economice, politice, de familie etc. - şi, pe de alta parte, de modul prin care voinţa şi interesele exprimate sint aduse
la indeplinire, cu alte cuvinte, consecinţele nerespectarii lor (existenţa unor sancţiuni).Existenţa normelor sociale este
obiectiv necesara, nici societatea neputindu- se lipsi de ele, fiind inimaginabila o societate anormica, adica fara
norme de comportament. Pe masura evoluţiei şi dezvoltarii societaţii creşte şi se diversifica sistemul normelor
sociale. Rolul acestora şi, in mod special, al celor juridice creşte deosebit de mult in societatea contemporana in care
intervenţia tot mai ampla in orientarea proceselor sociale necesita reglementari corespunzatoare.Desigur, oamenii
sint liberi in alegerea comportamentului lor in conformitate cu diferitele norme sociale, acestea nu li se impun
mecanic, automat, ci trebuie sa treaca prin conştiinţa lor, prin liberul lor arbitru. Aceasta libertate, liber - arbitru al
oamenilor, este relativa, adica permite manifestarea concomitenta şi a libertaţii celorlalţi. Norma suprema a
dreptului, dupa Kant, cere sa te comporţi in aşa fel incit libertatea, expresie a voinţei autonome, sa se impace cu
libertatea fiecaruia. Dreptul este acela care, prin normele sale, asigura, pe de o parte, o limitare reciproca a voinţelor
 libere ale oamenilor. Pe de alta parte, in cazul alegerii unei conduite contrar normei sociale, intervine corectivitatea
necesara, aplicarea sancţiunii, foarte diferita, conform naturii normei incalcate (morale, juridice etc.

33.CORAPORTUL DREPTULUI SI MORALA.TRASATURI COMUNE SI DISTINCTIVE.Normele sociale

nu pot ca să nu existe într-o societate, deoarece ele urmăresc realizarea sarcinilor şi scopurilor statului, cum ar fi de
exemplu organizarea şi perfecţionarea vieţii sociale, deasemenea normele sociale au ca obiect reglementarea
relaţiilor sociale,ele sînt adresate aceloraşi oameni,pături,grupuri sociale.Vorbind despre coraportul dintre drept şi
morală putem spune că dreptul s-a născut din morală, deci el trebuie să aibă un conţinut moral. În concepţia lui
Georgio del Vecchio „relaţiile dintre morală şi drept sînt aşa de strînse încît ambele categorii au esenţial acelaşi grad
de adevăr,aceeiaşi valoare. Dreptul nu poate fi conceput în afara moralei.Tocmai caracterul moral şi conferă
dreptului vitalitatea de care are nevoie. Odată ce încetează să mai fie moral ,încetează şi existenţa sa ca drept.
Punctele de contact dintre drept şi morală sînt numerioase. Şi unul şi altul sînt produse ale vieţii sociale, sînt
discipline cu caracter normativ care pretind în mod egal să stabilească un ansamblu de precepte destinate să regleze
activitatea umană. Însă cu toate acestea dreptul nu poate fi confundat cu morala pentru că, între ele există o serie de
diferenţe: 1.domeniul moralei este mult mai vast decît cel al dreptului. Dreptul nu reglementează decît conduita
oamenilor în măsura în care trăiesc în societate. Morala îşi extinde sfera pînă la gîndurile noastre cele mai secrete pe
care pretinde ale aprecia şi dirija. Ne cere cont de gîndurile noastre cele mai interne. Pentru drept „forul interior este
interzis”. 2.Morala este mai exigentă decît dreptul. Ea tinde, după cum spune Alex Weill, la perfecţionarea absolută a
individului. 3.Morala şi dreptul nu aceleaşi sancţiuni. Dacă morala este mai exigentă şi sancţiunea înfrîngerii ei se
descoperă în conştiinţa individului(regretul), dreptul dispune de mijloace deosebite pentru a se impune la nevoie. El
are la îndemînă forţa de consrtîngere a statului. Morala reprezintă un ansamblu de idei cu privire la bine şi la
rău,corect şi incorect,just şi injust. Ea este un sistem raţional de norme pentru conduita individuală ce se bazaează pe
conştiinţa personală şi convingerea intimă a fiecărui subiect. Nucleul moral este datoria individului faţă de sine însuşi
şi faţă de societate. Ambele reprezinta un ansamblu de conduita; Normele morale variaza in functie de grupul
social. De colectivitatea nationala, sociala, religioasa, nu exista valorimorale absolute pentru ca ele se schimba in
timp sau infunctie de clasa sociala sau categoria profesionala;Dreptul in schimb este si trebuie sa  fie unitarasigurand
o ordine juridica in societate intr-o taradata;

34.CONSTIINTA JURIDICA:NOTIUNE,STRUCTURA GENURI.Constiinta juridica este o parte a constiintei

sociale. Ea este alcatuita din totalitatea ideilor, conceptiilor si reprezentarilor, precum si sentimentele si volitiunile cu
privire la dreprul existent si la modulin care acesta ar trebuie sa reglementaze raporturile sociale. La fel ca şi alte
tipuri de conştiinţa sociala, conştiinţa juridica cuprinde doua elemente constitutive: ideologia juridica şi psihologia
juridica. Psihologia juridica apare ca o totalitate de inchipuiri, deprinderi, pareri, sentimente, stari de spirit social,
care se formeaza spontan şi sint caracteristice unui om, unei categorii sociale concrete sau pentru intreaga societate.
Ideologia juridica este expresia ştiinţifica sistematizata a concepţiilor, teoriilor, doctrinelor, a cerinţelor juridice in
care sint exprimate interesele, scopurile, sarcinile, nazuinţele unor grupuri sociale mari. Aceste elemente scot in
evidenţa doua niveluri ale conştiinţei juridice: conştiinţa practica-cotidiana şi teoretica-ştiinţifica. In literatura de
specialitate se evidenţiaza trei funcţii de baza ale structurii conştiinţei juridice: 1)Funcţia de cunoaştere, care consta
in cunoaşterea şi inţelegerea elementelor vieţii sociale, realitaţii obiective prin prisma unor activitaţi juridice.
2)Funcţia de apreciere şi valorizare, care consta in faptul ca prin intermediul ei se atribuie fenomenelor şi acţiunilor
umane o anumita semnificaţie. 3)Funcţia normativa, de reglare a conduitei umane, de determinare a unei atitudini
conforme cu normele de drept. La realizarea acestei funcţii contribuie toate elementele, raţional, activ, volitiv.
Importanţa hotaritoare este atribuita elementului volitiv. In literatura de specialitate exista citeva criterii in baza
carira sint relevate mai multe forme ale constiintei judice: I. Primul criteriu vizeaza subiectii constiintei juridice. In
conformitate cu acest criteriu deosebim: a) constiinta juridica individuala; b) constiinta juridica a unui grup social; c)
constiinta juridica a societatii. II. Din punct de vedere al profuziunii reflactarii realitatii juridice se evidentiaza 3
niveluri ale constiintei juridice: a)constiinta juridica cotidiana, obisnuita-apare haotic sub influenta conditiilor
concrete de viata, experientei de viata personala si studiile juridice, accesibile posibile. b) constiinta juridica
stiintifica sau stiintifica- se formeaza pe baza unor cunostinte sesizari, legitati si cercetari speciale ale realitatii
social-juridice.Ea trebuie sa fie izvorul eleboraruu dreptului, perfectionarii practicii juridice, deoarece nu exista
nimic mai practic decit o teorie buna. c) constiinta juridica profesionala- in dependenta de obiceiul de reflactare in
constiinta juridica a juristului se formeaza diferite sfere, care corespund diferitelor ramuri ale raporturilor juridice.
35.CULTURA JURIDICA.EDUCATIA JURIDICA.Termenul cultura (din franceza culture, latina cultura) are mai
multe semnificatii si anume : 1) Totalitatea valorilor materiale si spirituale create de omenire in procesul practicii
social-istorice, precum si a institutiilor necesare pentru crearea si comunicarea acestor valori. 2) Faptul de a poseda
cunostinte variate in diverse domenii; totalitatea acestor cunostinte; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuala la care
ajunge cineva. Cultura juridical poate fi divizata in: a) individuala- presupune instruirea juridical a individului care
include o inalta constiinta juridical, posibilitatea si deprinderea de a folosi dreptul, de asi supune comportamentul
normelor juridice. b) de grup sau colectiva- presupune cointeresarea membrilor grupului ai colectivului in rezultatele
muncii in comun, in asigurarea unei inalte organizari si ordini de drept. c) societatii- acele raporturi juridice, care
sunt reglementate si garantate de stat, tot odata respetate de toti subiectii de drept. Prin educatie juridica se intelege o
activitate bine orientate a statului organelor sale, organizatiilor obstesti si colectivelor de munca in scopul ridicarii
nivelului cunostintei si culturii juridice. Educatia juridical urmareste realizarea urmatoarelor obiective relative
independente care pot fi grupa in: a) obiective strategice, care urmeaza a fi realizate pe parcursul unei perioade
relativ indelungate de timp. b) obiective tactice; c) obiective generale; d) obiective operationale. Drept obiectiv
strategic (fundamental) serveste educarea la cetateni a stimei si respectului fata de drept. In calitate de mijloace de
realizare a acestui obiectiv pot fi: imbunatatirea calitatii actelor normative, intarirea legalitatii si ordinii de drept,
ridicarea nivelului de instruire, de educarea a jurnalistilor si altor functionari de stat. Educatia juridica incepe de la
virsta frageda inca din cadrul familiei prin insusirea notiunilor juridice elimentare, apoi urmeaza in cadrul institutiilor
de invatamint intro forma planificata, organizata in conformitate cu programele de studii, sub conducerea cadrelor
didactice calificate.

36.NORMA JURIDICA.NOTIUNE SI TRASATURI.Norma juridica reprezinta acea regula de conduita sociala,

instituita sau recunoscuta de catre stat, care are drept scop asigurarea ordinii in societate si care poate fi adusa la
indeplinire, in caz de nevoie, prin forţa de constringere a statului.Norma juridica se distinge prin urmatoarele
caractere: a.Norma juridica prezinta un caracter social fiindca priveşte exclusiv relaţiile ce se stabilesc intre oameni,
in societate. b.Regula juridica are un caracter statal. Fenomenul juridic nu poate fi separat de cel statal. Norma de
conduita devine regula de drept doar daca este expresia voinţei statale. c.Norma juridica are un caracter general şi
impersonal deoarece prescrie o conduita standard, conceputa sa se aplice unui numar nelimitat de situaţii şi de
persoane ce intra sub incidenţa sa. d.Regula de drept are caracter obligatoriu. Prevederile normelor juridice nu sunt
facultative pentru subiectul de drept, ci ele trebuie respectate de catre acesta. e.Norma juridica prezinta caracter
prescriptiv. In majoritatea cazurilor, regula de drept instituie o prescripţie, un comandament adresat subiectului şi nu
doar o simpla recomandare. f.Norma de drept are caracter permanent deoarece ea produce efecte fara incetare,
continuu, intre momentul intrarii sale in vigoare şi cel al ieşirii din vigoare. g.Caracterul coercitiv (puterea, dreptul de
a constrange). De regula, normele juridice sunt respectate de bunavoie de catre subiectele de drept carora li se
adreseaza. Atunci cind ele nu sunt respectate, intervine forţa coercitiva a statului. h.Norma de drept are caracter
volitiv deoarece ea “intruchipeaza şi oficializeaza voinţa sociala, iar intr-un stat democratic voinţa generala
majoritara” exprimata prin intermediul organului legislativ suprem. i.Caracterul de injonctiune rezulta din faptul ca
norma juridica este considerata o “porunca statala”. j. Regula de drept are caracter violabil deoarece, deşi nu este o
conduita dezirabila, “norma juridica poate fi nerespectata, ignorata, incalcata” de catre subiectul de drept caruia i se
adreseaza. k.Caracterul tipic rezulta din faptul ca norma “reţine doar trunchiul comun, ceea ce este caracteristic unei
situaţii, fara a evoca diferenţele individuale”. l.Caracterul public consta in faptul ca, pentru a fi respectata şi
eficienta, norma juridica trebuie sa fie facuta publica. Este necesar ca ea sa fie redactata şi publicata.

37.STRUCTURA NORMEI JURIDICE.Norma juridica are o dubla structura: I.structura logico – juridica (interna)-
adica o alcatuire care indica la ce imrejurare se refera (aplica) norma. Structura interna a normei de drept este
alcatuita din trei elemente: 1) ipoteza- arata condiţiile sau imprejurarile in care se aplica norma. Ipoteza poate fi: a)
(strict) determinata- este atunci cind stabileste in mod absolut (exact) conditiile de aplicare a normei. b) relativ
determinata- este atunci cind desi indica imprejurarea de aplicare a normei, continul faptic concret este lansat la
aprecierea subiectul de drept. 2) dispoziţia- consta in conduita prescrisa subiectului in condiţiile ipotezei date. Dupa
modul de conformare a subietelor fata de cionduita prescrisa distingem dispozitia onerativa, care obliga la savirsirea
unei actiuni; dispozitii prohibitive, care obliga la nesavirsirea unei actiuni; dispozitii permisive, care lasa subiectului
posibilitatea subiectului de a alege conduita. Dupa modul de determinare a conduitei subiectelor de drept dispozitia
poate fi: a) determinata- este atunci cind stabileste exact conduita pe care trebuie sa o urmeze partile raportului
juridic. b) realativ determinata- este cind permite subiectelor de drept sasi aleaga o anumita conduita dintre cele
indicate. 3) sancţiunea- arata consecinţele nerespectarii sau respectarii (in cazul normelor stimulative) dispoziţiei de
 catre subiectul de drept. In functie de gradul lor de determinare, sanctiunile pot fi: a) Sanctiuni determinate strict
(sunt stabilite precis de catre norma, neputind fi facuta nici o abatere de la ele, in sensul de a fi marite, micsorate sau
schimbate de catre organul de aplicare). b) Sanctiuni relativ determinate (pot fi stabilite concret de catre organul care
le aplica dintr-un cadru mai larg, prevazut intre un minim si un maxim). Dupa natura juridica, sanctiunile sunt : 1-
penale 2- civile 3- administrative 4- disciplinare etc. II. structura tehnico – legislativa (externa)-aceasta structura
are in vedere forma exterioara a regulii de drept. Ea reprezinta dispunerea normelor juridice pe articole, alineate,
subalineate si gruparea acestora in sectiuni, capitole, titluri, carti (parti).

38.CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE.A. Criteriul ramurii de drept.Dupa obiectul pe care il

reglementeaza norma juridica adica relaţiile sociale la care se refera normele juridice, se constituie ramurile de drept
şi instituţiile juridice (drept constituţional, drept penal, drept civil, dreptul electoral, dreptul de proprietate etc.).
Aceasta este şi un criteriu de clasificare a normelor juridice, ca norme de drept constituţional, penal, civil etc. B.
Criteriul forţei juridice a actului normativ. Dupa forţa lor juridica pe care o au normele juridice, ţinind seama de
ierarhia şi forma de exprimare ca acte normative, distingem norme din legi, norme din decrete, din hotariri ale
guvernului. C. Criteriul modului de reglementare a conduitei. Dupa natura conduitei pe care o prescriu. Normete
juridice onerative (onus, oneris-sarcinaf sint acelea care prescriu in mod expres obligaţia de a savirşi o acţiune.
Normele prohibitive sint acelea care interzic savirşirea unei acţiuni, a unei fapte. Acestei categorii de norme juridice
ii aparţine marea majoritate a normelor de drept penal, numeroase norme de drept administrativ ş.a. Normele juridice
permisive sint acelea, care, fara a obliga sau interzice in mod categoric o acţiune, o conduita, prevad posibilitatea ca
subiectul sa-şi aleaga singur conduita, acţionind dupa propria apreciere. D. Criteriul sferei aplicatibilitate. Dupa sfera
de cuprindere şi natura reglementarii normele juridice se mai clasifica in norme generale, speciale şi de excepţie. E.
Criteriul structurii logice (tehnico-redacţional). Normele complete sint acelea care sint dotate cu toate elementele
necesare, deci reglementarea este clara. Normele incomplete trimit uneori pentru completare la o alta norma.
Impreuna cu norma de trimitere reglementarea devine completa, uneori insa, norma este incompleta pentru ca
urmeaza sa apara ulterior o reglementare care sa savirşeasca şi sa completeze aceasta norma. Aceste norme poarta
denumirea de norme in alb. Normele incomplete mai sint numite in literatura iuridica şi norme imperfecte.

39.MODALITATI DE EXPUNERE A ELEMENTELOR NORMEI JURIDICE IN ARTICOLUL ACTULUI

NORMATIV. Norma juridica, cu structura sa interna, este cuprinsa in articolele actului normativ. Elementul
structural al actului normativ il formeaza articolul (asa cum norma juridica alcatuieste celula de baza a dreptului).
Continutul normei juridice este redat in articolele actului normativ in mod variat. Articolul, de regula, contine o
dispozitie de sine-statatoare. Exista cazuri insa cand, in cuprinsul actului normativ, un articol contine o singura
norma sau, dimpotriva, o norma este cuprinsa in mai multe articole. Totodata, diversele componente ale structurii
logice a normei juridice (ipoteza, dispozitia, sanctiunea) pot fi regasite in articole diverse. Pentru acest motiv nu se
poate identifica norma juridica cu articolul actului normativ. Ideal ar fi ca fiecare articol dintr-un act normativ sa
cuprinda o singura regula (norma) cu toate trasaturile care o caracterizeaza. Aceste caracteristici trebuie redate in asa
fel incat ele sa exprime, in mod cat mai complet, norma juridica si sa delimiteze, in mod precis, continutul acelei
norme in raport cu celelalte norme ale actului normativ. Intr-o buna tehnica legislativa articolele actului normativ
trebuie sa se afle in stransa legatura, iar structurarea pe articole sa se faca intr-o ordine de expunere logica.
Complexitatea reglementarii este impusa de natura relatiilor sociale. Pentru acest motiv, articolul se subdivide,
uneori, in paragrafe si alineate. Articolele se numeroteaza cu cifre arabe. In cazul unor acte normative care modifica
reglementarea din alte acte normative, se utilizeaza numerotarea cu cifre latine. De obicei, alineatele si paragrafele
nu se numeroteaza. In cazul unor acte normative de mare importanta (Constitutia, Codul) articolele au si note
marginale, care redau, intr-o forma sintetica, continutul articolului respectiv.Atunci cand intr-un act normativ se
introduc articole noi, fara sa se modifice numerotarea veche a actului normativ, se foloseste metoda introducerii unor
indici.Pentru o mai buna sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa in sectiuni, capitole, titluri.
Unele coduri sunt organizate pe parti (partea generala si partea speciala). Sectiunile, capitolele, titlurile, au denumiri
care evoca pe scurt continutul prevederilor pe care le contin.In cazul in care un act normativ face referire la dispozitii
dintr-un alt act normativ, deja existent, noul act normativ nu va reproduce dispozitiile din actul normativ preexistent,
ci va face trimitere la dispozitiile respective printr-o norma de trimitere.

40.PROCESUL DE FORMARE A DREPTULUI SI ACTIVITATEA DE CREARE A DREPTULUI.

NOTIUNEA ACTIVITATII DE CREARE A DREPTULUI.TEHNICA LEGISLATIVA.TEHNICA
JURIDICA.Realizarea dreptului reprezinta un proces format din trei etape: 1) explicarea (interpretarea) Dreptului-
conţinutului normelor juridice de catre individ sau persoana cu funcţie de raspundere se inţelege ca interpretare a
dreptului. Datorita acestei proceduri, normele juridice devin cunoscute de catre individ, terţi. 2) formarea voinţei
subiectului- Importanţa juridica acest proces capata atunci cind persoana cointeresata conştientizeaza beneficiile
materiale şi spirituale corespunzatoare ca viabile pentru sine şi, in acest scop, ia hotariri de a se incadra in raporturi
juridice concrete. 3) intrarea in raporturi juridice concrete- de regula, deruleaza in trei etape: intentarea cazului
juridic, primirea actului de aplicare a dreptului şi infaptuirea raporturilor juridice. O problema fundamentala care
face parte din obiectul de studiu al TGD este tehnica elaborarii actelor normative. In literatura de specialitate
intilnim: tehnica juridica si tehnica legislativa. Tehnica juridica cuprinde anumite reguli, procedee, metode, principii,
in vederea executarii operaţiilor juridice, adica in vederea elaborarii actelor normative, in general, şi de sistematizare
a dreptului. Tehnica juridica este un concept complex, care cuprinde atit tehnica elaborarii dreptului, sau tehnica
legislativa, cit şi tehnica realizarii, aplicarii, interpretarii şi sistematizarii dreptului.Conţinutul noţiunii de tehnica
juridica ne apare astfel ca deosebit de complex, el implica momentul receptarii de catre legislator a comandamentului
social, aprecierea sa selectiva şi elaborarea normei (tehnica legislativa), dar cuprinde, de asemenea, şi momentul
realizarii (transpunerii in viaţa) a normei de drept construite de legislator (tehnica realizarii şi interpretarii dreptului).
Tehnica legislativa este parte componenta a tehnicii juridice şi este alcatuita dintr-un complex de metode şi procedee
menite sa asigure o forma corespunzatoare conţinutului (substanţei) reglementarilor juridice.

41.PRINCIPIILE ACTIVITATII DE CREARE A DREPTULUI. A. Principiul planificării legislative şi a

supremației legii, potrivit cărora activitatea normativă trebuie să se realizeze după programe de legiferare a
parlamentului, cît şi ale guvernului ca iniţiator al proiectelor de legi.B. Principiul (cerinţa) fundamentării
ştiintifice a activităţii de elaborare a dreptului.Cercetarea ştiinţifică, trebuie de asemenea, să conducă la
fundamentarea unor prognoze legislative, pe termene scurte, medii sau lungi şi să reducă terenul de
manifestare a acţiunii legislative conjuncturale, lipsită de o bază de analiză corespunzătoare.C. Principiul
asigurării echilibrului între stabililatea şi mobilitalea uniii sistem de drept.În procesul elaborării normative,
legislatorul se confruntă cu presiuni sociale dintre cele mai variate (economice, politice, culturale,
ideologice). Schimbările rapide ce intervin in socictale duc ln mutaţii în conţinutul raporturilor sociale, la
modificari instituţionale. Legislatorul trebuie să ţină în echilibru dreptul, asigurînd prin politica sa
legislativă, stabilitatea firească a relaţiilor sociale reglementate juridic.D. Principiul accesibilitaţii în
elaborarea normativă.Elaborînd anumite acte normative, legislatorul trebuie să aibă în vedere faptul, că
destinatarii normelor juridice sînt oamenii cu nivele culturale diferite, cu posibilităţi diferite de receptare a
unui mesaj normativ.
42.Etapele activitatii de creare a dreptului. a) Elaborarea sau iniţierea actelor normative.Un act normativ care
se are in vedere sa fie adoptat, trebuie sa fie iniţiat de cineva care stabileşte un proiect de act normativ.
Actele normative sint iniţiate, de regula, de organul care are dreptul de a adopta acest act normativ. Dar
avind in vedere poziţia deosebita a organizarii puterii şi a separaţiei puterilor, s-au stabilit anumite reguli şi
principii cu privire la elaborarea actelor normative şi in primul rind in funcţie de forţa lor juridica. b)
Dezbaterea proiectelor actelor normative.Dezbaterea proiectelor are loc in formele stabilite de Constituţie
şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare ale organului legislativ.Proiectul de lege, prezentat spre
dezbatere Parlamentului Republicii Moldova, se dezbate, de regula, in doua lecturi.c) Adoptarea actelor
normative.Proiectul de lege se adopta articol cu articol, iar la sfirşit se trece la votare şi practic la adoptarea
lui in intregime.Un proiect de lege se adopta cu votul a jumatate plus unu din deputaţii Parlamentului, votul
putind fi secret sau deschis.d) Promulgarea şi publicarea actelor normative.Odata votata legea, ea este
adoptata. Dupa aceea urmeaza promulgarea, pe care o face Preşedintele. Promulgarea nu este un vot nou ci
este un act prin care, pe de o parte, se recunoaşte ca acesta este conţinutul autentic al textului care a fost
votat de Parlament, iar pe de alla parte, se da dispoziţie sa fie publicata.
43.Structura actului normative juridic.
Actul normativ-juridic poate fi definit ca fiind
izvorul de drept creat de autoritatile publice (Parlament, Guvern, Presedinte,organele autoritatilor publice
locale), izvor care contine reguli generale si obligatorii, a caror aplicare la nevoie este asigurata prin
fortacoercitiva a statului.Norma juridica, cu structura sa interna, este cuprinsa in articolele actului
normativ. Elementul structural de baza al actului normativ in ţara noastra il formeaza articolul (tot aşa cum
norma juridica alcatuieşte celula de baza a dreptului).Conţinutul normei juridice este redat in articolele
actului normativ in mod variat. Articolul, de regula, conţine o dispoziţie de sine-statatoare.Intr-o buna
tehnica legislativa articolele actului normativ trebuie sa se afle in strinsa legatura, iar structurarea pe
articole sa se faca intr-o ordine de expresie logica.Pentru o mai buna sistematizare a actului normativ,
articolele acestuia se pot grupa in secţiuni, capitole, titluri. C. Tehnica modificarii şi completarii actefor
normative. Regula care funcţioneaza in legatura cu modificarea actelor normative este aceea ca un act nu
poate fi modificat decit printr-un act normativ de aceeaşi categorie avind aceeaşi forta juridica. O hotarire a
guvernului se modifica numai printr-o alta hotarire a guvernului şi o lege doar printr-o alta lege. Se inţelege
de asemenea, ca un act juridic cu forţa inferioara nu poate modifica un altul, superior, iar actul juridic cu
forţa superioara nu este chemat sa modifice acte inferioare lui, decit cel mult, cu titlu de excepţie. Daca se
modifica o lege, organele care emit acte subordonate legii sint obligate sa reconsidere actele proprii,
abrogindu-le sau modificindu-le corespunzator.Cind modificarea se realizeaza printr-un act normativ avind
expres acest scop, trebuie sa se precizeze in insuşi titlul actului denumirea, numarul şi anul publicarii
actului ce se modifica.D. Stilul şi limbajul actelor normative.Problema elaborarii actelor normative pune in
atenţie şi modul de elaborare a textului din punct de vedere al limbii, ce stil se foloseşte, ce expresii, ce
terminologie. O cerinţa fundamentala şi, in acelaşi timp, elementara a actelor normative este ctaritatea si
accesibilitatca lor. Este important ca toate actele noriiialivc sa fie scrise inlr-un stil şi folosind un limbaj
simplu, clar, accesibil. Trebuie, de asemenea, ca reglementarile sa fie bine precizate şi relativ uşor de
inţeles, sa nu provoace confuzii.Caracteristice pentru actele normativ-juridice sint urmatoarele trasaturi
generale:1.Ele sint acte ale activitatii de elaborare a dreptului de catre stat (organele sale) si includ
prescriptii juridice obligatorii cucaracter general
prioritar la conduita oamenilor si organizatilor - normele juridice, precum si prescriptiile privind instituirea,
modificarea sau suspendarea actiunii (anularea) normelor juridice.2.Actele normativ-juridice isi extind
actiunea nu asupra unui raport concret si nu asupra unui cerc individual concret deraporturi, ci asupra unui
sau altui tip de raporturi sociale si asupra tipului de actiuni ale oame nilor, care alcatuiesc continutul
lor.3.Spre deosebire de actele individual-juridice (actele de executie si aplicarea normelor de drept), actele
normativ-juridice sintadresate orica rui subiect ce participa la aceste relatii, pot fi aplicate in mai multe
rinduri, adica de fiece data cind e vorba de tipulrespectiv de raporturi si isi mentin actiunea, indiferent de
faptul daca au aparut sau au incetat raporturile in dividuale prevazute inacest caz. De exemplu, prescriptiile
Codului civil sint aplicabile oricarui cetatean sau organizatie, care au intrat in relatii patrimoniale de
proprietate, cumparare- vinzare, inchirierii averii sau a incaperii de locuit si alte raporturi reglementate prin
dreptul civil. Codul penal poate fi aplicat oricarei persoane, care a savirsit
o actiune periculoasa pentru societate, prevazuta in el. Prescriptiile acestor acte nu-siepuizeaza actiunea ca
urmare a unui sau chiar a mai multor acte de aplicare sau indeplinire a lor. Ele se aplica si se utilizeaza in
repetate rinduri.Anume aceasta denota ca prescriptiile juridice ale actelor mentionate sint aplicabile la un
tip sau altul de relatii sociale, au un caracter normativgeneral, sint norme de drept.
44.Probleme ale perfectionarii legislatiei in periopadele de tranzitie. Norma juridică nu poate deveni
obligatorie într-o colectivitate, daci nu îmbraca o anumită formă de exprimare si anume izvorul de drept.În
teoria dreptului şi, în general, in ştiinţele juridice, conceptul de izvor al dreptului este utilizat Intr-un sens
specific, strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a normelor juridice actele normative
(legi, decrete), obiceiul juridic, practica judiciară ele,Izvoare materiale ale dreptului, numite şi izvoare
reale, stnt concepute realităţi exterioare acestuia căre determină acţiunea legiuitorului: ele dau naştere unor
reguli izvorîte din necesităţile practice (dacă este vorba de obicei).Izvoare formate - care presupune
mijlocul de exprimare a izvorului material, forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor
sale.Aşadar, prin izvoare ale dreptului (în sensul juridic) ştiinţa juridică are în vedere, într-o formulare
foarte generală, formele de exprimare ale normelor juridice în cadrul unui sistem de drept în diverse epoci
şi ţări. Sensul juridic al noţiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de aspecte şi de
 modalităţi prin care conţinutul preceptiv al normei de drept devine regulă de conduită, se impune ca model
de urmat în relaţiile dintre oameni. Sau izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică
modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice in procesul de creare
a dreptului.Clasificarea izvoarelor dreptului o găsim în lucrarea profesorului Gh. I. Mihai şi Radu L
Motica Fundamentele Dreptului11: a) izvoarele fundamentale (Constituţia, tratatele internaţionale); b)
izvoarele generale (legile organice şi ordinare); c) izvoarele detaliatoare (hotărîri, decrete); d) izvoare
întregitoare (cutuma, precedentul).
45.Conceptul izvoarelor (formelor) dreptului si sistemul lor. În teoria dreptului şi, în general, in ştiinţele
juridice, conceptul de izvor al dreptului este utilizat Intr-un sens specific, strict juridic, prin care se au în
vedere formele de exprimare a normelor juridice actele normative (legi, decrete), obiceiul juridic, practica
judiciară . Sensul juridic al noţiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de aspecte şi de
modalităţi prin care conţinutul preceptiv al normei de drept devine regulă de conduită, se impune ca model
de urmat în relaţiile dintre oameni. Sau izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică
modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice in procesul de creare
a dreptului.Izvoarele de drept se clasifica in felul urmator: 1.Dupa criteriul raportului dintre continut si
forma distingem : 1.1.izvor materia ( reale) l-totalitatea conditiilor materiale de viata ce determina
continutul vointei sociale generale ,ele dau naştere unor reguli izvorîte din necesităţile practice ;1. 2.izvor
formal (juridic)- forma prin care se exteriorizeaza vointa generala, pentru a deveni obligatorie pentru
individ si colectivitate. 2.Dupa caracterul sursei normative distingem : 2.1:izvoare directe (imediate)-
forma de exprimare nemijlocita din care deriva norma , de exemplu:actele normative; 2.2. izvoare indirecte
(mediate)- necuprinse in actele normative, dar la care acestea din urma fac trimitere incluzindu-le intr-o
forma mijlocita in continutul lor si asa cum sunt, de axemplu :obiceiul, regulile de convetuire sociala. 3.
Dupa sursa de cunoastere a dreptului, in sens istoric, distingem :3.1. izvoare scrise(documente, inscriptii)
3.2.izvoare nescrise( de exemplu date arhelogice, traditii orale). O alta clasificarea izvoarelor dreptului o
găsim în lucrarea profesorului Gh. I. Mihai şi Radu L Motica Fundamentele Dreptului11: a) izvoarele
fundamentale (Constituţia, tratatele internaţionale); b) izvoarele generale (legile organice şi ordinare); c)
izvoarele detaliatoare (hotărîri, decrete); d) izvoare întregitoare (cutuma, precedentul). Deci, izvorul de
drept poate fi definit ca forma specifica pe care o imbraca la un moment dat vointa sociala generala pentru
a impune ca obligatorii anumite reguli in modul de desfasurare a raporturilor sociale determinate de modul
de exprimare(exteriorizare) a regulilor juridice.
46.Actul normativ-juridic ca izvor al dreptului. Actul normativ-juridic-defineste toate formele sub care apar
normele juridice adictate de organul statului- lege,decret,hotariri.Caracteristicele pentru actele normative juridice
sunt urmatoarele trasaturi generale:1. ele sunt acte de activitati de elaboreare a dreptului de catre stat (organele sale )
si include prescriptii juridiceobligatorii cu caracter general,prioritar la conduita oamenilor si organizatiilor-norme
juridice, precum si prescriptiile privind instituirea ,modificarea sau suspendarea actiunii normelor juruidice. 2 actele
normative juridice isi extind actiunea nu asupra unui raport concret si nu asupra unui cerc individual concret de
raporturi, ci asupra unui sau altui tip de raporturi sociale si asupra tipului de actiuni ale oamenilor, care alcatuiesc
continutul lor.3 Actul normativ-juridic sunt adresate oricarui subiect ce participa la aceste relatii, pot fi aplicate in
mai multe tinduri, adica de fiecare data cind e vorba de tipul respectiv de raporturi si isi mentinea actiunea.

47.Legea si actele normative juridice subordonate legii: clasificarea lor. Legea este actul normativ cu valoare
juridică superioară, cel mai important izvor al dreptului ce emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat,
exponent al puterii suverane al poporului. Legea se distinge de celelalte acte normative atit prin poziţia ei superioară
in sistemul izvoarelor dreptului, fiind edictată de organul suprem reprezentativ al puterii de stat, potrivit unei
proceduri anume stabilite, cit şi prin conţinutul normativ al reglementărilor instituite de ea. Din punctul de vedere al
forţei juridice se disting două categorii de legi: constituţionale sau fundamentale (constituţia denumită şi legea
fundamentală) şi ordinare (celelalte legi). Prin conţinutul ei, Constituţia (implicit legile de modificare a constituţiei)
are ca obiect reglementarea principiilor fundamentale ale organizării sociale şi de stat, sistemul organelor şi
separaţiei puterilor in stat, drepturile, libertăţile şi indatoririle fundamentale ale cetăţenilor. In caracterizarea legilor
este cunoscută de asemenea, clasificarea lor in generale, speciale şi excepţionale. Distincţia intre legea generală şi
specială trebuie văzută in mod complex, in sensul că legea specială intervine cu o reglementare aparte, deosebită,
particulară faţă de reglementările legii generale. De exemplu, Codul civil este o lege generală faţă de legea vinzării
de mărfuri sau legile privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi;
sau Codul penal este o lege generală faţă de alte legi speciale care conţin dispoziţii penale. Pe de altă parte, aceeaşi
lege sau dispoziţie poate să aibă caracter general sau special după cum o raportăm la o altă reglementare mai
generală sau mai specială. Importanţa distincţiei in legea generală şi specială priveşte procesul de interpretare şi
aplicare. Legea specială se aplică materiei pe care o reglementează, iar in caz de concurs, cu legea generală se aplică
legea specială, conform principiului "lex speciali derogat generali' in măsura in care legea specială care este de strictă
interpretare nu a dispus altfel, se aplică dispoziţiile legii generale. Ca izvor al dreptului de acelaşi nivel cu legea, sint
considerate şi unele acte internaţionale,semnate şi ratificate . Actele internaţionale (tratate, convenţii, acorduri, etc.)
se incheie şi se adoptă potrivit procedurii şi competenţei specifice in multe privinţe deosebite de normele juridice
interne.B. Actele normative subordonate legii. Orice efort nu se depune pentru a cuprinde in legi o sferă cit mai largă
de reglementare care să fie tot odată cit mai completă, viaţa a arătat că rămintotuşi unele aspecte care ţin de
traducerea in viaţă, realizarea şi aplicarea legilor ce necesită o intervenire normativă a altor organe de stat. 1.
Decretele, de regulă, acte ale şefului statului (la noi ale Preşedintelui), potrivit domeniilor in care sint date, precum şi
practicii conducerii de stat, sint in principiu, acte concrete, individuale (denumiri sau rechemări in funcţie, de
acordări şi avansări in grade militare etc.). Totuşi, practica arată că in funcţie de specificul regimului dintr-o ţară sau
alta se emit şi decrete cu caracter normativ, fiind astfel, izvoare de drept. 2. Guvernul ca organ al autorităţilor publice
executive adoptă in indeplinirea atribuţiilor sale, hotăriri şi dispoziţii pe baza şi in vederea executării legilor. 3. Sint
izvoare ale dreptului, de asemenea, instrucţiunile, ordinele şi alte asemenea acte (cu denumiri diferite) cu caracter
normativ ale miniştrilor şi celorlalţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei publice. 4. Hotăririle
organelor locale ale administraţiei publice, in măsura in care au caracter normativ, sint de asemenea, izvoare de
drept. Vorbind de actele normative nu putem trece cu vederea şi actele normative ale organelor nestatale.

48.Izvorul dreptului in Republica Moldova. Pentru ca o regula de comportare,de conduita sa devina norma
juridica este necesar ca ea sa capete o anumita forma,datorita careia este adusa la cunostinta intregii
societati.,de aceea ,formele de exprimare a normelor juridice in literatura de specialitate au capatat
denumirea de izvoare ale dreptului.Trebuie sa mentionam ca in general intregul sistemul de izvoare ale
dreptului la etapa conteporana il putem diviza,in 2 grupe…a.legi,b.acte normative subordonate
legiiLEGEA desemneaza actul normativ care emana de la organul legislativ.Legislatia in vigoare stabileste
o ierarhie a legilor dupa criteriulu fortei juridice ele se inpart in…1.legi constitutionale2.legi organice3,legi
ordinareConstitutia si legile constitutionale sunt investite cu o forta juridica superioara fata de alte acte
normative si legi.. Constituţia poate fi definită ca fiind Legea Fundamentală a statului, care reprezintă un
sistem închegat de norme juridice învestite cu o forţă juridică superioară ce reglementează bazele orînduirii
sociale şi ale politicii statului, structurile economice şi formele de proprietate, organizarea de stat (forma,
regimul politic, sistemul organelor de stat, principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a acestora,
principiile fundamentale ale sistemului electoral), drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
omului şi cetăţeanului - sistem de norme ce constituie cadrul juridic fundamental pentru dezvoltarea
viitoare a entităţii organizate în stat.1.Constituţia şi legile constituţionale sînt cele mai importante izvoare
de drept, deoarece se află în vîrful piramidei întregului sistem de acte normative. Luînd în considerare
însemnătatea deosebită a acestei categorii de legi, ele au o procedură specială şi quorumul de adoptare (de
exemplu, ele se adoptă dacă au votat "pentru" cel puţin 2/3 din numărul total de deputaţi).2. A doua
categorie de legi sînt legile organice. Această categorie de legi este nemijlocit indicată în Constituţie.
Potrivit Legii Fundamentale, de exemplu, prin lege organică se reglementează sistemul electoral,
organizarea şi desfăşurarea referendumului, organizarea Guvernului etc.3. Legile care nu se referă la cele
constituţionale şi organice sînt legi ordinare. Aceste categorii de legi se deosebesc după însemnătatea şi
ordinea adoptării lor. în afară de acest criteriu mai deosebim categorii specifice ale legii, precum sînt legile
excepţionale, cele temporare şi cele interpretative;- Actele normative subordonate legiiAlături de
activitatea legislativă a Parlamentului, practic toate organele de stat înfăptuiesc o activitate normativă,
adică emit acte cu caracter normativ, iar în unele cazuri chiar şi unele organizaţii, instituţii nestatale adoptă,
 în limitele competenţei lor, acte cu caracter normativ.Ne vom referi în continuare la cele mai importante
din ele:1. Hotărîrile şi moţiunile Parlamentului. De regulă, sînt acte de aplicare a normelor juridice şi, prin
urmare, nu conţin norme juridice şi nu au caracter normativ, în acelaşi timp, însă, se mai elaborează hotărîri
ce conţin anumite norme juridice. Aceste hotărîri sînt emise cel mai des în scopul executării legilor, fiind
subordonate acestora.2. Decretele prezidenţiale sînt emise de Preşedintele Republicii Moldova (şeful
statului) în situaţiile prevăzute de Constituţie şi legi, în limitele competenţei sale. Exemple de astfel de
decrete sînt cele cu privire la instituirea stării de urgenţă, la declararea mobilizării totale sau parţiale, la
declararea războiului etc. Decretele Preşedintelui sînt obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul
Republicii Moldova. Categoria actelor normative nu include toate decretele prezidenţiale, ci numai
decretele care conţin norme juridice. Nu sînt acte normative, de exemplu, decretele aplicative (prin care se
conferă decoraţii şi titluri de onoare, se acordă grade militare supreme, se soluţionează problemele
cetăţeniei, se acordă graţiere etc.).3. Hotărîrile şi ordonanţele Guvernului se întemeiază în calitatea
acestuia de a fi organ de vîrf al administraţiei publice, exercitîndu-şi autoritatea executivă şi de dispoziţie
pe întreg teritoriul statului. Aceste acte normative sînt bazate pe Constituţie şi legi, prevăd măsuri de
aplicare a legilor în cele mai diferite domenii (de exemplu: organizarea administrativă centrală şi locală,
modul de realizare a activităţilor economice şi financiare, reglementarea unor contravenţii etc.).
Dispoziţiile întotdeauna sînt acte aplicative. Hotărîrile Guvernului pot avea atît caracter normativ, cît şi
aplicativ. Este important a sublinia faptul că hotărîrile se emit pentru organizarea executării legilor. Din
faptul căGuvernul adoptă hotărîri normative nu rezultă că lui i se recunoaşte şi calitatea de organ
legislativ.4. Ordinele, instrucţiunile şi regulamentele ministerelor, departamentelor şi ale altor organe
centrale ale administraţiei de stat se adoptă în baza prevederilor exprese ale legii, decretelor, hotărîrilor şi
ordonanţelor Guvernului. Ele se mai adoptă în mod excepţional, cînd asemenea împuterniciri lipsesc, dar
actul normativ de autoritate juridică superioară cere, în virtutea conţinutului său, să se elaboreze şi să se
aplice un act subordonat, care să impună un mod unitar de executare33.5. Hotărîrile şi dispoziţiile
organelor administraţiei publice locale sînt emise în raza unităţii administrativ-teritoriale în care
funcţionează ca organe locale cu competenţă generală ale administraţiei de stat şi sînt obligatorii pentru
organele de stat din subordinea lor şi pentru persoanele fizice şi juridice. Emise în baza şi cu scopul
aplicării legilor, decretelor, hotărîrilor şi a altor acte normative ale organelor de stat ierarhic superioare,
avînd precizat temeiul lor legal, ele asigură exercitarea atribuţiilor de interes local ale autorităţilor
menţionate.
49.Actiunea actului normativ juridic in timp,spatiu si asupra persoanelor. Actele normative sunt adoptate pentru
actiona asupra relatiilor sociale , pt. a determina conduita si comportamentul subiectelor de drept . Adoptarea acestor
acte nu coincide cu inceputul actiunii lor , cu intrarea lor in vigoare , deoarece aceste acte , in urma elaborarii lor ,
trebuie sa fie intai aduse la cunostinta cetatenilor , organelor de stat si organizatiilor , tuturor celor chemati sa le
respecte. Pentru determinarea actiunii normei juridice in timp este necesar sa se stabileasca atat momentul intrarii in
vigoare cat si cel al incetarii sau iesirii din vigoare a actului normativ. In ceea ce priveste intrarea in vigoare a legii si
a altor acte normative , modalitatile determinarii acestui moment pot fi diferite. Astfel , actul normativ poate sa
stabileasca el insusi printr-o prevedere speciala data intrarii sale in vigoare .Atunci cand in actul normativ nu se
prevede o data expresa a intrarii sale in vigoare , se considera , in principiu , ca data a inceperii actiunii sale , data
publicarii sale oficiale .Legile, promulgate de Preşedintele Republicii Moldova, hotărîrile Parlamentului, decretele
Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrile şi dispoziţiile Guvernului, actele Curţii Constituţionale şi ale Curţii de
Conturi, actele normative ale organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice, ale Băncii Naţionale a
Moldovei şi ale Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare*, se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova**,
editat de Agenţia Informaţională de Stat “Moldpres”, în limba de stat cu traducere în limba rusă şi în alte limbi,
conform legislaţiei. În caz de necesitate, în Monitorul Oficial se publică şi alte acte oficiale. Actele oficiale pot fi
publicate în alte ediţii periodice numai cu trimitere la Monitorul Oficial.Legile promulgate de Preşedintele Republicii
Moldova şi decretele pentru promulgarea acestora se remit de către Preşedinte, în termen de 3 zile de la data
semnării, Agenţiei Informaţionale de Stat “Moldpres” pentru publicarea lor în Monitorul Oficial şi Centrului de
Informaţii Juridice pentru publicarea lor în Registrul de stat al actelor juridice al Republicii Moldova. Celelalte acte
oficiale specificate la alin.(1) din prezentul articol se remit pentru publicare de către autorităţile care le-au adoptat
sau le-au emis, în termen de 3 zile de la data semnării. Actele oficiale se publică în Monitorul Oficial în termen de
cel mult 10 zile de la data primirii lor de către Agenţia Informaţională de Stat “Moldpres”, iar în Registrul de stat al
actelor juridice al Republicii Moldova - în termen de 3 zile de la data publicării lor în Monitorul Oficial.Iesirea din
vigoare a actelor normative sau incetarea actiunii lor : a) Cand durata de timp a unui act normativ nu a fost limitata si
atnci incetarea actiunii sale are loc prin una din formele abrogarii;b)    Cand durata de timp a unui act normativ isi
inceteaza actiunea prin ajungerea la termen.Abrogarea este conceptul prin care se exprima incetarea actiunii actului
normativ , scoaterea lui din vigoare .Abrogarea : a)     Expresa-direct - atunci cand noul act normativ prevede, in
mod expres , ca vechiul act normativ , sau anumite articole din el , se abroga . b)     Expresa-indirect - cand noul act
normativ nu numeste , in mod expres , actul normativ sau anumite articole din el ,care se abroga , ci se limiteaza la
prevederea ca se abroga toate actele normative anterioare , contrare dispozitiunilor sale .c)     Tacita sau implicita -
are loc atunci cand noul act normativ nu abroga in mod direct sau indirect , nici un fel de acte normative anterioare ,
dar reglementarea pe care o cuprinde se indeparteaza si se deosebeste atat de mult de reglementarile din actele
normative vechi , incat acestea nu se mai pot aplica si , deci , sunt considerate abrogate . Actiunea actelor
normative in spatiu. Actele normative au o actiune bine determinata in spatiu , adica pe un anumit teritoriu ,
deoarece ele sunt produsul activitatii statului si organelor sale , care au o anumita competenta teritoriala .    In
cercetarea actiunii actelor normative in spatiu se diting 2 aspecte : unul intern si unul international . a)Pornindu-se de
la principiul suprematiei puterii in stat , latura interna a suveranitatii statului , se ajunge la concluzia obiectivitatii
legilor si a altor acte normative pentru toti cetatenii statului respectiv si pentru toate rganismele si organizatiile
sociale care se afla pe teritoriul sau : - Actiunea actelor normative in spatiu este conditionata de competenta
teritoriala a organului de stat emitent . - In tara noastra ca si in alte state unitare , exista un singur rand de organe
legislative si ale administratiei de stat , iar actele lor normative actioneaza pe intreg teritoriu statului nostru ; -
Actele normative adoptate de organele locale de stat au o actiune limitata la unitatea administrativ-teritoriala asupra
careia se extinde autoritatea organului de stat respectiv ; - Organele centrale pot limita , daca este necesar , actiunea
actelor lor normative la o anumita parte a teritoriului statului ; - In cazul actelor cu structura federala trebuie
elucidate , pe de o parte , raporturile dintre competenta teritoriala a organelor federale si cea a organelor statelor
membre ale federatiei , pe de alta parte , raporturile dintre competenta teritoriala a statelor care compun federatia . b)
Actiunea actelor normative in spatiu sub aspectul international : - Pe teritoriul unui stat actioneaza legile si celelalte
acte normative ale sale , determinand conduita tuturor persoanelor aflate pe acest teritoriu. Aceasta presupune
excluderea actiunii in acest teritoriu si asupra persoanelor aflate pe el , a legilor si altor acte normative ale unor state
straine ; - Necesitatea mentinerii si dezvoltarii unor relatii politice , economice si culturale intre state a creat ,
anumite exceptii de la principiul suveranitatii normative a teritoriului sau a teritorialitatii ,exceptii care , in conditiile
respectarii principiului egalitatii depline intre state , a liberului consimtamant al statelor , nu afecteaza cu nimic
suveranitatea lor ; - In anumite conditii , pe teritoriul unui stat , pot exista persoane si unele locuri asupra carora nu
se aplica , in anumite limite , actele normative ale statului normativ : imunitatea diplomatica , statutul juridic al
consulilor , regimul specific al unor categorii de straini ; - Cetatenii statului nostru sunt datori , oriunde s-ar afla , sa
respecte legile si alte acte normative adoptate de organele noastre de stat , iar in cazul in care , aflati in strainatate , ar
comite fapte interzise de dreptul nostru vor suporta sanciunile legale ; - In legatura cu aspectele internationale ale
aplicarii normelor juridice in spatiu si, in special , cele privind exceptarea aplicarii lor asupra unor categorii de
persoane in anumite conditii , precum si cele privind aplicarea lor extrateritoriala in anumite conditii , are o mare
importanta respectarea prncipiilor democratice ale dreptului international , in special a egalitatii si
reciprocitatii.Aplicarea normelor juridice asupra persoanelor. Aceasta dimensiune a aplicarii normelor juridice a
fost pusa in discutie in legatura cu actiunea teritoriala a normelor juridice, atat sub aspect intern cat si sub aspect
international. Ceea ce trebuie adaugat este faptul ca, legile si celelalte acte normative se aplica in mod egal
tuturor cetatenilor, fara deosebire de rasa, nationalitate, origine etnica, sex, religie etc. Constitutia tarii prevede,
in acest sens, ca "toti cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara
discriminari'.Aceasta nu inseamna ca legile nu au in vedere existenta unor categorii de cetateni cu o capacitate
juridica speciala, rezultata din: specificul muncii desfasurate, pozitia sociala, remuneratie etc. Deci, legile nu se
aplica automat tuturor cetatenilor. Exista norme juridice care se adreseaza anumitor categorii de persoane: cadrelor
didactice, studentilor, reprezentantilor diplomatici, pensionarilor.

50.Principiile actiunii in timp a actului normativ juridic. Principiul neretroactivitatii legilor :   Noua
reglementare juridica nu se poate referi decat la relatiile sociale , la situatiile si la conduita viitoare , ce vor
apare sub imperiul legii respective .Ea nu poate determina continutul relatiilor sociale , comportamentul
 pentru situatiile existente inaintea intrarii ei in vigoare . De la principiul neretroactivitatii legii exista si
unele exceptii ale retroactivitatii legii sau actului normativ , exceptii care se datoreaza si se explica prin
necesitatile practice sau principiile d eordin umanitar .Retroactivitatea actului normativ este admisa , in
principiu , in urmatoarele situatii : a)  Cand actul normativ prevede in mod expres ca se aplica si unor fapte
petrecute anterior ;b) Legea penala mai favorabila sau mai blanda ; c)Legile interpretative . Aplicarea
noului act normativ la situatii vechi nu poate fi admisa decat in interesul statului si, desigur , pentru
apararea unor interese legitime ale cetatenilor . Prevederea expresa a aplicarii retroactive a unui act
normativ decurge din vointa exprimata , in mod nemijlocit , direct de catre legiuitor . Intr-un regim de
legalitate se va recurge foarte rar si prudent la aceasta , pentru a nu tulbura evolutia normala a relatiilor
sociale si nu se va admite o asemenea masura in cazul in care ea ar leza drepturile si interesele legitime ale
cetatenilor .De la regula potrivit careia durata actiunii legii este marcata de momentul intrarii in vigoare si
cel al iesirii sale din vigoare exista anumite exceptii impuse de unele ratiuni de ordin practic, istoric,
umanitar. Aceste exceptii sunt: retroactivitatea si ultraactivitatea legii. Retroactivitatea legii apare ca o
exceptie de la principiul neretroactivitatii si ea opereaza (ca orice exceptie) numai in cazurile expres
prevazute de lege pentru ca aduce atingeri unor situatii juridice definitiv realizate sub legea veche, precum
si efectelor consumate sub aceasta lege. O lege se considera, asadar, retroactiva atunci cand reglementeaza
faptele care inainte de intrarea sa in vigoare, au dat nastere, au modificat sau au stins situatii juridice sau
efecte pe care acele situatii le-au produs anterior . Principiul incetarii actiunii unui act normativ prin
abrogare sau ajungere la termen are o exceptie - ultraactivitate a legii.Ultraactivitatea legii vizeaza faptul ca
actiunea legii se extinde si peste momentul iesirii sale din vigoare. Legea noua intra in vigoare, abrogand
legea veche, dar aplicarea ei este amanata pentru ca legea veche sa actioneze, un timp, pana la consumarea
situatiilor juridice care se aflau in curs in momentul intrarii in vigoare a legii noi. Normele care
supravietuiesc (ultraactiveaza) din legea veche se gasesc inscrise, de regula, intr-o sectiune sau capitol
aparte din legea noua, intitulat 'dispozitii tranzitorii'. Ultraactivitatea intervine in mod cu totul exceptional
si ea izvoraste, fie din aplicarea legilor mai blande, fie din aplicarea legilor temporare. In dreptul penal
legea mai blanda se aplica sau continua sa se aplice si dupa inlocuirea ei cu o lege mai severa, pentru
faptele petrecute sub imperiul ei, 'din aceleasi considerente umanitare pentru care se admite si
retroactivitatea legii penale mai favorabile
51.Conceptul sistematizarii actelor normative juridice. Sistematizarea actelor normative reprezinta acea
actiune finalizata prin asezarea sau gruparea unitara in baza unor criterii ale totalitatii normelor, respectiv a
actelor normative ce le contin , sistematizarea fiind ceruta de procesul realizarii dreptului astfel incit faciliteaza
cunoasterea dreptului , interpretarea corecta a actelor normative si sesizarea interdependentei lor.Conceptul de
sistematizare a actelor normative raspunde unor necesitati de a se pune in ordine multitudinea de acte normative, de a
se realiza o amplificare , reducere si concentrare a reglementarilor astfel activitatea de sistematizare contribuie in
mod hotaritor la: o mai buna cunoastere a sistemului de drept se a celui normativ; perfectionarea legislatiei
eliminind lacunele, paralelismelor, suprapunerilor si contradictiilor legislative; stabilirea celor mai eficiente metode
de reglementare a relatiilor sociale in functie de specificul fiecarei situatii, popularizarea legislatiei si la
accesibilitatea actelor normative pentru toti cetatenii.Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt :
incorporarea si codificarea. Incorporarea este cea mai simpla si cea mai veche (initiala ) forma de sistematizare a
actelor normative si consta in gruparea principalelor acte – legi, decrete, hotariri- in diferite colectii sau culegeri in
functie de diverse criterii: cronologic( dupa succesiunea temporara a aparitiei); alfabetic(pornind de la denumirea
materiei reglementate); dupa ramura de drept sau institutia juridica reglementata, este de 2 tipuri:oficiala (realizata
de un organ de stat) si neoficiala( realizata de diferite organisme si organizatii nestatale, centre de invatamint si de
cercetare). Codificarea este o forma superioara de sistematzare .Ea ca forma de sistematizare se deosebeste de
incorporare prin obiectul ei, prin subiectele ce o realizeaza, cit si prin forta sa juridica.Codificarea se realizeaza prin
cuprinderea unitara a tuturor sau aproape a loartuturor actelor normative ce alcatuiesc o ramura de drept, prin
prelucrarea lor si constituirea unui singur act normativ nou, denumit cod, avind valoarea unei legi.Codul insa nu este
o lege ci un act legislativ unic, cu organizare interna aparte in care normele sunt asezate intr-o consecutivitate logica ,
dupa un sistem bine gindit , care reflecta structura interna a ramurii de drept respective.Tehnica juridica de
sistematizare a codurilor este mai complexa decit cea a incorporarilor , si parcurge 3 etape: 1 etapa- stabileste
 volumul materialului supus codificarii si se selectioneaza. 2 etapa- are loc prelucrarea materialului normativ si
repartizarea lui dupa structura codului, in parti ( sau carti), pe sectiuni. Capitole, titluri, paragrafe, articole.3 etapa-
are loc dezbaterea si adoptarea lui in organul legislativ.Codificarea poate fi: de ramura ( cuprinde legislatia unei
ramuri de drept) si speciala ( grupeaza normele unei institutii juridice sau a citorva institutii juridice ). Actiunea de
codificare fiind un complex de operatii presupune profesionalism , preveziune si raspunde . In compozitia unui cod
intra patru grupe de factori: politici, economici, ideali si juridici. Conditiile calitative ale unui cod sunt: claritate, precizie,
integralitate in expunere, caracter practic, logica, frumusetea stilului etc.

52.Caracterizarea succinta a principiilor ramuri de drept a R.M Cuvîntul „principiu” vine de la latinescul
principio ceea ce înseamnă început.Prin principii ale dreptului înţelegem ideiile,tezele fundamentale care stau la baza
întrgului sistem de drept,determinate de relaţiile sociale,fiind expresia concentrată, a valorilor promovate şi apărate
de drept.În literatura juridică există mai multe opinii privitor la clasificarea principiilor dreptului.Unii consideră,că
principiile se clasifică în două mari grupuri: a)principii generale (fundamentale); b)princip.ramurale.Însă există şi
alte păreri conform cărora principiile se clasifică în trei grupuri:princip.fundamentale;
princip.ramurale;princip.interramurale.Principii fundamentale se mai numesc şi constituţionale deoarece sînt
reglementate în Constituţie.Ele se dezvoltă din acele norme juridice care reglementează relaţiile sociale de primă
importanţă pentru unitatea organizată de stat.Princip.fundamentale stau la baza princip.ramurale şi interramurale.Ele
sînt foarte mobile,caracterizîndu-se printr-o pronunţată legătură logică între ele, şi se realizează pe planul
TGD.princip.generale ale dreptului se delimitează de norma juridică.Norma juridică se raportează la principile
dreptului în două sensuri: 1.princip.dreptului îşi găsesc realizarea prin aplicarea practică a conduitei prescrise de
n.juridică.2.Normele juridice conţin şi descriu cele mai multe din principiile dreptului.Princip.ramurale sînt
principiile propri unei singure ramure de drept.Ele sînt înscrise în coduri şi în alte legi.Din această categorie fac
parte princip.individualizării pedepsei penale,princip.libertăţii contractuale etc.Princip.interramurale se referă la două
sau mai multe ramuri de drept,însă nu la toate.Ex:principiul oralităţii,publicităţii în dreptul procesual penal şi civil.
De aici rezultă că aceste trei grupuri de principii se întrepătrund, se completează şi se sprijină reciproc.

53.Tipologia dreptului.Criterii de clasificare:Poirier-sistem de organizare;R.David-bazin de civilizatie

juridica.Tipizarea dreptului e unul din mijloacele principale de cunoaştere a procesului istoric de evoluţie a
dreptului.Pentru analiza ştiinţifică a tipologiei dreptului, a sistemelor de drept trebuie de reieşit din următoarele: 1.în
primul rînd, din faptul că acest proces e nimijlocit legat de evoluţia societăţii umane, iar împreună cu ea şi dreptul-ca
un proces neîntrerupt, continuu şi istoric; 2din faptul că acest proces e nemijlocit legat de evoluţia permanentă a
esenţei, conţinutului şi necesităţii dreptului; 3.din faptul că procesul istoric de dezvoltare a dreptului conţine în sine
elemente de continuitate, evoluţie.O problemă destul de contraversată în literatura juridică e cea care se referă la
tipizarea dreptului. Cauzele acestei situaţii se află în faptul că diferiţi autori iau în consideraţie diferite criterii. Pentru
descrierea procesului istoric şi a stării de dezvoltare a dreptului se evedenţiază 2 modalităţi principale de abordare a
problemei. Prima modalitate a fost diferenţierea formaţiunilor după criterii de natură social-economică. În aşa mod se
ficsează periodizarea societăţii în ansamblu şi a dreptului. Ce-a de a doua modalitate, după cum consideră
majoritatea specialiştilor preocupaţi de tipizarea dreptului, diferienţiază: dreptul epocii antice, medievale, epovii noi
sau moderne, epocii contemporane.. Pornindu-se de la criteriul evoluţiei istorice a dreptului s-ar putea distinge ca
tipuri istorice de drept după dreptul incipient din comuna primitivă: Dr. Antic, cu unele grupări ca: dr.oriental,
dr.Greco-roman. Dr.medieval cu unele grupări prin care s-ar distinge dreptul european, islamic, chinez; întregul drept
medieval e marcat de aspectul religios. Dr modern, caracteristic instaurării economiei capitaliste, liberale, de piaţă.
Dr.contemporan, se diferenţiază în mai multe grupe: dr.societăţilor democratice cu economii de piaţă în care se
include şi dreptul din ţările foste socialiste, aflate în faza tranziţiei spre democratism; dr.socialist aflate în ţările unde
se mai menţine sistemul socialist; Dr. Ţărilor în curs de dezvoltare sau al lumii a treia, care păstrează puternice
elemente tradiţionale religioase, cum e dreptul islamic, budist. O altă clasificare a societăţii omeneşti distinge, după
societatea holistică, arhaică, trei tipuri de societăţi: preindustriale, industriale şi postindustriale.Nici un tip de
societate nu e omogen, în cadrul unei societăţi dintr-o ţară putem întîlni elementele aparţinătoare altui tip, de pildă
elementele specifice societăţii industriale şi postindustriale.Tot astfel, între tipurile istorice de drept nu e o ruptură. În
dezvoltarea sa dreptul păstrează multe elemente de continuitate. O altă concluzie priveşte necesitatea înţelegerii
impactului evoluţiilor specifice asupra dezvoltării fiecărui sistem de drept. Numai prin cunoaşterea trăsăturilor
general, tipice, concomitent cu cele specifice, paritculare putem avea o imagine completă cu privire la sistemul de
drept examinat şi ne putem explica influienţa pe care a avut-o asupra relaţiilor sociale dintr-o zonă sau alta. De aici
rezultă că atît în ţara noastră, cît şi pe tertoriul statelor fost socialiste s-a trecut de la tipurile de drept determinate de
sistemele de organizare socială la tipologia dreptului determinată de apartenenţa la un bazin de civilizaţie. În baza
criteriul apartenenţei la un bazin de civilizaţie sînt cunoscute mai multe familii sau sisteme juridice, între care:
familia sau sistemul de drept romano-germanic, sau continental-caracterizat prin descendenţa sa romană şi forma de
exprimare predominantă în legi şi tendinţa de codificare, cum e dr. Francez, german, spaniol; familia sau sistemul
common-law, numit şi anglo-saxon-în care predomină forma necodificată, cutumiară şi jurisprudenţială alături de
legile scrise. E specific pentru Anglia, SUA. Dreptul socialist, din fosta URSS ce au format lagărul socialist.
Sistemele filosofice sau religioase de drept sau tradiţionale, unde s-a încadrat sistemul islamic, hindus, chinez.

54.Analiza succinta a principalelor familiei de drept . Pentru familia juridică romano-germanică sint
caracteristice: existenţa dreptului scris,sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui in public
şi privat, precum şi divizareadreptului in ramuri. Comun pentru dreptul tuturor ţărilor din familia juridică
romano-germanică estecaracterul lui codificat, fondul de noţiuni comune (asemănătoare noţiunilor
şicategoriilor de bază), un sistem mai mult sau mai puţin comun al principiilor juridice, intoate aceste ţări
există constituţii scrise, normele cărora au o autoritate juridică majoră. Aceastăautoritate este susţinută şi de
stabilirea in majoritatea ţărilor a unui control judiciar alconstituţionalităţii legilor ordinare. Constituţiile
delimitează competenţa elaborării dreptului adiferitelor organe de stat şi in corespundere cu această
competenţă infăptuiesc diferenţierea diferitelorizvoare ale dreptului.Doctrina juridică romano-germanică şi
practica legislativă deosebesc 3 tipuri de legiordinare: codurile, legile speciale (legislaţia curentă) şi
culegere de norme.in majoritatea ţărilor continentale suit adoptate şi acţionează codurile: civil, penal,
deprocedură civilă, de procedură penală ş. a familiei juridice anglo-saxone ca izvor de bază a dreptului
serveştenorma formulată de către judecători şi exprimată in precedente judiciare. Dreptul comun anglo-
american, ca şi dreptul roman, s-a dezvoltat după principiul "Dreptul eacolo, unde este apărarea". Aşa dar,
dreptul englez a căpătat o structură triplă: dreptul comun - izvor de bază; dreptul de echitate care
completează şi corectează acest izvor de bază; dreptul statutar - dreptul scris de origineparlamentară.
Dreptul englez şi astăzi ramine un drept judiciar, elaborat de către judecători in procesulexaminării
cazurilor aparte. Luind in consideraţie regulile precedentului, o asemenea abordare asigurăsituaţia in care
normele de drept comun sint mai flexibile şi mai puţin abstracte, decit normele de dreptale sistemelor
romano-germanice, in schimb face dreptul mai cazuistic şi mai puţin concret. Latino-american este un drept
codificat, unde codurile sint construite dupămodele europene, ceea ce la rindul său, ne permite să vorbim
despre apropierea lui de sistemul romano-germanic. De aici alte trăsături de asemănare - sistemul de drept
aproximativ analogic, caracterul abstract al normei juridice.Punctul de pornire in formarea dreptului ţărilor
scandinave au fost 2 acte legislative, 2 coduri- "Codul regelui Cristian V" adoptat in Danemarca in 1683 ,
şi "Codul de Legi al statului Suedez" din 1734. Aceste coduri au constituit baza dezvoltării ulterioare a
ambelor ramuri - daneze şi suedeze - aledreptului scandinav. Dreptul musulman ca sistem de norme, ce
exprimă in formă religioasă in general, voinţa nobilimii musulmane religioase, intr-o oarecare măsură
sancţionate şi susţinute de statul musulman teoretic, in baza sa s-a format in Califatul Arab in sec. VII-X şi
este bazat pe religia musulmană - islam. Islamul porneşte de la faptul, că dreptul existent a venit de la Allah
care intr-un anumit moment al istoriei 1-a descoperit omului prin prorocul său Muhamed. Dreptul lui Allah
este dat omenirii odată şi pentru totdeauna, dcaccca societatea trebuie să se conducă de el şi să nu creeze
altul, al său, sub influenţa condiţiilor sociale ce se schimbă mereu.Principala particularitate a dreptului
hindus este incrucişarea sţrinsă cu religia. Dreptul hindus nu are o independenţă relativă şi este, in fond, o
parte integrantă a hinduismului, a unui fenomen foarte original (in concepţia comună), a unui sistem
sincretic tradiţional, care cuprinde diferite credinţe şi ritualuri religioase, valori morale, filozofice şi
ideologice, care presupun un anumit mod de viaţă, un anumit regim social, o anumită organizare sau
structură socială. Familiei juridice anglo-saxone ca izvor de bază a dreptului serveşte norma formulată de
către judecători şi exprimată in precedente judiciare. Dreptul comun anglo-american, ca şi dreptul roman,
s-a dezvoltat după principiul "Dreptul eacolo, unde este apărarea". Aşa dar, dreptul englez a căpătat o
structură triplă: dreptul comun - izvor de bază; dreptul de echitate care completează şi corectează acest
izvor de bază; dreptul statutar - dreptul scris de origineparlamentară. Dreptul englez şi astăzi ramine un
drept judiciar, elaborat de către judecători in procesulexaminării cazurilor aparte. Luind in consideraţie
 regulile precedentului, o asemenea abordare asigurăsituaţia in care normele de drept comun sint mai
flexibile şi mai puţin abstracte, decit normele de dreptale sistemelor romano-germanice, in schimb face
dreptul mai cazuistic şi mai puţin concret.
55.Deosebirea sistemului juridic anglo-saxon de sistemul juridic romano-germanic Pentru familia juridică
romano-germanică sint caracteristice: existenţa dreptului scris,sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului,
divizarea lui in public şi privat, precum şi divizareadreptului in ramuri. Comun pentru dreptul tuturor
ţărilor din familia juridică romano-germanică estecaracterul lui codificat, fondul de noţiuni comune
(asemănătoare noţiunilor şicategoriilor de bază), un sistem mai mult sau mai puţin comun al principiilor
juridice, intoate aceste ţări există constituţii scrise, normele cărora au o autoritate juridică majoră.
Aceastăautoritate este susţinută şi de stabilirea in majoritatea ţărilor a unui control judiciar
alconstituţionalităţii legilor ordinare. Constituţiile delimitează competenţa elaborării dreptului adiferitelor
organe de stat şi in corespundere cu această competenţă infăptuiesc diferenţierea diferitelorizvoare ale
dreptului.Doctrina juridică romano-germanică şi practica legislativă deosebesc 3 tipuri de legiordinare:
codurile, legile speciale (legislaţia curentă) şi culegere de norme.in majoritatea ţărilor continentale suit
adoptate şi acţionează codurile: civil, penal, deprocedură civilă, de procedură penală ş. a
56.Conceptul raportului juridic:notiune,trasaturi,feluri Raportul juridic este un raport social reglementat de o
normă juridică.În măsura în care o relaţie dintre oameni, luaţi ca indivizi singulari sau constituiţi în colectivităţi,
cade sub autoritatea normei juridice ea devine un raport juridic. Raportul juridic este o realitate concretă care constă
într-o legătură juridică între doi sau mai mulţi subiecţi, fie ei individuali sau colectivi.Prin raport juridic se înţelege
orice relaţie socială care cade sub incidenţa normei juridice sau care este reglementată de ea, unii participanţi la
această relaţie avînd drepturi subiective, alţii purtînd obligaţii juridice, acestea fiind puse în acţiune şi asigurate, în
caz de necesitate, prin forţa coercitivă a statului. Orice raport juridic se caracterizează prin următoarele:1) apare doar
în baza unei norme juridice;2) în el sînt expuse voinţele participanţilor la aceste raporturi juridice; 3) metoda de
asigurare a raportului juridic este constrîngerea de stat. .Particularităţile raportului juridic A. Raportul juridic este un
raport social. Aceasta înseamnă că raporturile de drept se stabilesc între oameni şi numai între ei. Relaţia socială
devine raport juridic numai în măsura în care a fost obiectul de preocupare al legiuitorului, sub forma adoptării unei
norme juridice care să reglementeze această relaţie. Orice raport de drept tinde la un scop social. B. Raportul juridic
are un caracter volitional. Acest caracter are două surse. Pe de o parte, norma juridică în esenţă este de natură
voliţională. Ea reprezintă voinţa statală.Pe de altă parte, încheierea raporturilor de drept, ca şi executarea lor, sînt
rezultatul voinţei participanţilor la aceste raporturi. Este întemeiată opinia, potrivit căreia "raportul juridic este
terenul pe care se întîlnesc două voinţe: voinţa statală, care consacră drepturile şi obligaţiile participanţilor, şi voinţa
subiecţilor".9 Aşa fiind, raportul juridic are un dublu caracter volitional.C. Raportul juridic este un raport istoric,
deoarece a apărut şi a evoluat de-a lungul anilor, suferind aceleaşi intervenţii ca şi norma juridică în legătură cu
schimbările care au avut loc în societate. Apărut la o anumită etapă de dezvoltare istorică, o dată cu apariţia statului
şi dreptului, raportul juridic poartă pecetea epocii- istorice respective. Acest caracter al raportului juridic este
puternic marcat de istoria societăţii, atît în ceea ce priveşte subiecţii de drept, drepturile şi obligaţiile pe care le
cuprinde, cît şi cu privire la faptele cărora li se acordă semnificaţie juridică, variabilitatea acestor elemente
constitutive putîndu-se constata cu uşurinţă de la o etapă la alta a dezvoltării sociale, de la o ţară la alta. D. Raportul
juridic este un raport valoric. Într-adevăr, în raporturi juridice îşi găsesc concretizarea valorile esenţiale ale societăţii.
Ca produs al gîndirii şi al practicii comune a oamenilor, aceste valori sînt sancţionate şi li se acordă putere normativă
de către conştiinţa socială, prin intermediul statului şi al normelor instituite de acesta. Normele juridice, ca modele
valorice12, îşi găsesc concretizarea în raporturile juridice. E. Raportul juridic este un raport de suprastructură şi
poartă un caracter ideologic. raporturile juridice, ca parte componentă a dreptului, suportă influenţa tuturor
raporturilor sociale Totodată, ca raporturi de suprastructură, raporturile juridice se pot manifesta într-un grad de
independenţă relativă faţă de raporturile materiale.Clasificarea raporturilor juridice Ele se împart în raporturi
juridice interne şi externe, de drept public şi de drept privat şi, evident, pe ramuri de drept - în raporturi juridice
constituţionale, penale, civile, comerciale etc.În dreptul penal şi administrativ se vorbeşte, uneori, de existenţa a două
categorii de raporturi juridice: raporturi juridice de conflict şi raporturi de conformare.16 Raportul juridic de
conformare reprezintă adoptarea a conduitei prescrise de normele de drept, iar raportul juridic de constrîngere
înseamnă relaţia în care se concretizează pedeapsa. Un alt criteriu este după subiecţii raportului juridic: raporturi
 juridice concrete, raporturi juridice generale, sau absolute. După scopurile interacţiunii, raporturile juridice se împart
în: statice şi dinamice, În dependenţă de legătura genetică şi funcţională raporturile juridice se împart în: raporturi
juridice materiale şi raporturi juridice procesuale Ultimele, la rîndul lor, pot fi divizate în raporturi juridice
procesuale de reglementare şi raporturi juridice procesuale de apărare Un alt criteriu de clasificare a raporturilor
juridice este după conţinutul lor: raporturi juridice simple, şi compuse După numărul participanţilor, ele se împart în:
bilaterale şi multelaterale

57.Subiectele raportului juridic.Capacitatea juridical.Subiecţi ai raportului juridic pot fi anumiţi indivizi (subiecţi
individuali) şi organizaţii (subiecţi colectivi), care în conformitate cu normele juridice sînt purtători ai drepturilor şi
ai obligaţiilor juridice subiective. A. Persoana fizică. Numai oamenii sînt persoane fizice. Persoanele fizice sînt fiinţe
umane în măsura în care, luate individual, acestea sînt subiecţi de drept, în limbajul dreptului, persoana este un
subiect de drepturi şi obligaţii care trăieşte viaţa juridică. "Personalitatea este aptitudinea de a deveni subiect de
drepturi şi obligaţii". In dreptul contemporan orice fiinţă umană este persoană fizică, adică este subiect de drept, are
personalitate, sub condiţia să se nască viabilă. În lumea antică, din contra, un număr considerabil de oameni, sclavii,
nu aveau personalitate. Străinii, de asemenea, erau lipsiţi de personalitate în vechiul drept. B. Persoana juridic ă, sau
morală. Subiect de drept nu este numai omul izolat, considerat în planul dreptului ca persoană fizică. Persoana
juridică este subiect colectiv de drept civil, de drept comercial, de dreptul muncii etc. Spre deosebire de persoana
fizică persoana juridică este un colectiv de oameni cu o structură organizatorică bine determinată, dispunînd de
independenţă patrimonială şi care urmăreşte realizarea unui scop în acord cu interesele obşteşti. Persoana juridică
prezintă un subiect de drept cu o largă arie de răspîndire în circuitul juridic. Partidele politice, diferitele organizaţii
politice, fundaţiile, cultele religioase se organizează şi funcţionează pe baza personalităţii juridice. Statul însuşi,
unităţile sale administrativ-teritoriale, unele organe de stat apar în circuitul juridic ca persoane juridice, stabilind
raporturi de drept privat.C. Organele de stat. în afară de persoanele fizice şi persoanele juridice subiecţi ai raportului
juridic sînt organele de stat în calitatea lor de purtătoare ale autorităţii publice. Întreaga gamă de raporturi juridice din
cadrul activităţilor fundamentale ale statului: legislativă, executivă şi judecătorească se realizează prin participarea
organelor de stat, în calitatea lor de subiecţi de drept. D. Statul suveran şi organizaţiile internaţionale, în dreptul
internaţional public, principalul subiect al relaţiilor juridice internaţionale este statul, încă din antichitate şi mult timp
în viaţa juridică internaţională statul a fost unicul subiect de drept în secolul al XX-lea, după cel de-al doilea război
mondial, jurisprudenţa internaţională şi diferite acte internaţionale au recunoscut calitatea de subiect de drept
organizaţiilor internaţionale guvernamentale.Tot după cel de-al doilea război mondial li s-a recunoscut o
personalitate internaţională popoarelor care luptă pentru independenţă. Acestea sînt subiecţi de drept internaţional
public "limitaţi şi tranzitorii" în drumul spre constituirea lor într-un stat propriu, care devine subiect de drept
internaţional deplin. Capacitatea juridică poate fi definită pe scurt ca fiind aptitudinea unei persoane sau colectivităţi
de a fi titulară de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita. A.Capacitatea juridică (civilă). Noţiunea de capacitate
juridică include: Capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii; capacitatea de exerciţiu care
reprezintă posibilitatea persoanei "de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii. Capacitatea juridică este o
noţiune care, în înţelesul textului ce o reglementează (art.18,19,60,61 din Codul civil al RM privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice), nu delimitează capacitatea, în virtutea căreia persoana poate fi subiect în raporturile de
drept civil, de capacitatea reglementată în mod special în cadrul anumitor ramuri ale dreptului. noţiunea de capacitate
juridică reprezintă condiţia obligatorie pentru calitatea de subiect de drept şi este aplicabilă în toate ramurile
dreptului. a) Capacitatea de folosinţă, ca aptitudine generală şi abstractă de a fi titular de drepturi şi obligaţii, îl
însoţeşte pe om, de la naştere, pe întreg parcursul vieţii. b) Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a-şi
exercita ea însăşi, autorizare prealabilă sau asistare, drepturile şi de a-şi asuma obligaţii. Caractere juridice ale
capacității de folosință și a capacității de exercițiu a persoanei fizice sunt următoarele: legalitatea; generalitatea;
egalitatea și unuversalitatea; inalienabilitatea; intangibilitatea.

58.Obiectul raportului juridic. orice raport juridic are un obiect care nu est* altceva decît "acea acţiune sau acea
conduită asupra căreia sînt îndreptate drepturile subiective şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic. Aşadar,
structura raportului juridic priveşte subiecţii între care el se stabileşte (participanţii la raport), conţinutul, legătura
dintre subiecţii participanţi (drepturile şi obligaţiile lor reciproce) şi obiectul la care se referă conţinutul (conduite
umană). Din punct de vedere filosofic, prin obiect putem înţelege aceea ce îi revine subiectului şi asupra căruia el îşi
îndreaptă activitatea de cunoaştere şi altă activitate. Obiectul şi subiectul sînt două categorii perechi. . In lucrările de
teorie a dreptului, obiectul raporturilor juridice îl formează anumite acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le
efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvîrşi. Unii autori consideră că numai
 bunurile materiale pot constitui obiect al raportului juridic. O altă concepţie este cea a pluralităţii obiectelor
raportului juridic, potrivit căreia acestea pot fi fenomene variate. Nu este lipsită de sens şi concepţia, conform căreia
obiectul raportului juridic poate fi foarte variat, printre care:-lucrurile materiale (bunurile lumii înconjurătoare care
au o valoare din punct de vedere economic şi pot fi exprimate într-o formă bănească), -anumite valori personale
nepatrimoniale (viaţa, sănătatea, cinstea, demnitatea etc.), - produsele activităţii creative şi rezultatul creaţiei
intelectuale (operele literare, de artă, muzică, ştiinţifice, programele computerizate etc.), -rezultatele activităţii
participanţilor la raporturile juridice (de exemplu, anumite servicii, sau raporturile juridice care apar în rezultatul
încheierii unui contract de antrepriză în construcţii capitale etc.), - conduita umană exteriorizată (acţiuni sau
inacţiuni), -hîrtiile de valoare şi documentele (bani, acţii, diplome, atestate etc.). Unii autori vorbesc de un triplu
obiect al raportului juridic:- obiectul juridic, adică conduita părţilor, -obiectul ideologic, adică voinţa părţilor,-
obiectul material, adică lucrul (bunul) la care se referă raportul juridic. obiectul general al reglementării juridice îl
formează relaţiile sociale. Dar aceste relaţii reprezintă, la rîndul lor, o realitate foarte complicată şi compusă din
multe elemente. Normele juridice şi raporturile juridice care apar în baza lor nu le cuprind pe toate, dar numai
anumite tipuri, fragmente, sectoare, sfere ale acestor relaţii sociale. Din aceste considerente şi apare foarte des
întrebarea: care este obiectul concret şi nemijlocit al diverselor raporturi juridice? Deosebirea dintre obiectul
dreptului în general şi obiectele raporturilor juridice concrete, care apar în rezultatul acţiunii lui, este nivelul de
concretizare.

59.Continutul raportului juridic.Dreptul subiectiv si obligatiunea juridical.Subiecţii raportului juridic sînt legaţi
între ei prin drepturi şi obligaţii care împreună formează conţinutul raportului juridic. Aceste drepturi şi obligaţii sînt
prevăzute în dispoziţiile normei juridice. În raportul juridic poate fi evidenţiat un conţinut material şi altul juridic.
Conţinutul juridic al raportului juridic îl constituie drepturile şi obligaţiile juridice subiective, care exprimă specificul
raportului juridic ca formă ideologică deosebită a relaţiilor sociale de fapt. Conţinutul material al raportului juridic
reprezintă acel comportament de facto, pe care cel împuternicit poate, iar cel obligat trebuie să-1 săvîrşească.Î n
raportul juridic subiecţii apar întotdeauna ca titulari de drepturi şi obligaţii şi se comportă potrivit cu poziţia specifică
fiecărui titular al dreptului sau al obligaţiei.64 In unele raporturi juridice un subiect poate fi numai titular de drepturi,
iar celălalt numai titular de obligaţii. Conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturi şi obligaţii care se nasc
într-o relaţie concretă. Ele sînt în prealabil prevăzute în dispoziţia regulii de drept. Drepturile subiective şi
clasificarea lor. Noţiunea de drept subiectiv reprezintă puterea, posibilitatea de a acţiona într-un anume fel, ordonat
sau permis de lege. Dreptul subiectiv presupune trei posibilităţi cumulative: a) o anumită conduită; b) să pretindă o
conduită corespunzătoare din partea subiectului sau subiecţilor obligaţi, care să asigure realizarea primei conduite; c)
să recurgă, la nevoie, la forţa de constrîngere a statului.67O clasificare reţinută în dreptul constituţional este în: a)
Drepturile private sînt reglementate de dreptul civil, de dreptul comercial sau de dreptul familiei.b) Drepturile
publice sînt drepturi al căror germene este în natura umană, dar care au nevoie pentru dezvoltarea şi manifestarea lor
de o societate mai mult sau mai puţin dezvoltată. c) Drepturi politice propriu-zise sînt drepturile care asigură
participarea la puterea publică, cum ar fi dreptul de a alege şi de a fi ales.Obligaţia. Prin obligaţie, în sens juridic, se
înţelege îndatorirea pe care subiectul raportului juridic trebuie să o îndeplinească şi pe care cealaltă parte să o
pretindă pe baza normelor juridice. Obligaţia reprezintă opusul dreptului subiectiv şi constă în satisfacerea sau, după
caz, îndeplinirea prerogativelor pe care le implică drepturile sau competenţa celuilalt subiect al raportului juridic
concret, prin a da, a face, sau a nu face ceva. În orice raport juridic, obligaţia este un element corelativ dreptului
subiectiv, însă, spre deosebire de acesta, ea nu este o simplă prerogativă, titularul ei fiind ţinut de ea, astfel încît
acesta poate fi constrîns, în cele din urmă, să o îndeplinească prin forţa de constrîngere a statului.

60.Faptele juridice si clasificarea lor.Corpul juridic.Faptul juridic este împrejurarea prevăzută de norma juridică,
în ipoteza ei. care, realizată la concret, are consecinţe juridice, adică atrage după sine naşterea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic.76 Norma juridică decide calificarea unei împrejurări din societate sau din natură ca fapt
juridic. Într-o primă opinie faptul juridic reprezintă o premisă concretă, absolut necesară pentru naşterea raportului
juridic.77Într-o altă opinie se susţine că există raporturi ce iau naştere din norma juridică, fără a fi nevoie de un fapt
juridic."Este adevărat că unele împrejurări preced normei de drept, altele apar ca urmare a existenţei acesteia; ceea ce
este în afara discuţiei este faptul că în orice caz raportul juridic nu poate să apară în afara faptului juridic".
Clasificarea faptelor juridice sînt: a) Evenimentele sînt acele fenomene, împrejurări care se petrec independent de
voinţa oamenilor şi cărora norma de drept le dă o semnificaţie juridică, prin reţinerea lor în ipoteza ei. b) Acţiunile,
sînt fapte voluntare ale omului, de care norma de drept leagă consecinţe juridice. Unul şi acelaşi fapt poate fi în
acelaşi timp acţiune şi eveniment. Acţiunile, la rîndul lor, se împart în acţiuni săvîrşite fără intenţia de a produce
 efecte juridice şi acţiuni săvîrşite cu intenţia anume de a produce efecte juridice. Acţiunile se mai clasifică în licite şi
ilicite. B. Actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul de a produce efecte juridice, adică de a crea, a modifica
sau a stinge un raport juridic, în temeiul şi în limitele stabilite de lege. Actul juridic constituie principalul izvor al
vieţii reglementate de norma de drept. El reprezintă, în sfera în care se circumscrie activitatea umană conştientă,
proiectarea voinţei omului în domeniul dreptului, în cunoştinţă de cauză. Altfel spus, prin actul juridic oamenii se
orientează către un scop bine definit, concordant cu legea şi ocrotit de ea, de natură să satisfacă nevoile materiale şi
spirituale ale fiinţei umane. La baza clasificării actelor juridice stau diferite criterii şi sînt analizate detaliat în
ştiinţele de ramură, precum dreptul civil, administrativ, comercial: a) Din punctul de vedere al voinţelor participante,
actele juridice se împart în acte unilaterale, bilaterale şi multilaterale, după cum constituirea lor este determinată de o
singură voinţă, de două voinţe şi de multiple voinţe; b) După modul de formulare, actele juridice pot fi consensuale,
formale şi chiar solemne, sau reale. Sînt consensuale cînd se nasc prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără altă
formalitate. Consensualismul este dominant în dreptul civil şi chiar în dreptul comercial; c) Din punctul de vedere al
efectelor, actele juridice pot fi constitutive şi declarative. Actele constitutive de drepturi creează o situaţie juridică
nouă modificînd situaţia anterioară. Cea mai mare parte a actelor juridice sînt constitutive de drepturi. Dar există acte
juridice al căror scop este numai de a constata existenţa unei situaţii juridice, cum ar fi recunoaşterea unei datori.; d)
Există şi alte criterii, cum ar fi: acte-regulă şi acte subiective - în dreptul administrativ acte cu titlu gratuit şi act cu
titlu oneros - în dreptul civil , dezvoltate, aşa cum am amintit mai sus, în ştiinţele de ramură.

61.Conceptul realizarii dreptului.Subiectele realizarii dreptuluiRealizarea dreptului vizează mijloace, proceduri,

faze prin care organele de stat traduc în fapt dispoziţiile normelor juridice. Acestea sunt reglementate, în special prin
norme juridice procedurale specifice ramurilor de drept in care se aplica. In literatura juridică se face distincţie între:
aplicare normativa şi aplicarea individuală, dar majoritatea autorilor consideră că accepţiunea propriu-zisă a noţiunii
de aplicare constă în aceea de aplicare individuală.Forma de aplicare individuală constă în actele concrete
individuale (proceduri, metode, etc.) prin care organele de stat competente transpun la situaţii concrete, individuale,
adică aplică prevederile normei la un caz dat. Actul de aplicare individuală are ca principală caracteristică pe cea de a
determina întotdeauna naşterea, modificarea, sau stingerea unui raport juridic concret.Se impune aici o precizare
referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat întrucât, chiar dacă cele trei puteri au competenţe esenţiale (fiecare
în domeniul său), aceasta nu presupune că fiecare organ al unei puteri are în competenţă numai un tip de acte ( ex:
numai legi - pentru Parlament, numai acte executive - pentru Guvern). Parlamentul, deşi este un organ de putere prin
excelenţa legislativ, el realizează şi acte de aplicare individuale (ex: aplicarea Regulamentului celor două Camere
faţă de un parlamentar).În privinţa organelor judecătoreşti, ele nu au competenţa de a emite acte cu conţinut
normativ, generic, ci doar acte de aplicare individuală (hotărâri judecătoreşti, sentinţe, decizii etc.) vizând un anumit
caz (speţă). Actul de aplicare individuală nu se identifică cu noţiunea de sancţionare, întrucât o sancţiune stabilită
pentru un fapt este un act de aplicare, dar nu toate actele de aplicare individuală implică şi sancţionare. Sancţiunea
este un act de aplicare individuală care presupune tragerea la răspundere juridică doar pentru conduitele ilicite, în
timp ce noţiunea de "aplicare" a dreptului are în vedere ansamblul conduitelor umane, atât licite, cât şi ilicite.

62.Formele realizarii dreptului.In literatura juridică se face distincţie între: aplicare normativa şi aplicarea
individuală, dar majoritatea autorilor consideră că accepţiunea propriu-zisă a noţiunii de aplicare constă în aceea de
aplicare individuală.Forma de aplicare individuală constă în actele concrete individuale (proceduri, metode, etc.) prin
care organele de stat competente transpun la situaţii concrete, individuale,adică aplică prevederile normei la un caz
dat. Actul de aplicare individuală are ca principală caracteristică pe cea de a determina întotdeauna naşterea,
modificarea, sau stingerea unui raport juridic concret.Se impune aici o precizare referitoare la principiul separaţiei
puterilor în stat întrucât, chiar dacă cele trei puteri au competenţe esenţiale (fiecare în domeniul său), aceasta nu
presupune că fiecare organ al unei puteri are în competenţă numai un tip de acte ( ex: numai legi - pentru Parlament,
numai acte executive - pentru Guvern). Parlamentul, deşi este un organ de putere prin excelenţa legislativ, el
realizează şi acte de aplicare individuale (ex: aplicarea Regulamentului celor două Camere faţă de un parlamentar).În
privinţa organelor judecătoreşti, ele nu au competenţa de a emite acte cu conţinut normativ, generic, ci doar acte de
aplicare individuală (hotărâri judecătoreşti, sentinţe, decizii etc.) vizând un anumit caz (speţă). Actul de aplicare
individuală nu se identifică cu noţiunea de sancţionare, întrucât o sancţiune stabilită pentru un fapt este un act de
aplicare, dar nu toate actele de aplicare individuală implică şi sancţionare. Sancţiunea este un act de aplicare
individuală care presupune tragerea la răspundere juridică doar pentru conduitele ilicite, în timp ce noţiunea de
"aplicare" a dreptului are în vedere ansamblul conduitelor umane, atât licite, cât şi ilicite.Între actele normative şi
actele de aplicare există deosebiri şi asemănări:Asemănările provin din esenţa lor comună: ambele forme constau în
 acte cu caracter juridic, emanând de la organe competente ale statului; ambele urmăresc acelaşi scop – realizarea
legalităţii in viaţa socială; -ambele au ca temei juridic ordinea constituţională şi legile. Deosebiri: - în timp ce actul
normativ are un anumit grad de generalitate, actul de aplicare individuală este un act concret, vizând o situaţie sau o
stare de fapt dată (un caz) şi determină întotdeauna naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret;
după efectul lor în timp: actele normative produc efecte în timp (sunt aplicabile) între limitele momentului de intrare
în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare; actele cu aplicare individuală îşi produc efectele odată cu momentul în care au
fost transpuse în practică sub diverse forme: comunicare, înştiinţare, pronunţare, luarea măsurii sau sancţiunii
respective, soluţionarea cazului etc.; deosebiri date de condiţiile formal-juridice şi procedurale cerute pentru
valabilitatea lor (diferenţe sensibile între procedurile necesare elaborării unei legi sau altui act normativ şi elaborare,
respectiv pronunţarea unei sentinţe judecătoreşti, întocmirea unui act contravenţional etc.); deosebiri privind formele
căilor de atac sau de contestare a acestor acte: actele normative pot fi modificate sau anulate, de regulă doar de
organul emitent sau de organul ierarhic superior; actele de aplicare individuală pot fi atacate, modificate sau anulate
pe căi precum: recursul, apelul, sesizarea, plângerea, adresate (de regulă) organelor superior ierarhice emitentului.

63.Aplicarea ca forma speciala de realizare a dreptului.Aplicarea dreptului constituie forma juridica de realizare a
dreptului prin interventia organelor de stat. Termenul „aplicarea dreptului” este rezervat in literatura juridica,
activitati care imbraca anumite forme juridice si necesita o anumita procedura. Aplicarea dreptului se caracterizeaza
ca fiind activitatea practica prin care se realizeaza prevederile normei juridice. Aplicarea dreptului constituie o forma
a activitati statale care se desfasoara in forme juridice oficiale, stabilite prin acte normative. Fiecare act aflat pe o
anumita scara ierarhica se comporta fata de un act superior ca un act de aplicare, iar fata de un act inferior , ca un act
normativ. Distinctia dintre un act de aplicare al dreptului si un act normativ poate fi formulata prin urmatoarele
aspecte: Actele de aplicare a organelor de stat constituie mijloace juridice de infaptuire a prevederilor actelor
normative de concretizare la cazuri individuale.Actele de aplicare sunt temeiul legal juridic al aparitiei modificari sau
singeri de raporturi juridice, in timp ce publicarea unor acte normative nu creaza de regula automat raporturi juridice.
Este diferita actiunea in timp a actelor de aplicare fata de cea a actelor normative. Actiunea actelor normative incepe
odata cu publicarea lor in anumite publicatii oficiale iar in cazul actelor de aplicare actiunea lor in timp coincide cu
elaborarea lor si comunicarea partilor direct interesate. Comportarea celor doua categorii de acte scoate in evidenta
faptul ca fiecare dintre ele au principii care stau la baza legalitatilor .Clasificarea se face dupa ramura de drept si sunt
: acte de aplicare constitutionale, civile, penale , administrative etc. O alta clasificare se face dupa structura normei si
sunt acte de aplicare a dispozitiei normei juridice, acte de aplicare a sanctiuni normei juridice. Fazele procesului de
aplicare a dreptului . Varietatea actelor normative presupun mai multe faze de aplicare a dreptului, ce constituie un
proces unic deci nu au aceeas succesiune in timp.Stabilirea stari de fapt este prima faza in care se intreprind cercetari
pentru a cunoaste situatia concreta a imprejurarilor cauzelor ce trebuie sa capete solutionare juridica. Organul de
aplicare, cercetand starea de fapt, trebuie sa cunoasca situatia reala astfel incat cauza ce este supusa solutionari sa fie
lamurita din toate punctele de vedre. Concluziile sa fie in perfecta concordanta cu realitatea concreta. Alegerea
normei de drept denumita si „critica”. Determinarea mormei la care se refera situatia si asigurarea unei corecte
calificari juridice, in temeiul actului de aplicare. Implementarea normelor juridice constituie o activitate pe care
organul de aplicare recurge pemntru a stabili intelesul adevarat si deplin al normei juridice.Elaborarea actului de
aplicare constituie faza finala a procesului de aplicare, constand in elaborarea deciziei juridice, care va atrage dupa
sine stabilirea modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.

64.Fazele procesului de aplicare a dreptului. Datorita diversitatilor normelor juridice ce pot fi incalcate preum si a
modalitatilor de interventie a statului deosebit de variate in restabilirea legalitatii nu exista nici o procedura unica de
de apicare a dreptului, ci ea se diferentiaza de la caz la caz: a)in functie de natura normei incalcate, b) de organul
chemat sa restabileasca legea , c)de competenta acestuia in situatia respectiva si de procedura utilizata.Pot fi
determinate urmatoarele faze de aplicare a dreptului si anume: stabilirea starii de fapt –consta in cercetarea si
cunoasterea situatiei concrete deduse spre rezolvare, a faptelor si imprejurarilor propuse. In aceasta faza au o
importanta deosebita probele bazate pe documente, relatarile martoriilor, probele sau urmele materiale,
expertizele,etc. ,stabilirea starii de drept – sau a elementelor juridice consta in identificarea acestei norme juridice
in care se regasesc, prin componentele sale, cel mai bine fapta cercetata si ale carei elemente se aplica pe deplin starii
de fapt respective, si elaborarea solutiei- constituie faza finala a acestui proces ce implica mai multe aspecte: 1)are
loc individualizarea dispozitiilor legale in care se incadreaza pe deplin cazul dat;2)emiterea actului
juridic;3)executarea sau punerea in executare a actului juridic de catre cel indicat si aducerea la indeplinire a
formalitatilor, fixarea termenului in care trebuie realizat operatiunea.
65.Actele de aplicare a dreptului si deosebirea lor de actele normative juridice. Normele de drept sunt edictate
pentru a fi realizate adică în scopul aplicării lor, diverselor situaţii de caz cărora le sunt destinate. Pentru aplicarea
dreptului se înţelege acea formă de realizare a dreptului ce constă în activitatea practică prin care autorităţile statului
înfăptuiesc prevederile cuprinse în norma de drept. Aceasta implică de fiecare dată elaborarea actului de aplicare a
dreptului. Prin actul de aplicare a dreptului se înţelege actul juridic concret care creează, modifică, transmite sau
stinge un raport juridic. Din definiţie rezultă caracterul concret al actului de aplicare a dreptului. Aceste acte sunt de
fapt operaţiuni de aplicare a legii şi a celorlalte acte normative. 2) Trăsăturile caracteristiceale actului de aplicare
a legii: a) Presupune existenţa unor subiecte concrete şi a unui obiect concret. b) Se întâlneşte în forme variate
funcţie de natura sa: -hotărâre judecătorească -proces-verbal de constatare a unei contravenţii -decizii de sancţionare
disciplinară c) Controlul acestor acte depinde de natura lor. Act normativ este actul juridic, emis de Guvern şi de
alte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale în temeiul normelor constituţionale şi legale, care stabileşte
reguli obligatorii de aplicare repetată la un număr nedeterminat de situaţii identice. Actele normative se iniţiază, se
elaborează, se emit şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova, ale Legii cu privire la
Guvern, cu dispoziţiile prezentei legi, ale altor acte normative, ţinîndu-se cont de principiile generale ale dreptului.

66.Lacune in drept.Analogia legii si analogia dreptului. Cuvintul ,,lacuna” provine de la latinescul ,,lacuna” care in
traducere semnifica:spatiu gol in interiorul unui corp, gol lipsit de continuitate.In literatura de specialitate exista mai
multe notiuni in aceasta privinta:*lacune in drept pozitiv-se are in vedere cind nu exista nici lege, nici alt act
normativ subordonat legii;*lacune in reglimentarea normativa- se intelege lipsa unor norme in lege sau in alte acte
normative;*lacune in lege-ne vorbeste despre o reglimentare incompleta a problemei intro lege concreta.Lacune in
drept pot fi divizate in :a)adevarate-consta in absenta normei aplicabile;b)false- consta in existenta unor norme,
considerata nesatisfacatoare.Se mai cunosc lacune:scuzabile-sunt conditionate de absenta necesitatii de reglimentare
juridica a unei relatii sociale; lacune nescuzabile –apar in procesul proiectului actului normativ. Analogia are o dubla
functii:1)de constatare a inexistentei unei reglimentari juridice directe a cazului supus reglimentarii, 2)de umplere a
lacunei. Analogia este folosita ca metoda de interpretare si de aplicare adreptului.Analogia legii este un procedeu
logic la care se recurge atunci cind se constata lipsa unei norme juridice.Analogia dreptului este procedeul la care se
recurge atunci cind la solutionarea unei cauze se constata ca nu numai lipseste norma de drpt cares e refera in mod
expres la cauza,da nu pot fi gasite nici norme juridice care sa reglimenteze cazuri similare.Prin colizii juridice se
intelege divergentile si contradictiile care apar intre diferite acte normative, dar care reglimenteaza unele si aceleasi
relatii sociale sau omogene.

67.Legalitatea, principiile si garantiile ei.Termenul de ,,legalitate” din franceza –presupune caracterul a ceeia ce
este legal , conform cu legea, pricipiul potrivit caruia toate organele si organizatiile de stat sau obstesti si cetatenii
sunt obligati sa respecte, in ativitatea lor,legea. Acest principiu poate fi exprimat astfel, respecta legea orcine ai fi,
orce ai face, si oriunde teai afla.Legalitatea poate fi definita ca un principiu, metoda si regim al respectarii stricte,
neclintite si al executarii normelor juridice de catre toti participantii la relatiile sociale.Continutul legalitatii este legat
atit de comportamentul oamenilor care realizeaza dreptul,cit si de activitatea organelor puterii de stat, care asigura
formarea, realizarea si apararea lui.Garantiile ale legalitatii sunt :1)generale fac parte :a)garantii politice – il au rolul
sporit al intregului sistem de organe reprezentative ale puterii de stat b)economice- se subintelege cresterea
permanenta a bunastarii materiale a meselor c)ideologice-cetatenii statului sunt patrioti, legea trebuie sa exprime
vointa poporului d)sociale-presupune ca la intarirea legalitatii participa nu numai organele de stat dar si masele largi
de oameni ; 2)speciale se impart in : a)organizatorice –reprezinta diferite masuri cu caracter organizatoric, care
permit consolidarea legalitatii, combaterea faptelor ilicite, apararea drepturilor cetatenilor b)juridice-sunt toate acele
mijloace juridice cu ajutorul carei se duce lupta contra infractiunilor si se restabileste legalitatea si ordinea legala.

68.Coraportul dintre legalitate si ordinea de drept. Ordinea de drept si ordinea publica. Legalitatea poate fi
definita ca un principiu, metoda si regim al respectarii stricte, neclintite si al executarii normelor juridice de catre toti
participantii la relatiile sociale.Continutul legalitatii este legat atit de comportamentul oamenilor care realizeaza
dreptul,cit si de activitatea organelor puterii de stat, care asigura formarea, realizarea si apararea lui. Ordinea de
drept este definita ca organizarea a vietii sociale bazata pe drept si legalitate, care reflecta situatia calitativa reala a
relatiilor sociale la anumite etape de dezvoltare a societatii.Ordinea legala este ceia ce se obtine, daca triumfa
principiul legalitatii. Ordinea publică reprezintă un ansamblu de norme juridice care stau la baza funcționării unui
stat de drept. Dispozițiile cu caracter de ordine publică, ce privesc în special ordinea politică, economică și socială au
un caracter imperativ și nu pot fi înlăturate prin convenții particulare.Observam ca ordinea legala este rezultatul fina
 la legalitatii, adica al realizarii si respectarii prevederilor legale. Anume ordinea legala este scopul reglimentrii
juridice, anume pentru realizarea ei sunt elaborate legile si celelalte acte normative.Deci respectarea si executarea
normelor corespunzatoare determina ordinea si stabilirea sferelor principale ale actvitatii umane insa si existenta
societatii.

69.Reglimentarea juridica si influienta juridica.Obiectul reglimentarii juridice. Reglementarea juridică

- procesul de direcționare a statului în relațiile sociale prin mijloace legale speciale și metode care au ca
scop să-i și comanda stabiliza.Particularitatea de reglementare legală ca un tip distinct de reglementare
socială este că impactul asupra comportamentului oamenilor și a relațiilor sociale este exclusiv prin
mijloace legale speciale și metode. Prin urmare, utilizarea oricăror alte mijloace de natură juridică, mai ales
pentru acest lucru nu sunt proiectate, reglementările legale nu sunt luate în considerare, din care fac parte a
conceptului mai larg - efect juridic. Prin urmare, orice impact asupra comportamentului oamenilor prin
intermediul mass-media, prin propagandă sau agitație, inclusiv educația morală sau juridică și de formare
nu sunt o reglementare legală, având în vedere faptul că nu reprezintă o acțiune în justiție în mod special
destinat pentru raționalizarea relațiilor publice Reglementarea juridică ar trebui să se facă distincție între o
acțiune în justiție. Aceasta se referă la întregul proces de influenta a dreptului la viața socială. Obiectul
reglimentarii juridice este domeniul de aplicare și limitele reglementării juridiceDrepturile nu pot fi
rezolvate prin intermediul absolut toate relațiile sociale, deci trebuie să fie definit cu precizie domeniul de
aplicare al regulamentului lor. În sfera de reglementare juridică ar trebui să includă toate relatiile care au
fost stabilite de dreptul - acestea sunt, de fapt, subiectul, precum și cei care au nevoie doar de
regulament.Nu putem permite ca domeniul de aplicare al reglementării legale a fost prea constransi sau
prea extinse. În cazurile în care rolul legii în reglementarea relațiilor sociale este subestimat sau
nesemnificativă, aceasta poate fi o situație de haos și tiraniei în societate, amenințând o încălcare gravă a
legii și ordinii. În schimb, în cazul în care legea prin încercarea de a reglementa aproape toate relațiile
sociale, care nici măcar nu au nevoie de aceasta, există o situație de control total al statului pentru întreaga
viață socială a societății și, ca o consecință, timpul arbitrar de către stat în sine. În sfera de reglementare
juridică a adoptat cuprinde trei grupe de relații publice -relațiile de oameni pentru a face schimb de valori
materiale sau non-materiale (relațiile economice);-atitudine imperioasă privind guvernanța (relațiile
politice);atitudine pe lege și ordine (asigura functionarea primelor două grupuri).
70.Mecanizmul reglimentarii juridice:notiune,structura,etape.Reglementarea relatilor publice reprezinta
principala functie a legii,este caracteristica sa in actiune si in miscare in procesul implimentarii capacitatilor sale. In
procesul de rationalizare a relatiilor publice se intilnesc numeroase obstacole pentru realizarea intereselor pozitive
ale subiectelor de drept iar fara indepartarea lor in timp util reduce efectul de reglementare juridica.Prin urmare
studiul mecanismului reglementari juridice este important pentru stabilirea in ce mod si cu ajutorul caror mijloace
legale se obtine rationalizarea relatiilor sociale.Mecanismul reglementarii juridice poate fi definit ca un sistem de
surse juridice, calea cea mai eficienta de reglementarea a relatiilor sociale si promovarea intereselor subiectelor de
drept.Mecanismul reglementarii juridice are urmatoarele caractere:- caracterul de stat, deoarece se realizeaza prin
intermediul normelor obligatorii dictate de stat; - se bazeaza pe capacitatea de a folosi puterea coercitiva a statului; -
are ca scop rationalizarea si consolidarea relatiilor sociale existente cit si promovarea dezvoltarii si adoptarii unor noi
relatii pulbice in interiorul societatii si statului; -se realizeaza cu ajutorul sistemului de surse juridice, mijloacelor si
metodelor de reglementare juridica dispozitive si imperative.Se scot in evidenta 2 elemente : 1.Cadrul de
reglementare sau normele de drept- principalul mijloc de exprimare a impactului juridic(autorizare, interdictie,
obligatie); 2. Mijlocul de realizare – care apare in modul de comportare a cetatenilor(actiunea/inactiunea), adica
partea eficienta a mecanismului.In procesul reglementarii juridice se folosesc 3 mijloace de reglementare;
permisiunea, obligatia si permisiunea.Etapele mecanismului de reglemenatare sunt: 1etapa- este formarea cadrului
de reglementare care include stabilirea normelor juridice cit si efectul lor general.Dar cadrul normativ nu include
numai legea in sine, dar si regulamente individuale , instrumente de tehnologie juridica cit si alte instumente de
reglementare. 2 etapa- include relatiile juridice care decurg pe baza faptelor si in cadrul in care partile au anumite
drepturi si obligatii .Aceasta etapa are adesea o scena optionala- de aplicare a legii fara de care nu pot exista relatii
juridice.In limitele acestor relatii juridice se stabileste o legatura juridica concreta intre subiecte, cu aceasta
 subiectele se impart in imputerniciti si obligati. 3 etapa – consta in implimentarea drepturilor subiective si
responsabilitatile legale. In aceasta etapa se realizeaza scopul reglementarii juridice .Actele de punere in aplicare
constituie principalul instrument de punere in aplicare a comportamentului subiectului.Daca la aceasta etapa nu se
formeaza bariere pentru realizarea dr si obligatiilor atunci nu este necesara etapa a 4-a (faza optionala)- de control a
dr. si obligatiilor subiectelor juridice. 4 etapa – se caracterizeaza prin debutul anumitor consecinte juridice prin
neonorarea obligatiilor sau cind se efectueaza o incalcare de drept.Aceasta etapa apare in baza unei situatii de
conflict si demonstreaza imposibilitatea mijloacelor conventionale de a rezolva conflictul.prin urmare in aceasta
etapa apare necesitatea aplicarii relatiilor juridice de protectie , securitate si de aplicare a masurilor de
constringere.De aceea relatiile de protectie se consti tuie pe tipul relatiilor de putere in care organul judiciar
foloseste puterea pentru restabilirea adevarului si debutul adevarului.

71.Conceptul interpretarii normelor juridice.Necesitatea interpretarii. Interpretarea normelor juridice se definiste

ca operatiunea lodicio-rationala efectuata dupa anumite reguli si cu anumite metode specifice dreptului constind in
lamurirea si clasificarea continutului normelor juridice in scopul realizarii sau aplicarii legii prin incadrarea corecta a
situatiilor de fapt in prevederile reglimentate. Necesitatea interpretarii dreptului este justificata de faptul ca, in
procesul aplicarii dreptului, organul de aplicare trebuie sa clarifice cu maximum de precizie textul normei juridice, sa
stabileasca compatibilitatea acestuia in raport de o anumita situatie de fapt. Obligatia organului de aplicare este de a
constata semnul normei de drept, de a verifica intelesul utilizat in cuvintele legiuitorului, daca acesta a gindit sau sa
exprimat concret ori abstract, daca a facut enumerari limitative ori sa mentinut in limitele unei reglementari cadru.
Legea trebuie elaborata de asa maniera, intrucit sa fie create premisele pentru descifrarea de catre interpret a
sensurilor vizate initial de legiuitor. Pentru clarificarea si stabilirea sensului exact al legii, pentru a defini cu toata
precizia vointa legiuitorului, este necesara inerpretare.

72.Interpretarea oficiala si inerpretarea neoficiala. Interpretarea oficială este cea făcută de organele de stat
competente (Parlamentul, instanţe judecătoreşti etc.); ea poate fi la rândul ei generală, deci cu valoare pentru orice fel
de situaţii care se încadrează în normă, şi cauzală concretă, obligatorie numai în cazul concret cu ocazia soluţionării
căruia este dată. Cea generală este făcută printr-un act normativ, emis fie de organul care este şi autorul normei
interpretative – regula – fie de un altul. În acest caz actul interpretativ face corp comun cu cel interpretat. 1.
Interpretarea oficială numită şi „interpretare cu forţă juridică”, ce este obligatorie. Aceasta poate fi:a) autentică –
este interpretarea dată de legiuitor (de organul emitent al normei juridice) fie în procesul elaborării normelor juridice,
fie, ulterior, în procesul aplicării lor (când interpretarea se face prin aşa-numitele „norme de aplicare” a legii). Acest
gen de interpretare are caracter obligatoriu şi general.b) cauzală – este cea realizată de instanţele judecătoreşti sau de
organele administraţiei publice în procesul aplicării actelor normative la speţe concrete („interpretarea de caz”).
Acest gen de interpretare, de regulă, nu are caracter general, dar este obligatorie pentru părţile implicate în cauză.
Inerpretarea neoficiala este o forma a interpretarii realizata in afara procesului de emitere si aplicare a dreptului si
in consecinta are caracter facultativ prin neobligativitatea efectelor sale. Interpretarea neoficiala denumită şi
interpretare teoretică doctrinară sau ştiinţifică, este făcută de către doctrină, fiind cuprinsă de obicei, în operele
ştiinţifice. Este acea formă a interpretării făcută de către specialişti în domeniul dreptului (oameni de ştiinţă,
cercetători, cadre universitare didactice, avocaţi, etc.) cu diferite ocazii (pledoarii, articole, lucrări ştiintifice, etc.) în
scris în operele lor sau oral. Interpretarea doctrinară este considerată ca fiind autoritate ştiinţifică, valoarea ei fiind în
funcţie de argumentele ştiinţifice pe care se sprijnă. Prin intermediul ei se clarifică înţelesul unor norme şi principii
de drept, se dezvăluie sensul lor real, se reliefează unele carenţe ale activităţii legislative si juridice.

73.Felurile interpretarii normelor juridice dupa volum. În acest caz interpretarii normelor juridice dupa volum
este raportul continutului interpretat, cu textul original al normei.Prin interpretare normei juridice dupa volum
sunt:• literală;• restrictiva;•extensiva. Interpretarea literală e acea forma a interpretarii in cadrul careia ne convingem
ca continutul normelor juridice coincide intrutotul cu textul in care sunt formulate. In acest caz se spune ca legea este
limpede, clara. Interpretarea restrictiva are loc in cazul cind textul supus interpretarii I se atribuie un continut mai
restrin, mai mic decit cel ce rezulta din simpla lui lectura-formularea textului lrgii este mai larga decit continutul ei
real. Interpretarea extensiva este acea interpretare in cadrul careia textul normei juridice I se atribuie un continut mai
larg, mai sporit comparativ cu cel ce rezulta din simpla lectura a lui-textul normei juridice se extinde si asupra unor
cazuri care nu se incadreaza perfect in ,,litera lui”.
74.Metodele interpretarii normelor juridice.Reprezinta acele procedee de examinare a textelor legale cu ajutorul
careia subiectul ce efectuiaza interpretarea cauta sa determine intelesul si sensul exact al textului actului
normativ.Metoda gramaticală presupune interpretarea sensului normei juridice prin analiza gramaticală a textului
acesteia. Astfel, interpretul va stabili sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora în text, dacă legiuitorul le
foloseşte în accepţiunea lor comună sau într-o accepţiune specific juridică.Metoda gramaticală presupune de cele mai
multe ori o analiză a formei juridice din punct de vedere: a) etimologic; b) sintactic; c) morfologic; d) stilistic.În
cadrul acestei metode de interpretare trebuie urmărit şi modul de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi fraze, precum
şi sensul unor conjuncţii. Metoda sistematică presupune determinarea înţelesului unei norme juridice în funcţie de
locul pe care îl ocupă în cadrul actului normativ (legii), respectiv în cadrul articolului, secţiunii, capitolului, titlului
etc., precum şi în funcţie de locul său în cadrul sistemului general al dreptului. Metoda sistematică atenţionează
asupra faptului că o normă juridică nu există izolat, ruptă de alte norme juridice, ci ea trebuie analizată în raport cu
toate celelalte la care se referă. Metoda istorico-teleologică urmăreşte să explice înţelesul normei juridice prin luarea
în consideraţie a împrejurărilor social-juridice care au stat la baza elaborării şi adoptării legii, respectiv:- dispoziţiile
din legile anterioare în domeniu,- dispoziţiile din legile străine ce au servit ca sursă de inspiraţie;-lucrările
preliminarii adoptării legii (proiectul iniţial, discuţiile doctrinare şi parlamentare). Metoda logică Este cel mai
răspândit procedeu de interpretare a normelor juridice. Ea presupune folosirea legilor logicii formale şi a sistemului
de argumente; ea se bazează pe raţionamente (silogisme) inductive şi deductive.Raţionamentele logice, în procesul
interpretării, dau naştere unor reguli juridice ale interpretării (ale rezultatului interpretării) cum ar fi: a) excepţiile
sunt de strictă interpretare c) unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face b) legile excepţionale trebuie
interpretate restrictiv

75.Sistemul dreptului: notiune,trasaturi,structura. Normele juridice, oricît ar fi de deosebite prin conţinut, sînt
foarte strîns legate între ele, alcătuind un tot unitar. Ele formează un ansamblu logic coerent constituindu-se într-un
sistem, nefiind o îngrămădire ci, dimpotrivă se asamblează în mod organic. în teoria dreptului, vorbind de
organizarea, structurarea dreptului, ne întâlnim cu următoarele noţiuni: a) sistem juridic, b) sistem legislativ, c)
sistemul dreptului. Pentru a nu confunda aceste noţiuni şi a delimita conţinutul noţiunii de sistem de drept, este
necesar de a lămuri conţinutul fiecărei din ele. Sistemul juridic sau juridicul este o dimensiune inalienabilă a
existenţei umane (parte componentă a realităţii sociale). Sistemul legislativ este unitatea actelor normative dintr-un
stat. Sistemul dreptului cuprinde organizarea dreptului ca fenomen normativ pe ramuri şi instituţii. juridice. Sistemul
dreptului are un caracter integrativ, exprimat în unitatea normelor sale. La baza acestei unităţi stau urmatoarele
trasaturi: - voinţa unică, obiectivată prin acţiunea legislativă a parlamentului şi asigurată în forme precizate prin
regulamentul de funcţionare a parlamentului; - scopul unic al normelor de drept, ţinînd în principiu de împlinirea
intereselor generale ale societăţii; - unitatea "cîmpul juridic" derivînd din faptul, că normele, fiind generale şi
impersonale prin natura sa, nu se aplică doar într-un singur caz şi într-un singur moment, ci în mod repetat într-un
spaţiu de timp dat, care intră sub incidenţa unui sistem determinat de drept; - unitatea modului de realizare a
normelor juridice, rezultmd din intervenţia, la nevoie, a forţelor coercitive a statului ceea ce le diferenţiază de
celelalte tipuri de norme sociale (politice, morale, religioase etc.) Structurarea normelor juridice s-a realizat după
multiple criterii şi, în general, Prima distincţie care s-a realizat înăuntrul normelor juridice a fost aceea între normele
dreptului public- In ceea ce priveste dreptul public intern, in componenta sa intra, spre exemplu: dreptul
constitutional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul muncii si securitatii sociale, dreptul financiar, drep tul
procesual, şi normele dreptului privat - ramurile ce intra in competenta dreptului privat reglementeaza relatiile
sociale, patrimoniale si personale nepatrimoniale la care participa particularii. Se califica uneori dreptul civil ca drept
privat general, subliniindu-se, prin aceasta, marea sa insemnatate si pentru celelalte ramuri ce compun dreptul privat.

76.Criterii de delimitare a dreptului in ramuri si institutii juridice. In literatura juridică nu există unanimitate
de păreri privind criteriile de constituire care stau la baza diviziunii dreptului pe instituţii juridice şi ramuri
de drept, unii autori considerând că aceste criterii ar fi numai obiectul şi metoda de reglementare, al¬ţii,
obiectul, metoda de reglementare şi principiile comune, iar după alţi autori, ar trebui adăugate şi criterii
secundare, cum ar fi, interesul social, sancţiunile juridice, calitatea subiectelor. In ce ne priveşte, vom
reţine că principalul criteriu de delimi¬tare a ramurilor de drept, este cel al obiectului de reglementare, la
celelalte criterii auxiliare recurgându-se numai atunci când acesta, nu este suficient.Prin obiect de
reglementare se înţeleg relaţiile sociale care cad sub incidenţa normelor juridice. Prin metoda de
reglementare se înţelege modalitatea practică de influenţare a conduitelor în cadrul respectivelor relaţii
sociale.In timp ce unii autori recunosc sancţiunea juridică ca şi un criteriu de delimitare a ramurilor de
drept, alţii îi neagă această calitate. Dacă obiectul a fost considerate un criteriu obiectiv de grupare a
normelor juridice în ramuri de drept, metoda a fost apreciată ca un criteriu subiectiv.Ca o concluzie, vom
reţine că delimitarea sistemului de drept în ramuri de drept este o problemă complexă şi nu uşor de
reali¬zat. Dificultatea rezidă în faptul că este greu a diferenţia relaţiile sociale care să dea posibilitatea ca
acestea să fie reglementate de un grup ''aparte'' de normare şi apoi să facă parte dintr-o anume ramură de
drept. Ramurile dreptului românesc pot fi considerate a fi următoa¬rele: - dreptul constituţional- dreptul
administrativ- dreptul financiar- dreptul penal- dreptul procesual penal- dreptul civil- dreptul muncii-
dreptul comercial- dreptul familiei- dreptul procesual civil- dreptul internaţional public şi privat
77.Impartirea dreptului in drept public si privat,drept material si procesual.Această diviziune a dreptului este
cea mai importantă şi cea mai veche, fiind opera jurisconsultului Ulpian care, după criteriul utilităţii şi al interesului
ocrotit, distingea între: drept public( interesul general –statul este scopul) si privat(interesul personal-individul este
scopul iar statul) . Dreptul public cuprinde totalitatea normelor juridice, instituţiile şi ramurile dreptului care au ca
obiect reglementarea raporturilor dintre guvernanţi (dintre stat sau organele şi agenţii acestuia) cu persoanele fizice
sau juridice particulare, private. Normele de drept privat sunt imperative, în sensul că nici una dintre părţile
raportului juridic de drept privat nu poate deroga de la prevederile ei în mod unilateral sau prin convenţie între ele.
Mai puţin normele din sfera dreptului internaţional public. În sfera dreptului public intră ramuri de drept cum sunt:
dreptul constituţional, dreptul financiar, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul internaţional public etc.Dreptul
privat cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile care se stabilesc între persoane fizice
şi/sau juridice, luate ca particulari, ca titulari de drepturi şi obligaţii subiective. Raporturile de drept privat izvorăsc
din voinţa părţilor sau subiectelor, care se află pe poziţie de egalitate juridică. În sfera dreptului privat intră ramuri
ale dreptului cum sunt: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul procesual civil,
dreptul internaţional privat etc. Distincţia dintre sfera dreptului public şi a celui privat ar putea rezulta, schematic,
din următoarele: - dreptul public se caracterizeaza prin reglementarea relatiile sociale privind constituirea statului,
structura statului, relatiile dintre componentele statului precum si dintre acestea si indivizii (relatiile din interiorul
guvernarii, inclusiv dintre guvernanti si guvernati); - in dreptul public, cel putin un subiect al raportului juridic, este
de drept public adica statul, autoritatea publica sau administrativa; in raporturile juridice, de drept public, subiectii
sunt inegali, iar actele juridice au de regula un caracter obligatoriu, erga omnes, adica pentru toti; - in dreptul privat,
subiectii raporturilor juridice sunt egali iar actele juridice sunt de regula secrete, spre deosebire de cele de drept
public, care sunt publice; - in dreptul public prevaleaza interesul general pe cand in dreptul privat, interesul privat;-
in dreptul public sunt preponderente actele de autoritate pe cand in dreptul privat actele de gestiune, contractele etc.;
- in dreptul public preponderent este regimul constrangerii (dreptul penal, dreptul administrativ etc.); din punct de
vedere al constrangerii sunt preponderente actele juridice unilaterale, autoritare, emise de autoritatile publice; -
dreptul public contine ansamblul normelor prin care se asigura satisfacerea interesului public; *normele dreptului
public sunt de aplicare mai larga vizand de regula, conduita tuturor cetatenilor (legea, hotararea de guvern etc.), pe
cand cele ale dreptului privat au o aplicabilitate mai restransa, vizand de regula doua sau mai multe persoane; -
normele dreptului public sunt superioare celor de drept privat, ultimele fiind subordonate primelor; *dreptul public se
exprima prin actiuni autoritare pe cand dreptul privat se traduce prin initiativa individuala si acordul liber de vointe; -
dreptul public vizeaza interesul public pe cand dreptul privat apara interesul privat, particular; - normele de drept
public sunt opozabile erga omnes, iar cele de drept privat numai la un numar restrans de persoane. - in dreptul
public,drepturile statului si ale autoritatilor publice sunt obligatorii de infaptuit pentru titulari, deoarece prin acestea
se apara interesul public si nu al autoritatii respective. Prin drept substanţial sau material se înţelege ansamblul
acelor categorii de norme juridice care au un conţinut normativ propriu-zis, adică „normează”, stabilesc conduite,
fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce prin expresia drept procesual sau procedural se
exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi, mijloace prin care se aplică
normele dreptului substanţial sau material. De exemplu, Codul civil sau Codul penal cuprind norme ale dreptului
material sau substanţial, în timp e Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală cuprind norme de drept
procesual. În unele acte normative mai ample (Legi, Ordonanţe guvernamentale, Hotărâri ale guvernului sau în
Hotărâri ori Decizii ale organelor locale) normele de drept material (substanţial) şi cele de drept procesual sunt
cuprinse în corpul aceluiaşi act normativ. În acest caz normele de drept procesual (de procedură) sunt formulate de
regulă în partea finală a acelui act normativ sau sunt elaborate în acte separate ce poartă, în mod frecvent, denumirea
de „instrucţiuni” sau „acte de aplicare”.
78.Raspunderea juridica. Temeiurile raspunderii juridice.Răspunderea juridică- se defineşte ca fiind acea formă
a răspunderii sociale, stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină
suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului
în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate. Caracteristicile răspunderii juridice:a) are ca temei nerespectarea
sau încălcarea unei norme de drept.b) este legată în mod direct de activitatea exclusivă a unor organe de stat
competente; c) este o răspundere general-obligatorie, ma promptă şi mai eficientă decât celelalte forme ale
răspunderii sociale; d) consecinţele răspunderii juridice pot fi deosebit de grave, antrenând sancţiuni privative de
libertate sau, în unele sisteme de drept, mergându-se până la pedeapsa capitală;e) În stabilirea răspunderii şi
vinovăţiei se împletesc atât evaluările de ordin strict juridic, cât şi cele de ordin moral, de echitate, umanitarism etc.
Temeiurile raspunderii juridice: 1)Fapta (conduita) ilicită - se înţelege o acţiune sau inacţiune care contravine
normei juridice. Conduita ilicită poate să se exprime în forme diferite: cauzarea de prejudiciu, abaterea disciplinară,
contravenţia, infracţiunea. 2)Rezultatul conduitei ilicite(omorul, tîlhăria, furtul) vizează consecinţele săvîrşirii ei,
daunele societăţii sau unui individ, adică atingerea valorilor apărate de stat. 3)Legătura cauzală între conduita
ilicită şi rezultat. Pentru ca un subiect să poată fi tras la răspundere pentru săvîrşirea cu vinovăţie a unei fapte
antisociale, este necesar ca rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii sale. 4) Să existe subiectul
răspunderii juridice, care să aibă:a) capacitatea juridică de a răspunde – aptitudinea persoanei fizice de a fi chemată
să răspundă în faţa organelor jurisdicţionale pentru fapta ilicită săvârşită şi de a suporta consecinţele juridice pe care
le implică aplicarea constrângerii de stat( existenţa discernământului şi a unui complex de atribute juridice); b)
libertatea de a acţiona – adică să fi acţionat în cunoştinţă de cauză, neobligat de nimeni şi nimic asupra căii de urmat
etc. Subiectul răspunderii juridice este persoana faţă de care se exercită constrîngerea de stat prin aplicarea de
sancţiuni juridice. Subiecte ale răspunderii juridice sînt atît persoane fizice, cît şi persoana juridică. 5)Vinovaţia este
atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta ilicită săvîrşită de ea, precum şi faţă de urmările acestei fapte. .
Constă în atitudinea psihică şi de conştiinţă negative faţă de interesele sau valorile ocrotite prin normele de drept.
Formele vinovăţiei sînt intenţia şi imprudenta (culpa).6)Sa nu existe cauze care inlatura raspunderea juridica.
Aceste cauze (imprejurari) sunt prevazute de lege si difera de la o ramura de drept la alta. Astfel, in dreptul penal, din
considerente de politica penala, raspunderea poate fi inlaturata in cazul amnistiei, lipsei plangerii prealabile,
impacarii partilor si prescriptiei raspunderii penal.

79.Felurile raspunderii juridice.Există mai multe forme de răspundere juridică: 1) Răspunderea civilă – intervine
în materia dreptului civil pentru producerea de daune, pentru nerespectarea condiţiilor de fond sau formă la
încheierea unor acte etc. Trebuie făcută distincţia între: - Răspunderea civilă delictuală – obligaţia civilă de a repara
prejudiciul produs printr-o faptă ilicită;- Răspunderea civilă contractuală – are caracter derogator faţă de cea
delictuală – constă în repararea prejudiciului produs prin încălcarea obligaţiei concrete asumate într-un contract
preexistent.Scopul tragerii la răspundere civilă constă în repararea prejudiţiilor patrimoniale cauzate prin fapte ilicite.
2) Răspunerea penală – ia naştere în urma săvârşirii unei infracţiuni faptă care prezintă pericol social, săvîrşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală.Formele de sancţionare în cazul săvîrşirii infracţiunii pot fi privarea de
libertate, amenda penală, interzicerea unor drepturi, confiscări etc.3)Răspunderea administrativă
( contraventionala) intervine în cazul săvârşirii de contravenţii – fapta săvârşită cu vinovăţie, dar cu un pericol social
mai redus în raport cu infracţiunea, stabilită şi sancţionată prin lege . Formele de sancţionare în cazul contravenţiilor:
avertisment, amendă, confiscare. etc.4)Răspunderea disciplinară- Răspunderea disciplinară – instituţie specifică
dreptului muncii – constă în sancţionarea faptelor (abateri disciplinare) prin care o persoană încadrată cu contract de
muncă a încălcat obligaţiile profesionale asumate prin acest contract. Asemenea fapte se cheamă abateri şi se
sancţionează cu: mustrare, avertisment, reduceri de salarii, retrogradări, suspendări din funcţie, transfer disciplinar,
destituirea din functie.

80.Principiile raspunderii juridice.Răspunderea juridică dispune de un şir de principii generale:1)Principial

raspunderii pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie - nimeni nu poate fi chemat să răspundă pentru fapta sa, decît dacă
este vinovat şi numai în limitele vinovăţiei sale.2)Principiul legalitătii răspunderii juridice - constă în aceea că
răspunderea juridică nu poate opera decât în condiţiile sau în cazurile prevăzute de lege, în forma şi limitele stabilite
de aceasta, conform unei anumite proceduri desfăşurate de organe special investite în acest sens. 3)Principiul
răspunderii personale - cere ca răspunderea juridică să fie strict legată de persoana care a produs fapta ilicită, nici o
persoană nu poate răspunde pentru fapta ilicită a altuia. 4) Principiul unicităţii răspunderii-conform căruia pentru
fapta ilicită există o singură răspundere sau nu se poate aplica decât o singură sancţiune şi nu mai multe .
5)Principiul prezumţiei de nevinovaţie - persoana poate fi trasă la răspundere numai în cazul că i-a fost dovedită
 vinovăţia. 6)Principiul justiţiei sancţiunii - înseamnă totdeauna individualizarea corectă şi aplicarea adecvată a
sancţiunilor prescrise de norma de drept.

81.Raspunderea juridica si constringerea de stat.Răspunderea juridică constituie un subiect a cărui tratare

provoacă dificultăţi în special la nivelul teoriei generale a dreptului. Instituţia răspunderii asigură eficacitatea ordinii
de drept, stimulează atitudinea de respectare a legii, stabilirea şi menţinerea ordinii sociale. Omul trăieşte în
societate, iar conduita sa formează obiectul evaluării şi reacţiei sociale. Răspunderea intervine atunci cînd o anumită
conduită nu se conformează modelului stabilit de norma socială, iar această conduită este apreciată în mod negativ.
Răspunderea juridică este asociată cu sancţiunea. Spre deosebire de sancţiunile morale, religioase, sancţiunea
juridică este mai gravă, mai promtă şi mai eficace, avînd şi un caracter obligatoriu. Răspunderea juridică e definită
ca un raport de constrîngere, care are ca obiect sahcţiunea juridica .Raspunderea este totdeauna legala, nimeni nu-si
poate face singur dreptate, nimeni nu poate fi judecator in propria cauza.Majoritatea autorilor leagă noţiunea de
răspundere juridică cu constrângerea de stat, fundamentată pe aprecierea juridică a comportamentului subiectului
încălcării şi care se exprimă prin stabilirea unor consecinţe negative pentru subiectul ilegalităţii, consecinţe sub
formă de limitări cu caracter subiectiv, personal sau patrimonial. Fiind o putere sociala, puterea de stat se distinge in
cadrul fenomenului putere prin faptul ca este o putere de constrangere. In realizarea vointei lor, guvernantii apeleaza
la un intreg arsenal de mijloace, inclusiv forta de constrangere legala, denumita si “constrangerea de stat” impotriva
celor care nu se supun. Elementul constrangere este definitoriu pentru putere, ca putere de stat, deoarece, in
momentul in care dispare constrangerea dispare chiar statul. Acesta (elementul constrangerii) deosebeste puterea de
stat de puterea sociala existenta in comuna primitiva, care era o putere obsteasca si se baza pe convingere, pe
intelegerea rostului si necesitatii masurilor luate. De asemenea, el deosebeste puterea de stat de alte puteri sau
activitati exercitate de organe si organizatii nestatale (partide politice, diferite organizatii sociale, organizatii
religioase). Ca atare, orice putere de stat este o putere de constrangere, contrangerea de stat fiind una din “trasaturile
esentiale ale oricarei puteri de stat”. Dar constrangerea de stat trebuie folosita doar in ultima instanta , adica atunci
cand vointa de stat exprimata prin lege nu este respectata de buna voie. Constrangerea de stat se realizeaza printr-o
forta institutionalizata, care trebuie sa functioneaza numai in baza si in limitele legii, adica numai in cazurile si
conditiile prevazute de lege dupa proceduri stricte si numai prin organele abilitate de lege. In cazul cand
constrangerea de stat este folosita in afara legii, este necesara tragerea la raspundere civila administrativa sau penala
dupa caz, atat a functionarului public vinovat cat si a autoritatii publice in cauza.

82.Fapta ilicita:notiune si componenta ei juridica.Fapta (conduita) ilicită constă în săvârşirea unei anumite fapte
rezultând dintr-o conduită neconformă cu legea sau ilicită a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit presupune o
conduită sau o atitudine manifestă contrară regulilor de drept şi care a încălcat norma prescrisă perturbând
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Fapta ilicită reprezintă aceea conduita aflată în contradicţie cu legea şi
care este sancţionată ca atare, încălcarea fiind una reală şi nu aparentă, formală, adică să reprezinte un fapt
material-juridic ilicit al omului prin care s-a lezat efectiv o valoare socială protejată de lege. Modalităţile săvârşirii
faptei ilicite: - acţiune; - inacţiunea.Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancţionată pentru
că s-a materializat într-o conduită interzisă de normele prohibitive. Normele juridice nu pot enumera exhaustiv sau
limitativ toate acţiunile interzise deoarece este o imposibilitate teoretică şi practică, însă stabilesc expres doar ceea ce
este interzis şi implicit sancţionând orice faptă sau acţiunea care le încalcă. Inacţiunea constă dintr-un fapt negativ, o
conduită de abţinere sau de omisiune de la acţiunea prescrisă subiectului obligat să o săvârşească. Conduita ilicită
constă - în acest caz - din însăşi atitudinea de abţinere, autorul faptei fiind sancţionat nu pentru starea de pasivitate ci
pentru lipsa acţiunii la care era obligat prin norma onerativă, adică nerealizarea sau neîndeplinirea îndatoririi
rezultate din lege şi/sau din actul juridic individual.

83.Circumstantele ce inlatura raspunderea juridica.Raspunderea juridica se exclude in cazul savarsirii unui act
ilicit, dar fara vinovatie.Spre exemplu:- minoritatea - exclude raspunderea pe temeiul insuficientei discernamantului
si a precarei experiente de viata;- alienatia mintala - cauza de iresponsabilitate;- legitima aparare;- starea de
necesitate;- cazul fortuit, etc,Vezi Codul penal, art.44.

84.Conceptul nihilismului si idealismul juridic.Nihilismul juridic reprezinta o directie a gindirii politico-juridice,

care neaga valoarea sociala si personala a dreptului si care il considera drept o metoda mai inferioara a reglementarii
relatiilor sociale . Printre cauzele de baza ale existentei nihilismului juridic in R.M putem mentiona:1. Radacinile
istorice( care sunt o cauza naturala) printre care o buna parte din membrii societatii erau lipsiti, total sau partial de
 drepturi si obligatii; neparticiparea lor la viata politica si juridica, caracterul represiv al legislatiei, impefectiunea
exercitarii justitiei. 2.consecintele perioadei sovietice, cind teoria si practica teorii proletariatului era inteleasa ca
putere, care nu era legata de legi, dar nici limitate de ele.3. sistemul de drept in care au dominat metodele
administrative de comanda, actele normative secrete , constitutiile si alte acte cu caracter democratic dar care purtau
doar un caracter declarativ si nu real ;rolul inferior al nstantelor judecatoresti si al dreptului in
general.4.Neconcordanta dintre noile si vechile reglementari juridice, criza legislativa, si mecanismul imperfect de
punere in aplicare a legilor adoptate, procesul indelungat al reformelor, inclusiv a celei de drept si judiciare etc.

85.Conceptul si cauzele aparitiei coliziilor in drept.A.Mitkevici definestecoleziunea juridica drept o situatie cind o
relatie sociala este reglementata de mai multe norme juridice. D. Kerimov sustine ca coliziunea reprezinta
neconcordanta dintre continutul normelor juridice , iar altii afirma ca coliziunea reprezinta o contradictie e apare in
procesul de reglementare a relatiilor sociale omogene.Prof. Gh. Avornic defineste coliziunile juridice ca fiind
divergente si contradictii care apar intre diferite acte normative, dar care reglementeaza unele si aceleasi relatii
sociale si contradictiile care apar intre organele competente ale statului sau persoane cu functie de raspundere in
procesul de aplicare a normelor juridice, exercitindu-si atributiile lor. Cauzele subiective de aparitie a coliziunilor
dintre normele juridice sunt: - delimitarea confuza a competentelor legislative ale autoritatilor publice; - imprecizia
imprejurarilor si a procedurii de dereglare a dreptului de exercitare a activitatii normative; - insuficienta de
informatie referitoare la activitatea normativa; - particularitatile de intrare in vigoare a actelor normative; - lipsa de
sistematizare si planificarein activitatea normativa; - organizarea ineficienta a activitatii de elaborare a dreptului in
procesul de pregatire si adoptare a actelor normative – juridice;- incompetenta profesionala a functionare
autoritatilor publice ce desfasoara activitatea normativa. Clasificarea coliziunilor juridice:A. Dupa criteriul
trasaturilor si particularitatile normelor juridice care intra in coliziune: Coliziuni juridice temporale-Se formeaza
intre normele juridice care au fost adoptate in diferite perioade de timp si care reglementeaza una si aceiasi relatie
sociala.Coliziuni juridice spatiale- se refera la situatiile care apar in urma interactiunii dintre normele juridice ca
rezultat al actiunii lor in spatiu. Aplicarea dreptului in spatiu nu ridica probleme deosebite in statele unitare.In
statele cu structura complexa- statele federale problema coliziunilor juridice spatiale este complexa, in deoarece in
cazul acestor state ne aflam in prezenta a 2 ordini juridice juxtapuse:dreptul federal, aplicat intregii federatii si
dreptul statelor federate. Coliziuni juridice ierarhice / de subordonare – se refera la contradictile si divergentele
care apar intre reglementarile cu forta juridica diferita. Elementul specific care deriva din ierarhia actelor normative
rezida din subordonarea obligatorie a prevederilor actului normativ cu forta juridica inferioara fata de cel cu forta
juridica superioara. Coliziuni dintre normele juridice cu grade diferite de generalitate/ concurenta normelor
juridice( in doctrina penala)- reflecta corelatia dintre normele juridice generale, special si de exceptie.Formarea
acestor categorii de coliziuni juridice se datoreaza faptului ca sistemul de drept reprezinta o suprapunere de reguli
generale , specifice si de exceptie. B.Dupa forta juridica avem coliziuni juridice: Verticale – se formeaza intre
normele juridice ce au forta juridica diferita.Orizontale- coliziuni ce se formeaza intre norme juridice cu aceiasi forta
juridica. C.Dupa esenta naturii lor juridice avem: -Coliziuni legitime ;- coliziuni nelegitime. D.Dupa modul de
interactiune dintre normele juridice: Coleziuni contradictii- cind una si aceeasi relatie sociala este reglementata de
2 sau mai multe norme juridice opuse dupa sens. Coliziuni divergente- cind normele juridice in esenta , contin
aceleasi prevederi, dar totodata contin unele deosebiri referitoare la reglementarea relatiilor sociale
omogene.Coliziuni ce apar in urma impactului pozitiv al normelor juridice- interactiunea dintre aceste norme este
caracterizata de existenta unei concidente absolute sintre 2 sau mai multe norme juridice.Asemenea situatii in stiinta
dreptului se numesc paralelisme. E. Dupa numarul de norme ce intra in coliziune:Coliziune simpla- se formeaza
intre 2 norme juridice care reglementeaza una si aceeasi relatie sociala.Coliziune complexa- se formeaza intre 3 sau
mai multe norme juridice care reglementeaza una si aceeasi relatie sociala.

86.Felurile coliziilor juridice.Modalitati de solutionare a coliziilor juridice.Prof. Gh. Avornic defineşte coliziunile
juridice ca fiind divergenţe şi contradicţii „care apar intre diferitele acte normative, dar care reglementeaza unele şi
aceleaşi relaţii sociale sau relaţii omogene, precum şi contradicţiile care apar intre diferitele organe competente ale
statului sau persoane cu funcţie de raspundere in procesul de aplicare a normelor juridice, exercitindu-şi atribuţiile
lor”.In concluzie, menţionam ca din categoria cauzelor subiective de apariţie a coliziunilor dintre normele juridice
fac parte: − delimitarea confuza a competenţelor legislative ale autoritaţilor publice;− imprecizia imprejurarilor şi a
procedurii de delegare a dreptului de exercitare a activitaţii normative; − insuficienţa de informaţie referitoare la
activitatea normativa; − particularitaţile de intrare in vigoare a actelor normative; − lipsa de sistematizare şi
planificare in activitatea normativa; − organizarea ineficienta a activitaţii de elaborare a dreptului in procesul de
 pregatire şi adoptare a actelor normativ-juridice; − incompetenţa profesionala a funcţionarilor autoritaţilor publice ce
desfaşoara activitate normativa.In literatura juridica s-au constituit citeva criterii de clasificare a coliziunilor
juridice. Aşadar, tradiţional, coliziunile normelor juridice se clasifica in funcţie de urmatoarele criterii :a) sistemul
dreptului şi sistemul legislativ; b) trasaturile caracteristice normelor juridice; c) forţa juridica a normelor ce formeaza
coliziuni; d) gradul de interacţiune dintre normele juridice; e) esenţa naturii juridice a coliziunilor. a) In funcţie de
sistemul dreptului şi sistemul legislativ, coliziunile juridice se impart in coliziuni interramurale şi coliziuni ramurale.
Coliziunile juridice interramurale reprezinta contradicţiile sau divergenţele dintre normele juridice care fac parte din
diferite ramuri de drept, dar care reglementeaza unele şi aceleaşi relaţii sociale sau relaţii sociale omogene. Spre
deosebire de coliziunile juridice interramurale, coliziunile juridice ramurale se caracterizeaza prin faptul ca normele
care reglementeaza diferit sau contradictoriu unele şi aceleaşi relaţii sociale sau relaţii sociale omogene fac parte
din aceeaşi ramura de drept.b) Urmatorul criteriu de clasificare a coliziunilor juridice il constituie trasaturile şi
particularitaţile normelor juridice care intra in coliziune. In funcţie de acest criteriu putem evidenţia: − coliziuni
juridice temporale; − coliziuni juridice spaţiale; − coliziuni juridice ierarhice; − coliziuni juridice dintre norme cu
diferite grade de generalitate etc. Coliziunile juridice temporale se formeaza intre normele juridice care au fost
adoptate in diferite perioade de timp şi care reglementeaza una şi aceeaşi relaţie sociala. Coliziunile juridice spaţiale
se refera la situaţiile care apar in urma interacţiunii dintre normele juridice ca rezultat al acţiunii lor in spaţiu. Din
punctul de vedere al dreptului intern aplicarea dreptului in spaţiu nu ridica probleme deosebite in statele unitare.
Coliziunile juridice ierarhice sau de subordonare se refera la contradicţiile şi divergenţele care apar intre
reglementarile cu forţa juridica diferita. Aceste coliziuni sint determinate de modul de organizare a sistemului de
drept care este constituit dintr-un ansamblu de reguli aflate in raport de subordonare ierarhica.Coliziunile dintre
normele juridice cu grade diferite de generalitate, care in doctrina penala se mai numesc şi concurenţa a normelor
juridice, reflecta corelaţia dintre normele juridice generale, speciale şi de excepţie. Formarea acestor categorii de
coliziuni juridice se datoreaza faptului ca sistemul de drept reprezinta o suprapunere de reguli generale, speciale şi
de excepţie.c) Drept criteriu de clasificare a coliziunilor dintre normele juridice autorul N. Vlasenko eviden ţiaza
forţa juridica a prescripţiilor normative care intra in coliziune. Dupa parerea lui, in funcţie de forţa juridica
coliziunile juridice pot fi clasificate: pe verticala – in coliziuni care se formeaza intre normele juridice ce au forţa
juridica diferita; pe orizontala – in coliziuni care se formeaza intre normele juridice cu aceeaşi forţa juridica
Coliziunile dintre norme cu forţa juridica diferita sint cuprinse in intregime de coliziunile ierarhice, iar coliziunile
dintre norme cu aceeaşi forţa juridica sint cuprinse integral de coliziunile temporale, coliziunile spaţiale şi coliziunile
dintre normele juridice cu grade diferite de generalitate.d)In baza acestui criteriu sint evidenţiate urmatoarele
categorii de coliziuni juridice: − coliziuni contradicţii, cind una şi aceeaşi relaţie sociala este reglementata de doua
sau mai multe norme juridice opuse dupa sens; − coliziuni divergenţe, cind normele juridice, in esenţa, conţin
aceleaşi prevederi, dar, totodata, conţin unele deosebiri referitoare la reglementarea relaţiilor sociale omogene; −
„coliziuni ce apar in urma impactului pozitiv” al normelor juridice.Soluţionarea coliziunilor normelor juridice in
general şi a coliziunilor instituţiei raspunderii juridice in particular este dictata de necesitatea aplicarii uniforme a
actelor normative pe intreg teritoriul Republicii Moldova pe perioada de timp in care ele sint in vigoare.Pornind de la
materialul analizat anterior, noi am ajuns la concluzia ca mecanismul de soluţionare a coliziunilor juridice este
alcatuit din urmatoarele elemente: − metode şi mijloace de prevenire a coliziunilor juridice; − metode şi mijloace de
eliminare a coliziunilor juridice; − metode şi mijloace de depaşire a coliziunilor juridice.Pina la apariţia coliziunilor
juridice in legislaţie trebuie utilizate toate metodele şi mijloacele pentru prevenirea lor, iar in situaţia in care acestea
au aparut, ele trebuie soluţionate in funcţie de caracterul lor, prin urmatoarele metode: − eliminarea coliziunilor
juridice existente in legislaţie; − depaşirea coliziunilor juridice existente in legislaţieInfluenţa negativa a cauzelor
obiective de apariţie a coliziunilor juridice asupra sistemului de drept poate fi diminuata prin intermediul
urmatoarelor modalitaţi: 1.1. Reglementarea stricta a competenţelor autoritaţilor care participa la activitatea
normativa.1.2. Sistematizarea actelor normative in vigoare, inclusiv a tratatelor interna ţionale ratificate de catre
Republica Moldova1.3. Perfecţionarea procesului de aplicare a dreptului ca mijloc de ridicare a nivelului culturii
juridice in societate1.4. Legiferarea activitaţii lobbyste care se exercita asupra tuturor organelor de stat de toate
nivelurile.1.5. Cercetarea problemelor lingvistice

87.Teorii si curente in istoria gindirii juridice.Motivul pentru care grecii deţin un loc aparte în istoria civilizaţiei
este faptul că ei au fost primul popor la care gândirea reflexivă a devenit un mod de a fi al omului educat. Fiind doar
unsimplu antrenament pentru unii şi o profesie sau vocaţie pentru alţii, ea nu s-a limitat doar laobservarea lumii
fizice şi a universului, domeniu în care egiptenii şi babilonienii le-o luaseră cumult înainte, ci s-a extins la observarea
omului însuşi, a naturii sale, a locului său în univers, acaracterului societăţii umane şi a celui mai bun mod de a o
guverna. De asemenea, deşicivilizaţia mesopotamiană se poate lăuda cu vechi şi faimoase coduri de legi- Codul
regeluiHamurabi (1800îHr.) şi legile lui Eshnuna-, doar grecii şi-au pus problema raportului dintre legeşi justiţie într-
un mod obiectiv, fiind cuprinsă în literatura ce a devenit de atunci parte a uneicontinui tradiţii europene. De aceea,
acesta este motivul pentru care istoria gândirii juridiceeuropene trebuie să înceapă cu grecii.Lumea cunoscută pe
atunci, privită prin ochii grecilor din sec.V-IVîHr., se conturasălbatică şi lipsită de civilizaţie. Romanii, o altă mare
civilizaţie a Antichităţii, erau în vremea luiPericle doar locuitorii încă destul de primitivi ai unei mici aşezări, numită
Roma şi vorbitori aiunui dialect italic, latina. Contactul acestora cu civilizaţia greacă are loc relativ devreme, în
modindirect, prin intermediul etruscilor, cât şi direct, prin contactul cu numeroasele colonii greceştidin sudul
peninsulei, ce datau din sec. VIII îHr..Grecii, în schimb nu par a fi deloc interesaţi deexistenţa acestui mic popor
bătăios. Nici treptata cucerire a peninsulei italice, nici războaiele cuCartagina, nu par a disturba meditaţia greacă.
Singurul eveniment demn de remarcat, pare a fifost cucerirea Romei de către gali în 387 îHr..Restul Europei, le apare
grecilor ca un pustiusălbatic locuit de ceea ce ei numeaubarbaroi,din rândul cărora făceau parte atât sciţii de laMarea
Neagră, cât şi diversele triburi celtice, care locuiau cea mai mare parte a centrului şivestului Europei.În ceea ce
priveşte propria lor organizare politică, trebuie remarcat faptul că acest popor vorbitor al diverselor dialecte elene,
identificat prin afinităţi culturale comune, se prezenta însec.VII-IV, ca fiind organizat într-o serie de mici cetăţi
(polis), ce acopereau teritoriul Grecieicontinentale, insulele Mării Egee, coasta Asiei mediteraneene, precum şi
coastele Siciliei şisudului Italiei. Aceste cetăţi erau adevărate entităţi politice independente. Chiar dacă diversele
conjuncturi politice au determinat subjugarea unora dintre cele mai mici, altora mai mari, acestlucru nu a implicat
niciodată dispariţia unei persoane politice; cele devenite dependente, şi-aumenţinut întotdeauna, în plan teoretic,
autonomia, fiind capabile să-şi facă propriile legi şi să-şidecidă propria politică. În consecinţă, având în vedere
această fărâmiţare politică, în momentulîn care vorbim despre literatură sau drept grec, trebuie să înţelegem cu totul
altceva decâtînţelegem prin literatură sau drept roman. Astfel, pe când literatura şi poezia romană au fostscrise într-
un singur dialect, cel latin, poezia şi literatura greacă au fost exprimate într-o serie dedialecte foarte variate; la fel,
când discutăm despre drept roman, avem în vedere legea ce a fostelaborată înăuntrul unui, mai mult sau mai puţin,
stat unitar, spre deosebire de dreptul grec, princare înţelegem o varietate de coduri sau legi ce-şi au sursa într-un
mare număr de entităţi politicindependente, locuite de populaţii de limbă şi cultură greacă. Deşi putem găsi câteva
asemănăriîntre diversele instituţii juridice, nu putem vorbi, în epoca clasică, despre un sistem de drept grecunitar,
deoarece nu putem vorbi despre un stat grec unitar.În orice abordare a civilizaţiei greceşti, incluzând şi dreptul,
există o tendinţă de a leidentifica pe aceasta cu cele create de Atena. Acest lucru se justifică în mare parte,
datorităfaptului că această cetate era la vremea respectivă cea mai bogată în populaţie, în influenţă şi  putere politică,
în bunăstare, în artă şi literatură. Chiar dacă după războiul peloponezian începe o perioadă de decădere pe multiple
planuri, acestei perioade îi datorăm cele mai mari nume aleretoricii: Demostene, Lysias, Isocrates, Isaeus, precum şi
cele mai mari nume ale filosofieiateniene: Platon şi Aristrotel. Sec. V îHr. este şi perioada de maximă maturitate
pentru tragediagreacă: Aristophan, Sofocles, Euripide; comedie: Aristophan; istorie: Tucidide; sculptură:Fidias. Deşi
despre Atena avem numeroase mărturii în literatura sec. V-IV, nu ne putemaventura în a considera că dreptul atenian
se regăseşte întocmai în celelalte cetăţi greceşti desprecare avem mai puţine informaţii. Datorită marelui număr de
sisteme politice, ce variază de lamonarhie la tiranie, şi de la oligarhie la democraţie, trebuie să acceptăm ideea că
sistemul lor dedrept reflectă această varietate de regimuri politice şi forme de guvernământ.Materialele necesare
istoriei dreptului grec nu pot fi găsite în vreun text de drept grec,deoarece, grecii, atât de fertili în alte domenii, nu au
dezvoltat o ştiinţă a dreptului. Nu ne-arămas de la greci nici un tratat de drept şi nici vreo urmă că aşa ceva a fost
scris sau că vreoşcoală de drept a funcţionat. Dreptul grec trebuie în consecinţă căutat în codurile şi legilesculptate în
piatră sau bronz, descoperite pe întregul teritoriu al lumii greceşti, dintre care doar codul lui Gortinîn Creta s-a
păstrat intact. De asemenea, mai ales pentru Atena, preţioaseinformaţii despre dreptul cetăţii descoperim în operele
literare ale vremii, atât oratorice, cât şiistorice, filosofice şi dramatice. Multe informaţii despre Egiptul elenistic le-
am obţinut din numeroasele papirusuri ce au fost descoperite acolo. Pentru perioada veche, deţinem poemele
luiHerodot şi ale lui Hesiod. Trebuie oricum de la început specificat faptul că nu a existat la greci o
filosofie de orientare exclusiv juridică. Probleme ca originea şi bazele statului, surseleobligaţiilor juridice, raportul
dreptului cu anumite standarde superioare, nu au fost discutate înmonografii dedicate unor asemenea teme sau de
către specialişti în asemenea probleme. Eletrebuie căutate într-o varietate de surse literare, multe dintre ele contribuţii
inconştiente la istoria dreptului, o ştiinţă pentru care grecii nici măcar nu aveau un nume, aşa cum nu a existat nici
uncuvânt grec pentru drept ca un concept abstract.
88.Scoala dreptului natural: de la triumf prin eclipsa la renastere.Scoala istorica a dreptului.Antichitate-
filosofii au inceput sa reflecteze asupra ratiunii de a fi si asupra validitatii legilor. In acest demers nu putea lipsi ideea
naturii, ca ordine a tuturor lucrurilor, pretutindeni aceeasi. La opusul naturii se afla viata sociala, unde arbitrariul
guvernarii, nedreptatea, opresiunea, tirania erau socante pentru om in raport cu natura.Scoala dreptului natural-
filosofii greci: Heraclit, Aristotel, Platon.La Aristotel- statul apare ca scop al naturii, activitatea sa fiind destinata
garantarii propriei unitati si apararii intereselor cetatenilor sai. Dreptul deriva din observarea rationala a
naturii.Aristotel distinge intre justitia naturala- care are peste tot aceeasi forta si justitia legala sau conventionala-
care este, la origine impartiala, dar o data aplicata inceteaza sa mai fie impartiala.Sofocle opunea legii naturale, legea
scrisa. Datorita dreptului natural omul poate disocia binele de rau. Dreptul facut de oameni provine din principiile
dreptului etern, astfel cum se reflecta in dreptul natural. De aceea, orice drept care provine de la autoritatea
omeneasca trebuie sa se conformeze legii divine. Numai legea divina este eterna. Legile facute de om pot varia in
timp si spatiu. Renasterea teoriilor de drept naturalIn prima jumatate a sec. Al XIX-lea apare scoala urmasilor lui
Kant: Fichte, Schelling, Hegel si apoi, Rudolf Stammler, Charles Renouvier s.a. Leon Duguit, desi critica scoala
clasica a dr. natural, impartaseste ideea dr. natural cu continut variabil. El arata ca norma juridica este, in acelasi
timp, permanenta si schimbatoare.Francois Geny considera ca ratiunea constituie "un drept natural ireductibil", cu
continut variabil. Cea mai importanta renastere a doctrinei dreptului natural a avut loc in filosofia germana dreptului,
dupa cel de-al doilea razboi mondial.

89.Scoala sociologica sau pozitivista a dreptului.Pragmatismul juridic.Şc. Sociologica a fost intemeiata de marele
cugetator Auguste Comte. In lucrarea sa susţine ca toate ştiinţele trec in evoluţia lor istorica prin 3 stadii: teologic,
metafizoc şi pozitiv. A. Comte clasifica ştiinţele in ştiinţele matematicii şt.Mecanicii, şt.sociologica care
imbraţişeaza dreptul. Dreptul e un fenomen istoric sub forma instituţiilor, pe care sociologia il studiaza. El reprezinta
ceva pur material şi observabil prin simţurile noastre. Un alt reprezentant al şcolii sociologice e Leon Duguit.
Exponent al teoriei solidaritaţii sociale, el susţine ca dreptul nu a luat naştere ca un imperativ al vieţii comunitare, ci
doar ca un instrument al inţelegerii conştiente dintre indivizi. Funcţia sa consta in a asigura stabilitatea ordinii şi a
pacii sociale. Dreptul dupa Duguit, e imparţit in 2 categorii: dreptul social, care rezulta din viaţa sociala a oamenilor
şi dupa care se conduc in mod conştient, şi dreptul pozitiv, elaborat de stat, care da consacrare juridica dreptului
social, cuprins in formele juridice şi investit cu forţa de constringere a statului.

90.Teoria normativista a dreptului.Realismul juridic AmericanBazele acestei teorii au fost puse de juristul
german Rudolf Stammler.In concepţia lui Stammler, dreptul aparţine domeniului gindirii şi este cunoscut ca voinţa.
El nu aparţine voinţei in sensul cauzal naturalist şi nici nu este produsul acestuia, dar este voinţa ea insaşi, deoarece
are proprietatea de a se determina.Voinţa, dupa Stammler, poate fi divizata in voinţa morala şi voinţa sociala. Voinţa
morala sau voinţa individului izolat, spre deosebire de voinţa sociala, apare intotdeauna sub forma gindirii in
sine.Voinţa sociala este menita sa aiba rolul de mediator al vieţii in comun, sa uneasca, intr-un fel, scopurile
indivizilor, sa creieze o ordine unitara in activitatea sociala.Locul central in teoria pura a dreptului il ocupa norma
juridica care, formal, are un caracter pur, spre deosebire de norma morala, care are un con ţinut. Prin sistemul sau al
normelor, Kelsen susţine teoria crearii dreptului in cascade. Astfel, autoritatea unei hotariri judecatoreşti se
origineaza intr-un decret prezidenţial; acesta, la rindul sau, intr-o lege adoptata de parlament, iar aceasta
revendecindu-se constituţiei. Toate normele juridice aparţin unei ordine juridice date, işi justifica valabilitatea prin
raportarea la o norma fundamental.Realismul juridic american - reactie impotriva conceptualismului, pozitivismului
juridic. Isi propune sa aplice in drept o metoda experimentala. Isi propune sa studieze dreptul in actiune, factorii
sociali care creaza dreptul si rezultatele sociale ale actiunii dreptului. Fara a fi ignorat rolul normelor in definirea
dreptului, se pune accentul pe conduita reala a celor care aplica legeasi pe folosiirea instrumentelor empiricein
vederea cresterii preciziei prognozei privind viitoarele decizii judecatoresti.
John Chipman Gray K.N. Lewellyn 1930:Ceea ce fac oficiantii dreptuluiin legatura cu litigiile este dreptul
insusi.Jerome Frank - promotor al scepticismului juridic : dreptul, asa cum il avem, este nedefint, supus unor
schimbari incalculabile. Promoveaza rolul discretionar al instantelor, judecatorilor.Subiectele pentru examenul de
stat la disciplinele:Drept administrativ şi Drept contravenţional.Drept administrativ ca ramură a sistemului de drept:
noţiune, obiectul, principiile de bază, delimitarea de ramurile înrudite.Dreptul administrativ a început să se contureze
ca ramură de drept după introducerea principiului separaţiei puterilor în stat. Acest principiu pentru prima dată a fost
introdus în Constituţia Statelor Unite ale Americii în anul 1787 şi în Constituţia Franţei în anul 1791. Organizarea şi
funcţionarea statelor după acest principiu face să se distingă normele de drept administrativ, astfel încât putem vorbi
despre apariţia unei noi ramuri a dreptului public -dreptul administrativ".După cum am arătat, la originea dreptului
administrativ stau normele acestuia, care dau esenţă noţiunii de drept administrativ.Deşi normele dreptului
administrativ se referă şi reglementează un larg spectru de raporturi sociale, ele se reduc de regulă la faptul că
organizează executarea legii şi execută la modul concret legea. Aceste raporturi sociale mai cuprind şi prestarea de
servicii în cadrul administraţiei publice, exercitarea de atribuţii administrative de către particulari, precum şi
activităţile de control în cadrul sistemului administrativ. Altfel spus, normele dreptului administrativ privesc
administraţia publică.Din cele relatate putem desprinde că dreptul administrativ, fiind o ramură a dreptului public,
cuprinde totalitatea normelor ce reglementează relaţiile sociale din domeniul administraţiei publice.Dreptul
administrativ se identifică după mai multe criterii, care pot fi specifice doar acestuia. Totodată anumite trăsături ale
dreptului administrativ pot fi caracteristice şi altor ramuri de drept public.Deşi sunt supuse unor critici, distingem
următoarele trăsături ale dreptului administrativ: - este o ramură de drept relativ tânără; - reglementează o largă
varietate de domenii; - nu poate fi codificat; - are un pronunţat caracter de mobilitate; - cuprinde norme ce se
bazează pe principiul inegalităţii subiecţilor raportului de drept administrativ; - unele conflicte pot fi soluţionate de
organele administraţiei publice; - actele administrative sunt supuse controlului legalităţii de către autorităţi ce
realizează atribuţiile altei puteri.Vorbind despre obiectul dreptului administrativ, putem spune că prin obiectul său,
administraţia publică este strâns legată de cele trei puteri ale statului. De puterea executivă este legată datorită
organizării executării legilor, de cea legiuitoare datorită subordonării prin intermediul puterii executive, iar de
puterea judecătorească tot datorită executării legii, atunci când administraţia publică revine cu puterea în executarea
hotărârilor judecătoreşti, având de asemenea pârghii de conlucrare cu puterea judecătorească în cazuri extreme
pentru a face ca hotărârea să fie executată.Din cele menţionate se desprinde administraţia publică în rol de activitate
de organizare a executării legilor şi prin care se execută legea, formând astfel conţinutul ei. Evidenţiind
particularităţile conţinutului administraţiei publice ca activitate, vom putea înţelege mai bine această activitate,
grupând-o în două mari categorii: activităţi ale administraţiei publice având caracter de dispoziţie; activităţi ale
administraţiei publice având caracter de prestaţie.Activităţile din prima categorie ce poartă un caracter de dispoziţie
sunt realizate de administraţia publică prin emiterea unor norme ce organizează executarea legii, stabilindu-se
conduita pe care trebuie s-o urmeze persoanele fizice şi juridice.Astfel, ca autoritate, administraţia publică, prin
dispoziţiile sale, reclamă din partea persoanelor fizice şi juridice un anumit comportament social în limitele legii, ca
apoi, în anumite cazuri prevăzute de lege, administraţia publică să poată interveni cu sancţiuni pentru nerespectarea
dispoziţiilor sale.Deoarece monopolul constrângerii îi revine numai statului, nici o altă formă de organizare socială
nu poate dispune de o forţă legală prin care să-i constrângă pe membrii săi.Activităţile de dispoziţie şi cele de
prestaţie se realizează prin acte juridice şi prin fapte materiale concrete de către administraţia publică ori de către
funcţionarii acesteia. Dispoziţiile administraţiei publice apar în urma diverselor activităţi în cadrul procesului
decizional, deoarece punerea în aplicare a legii şi executarea ei necesită o vastă şi complexă activitate de
documentare. În acest scop se fac diferite studii, se solicită şi se dau diferite avize în vederea soluţionării problemelor
cu care se confruntă organele administraţiei publice. Aceste activităţi constituie administraţia consultativă şi de
documentare. Activităţile cu caracter deliberativ prevăd analiza problemelor şi luarea anumitor decizii. Ele formează
administraţia activă.O altă categorie de activităţi ce formează obiectul administraţiei publice sunt cele cu caracter de
prestaţie.Administraţia publică nu se poate reduce numai la activităţi cu caracter de dispoziţie, deoarece în procesul
de realizare a valorilor politice exprimate în conţinutul legilor, administraţia publică prestează concomitent diferite
servicii de interes general.Prestaţiile sunt realizate din oficiu, la cererea persoanelor fizice şi juridice sau a organelor
statului. Serviciile prestate de administraţia publică includ: - domeniul ocrotirii mediului ambiant; - domeniul
ocrotirii sănătăţii; - domeniul învăţământului; - furnizarea de gaze naturale, energie electrică şi termică, apă, servicii
de telefonie, transport, poştă, asistenţă medicală etc.

1. Drept administrativ ca ramură a sistemului de drept: noţiune, obiectul, principiile de bază, delimitarea de
ramurile înrudite.Notiune Dreptul administrativ reglementează relațiile sociale ce apar în activitatea
administrației de stat sau în legătură cu aceasta, adică relațiile între organele administrative și între acestea
și alte organe de stat, cele dintre administrație și cetățeni; principiile organizării și funcționării
administrației.De asemenea, reglementează relațiile de natură conflictuală dintre autoritățile publice sau
persoanele juridice de drept privat care exercită atribuții de putere publică, precum realizarea unui
interespublic, asimilate autorităților publice, pe de o parte, și cei vătămați în dreptul lor prin acte
administrative ale acestorautorități, pe de altă parte.Obiectul de reglementareal dreptului administrativ
cuprinde două situații:1. reglementarea relațiilor sociale din sfera administrației publice împreună cu alte
ramuri ale dreptului public;2. reglementarea relațiilor sociale din sfera administrației publice împreună cu
 alte ramuri de drept privat.Ca și normele de drept constituțional, normele de drept administrativ au un
caracter imperativ. În aceste raporturi, organele statului se situează pe poziții de putere față de cetățean, iar
raporturile pot să nu se nască prin consimțământul ambelor părți. Răspunderea pentru violarea unei norme
administrative atrage după ea o sancțiune de drept administrativ, pentru instituții, respectiv sancțiune
contravențională, pentru cetățean.Principiile de baza : a)principiul legalitatii presupune ca toate actiunile
care formeaza activitatea dreptului administrativ sa se intemeieze pe lege; b) principiul ierarhiei –
presupune expresia raporturilor ierarhice intre structurile sistemului administrativ in activitatea realizata
pentru organizarea si realizarea legii; c)principiul descentralizarii Descentralizarea serviciilor publice
constă, în fapt, în recunoaşterea unei anumiteautonomii şi acordarea personalităţii juridice unor instituţii
sau servicii publice organizate lanivelul unităţilor administrativ-teritoriale;d) principiul eligibilitatii,etc.
Diferente intre Dreptul Administrativ si Dreptul CivilDaca in Drept Civil predomina raporturile pecuniare
in Drept Administrativ sunt majoritare cele nepatriomaniale.Drept Administrativ macar una dintre parti
trebuie sa fie un organ al administratiei publice.In Drept Administrativ predomina normele
imperativeIn.Drept Administrativ partile sunt subordonate.Sanctiuni specifie Dreptului Administrativ,
amenda contraventionala.
2. Capacitatea administrativ-juridica de folosinta si de exercitiu. a) Capacitatea de folosinta reprezinta,
reprezinta, aptitudinea persoanei de a avea drepturi si obligatii civile.
Capacitatea administrative – juridical de folosinta incepe la nasterea persoanei si inceteaza odata cu moartea
acesteia. In cadrul procedurii administrative lipsa capacitatii de folosinta, adica faptul ca persoana a decedat, atrage
inadmisibilitatea cererii in justitie. Lipsa acestei capacitati va fi invocata pe cale de exceptie, exceptia lipsei
capacitatii de exercitiu putand fi pusa in discutie atat de instanta, din oficiu, cat si de parat prin intampinare. Desigur
exista si posibilitatea ca o persoana sa decedeze in timpul procesului administrativ, caz in care, pe temeiul art. 243,
Cod procedura civila, judecata se suspenda pentru introducerea in cauza a mostenitorilor sau poate continua cu
mostenitorii persoanei decedate.Å¢inand cont de situatiile particulare cu care orice practician in drept se intalneste,
se pune intrebarea : ce se intampla daca se constata ca persoana era decedata la momentul introducerii cererii, iar
acest fapt nu putea fi cunoscut de reclamant deoarece nu are acces la informatii in lipsa existentei unei cereri de
chemare in judecata? Teoretic, in temeiul art. 132, Cod.proc.civ., partea poate sa solicite un termen pentru
modificarea cererii, in sensul introducerii in cauza a mostenitorilor pe baza informatiilor obtinute, insa in realitate
aceasta cerere nu este admisa de catre instantele de judecata, lipsa capacitatii de exercitiu existand inainte de
introducerea cererii de chemare in judecata.b) Capacitatea administrativ – juridica de exercitiu – reprezinta,
aptitudinea persoanei de a participa la actiuni de jure in cadrul dreptului administrative, precum si de a incheia
singura acte juridice civile. De asemenea, pentru cei care nu au capacitatea administrative-juridica de exercitiu,
actele juridice se incheie, in numele acestora, de reprezentantii lor legali, in conditiile prevazute de lege. Persoana
lipsita de capacitatea de exercitiu poate totusi incheia singura actele anume prevazute de lege, actele de conservare,
precum si actele de dispozitie de mica valoare, cu caracter curent si care se executa la momentul incheierii
lor.Sanctiunea prevazuta de catre doctrina de specialitate, este aceea ca orice acte facute de persoana lipsita de
capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa, precum si actele facute de tutore fara autorizarea
instantei de tutela, atunci cand aceasta autorizare este ceruta de lege, sunt anulabile, chiar fara dovedirea unui
prejudiciu.Iar cel lipsit de capacitatea administrative-juridic de exercitiu sau cu capacitate administrative-juridic de
exercitiu restransa poate invoca si singur, in aparare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultata din
minoritate ori din punerea sub interdictie judecatoreasca. Prin urmare, in functie de obiectul cererii de chemare in
judecata, in cazul in care una dintre parti este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de
exercitiu restransa aceasta va sta in proces prin reprezentant legal, tutore sau curator.

3. Norma administrativ-juridică: noţiunea, structura, clasificarea, formele de manifestare. Prin natura sa,
norma de drept administrativ este o regulă cu caracter general şi impersonal: ea se aplică la un număr nedefinit de
cazuri şi de persoane. Normele dreptului administrativ au o serie de trăsături distincte:- ele reglementează raporturi
sociale care apar între autorităţile administra ţiei publice, precum şi între acestea şi particulari (persoane fizice şi
juridice) în realizarea sarcinilor administraţiei publice;- sunt foarte variate, fiind aplicate, practic, în aproape toate
domeniile şi sectoarele de activitate;- cu excepţia celor cuprinse în Constituţie şi în legi, sunt emise în baza şi în
vederea executării legii.Normele de drept administrativ, ca orice normă juridică, formează sub aspect intern structura
 logico-juridică compusă din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza este acea parte a normei care
stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită, precum şi categoria
subiecţilor la care se referă prevederile dispoziţiei. Dispoziţia este acel element al normei de drept administrativ care
prevede conduita ce trebuie urmată, în prezenţa ipotezei date, adică stabileşte drepturile şi obligaţiile subiecţilor
vizaţi de acea normă. Sancţiunea este al treilea element al normei. Ea stabileşte măsurile luate împotriva persoanelor
care au violat dispoziţia normei şi care sunt aplicate, în caz de necesitate, prin constrângere, cu ajutorul puterii de
stat.De exemplu: persoanele care primesc un teren pentru construcţia caselor de locuit (ipoteza) sunt obligate într-un
anumit termen de la data atribuirii terenului să obţină autorizaţie de construcţie şi să înceapă construcţia (dispoziţia).
în caz de încălcare a termenului stabilit sau neînceperea construcţiei în termenul stabilit, terenul poate fi retras
(sancţiunea).După structura tehnico-juridică, normele dreptului administrativ sunt modelate sub formă de părţi,
titluri, capitole, secţiuni, articole, paragrafe, alineate etc. O asemenea structurare a normelor administrative întâlnim
în actele administrative complexe, ce conţin mai multe norme juridice.Normele dreptului administrativ pot fi grupate
în mai multe categorii, după diverse criterii:După obiectul pe care îl reglementează se desprind: norme organice - ce
reglementează înfiinţarea, organizarea şi desfiinţarea unor autorităţi ale administraţiei publice; norme de drept
material — ce reglementează drepturile şi obligaţiile subiecţilor de drept administrativ; norme de drept procesual —
ce reglementează modul de funcţionare a autorităţilor administraţiei publice.După sfera de cuprindere, normele
dreptului administrativ se împart în: norme generale - care au o sferă largă de aplicare, la un număr nedefinit de
cazuri; norme speciale - ce reglementează numai o anumită problemă sau se referă la o anumită categorie de subiecţi.
Normele speciale derogă de la normele generale; norme de excepţie - ce reglementează situaţii apărute în mod
excepţional în timpul unor calamităţi naturale, catastrofe etc. Normele excepţionale derogă de la normele generale şi
cele speciale.Clasificarea normelor administrative are o mare însemnătate practică, fiind utilă la aplicarea lor în viaţă.
Stabilind că normele speciale şi cele excepţionale au caracter derogatoriu ca unul din elementele ce determină
prioritatea lor la aplicare, mai este de menţionat şi faptul că normele dreptului administrativ se grupează într-o strictă
ierarhie juridică. Astfel, o normă de drept administrativ cu o forţă juridică inferioară nu poate anula, modifica sau
conţine reglementări contrare normelor cu o forţă juridică superioară.

4. Raporturile administrativ-juridice: noţiune, clasificarea, conţinut. Rezultatul acţiunii normelor de drept

administrativ în relaţiile sociale îl constituie raporturile de drept administrativ, care apar, aşadar, ca o categorie
distinctă de raporturi juridice, în cea mai simplă definiţie, raporturile juridice sunt înţelese ca fiind relaţiile sociale ce
au căzut sub incidenţa normelor juridice (reglementate de normele juridice). De aici rezultă că nu orice relaţie socială
este reglementată de norme juridice şi că nu poate fi conceput un raport juridic în absenţa normelor juridice.Un
criteriu pentru clasificarea raporturilor de drept administrativ este cel al participanţilor la relaţia socială reglementată
prin norma de drept administrativ, existând raporturi la care participă: două autorităţi ale administraţiei publice, o
autoritate a administraţiei publice şi o altă autoritate publică, o autoritate a administraţiei publice şi un organ
neguvernamental, o autoritate a administraţiei publice şi un agent economic sau instituţie social-culturală, o
autoritate a administraţiei publice şi o persoană fizică.Un alt criteriu este conţinutul raportului juridic, adică
drepturile şi obligaţiile pe care le au subiectele participante. În raport de acesta, identificăm două categorii de
raporturi de drept administrativ, fiecare dintre ele cu mai multe tipuri. A. Raporturile de drept administrativ care se
formează în cadrul administraţiei publice între componenţii personalului din sistem sunt: raporturi de subordonare
ierarhică, în care subiectul care are calitatea de autoritate ierarhic superioară are în competenţă dreptul de a conduce,
îndruma şi controla activitatea subiectelor de drept subordonate, raporturi de colaborare, în care subiectele de drept
au competenţe egale, conlucrând în cadrul sistemului administraţiei publice. raporturi de participare în cadrul cărora
titularii diferitelor competenţe sau funcţii participă la realizarea unor sarcini care aparţin administraţiei publice (de
ex.raporturile ce pot apare între organele administraţiei publice centrale şi cele ale administraţiei publice locale). B.
Raporturile care se formează între subiecte de drept care aparţin sistemului administraţiei publice şi subiecte de drept
care se situează în afara acestui sistem sunt: raporturi de subordonare, în cadrul cărora, organele administraţiei
publice pot stabili în mod unilateral, pe baza competenţei legale, drepturi şi obligaţii pentru persoanele fizice şi cele
juridice, le pot aplica sancţiuni şi pot proceda la executarea acestora prin operaţiuni administrative şi simple fapte
materiale, raporturile juridice de utilizare a serviciilor publice în care subiectele active acţionează pe baza şi în
executarea legii , potrivit competenţei legale de a desfăşura activităţi cu caracter prestator în favoarea subiectelor
pasive, raporturile juridice de colaborare şi participare a unor persoane fizice şi juridice la realizarea sarcinilor care
revin administraţiei.La începutul deceniului al optulea (anii 1973-1974), se formulează teza pluralităţii de forme ale
raporturilor de drept administrativ, susţinându-se, într-o opinie, existenţa a trei categorii de raporturi de drept
 administrativ: a) de subordonare; b) de autoritate şi c) de colaborare,Iar într-o altă opinie, existenţa a numai două
categorii: a) de subordonare şi b) de colaborare.a. Raporturi de drept administrativ de subordonare. Această categorie
de raporturi presupune un subiect subordonat celuilalt, întotdeauna subiectul faţă de care există subordonarea fiind o
autoritate a administraţiei publice: subiectul subordonat fiind o persoană fizică, o persoană juridică de drept privat
sau o persoană juridică de drept public căreia potrivit competenţelor atribuite i s-a rezervat o astfel de poziţie de
subordonare.b. Raporturi de drept administrativ de colaborare. În acest tip de raport juridic ambele subiecte, din care
unul obligatoriu fiind o autoritate administrativă, colaborează de pe o poziţie juridică egală în conformitate cu
dispoziţiile legale pentru realizarea sarcinilor administraţiei. În această categorie de raporturi juridice subiectele
realizează acte de drept public sau de drept privat.c. Raporturi de autoritate. Acest tip de raport juridic administrativ
nu este în general luat în discuţie în doctrină deşi îl regăsim în foarte multe acte normative direct enunţat sau dedus.
Există şi raporturi juridice de drept administrativ de autoritate care se caracterizează, în opinia noastră printr-o largă
autonomie decizională, dar nu ies în afara sistemului organelor administraţiei, depind într-o oarecare măsură de
autoritatea care l-a creat, realizează activităţile de executarea legii, în regim de putere publică.

5. Funcţiile de bază ale administrării publice. Principalele caracteristici funcţionale ale administraţiei în etapa
actuală sunt următoarele:A. Administraţia este subordonată. În primul rând, ea este subordonată dreptului legii care îi
stabileşte obiectivele, îi formează limitele, îi impune respectarea unor garanţii. Legile, regulamentele înlătură
arbitrariul în administraţie. De fapt, întreaga activitate a organismelor sociale este guvernată de legi şi reguli care
stabilesc organizarea şi determină principiile de funcţionare a serviciilor.În al doilea rând, este subordonată
Guvernului care-i stabileşte factorii superiori de conducere şi îi furnizează mijloacele necesare. Administraţia,
constituind un corp intermediar, creat în vederea acţiunii, însă, caracteristica de subordonare nu exclude o anumită
putere proprie. Pentru şeful statului, Guvern şi Parlament, administraţia constituie un sprijin tehnic şi în urma
colaborării ce se instituie, ea le face cunoscute nevoile şi posibilităţile, contribuind astfel la optimizarea tuturor
activităţilor.B. Administraţia este ierarhizată şi ordonată. Ierarhizarea administrativă inspirată din ierarhiza militară
este necesară pentru a asigura coeziunea şi disciplina administraţiei. Ea permite Guvernului să-i cunoască activităţile,
iar în cadrul propriei structuri, facilitează transmiterea ordinelor prin verigile succesive, repartizarea
responsabilităţilor şi supravegherea executării. Numai într-un cadru ierarhic se poate exercita puterea de comandă şi
control şi se poate asigura disciplina. Puterea derivată din ierarhie se manifestă asupra funcţionarilor numiţi şi asupra
actelor emise de autoritatea inferioară.Prin activitatea de control, care este o consecinţă a existenţei puterii ierarhice,
se asigură şi unitatea de acţiune a aparatului administrativ. Controlul în administraţie poate fi: administrativ, efectuat
fie din interiorul administraţiei, fiind legat direct de puterea ierarhică, fie din exterior, acolo unde există libertăţi
publice şi un liber exerciţiu al suveranităţii populare; juridic, caz în care este asociat ideii puterii suverane de control,
care este delegată tribunalelor. Aspectul juridic se manifestă în verificarea legalităţii deciziilor administrative, dar nu
în ceea ce priveşte oportunitatea acestora.C. Administraţia este remunerată, civilă, laică, egalitară. Pentru munca
depusă, funcţionarii publici sunt remuneraţi cu salariu, din bugetul public. Nevoile publice, altele decât cele pe care
le implică apărarea naţională, sunt satisfăcute prin intermediul administraţiei civile. În societăţile moderne nu există
decât în mod excepţional o confuzie între funcţiile civile şi cele militare. În cazuri particulare, autoritatea militară
intervine în domeniul civil, în urma unei relaţii deschise cu autoritatea civilă sau după proclamarea stării de urgenţă.
Peste tot, în ţările democratice, administraţia este laică, pentru că ea foloseşte un personal care nu intervine direct
pentru asigurarea unor nevoi religioase. În unele state, însă, în mod excepţional, cultul religios are caracter de
serviciu public. Administraţia publică este egalitară, în sensul că furnizează servicii tuturor, în mod egal, fără a face
distincţie de origine, rasă, apartenenţă politică, principiu care nu este întotdeauna şi peste tot aplicabil.D.
Administraţia este formalizată, scrisă, birocratică. Administraţia este formalizată, în sensul că ea acţionează conform
unor proceduri dinainte stabilite, dând naştere la un anumit tradiţionalism administrativ, care poate antrena rutina şi
care-i poate încetini ritmul de lucru. Administraţia are la bază documente, fapte, decizii consemnate în documente
scrise. Formalismul şi birocraţia sunt proprii oricărei administraţii, ceea ce diferă este numai gradul în care acestea se
manifestă, trebuind evitate exagerările care ar putea avea ca rezultat instaurarea unui regim nedemocratic.E.
Administraţia are un caracter de continuitate şi necesită din ce în ce mai mult cunoştinţe specifice. Pe de o parte,
administraţia este realizată de către reprezentanţi aleşi ai populaţiei, de către funcţionari temporari, dar mai ales de
către funcţionari permanenţi care formează corpuri de funcţionari şi care-I conferă administraţiei un caracter de
continuitate. Totodată, ansamblul activităţilor şi serviciilor publice pe care administraţia le prestează trebuie realizate
în mod neîntrerupt.Pe de altă parte, multitudinea şi complexitatea sarcinilor cărora administraţia trebuie să le facă
faţă au făcut necesară posedarea de către cei care lucrează în administraţie a unor competenţe specifice şi a unor
 cunoştinţe tehnice speciale.F. Administraţia este structurată vertical şi orizontal. Vertical, ea este divizată în servicii
şi grupe de servicii. Astfel, de exemplu, administraţia centrală este împărţită pe ministere, care au următoarele verigi
componente: departamente, direcţii, servicii şi birouri. De asemenea, ministerele pot avea în subordine direcţii la
nivel territorial (judeţean). Alături de ministere există instituţii publice, agenţii independente, societăţi naţionale sau
corporaţii publice, cu serviciile din cadrul lor.Structurarea pe orizontală se regăseşte atât în administraţia centrală, cât
şi în administraţia teritorială de stat şi administraţia locală. Între diferitele diviziuni verticale şi orizontale există
relaţii de cooperare, coordonare, comunicare, ierarhizare, centralizare şi descentralizare, concentrare şi
desconcentrare.G. Administraţia publică este într-o continuă expansiune. De peste o jumătate de secol, în toate ţările
lumii, administraţia se dezvoltă, se extinde: există o creştere a serviciilor publice. Pretutindeni statul intervine din ce
în ce mai mult în viaţa naţiunii. S-a trecut de la statul jandarm la statul providenţă; ca urmare, serviciile publice au
crescut ca număr şi ca volum.Expansiunea administrativă rezultă dintr-o tendinţă internă a administraţiei, o tendinţă
naturală de a se extinde, de a prolifera: este tendinţa generală pe care o semnala Spinoza: „totul tinde a persevera în
eul său şi de a mări acest eu”. Cauza acestei tendinţe vine din dorinţa statului de a face faţă unor noi nevoi sociale, de
a oferi condiţii de viaţă mai bune membrilor săi împotriva diferitelor riscuri ale vieţii.

6.Actul administrativ: noţiune, clasificarea, conţinut, cerinţele înaintate faţă de elPrincipala formă de activitate a
organelor administraţiei publice o constituie adoptarea sau emiterea de acte administrative. Prof.Tudor Drăganu
consideră că actul administrativ este un act juridic, forma principală prin care se realizează administraţia publică,
care constă într-o manifestare expresă de voinţă ce emană de la organele de administraţie publică şi prin care se
creează, se modifică sau se sting raporturi administrative, a căror desfăşurare se asigură prin mijloacele specifice ale
statului. Trăsăturile specifice ale acestor acte: -actele administrative sînt manifestări unilaterale de voinţă, adică
drepturile şi obligaţiile care iau naştere prin acte administrative sînt stabilite în mod unilateral de către organul
emitent, fără consimţămîntul persoanei căreia i se adresează actul; -actele administrative sînt adoptate sau emise
de autorităţile publice, serviciile sau instituţiile acestor autorităţi competente potrivit legii să adopte ori să emită
acte administrative. Prin urmare, nu orice manifestare de voinţă poate fi considerată act administrativ, dar numai
aceea care provine de la o autoritate de stat; - actele administrative sînt obligatorii. Această obligativitate a actului
administrativ derivă din faptul că el este dat pe baza şi în executarea legii şi din această cauză se bucură de prezumţia
de legalitate. Actele administrative sînt obligatorii pentru organul emitent atîta timp cât nu au fost revocate sau
abrogate; actele administrative sînt obligatorii pentru toţi subiecţii de drept ce desfăşoară o activitate care cade sub
incidenţa prevederilor lor( in categoria acestor subiecţi pot intra toate organele administrative subordonate organului
emitent, organizaţii obşteşti,asociaţii profesionale, ştiinţifice, culturale ,persoane fizice şi juridice particulare, precum
şi organe administrative care nu sînt subordonate emitentului); actele administrative sînt obligatorii şi pentru
organele superioare celor emitente. -actele administrative se emit în baza şi executarea unei legi existente şi în
limitele competenţei lor. Deci, actele administrative nu pot fi emise contrar prevederilor legii,actele administrative,
nu pot avea caracter retroactiv, producînd efecte juridice numai pentru viitor; -actele administrative sînt executorii.
Actul administrativ, fiind emis în temeiul legii, este executoriu din oficiu, iar în cazul în care cel obligat nu-l execută
benevol, executarea lui este asigurată de autoritatea de stat în condiţiile prevăzute de lege; -actul administrativ nu
este îndeplinit în cadrul exercitării unei funcţii judiciare. Clasificarea:Deoarece actele administrative nu au toate
aceeaşi natură juridică, Valentin I.Prisăcaru le împarte în: acte administrative de autoritate, acte administrative de
gestiune, acte administrative cu caracter jurisdicţional. Actele administrative de autoritate( de putere publica) :sînt
actele juridice adoptate sau emise de un serviciu public, în mod unilateral, în baza şi în vederea executării legii,
pentru naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Aceste acte se împart, la rîndul lor, în acte
administrative de autoritate cu caracter normativ şi acte administrative cu character individual. Actele
administrative de gestiune sînt actele juridice încheiate de autorităţile administraţiei publice, de servicii publice
administrative pentru exploatarea şi dezvoltarea proprietăţii statului, unităţii administrativ-teritoriale, cu particularii,
pentru că statul, raionul, satul, avînd conducerea propriilor patrimonii, fac, în această calitate, acte patrimoniale,
bilaterale. Actul administrativ de gestiune, deşi este guvernat de regulile actului juridic de drept privat, are anumite
trăsături care-l fac să fie considerat un act administrativ. La acte administrative cu caracter jurisdicţional Valentin
I.Prisacaru raportează actele emise (pronunţate) de organele de jurisdicţie ce funcţionează în cadrul organelor
administraţiei publice competente, potrivit legii, să soluţioneze conflicte juridice apărute între organele administraţiei
publice (servicii publice) şi particulari (persoane fizice şi juridice). Aceste acte juridice, după organul care le emite,
sînt acte administrative, iar după efectele pe care le produc, sînt acte de jurisdicţie.

7.Procedura de elaborare a actelor administrative: etapele şi conţinutul lor

Actul administrativ, pentru a se deosebi de alte acte juridice, îi sunt proprii mai multe criterii specifice,
printre care forma actului şi procedura proprie de emitere a lui. Prin forma actului administrativ înţelegem
modalitatea de exprimare a voinţei juridice de către emitent ce se conturează în conţinutul acestui act.
Conţinutul actului sau voinţa juridică conturată în actul administrativ poate îmbrăca anumite forme: scrisa,
orala sau implicita.Forma scrisă de emitere este una din cele mai răspândite forme a actelor administrative.
Ea poate fi şi o condiţie de valabilitate a actului. Forma scrisă a actului este recomandabilă, deoarece ea va
permite autorului competenţei să-şi formuleze cât mai clar şi mai exact voinţa juridică, iar executorii acestui
act vor avea posibilitatea de a înţelege mai uşor voinţa juridică prescrisă. Forma scrisă mai poate fi
determinată de actul juridic în conformitate cu care se emite actul administrativ sau de procedura de emitere a
actului ce obligă autorul competenţei să respecte forma scrisă.
Forma orală a actelor administrative apare atunci când urgenţa situaţiei nu permite a exprima voinţa juridică
în scris şi se întâlneşte în cele mai dese cazuri în sistemul transporturilor, în armată sau în organele
militarizate. Astfel de acte permit soluţionarea rapidă şi cu eficienţă maximă a unor probleme deosebit de
importante. Necesitatea folosirii formei orale a actelor administrative nu exclude forma scrisă ca o dublare a
celei dintâi. Această dublare a fost impusă de practică pentru a face dovada actului oral şi a-i asigura
legalitatea.Actele administrative implicite, adică rezultate din tăcerea organului obligat să emită actul
administrativ. De exemplu, emiterea unui act administrativ de către un organ al administraţiei publice, act ce
necesită a fi confirmat de alt organ al administraţiei publice într-un anumit termen, şi care nu s-a pronunţat în
termenul prescris asupra acestui act, conduce la concluzia că actul a fost acceptat. într-o altă situaţie organul
administraţiei publice nu soluţionează o petiţie în termenul prescris, ceea ce conduce la respingerea petiţiei
sau refuzul de a rezolva cererile.Actele administrative trebuie să întrunească următoarele condiţii:să fie emise
(adoptate) de organul competent;să fie emise pe baza şi în vederea executării legii (organice sau ordinare);să
fie semnate de un funcţionar competent;să fie emise în formă scrisă;să cuprindă elemente de formă
(semnătura funcţionarului, data emiterii (adoptării), numărul cronologic, aplicarea sigiliului (ştampilei)
organului emitent);să fie contrasemnate, atunci când legea o cere;să fie, după caz, publicate în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova sau aduse la cunoştinţa celor interesaţi în modul şi în ordinea prevăzute de
lege.Proiectele de acte normative se elaborează din însărcinarea Parlamentului, Preşedintelui Republicii sau
Guvernului, precum şi din iniţiativa proprie a ministerelor, departamentelor şi altor subiecţi interesaţi.Actele
înaintate Guvernului spre examinare vor conţine:norme noi de drept, impuse de legea nouă;norme ce vor
modifica, completa sau abroga acte adoptate anterior;norme ce vor extinde, suspenda sau limita acţiunea
normelor juridice în vigoare;norme ce vor unifica mai multe acte în vigoare într-un singur act nou.Până la
emitere, actul administrativ va fi precedat de un şir de activităţi pregătitoare, şi anume:determinarea
organului administraţiei publice responsabil de elaborare;elaborarea proprie a proiectului de act;avizarea
proiectului de act;înaintarea proiectului spre examinare.Prima operaţiune la organizarea elaborării actului
administrativ este determinarea autorităţii responsabile pentru pregătirea proiectului. în acest caz organul este
determinat expres de lege sau rezultă din conţinutul legii, fiind stabilit de Guvern sau de Preşedintele
Republicii.Elaborarea proiectelor de acte poate fi efectuată de unul sau mai multe ministere, departamente
sau alte organe subordonate Guvernului. În cazul când vor fi desemnate mai multe organe să participe la
elaborarea proiectului, unul din ele va fi responsabil.Organele care participă la elaborarea proiectului
desemnează specialişti care vor lucra nemijlocit asupra conţinutului proiectului, iar după necesitate vor fi
antrenaţi şi alţi specialişti de înaltă calificare atât practicieni, cât şi teoreticieni. Elaborarea proprie a
proiectului de act va include:1.examinarea actelor juridice care de obicei sunt luate la evidenţă de servicii
speciale din cadrul organelor administraţiei publice, pentru a stabili competenţa organului ce va emite actul şi
pentru a asigura legalitatea actului respectiv;2.analiza statistică a anumitor fenomene ce urmează a fi
reglementate, efectuarea studiilor şi a calculelor statistice sau utilizarea datelor organelor specializate de
statistică;3. efectuarea anumitor studii, la necesitate; 4.în caz de necesitate, recurgerea la anumite expertize
contabile, tehnice etc. care să conţină explicaţii şi concluzii menite să uşureze lucrul specialiştilor; 5.
întocmirea rapoartelor, referatelor şi a dărilor de seamă care reflectă problemele din domeniul cercetat şi
conţin date, aprecieri şi uneori propuneri.La elaborarea proiectului autorii vor ţine cont de asemenea de actele
normative în vigoare, de legislaţia altor state, de tratatele internaţionale la care Moldova este parte, precum şi
de literatura ştiinţifică şi presa periodică.Conţinutul actului trebuie să fie expus într-un limbaj literar simplu şi
clar, prin fraze scurte, pentru a evita interpretarea şi aplicarea incorectă a prescripţiilor normative.Faţă de
structura actului se înaintează anumite cerinţe.Fiecare act trebuie să aibă un titlu care va cuprinde concis tema
lui. În cazul când este necesar de a explica scopurile şi motivele emiterii actului, se va întocmi un preambul
care va fi partea introductivă a actului.După preambul urmează partea rezolutivă, în care se expun toate
prescripţiile normative, formulate pe puncte. Pentru comoditatea aplicării actului, punctele pot fi divizate în
subalineate şi alineate. Proiectele de acte mai voluminoase vor putea fi divizate în titluri, capitole şi
secţiuni.Punctele actului trebuie să fie numerotate în creştere, indiferent de faptul dacă actul cuprinde titluri,
capitole sau secţiuni. Fiecare punct din act trebuie să conţină un gând închegat şi să includă de regulă o
singură prescripţie normativă, câteva prescripţii pot fi incluse numai în cazurile când acestea pot fi just
aplicate şi înţelese.De asemenea, în caz de necesitate, proiectul actului trebuie să conţină situaţiile tranzitorii
şi să reflecte modalitatea de punere în aplicare şi intrare în vigoare a lui etc.După întocmirea proiectului
actului, autorii, prin intermediul autorităţii publice ce-i tutelează, vor trimite proiectul spre avizare
autorităţilor abilitate în acest sens, cărora, de fapt, le revine şi sarcina de asigurare a aplicării lui. Avizele
conţin opiniile autorităţilor administraţiei publice solicitate de a se expune pe marginea proiectului.După
examinarea avizelor primite, autorii vor prelucra toate propunerile înaintate şi, în cazul în care vor considera
necesar, vor opera modificările de rigoare în proiectul actului administrativ respectiv. După definitivarea
proiectului actului va fi întocmită nota explicativă şi o scrisoare de însoţire cu care vor fi expediate
Guvernului spre examinare.Nota explicativă va conţine argumentele necesare, prognozele social-economice
şi consecinţele realizării lor, materialele informative şi analitice,se vor indica autorii proiectului şi organele
care au efectuat expertiza lui.Actele administrative ce se prezintă Guvernului spre examinare vor fi
coordonate în mod obligatoriu cu Ministerul Justiţiei, iar cele ce conţin norme referitoare la dezvoltarea
economiei, programele şi chestiunile bugetului de stat şi administrare de stat, vor fi coordonate de asemenea
cu Ministeml Finanţelor şi cu Ministerul Economiei.Actele administrative ce vor fi adoptate de Guvern vor fi
emise în formă de Hotărâri, Ordonanţe sau Dispoziţii, iar cele emise de alte organe ale administraţiei publice
vor fi perfectate în formă de ordine, hotărâri, instrucţiuni, regulamente, lămuriri, indicaţii sau alte forme.
După trimiterea actului administrativ organului competent pentru a fi examinat şi aprobat, se va trece la o
nouă fază - cea a emiterii propriu-zise a actului administrativ.La această fază se vor realiza o serie de
activităţi, şi anume, în cazul adoptării de către un organ colegial va fi necesar cvorumul, după care vor urma
dezbaterile pe marginea proiectului, apoi proiectul va fi supus votului. în caz de obiecţii sau amendamente pe
marginea proiectului, se va recurge la vot, iar dacă va fi întrunit numărul legal de voturi, actul va fi adoptat în
varianta care a fost propusă sau cu amendamentele respective.După adoptarea actului administrativ, pentru a
produce efecte juridice, mai sunt necesare un şir de activităţi posterioare emiterii acestuia cum ar fi:
redactarea cu amendamentele acceptate, prezentarea lui spre semnare conducătorului organului administrativ
respectiv. în caz de necesitate, actul administrativ va fi contrasemnat de persoanele care au obligaţia punerii
lui în execuţie. De exemplu, Hotărârile Guvernului sunt semnate de Prim-ministru şi contrasemnate de
miniştrii care au obligaţia punerii lor în aplicare.După semnare, actul administrativ este ştampilat şi transmis
serviciului care se ocupă de evidenţa actelor, în vederea înregistrării, multiplicării, comunicării sau publicării
şi păstrării sale. Numărul de înregistrare a actului va fi numărul actului. În cazul actelor administrative cu
caracter normativ emise de autorităţile administraţiei publice centrale legea prevede publicarea lor obligatorie
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, iar în cazul actelor administrative cu caracter normativ, emise de
autorităţile administraţiei publice locale, publicarea trebuie să fie asigurată de organele de presă oficiale ale
acestor autorităţi. Generalizind procedura emiterii actelor administrative cuprinde mai multe activităţi care
pot fi grupate în 3 faze:Prima fază este cea pregătitoare sau anterioară emiterii actului administrativ. În
această fază, pentru emiterea actelor administrative, în special a celor normative, organul emitent trebuie să
culeagă, să prelucreze şi să solicite de la alte organe anumite informaţii, avize etc. Aceste acte, denumite
pregătitoare, sunt din punctul de vedere al naturii juridice nişte operaţiuni administrative, care nu produc, prin
ele însele, efecte juridice, însă fără solicitarea şi obţinerea lor actele administrative se consideră că au fost
adoptate sau emise cu încălcarea legii, fiind anulabile sau nule, după caz.Cea de a doua fază este
concomitentă emiterii actului administrativ. Faza concomitentă emiterii actului administrativ cuprinde
adoptarea sau emiterea propriu-zisă a actului administrativ. Astfel, în cazul adoptării actului administrativ de
către un organ colegial este necesară întrunirea cvorumului cerut de lege. De asemenea, el trebuie adoptat cu
cvorumul prevăzut de lege, semnat de către conducătorul organului colegial, iar în cazurile prevăzute de lege
- contrasemnat etc. Spre exemplu, potrivit art. 94 alin. (2) din Constituţie, decretele emise de Preşedinte, în
temeiul art. 86 alin. (2) şi art. 87 alin. (2-4) din Constituţie, se contrasemnează de către Prim-Ministru, iar
potrivit art. 24 alin (l),şi art. 52 alin (2) din Legea privind administraţia publică locală deciziile consiliilor
locale se contrasemnează de către secretarul consiliului respectiv.Cea de a treia fază este posterioară
emiterii actului administrativ. Această fază vizează următoarele operaţiuni administrative: înregistrarea
actului, cu menţionarea numărului conform căruia aceasta a fost înregistrat, datarea şi punerea sigiliului,
publicarea sau comunicarea actului administrativ, în condiţiile stabilite de lege. Publicarea şi comunicarea
actelor administrative este foarte importantă, deoarece actul administrativ, de regulă, produce efecte juridice
de la data îndeplinirii acestei operaţiuni administrative.
8.Controlul asupra activităţii organelor administraţiei publice: formele, subiecţii, conţinutul.
Controlul administrativ este una din formele de control la care este supusă activitatea administraţiei publice
locale şi care se întemeiază pe normele constituţionale şi legale referitoare la administraţia publică.Instituirea
unor controale ale actelor, operaţiunilor şi faptelor autorităţilor administraţiei publice este necesara a se
asigura activitatea administraţiei publice cit mai eficienta. Cu ajutorul controlului, statul urmăreşte dacă actul
este aplicat corect, dacă are eficienţă, dacă acesta corespunde cerinţelor reale ale relaţiilor sociale
reglementate, de asemenea, verifică legalitatea actului etc.Potrivit teoriei generale a dreptului, controlul
administrativ, în sens larg, reprezintă un şir de măsuri întreprinse de organul ierarhic superior sau unul
autonom special abilitat să verifice îndeplinirea de către instituţia de nivel inferior sau din subordine a legilor,
decretelor şefului statului, hotărîrilor şi ordonanţelor guvernului, altor acte normative. În Republica
Moldova, controlul administrativ asupra activităţii autorităţilor administraţiei publice locale este exercitat
nemijlocit de Ministerul Administraţiei Publice Locale sau prin intermediul direcţiilor teritoriale pentru
control administrativ ale acestui minister. Prin modul de organizare şi exercitare, precum şi prin rolul şi
obiectivele ce le urmăreşte, controlul administrativ îndeplineşte importante funcţii: funcţia de evaluare,
funcţia preventivă, funcţia de documentare, funcţia recuperatorie, precum şi o funcţie educativă. Controlul
administrativ are trei elemente principale : baza de referinţă, obiectul şi operaţiunile de control. Baza de
referinţă a controlului cuprinde acele elemente care trebuie urmărite în cadrul obiectului controlului. Desigur,
baza de referinţă a controlului poate fi mai amplă sau mai restrânsă, după cum se referă la un număr mai mare
sau mai mic de elemente pe care le cuprinde activitatea organelor administraţiei publice. Obiectul este cel de-
al doilea element component al controlului, inclusiv în administraţie. Activitatea organelor administraţiei
publice se realizează cu ajutorul oamenilor, cu folosirea unor mijloace materiale şi financiare, precum şi prin
folosirea de acte juridice, operaţiuni administrative şi acte materiale. Întregul ansamblu sau arsenal de
mijloace umane, materiale şi financiare, activitatea mijloacelor şi proiectelor folosite de organele
administraţiei publice pot face obiectul controlului.Personalul administraţiei care este supus controlului, este
examinat cu privire la competenţă, corectitudine şi îndeplinirea sarcinilor administraţiei publice. Mijloacele
materiale şi financiare sunt supuse controlului sub aspectul existenţei şi integrităţii lor, dar şi sub acela al
felului în care sunt întrebuinţate.Cel de-al treilea component al controlului sunt operaţiunile de control
propriu-zis. Ele sunt realizate de către autorii controlului şi urmăresc să stabilească conformitatea obiectului
controlului cu elementele cuprinse în baza de referinţă şi care privesc obiectul controlului. Dacă se constată
că s-au realizat cerinţele din baza de referinţă, înseamnă că rezultatul activităţii administrative este
pozitiv.Operaţiunile de control pot fi simple şi complexe, după cum elementele din baza de referinţă comportă
un grad mai mic sau mai mare de apreciere sau de tehnicitate din partea autorului controlului. Desigur,
controlul poate cuprinde aspecte de fond sau doar procedurale şi poate privi un sector sau altul cu o anumită
activitate concretă sau chiar o persoană anume din cadrul administraţiei. Controlul de materialitate a unor
obiecte aflate în gestiunea unor organe ale administraţiei publice cuprinde operaţiuni relativ simple care
constau în verificarea şi constatarea existenţei acestor obiecte.De asemenea, deosebit de complexe sunt
acţiunile de control ale oportunităţii activităţii autorităţilor, funcţionarilor administraţiei publice. Mai trebuie
precizat că operaţiunile de control necesită o bună cunoaştere a specificului activităţii organelor şi
funcţionarilor ce fac obiectul controlului.Operatia materiala de control presupune existenta a 2
subiecte:subiect activ-cel ce efectueaza controlul si subiect pasiv- cel ce suporta controlul.Teoria dreptului
administrativ distinge 2 tipuri de control:1. Control administrativ intern: 1.1.general-se infaptuieste in baza
raporturilor de subordonare dintre persoanele ce formeaza colectivul unui organ al administratiei( se
declaseaza din oficiu); 1.2. specializat-este exercitat de anumite persoane sau compartimente fata de care cel
controlat nu se afla in raport de subordonare. 2.Control administrativ extern( organul care controleaza are
posibilitatea de-a modifica, anula sau suspenda actele neconfomre cu el emise de organul controlat): 2.1
control extern ierarhic- obiectul ei cuprinde intreaga activitate a organelor subordonate , atit actele juridice ,
cit si faptele materiale fiind un control asupra tuturor aspectelor de legalitate inclusiv si a celor de
oportunitate. 2.2. Control de supraveghere generala; 2.3. Control de tutela administrativa; 2.4.Control
specializat ( exercitat de organele administrative cu atributii speciale de control)- acest control este exercitat
de o serie de organe de specialitate numite; inspectii de stat, directii,departamente, inspectorat, oficiu, corp,
serviciu care verifica respectarea normelor legale in activitatea organelor administratiei de stat din diferite
sectoare sociale( comert, sanatate, protectia muncii.calitatea produselor si serviciilor, disciplina in cosntructii,
ape, turism,preturi, finante, metrologie).Acest tip de control administrativ se exercita din oficiu, la sesizarea
unor organe de stat, organizatii nestatale ori a cetatenilor.Valeriu Zubco, Anastasia Pascari şi Gheorghe Creţu
raportează la controlul adminsitrativ controlul extern specializat, exercitat prin următoarele modele de
control:a) controlul sanitar – efectuat de serviciile şi subdiviziunile Ministerului Sănătăţii şi Ministerul
Muncii, Protecţiei Sociale si Familiei ; b) controlul veterinar – efectuat de către organele centrale de
specialitate ale administraţiei publice în domeniul medicinei veterinare, ale serviciile veterniare ale acestor
organe; d) controlul financiar-fiscal – efectuat de Ministerul Finanţelor şi de organele fiscale; e) controlul
ecologic – realizat de către Ministerul şi subdiviziunile teritoriale ale acestora; etc.
9.Controlul judecătoresc asupra legalităţii actelor administrative: noţiunea de contencios
administrativ, obiectul sesizării, subiecţii sesizării, modalitatea sesizării.
Contenciosul administrativ ca instituţie juridică are drept scop contracararea abuzurilor şi exceselor de putere
ale autorităţilor publice, apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii, ordonarea activităţii autorităţilor
publice, asigurarea ordinii de drept.In sens formal, contenciosul administrativ este o instituţie de drept
administrativ avînd ca obiect soluţionarea litigiilor dintre autorităţile administrative şi administraţi, prin
aplicarea unor reguli speciale aparţinînd dreptului public, litigii care se soluţionează de instanţele
judecătoreşti, secţiile de contencios administrativ.Obiect al acţiunii în contenciosul administrativ îl constituie
actele administrative, cu caracter normativ şi individual, prin care este vătămat un drept recunoscut de lege al
unei persoane, inclusiv al unui terţ, emise de: - autorităţile publice ;- subdiviziunile autorităţilor publice;
-funcţionarii din structurile autoritatilor publice si subdiviziunile lor. Obiect al acţiunii în contenciosul
administrativ poate fi şi nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de
lege. Potrivit prevederilor constituţionale ale art. 53 şi cele reglementate de art. 1, şi 5 al Legii nr. 793 din
10.02 2000 cu privire la conteciosul administrativ orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al
său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru a obţine
anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzat. Subiecţi cu drept de
sesizare în contenciosul administrativ sînt:  - persoana, inclusiv funcţionarul public, militarul, persoana cu
statut militar, care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri - în condiţiile art.14 al
prezentei legi;- Guvernul, Cancelaria de Stat, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, preşedintele raionului şi
primarul . - procurorul care, în condiţiile articolului 5 din Codul de procedură civilă, atacă actele emise de
autorităţile publice;- avocatul parlamentar, care, la sesizarea persoanei vătămate într-un drept al său, atacă
actele administrative.    -Comisia Naţională de Integritate – în condiţiile Legii cu privire la Comisia Naţională
de Integritate;- instanţele de drept comun şi cele specializate, în cazul ridicării excepţiei de ilegalitate ;
legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ, emis de o autoritate de stat, poate fi cercetată oricînd
în cadrul unui proces într-o pricină de drept comun, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii
interesat.Preşedintele raionului şi primarul, de asemenea, conform Legii privind contenciosul administrativ
şi celei privind administraţia de stat locală, sînt în drept să sesizeze instanţa de contencios administrativ
pentru a supune controlului legalităţii deciziile consiliului local dacă le consideră ilegale. Drepturile
procurorului de a solicita controlul legalităţii actelor administrative pe calea contenciosului administrativ
rezultă nu numai din Legea contenciosului administrativ, ci şi din alte prevederi, cum ar fi Codul de
procedură civilă, inclusiv prevederi din Constituţie.Pîrîtul (reclamatul) ca parte în litigiu de contencios
administrativ. Evident, atunci cînd este vorba de un proces în instanţa de judecată, acesta presupune
implicarea a doi participanţi importanţi, deci nu numai a reclamantului, ci şi a pîrîtului. Calitatea de pîrît, ca
parte în litigiu de contencios administrativ, urmează a fi desprinsă din prevederile art. 53 din Constituţie,
precum şi din prevederile Legii contenciosului administrativ. Potrivit art. 53 din Constituţie, calitate de
reclamat are autoritatea de stat, care a vătămat o persoană într-un drept printr-un act administrativ. Definiţia
autorităţii de stat o putem releva din prevederile art.2 din Legea contenciosului administrativ: orice structură
organizatorică sau organ, instituită prin lege sau printr-un act administrativ normativ, ce acţionează în regim
de putere publică în scopul realizării unui interes public.Competenţă de judecare a acţiunilor în contenciosul
administrativ au: -judecătoriile; - curţile de apel; -  Curtea Supremă de Justiţie. Pentru judecarea acţiunilor în
contenciosul administrativ, la curţile de apel şi la Curtea Supremă de Justiţie se instituie colegii specializate.
Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ va
solicita, printr-o cerere prealabilă, autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării
actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care legea nu dispune altfel. Persoana care se
consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ şi nu este mulţumită de
răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de lege, este în
drept să sesizeze instanţa de contencios administrativ competentă pentru anularea, în tot sau în parte, a actului
respectiv şi repararea pagubei cauzate.Hotărîrea instanţei de contencios administrativ asupra acţiunii judecate
în fond poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la data pronunţării sau de la data comunicării
hotărîrii integrale, în cazul în care acţiunea este judecată în lipsa părţii, dacă legea nu dispune altfel.Recursul
se judecă în condiţiile Codului de procedură civilă.
10.Contravenţia administrativă: noţiune, conţinut, elementele constitutive
Conform art 10 al CCA al RM, constituie contravenţie fapta – acţiunea sau inacţiunea – ilicită, cu un grad de
pericol social mai redus decît infracţiunea, săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de
lege, este prevăzută de prezentul cod şi este pasibilă de sancţiune contravenţională. .Contravenţia continuă -
Se consideră contravenţie continuă fapta care se caracterizează prin săvîrşirea neîntreruptă, timp
nedeterminat, a activităţii contravenţionale. În cazul contravenţiei continue nu există pluralitate de
contravenţii. Contravenţia continuă se consumă în momentul încetării acţiunii sau inacţiunii contravenţionale
sau al survenirii unor evenimente care împiedică această activitate.Contravenţia prelungită - Se consideră
contravenţie prelungită fapta săvîrşită cu o unică intenţie, caracterizată prin două sau mai multe acţiuni şi/sau
inacţiuni contravenţionale identice comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o contravenţie.
Contravenţia prelungită se consumă în momentul săvîrşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni contravenţionale. Se
consideră tentativă de contravenţie acţiunea sau inacţiunea intenţionată, îndreptată nemijlocit spre săvîrşirea
unei contravenţii care, din cauze independente de voinţa făptuitorului, nu şi-a produs efectul.Elementele
constitutive ale contraventiei sunt: obiect, latura obiectivă ,subiect şi latura subiectivă.Obiectul
contravenţiei formează valorile sociale şi relaţiile sociale create în jurul şi datorită acestor valori, protejate de
legea contravenţională care sînt prejudiciate sau puse în pericol prin comiterea faptei contravenţionale.
Obiectele contravenţiei sînt clasificate în baza a două criterii: a) pe verticală — în funcţie de nivelul
generalizării — general, generic şi nemijlocit;b) pe orizontală — în funcţie de importanţa obiectului
nemijlocit — de bază, complementar sau facultativ. Savantul român A. Hotca examinează două forme de
obiect juridic al contravenţiei: generic şi specific.Obiectul juridic generic este valoarea socială ce formează
protecţia mai multor norme contravenţionale. Este obiect juridic de grup, spre exemplu, relaţiile sociale
referitoare la protecţia consumatorilor, în cazul contravenţiilor privind calitatea produselor.Obiectul juridic
specific este acea categorie de obiect al contravenţiei care constă în valoarea socială ocrotită în particular de o
anumită normă contravenţională şi relaţiile sociale generate de aceasta. Obiectul juridic specific este
subsumat celui generic, deoarece corelaţia între cele două categorii este una specie-gen. Latura obiectivă a
contravenţiei indică conţinutul şi modalitatea atentării subiectului asupra obiectului (valorilor protejate). Ea
poate fi definită ca acţiunea sau inacţiunea ilicită producătoare de consecinţe socialmente periculoase sau care
ameninţa anumite valori, relaţii sociale, bunuri ori interese legitime şi care este considerată ca ilicită în legea
contravenţională.Latura obiectiva are 3 semne: elementul material(actiunea si inactiunea), rezultatul social
periculos si raportul de cauzalitate dintre actiune/inactiune si consecintele survenite. Subiect al contraventiei
sunt: 1.persoana fizică cu capacitate de exerciţiu care, în momentul săvîrşirii contravenţiei, are împlinită
vîrsta de 18 ani.Persoana fizică cu vîrsta între 16 şi 18 ani este pasibilă de răspundere contravenţională pentru
săvîrşirea faptelor prevăzute la art.228–245 şi la art.263–311 din Codul Contraventional RM, persoana cu
funcţie de răspundere in cazul:folosirii intenţionate a atribuţiilor sale contrar obligaţiilor de serviciu; depăşirii
vădite a drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege; neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a
obligaţiilor de serviciu.2.persoana juridica cu excepţia autorităţilor publice şi instituţiilor publice,pentru
contravenţiile săvîrşite în numele său ori în interesul său de către organele sale ori de reprezentanţii acestora
dacă aceasta corespunde uneia dintre următoarele condiţii:este vinovată de neîndeplinirea sau de îndeplinirea
necorespunzătoare a dispoziţiilor legii ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii pentru desfăşurarea unei anumite
activităţi; este vinovată de desfăşurarea unei activităţi ce nu corespunde actelor sale constitutive ori scopurilor
declarate;fapta care a cauzat sau a creat pericolul cauzării de daune în proporţii considerabile unei alte
persoane, societăţii ori statului a fost săvîrşită în interesul acestei persoane, a fost admisă, sancţionată,
aprobată, utilizată de organul său împuternicit ori de persoana cu funcţie de răspundere. Latura subiectiva
ca element al continutului constitutiv al contraventiei se refera la atitudinea psihica a contravenientului fata
de fapta savârsita si urmarile ei. Elementul principal al laturii subiective este vinovatia cu formele ei. La
majoritatea contraventiilor acest element constitutiv are forma de intentie, însa la unele fapte se poate întâlni
si culpa.Contraventia are urmatoarele trasaturi:1.Caracterul antisocial al faptei este un element foarte
important deoarece doar prin caracter se arata gradul de pericol social al faptei ilicite. Gradul de pericol social
diferentiaza contraventia de abaterea administrativa, abaterea disciplinara si de infractiune.Fapta antisociala
se realizeaza sunb 2 forme: actiune (cind este incalcata o norma prohibitiva,care interzice o actiune oarecare)
si inactiune( comportarea pasiva, prin care nu se indeplineste o obligatiune impusa de lege).2.Caracterul
ilicit consta in aceea ca orice fapta ilicita aduce daune societatii,astfel ele sunt interzise de legea
contraventionala.3.Culpabilitea sau vinovatia- are un rol important la stabilirea sanctiunii.Aceasta trasatura
este de 2 tipuri:cu intentie sau din imprudenta.Contravenţia se consideră săvîrşită cu intenţie dacă persoana
care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările
ei prejudiciabile, a dorit sau a admis în mod conştient survenirea acestor urmări. Intentia poate fi directa si
indirecta.Este directa este atunci cind faptuitorul a prevazut rezultatul negativ si a urmarit producera lui prin
comiterea faptei ilicite.Cea indirecta este atunci cind faptuitorul prevede rezultatul faptei si continua sa-l
produca, dar fara urmarirea lui.Contravenţia se consideră săvîrşită din imprudenţă dacă persoana care a
săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei
prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate, ori nu îşi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile,
deşi trebuia şi putea să le prevadă. Dacă, drept rezultat al săvîrşirii cu intenţie a contravenţiei, se produc
urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea sancţiunii contravenţionale şi care nu erau cuprinse de
intenţia persoanei care a săvîrşit-o, răspunderea contravenţională pentru atare urmări survine numai dacă
persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate, sau dacă
persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. În
consecinţă, contravenţia se consideră intenţionată.4.Prevederea faptei de catre actul normativ.. Numai prin
stabilirea pedepselor, legea contraventionala apara drepturile si interesele legitime ale persoanelor fizice si
juridice, proprietatea,ordinea publica, de a depista, preveni si curma contraventiile, de a lichida consecintele
si de a educa cetatenii in spiritul respectarii intocmai a legilor. Contraventia se caracterizeaza prin 5 aspecte:
1.material-manifestarea exterioara a faptuitorului; 2.social-pericolul social ce genereaza raporturi
conflictuale; 3.moral-politic- da expresie atitudinii etice si celei civice fata de valorile social-juridice;
4.juridic-este o incalcare a normelor juridice; 5.uman-deoarece este rezultatul activitatii umane.
11.Fapta contravenţională şi componenţa juridică a contravenţiei.
Fapta contravenţională este un fenomen al realităţii înconjurătoare, iar conţinutul ei îl constituie construcţia
logică şi noţiunea juridică a acestei fapte, care exprimă însuşirile şi caracteristicile esenţiale ale acestui
fenomen real şi care poate fi privit ca raport antisocial.Prevederea faptelor ilicite, prin trasaturile sale, in legea
contraventionala drept contraventii numai atunci cind pericolul social este mai inalt ca abaterea disciplinara si
abaterea administrativa si mai mica ca infractiunea.Fapta contraventionala reprezinta conduita aflata in
contradictie cu prevederile legale contraventionale.Incalcarea trebuie sa fie reala si nu aparenta sau formala,
adica sa reprezinte un fapt material -juridic ilicit al omului prin care s-a lezat efectiv o valoare social protejata
de lege , in rezultat perturbinduse desfasurarea normala a relatiilor sociale.Modalitatile de materializare a
faptei contraventionale cit si manifestare ale ei pot fi actiunile si inactiunile.Actiunea reprezinta atitudinea
activa a autorului faptei ilicite fata de normele ce interzic savirsirea anumitor actiuni.Inactiunea consta in
abtinerea sau omisiunea de la actiunile prescrise subiectului obligat sa o savirseasca.În activitatea de
prevenire, constatare şi sancţionare  a contravenţiilor, o importanţă deosebită o are necesitatea analizării
fiecărei fapte în parte, în sensul de a vedea dacă sunt întrunite sau nu elementele constitutive ale unei anumite
contravenţii, respectiv trăsăturile specifice privind obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura
subiectivă.Prin obiectul contraventiei intelegem – bunul, interesul, valoarea socială căreia fapta îi aduce
atingerea sau o pune în pericol. Trebuie reţinut că, în timp ce obiectul în cazul infracţiunilor îl formează cele
mai valoroase şi importante relaţii sociale, în cazul contravenţiilor se aduce atingerea unor relaţii sociale care
prezintă o importanţă mai redusă.Prin latura obiectiva a contraventiei se intelege fapta propriu – zisă, adică
un complex de elemente obiective şi anume:- actiunea si inactiunea ;urmarile socialmente periculoase, adica
rezultatul produs; -modul si mijloacele folosite la comiterea faptei,timpul si locul unde se savirseste. Subiect
al contraventiei este este persoana care a conceput şi săvârşit în mod direct, fapta. Pentru ca o persoană să
poată fi subiect al unei contravenţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:- virsta; - responsabilitate,
adică să aibă capacitatea de a înţelege, de a judeca caracterul faptei şi de a prevedea urmările acesteia, precum
şi capacitatea de a voi, de a se conduce şi a fi stăpân pe faptele sale;- libertate de hotărâre şi acţiune, adică
posibilitatea de a hotărî liber, după voinţa sa, neconstrâns din afară şi posibilitatea de a acţiona potrivit voinţei
proprii. Important de reţinut este faptul că datorită pericolului social redus al contravenţiilor, de săvârşirea
lor, nu răspund şi nu pot fi sancţionaţi instigatorii şi complicii; în această materie prin participanţi
înţelegându-se doar coautorii. Prin latura subiectiva se intelege o anumită atitudine psihică a
contravenientului faţă de faptă şi urmările ei. Atitudinea psihică este formată din stări afective, cum sunt:
motivele sau mobilurile care determină comiterea faptei; stări intelective, cum este atitudinea cunoştinţei  faţă
de faptă, adică vinovăţia; stări volitive, cum este voinţa de a săvârşi fapta şi scopul.  Ca element al laturii
subiective, prin voinţa de a săvârşi contravenţia se înţelege că făptuitorul din iniţiativa sa proprie şi
neconstrâns de nimeni a trecut la comiterea ei. Relevând legătura dintre om şi faptă, adică dacă fapta a fost
voită şi aparţine făptuitorului, trebuie arătat că stabilirea acestei situaţii este deosebit de importantă întrucât
atunci când fapta n-a fost voită, nu se mai poate pune nici problema vinovăţiei. Despre situaţia în care fapta
este săvârşită în stare de inconştienţă, s-a arătat că ea nu constituie contravenţie, întrucât nu este săvârşită cu
voinţă.
12.Procedura contravenţională: noţiune, scopul, sarcinile
Procesul contravenţional este activitatea desfăşurată de autoritatea competentă, cu participarea părţilor şi a
altor persoane titulare de drepturi şi de obligaţii, avînd ca scop constatarea contravenţiei, examinarea şi
soluţionarea cauzei contravenţionale, constatarea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvîrşirea
contravenţiei. Procesul contravenţional se desfăşoară pe principii generale de drept contravenţional, în
temeiul normelor dreptului internaţional şi ale tratatelor internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte.Persoana acuzată de săvîrşirea unei
contravenţii se consideră nevinovată atîta timp cît vinovăţia sa nu este dovedită în modul prevăzut de
prezentul cod. Nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa. Concluziile despre vinovăţia persoanei în
săvîrşirea contravenţiei nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi
înlăturate în condiţiile Codului Contraventional al RM se interpretează în favoarea persoanei în a cărei
privinţă a fost pornit proces contravenţional.Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sînt inviolabile.
Persoana pasibilă de răspundere contravenţională poate fi reţinută sau supusă constrîngerii numai în cazuri
excepţionale şi în condiţiile prezentului cod, urmînd să fie tratată cu respectul demnităţii umane. Reţinerea
persoanei în cauza contravenţională nu poate depăşi 3 ore. Persoanei reţinute i se aduc imediat la cunoştinţă,
în limba pe care o înţelege, drepturile sale şi motivele reţinerii, circumstanţele faptei, încadrarea juridică a
acţiunii a cărei săvîrşire îi este imputată. Persoana reţinută ilegal sau persoana în a cărei privinţă temeiurile
reţinerii au decăzut urmează să fie liberată imediat. Percheziţia, examinarea corporală, alte acţiuni procesuale
care aduc atingere inviolabilităţii persoanei pot fi efectuate fără consimţămîntul acesteia sau al
reprezentantului ei legal numai în condiţiile prezentului cod. În timpul procesului contravenţional nimeni nu
poate fi maltratat fizic sau psihic şi sînt interzise orice acţiuni şi metode care creează pericol pentru viaţa ori
sănătatea omului, chiar cu acordul acestuia. Persoana reţinută nu poate fi supusă violenţei, ameninţărilor sau
unor metode ori procedee care ar afecta capacitatea ei de a lua decizii şi de a-şi exprima opiniile. Persoana ale
cărei libertate şi demnitate au fost lezate prin aplicarea ilegală a unei măsuri procesuale are dreptul la
repararea, în condiţiile legii, a prejudiciului cauzat astfel.Conform art 377 al CCA al RM, nimeni nu poate fi
silit să mărturisească împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soţului/soţiei,
logodnicului/logodnicei sau să-şi recunoască vinovăţia. Persoana căreia autoritatea competentă să soluţioneze
cauza contravenţională îi propune să facă declaraţii demascatoare împotriva sa ori a rudelor sale apropiate, a
soţului/soţiei, logodnicului/logodnicei este în drept să refuze de a face asemenea declaraţii şi nu poate fi trasă
la răspundere pentru aceasta.În procesul contravenţional, autoritatea competentă să soluţioneze cauza
contravenţională este obligată să asigure părţilor şi altor participanţi la proces deplina exercitare a drepturilor
procesual. Pe parcursul procesului contravenţional, părţile au dreptul să fie asistate de un apărător (avocat). În
momentul pornirii procesului contravenţional, autoritatea competentă să soluţioneze cauza contravenţională
este obligată să aducă la cunoştinţa persoanei pasibile de răspundere contravenţională dreptul ei de a fi
asistată de un apărător. În cel mult 3 ore din momentul reţinerii, persoanei care este pasibilă de sancţiunea
arestului contravenţional şi nu are apărător ales i se desemnează un apărător din oficiu. Procesul
contravenţional se desfăşoară în limba de stat. Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are
dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului şi de a vorbi în faţa autorităţii competentă
să soluţioneze cauza contravenţională prin interpret. Procesul contravenţional se poate desfăşura în limba
acceptată de majoritatea persoanelor care participă la proces. În acest caz, actele procesuale se întocmesc în
mod obligatoriu şi în limba de stat. Actele procesuale ale autorităţii competentă să soluţioneze cauza
contravenţională se înmînează persoanei în a cărei privinţă a fost pornit procesul contravenţional, fiind
traduse în limba pe care aceasta o cunoaşte. Nimeni nu poate fi urmărit sau sancţionat de mai multe ori pentru
aceeaşi faptă. Reluarea procesului contravenţional care a încetat poate avea loc doar în cazul descoperirii
unor noi circumstanţe sau în cazul depistării unui viciu fundamental în hotărîrea de încetare.Orice persoană
are dreptul la examinarea şi la soluţionarea cauzei sale în mod echitabil, în termen rezonabil, de către o
instanţă independentă, imparţială, legal constituită. Reprezentantul autorităţii competentă să soluţioneze
cauza contravenţională nu poate participa la examinarea cauzei dacă are, direct sau indirect, un interes care i-
ar putea afecta imparţialitatea. Autoritatea competentă să soluţioneze cauza contravenţională are obligaţia de
a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a
circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atît circumstanţele care dovedesc vinovăţia persoanei, cît şi cele care
dezvinovăţesc persoana în a cărei privinţă a fost pornit proces contravenţional, precum şi circumstanţele
atenuante sau agravante. Citarea este o acţiune procedurală prin care autoritatea competentă să soluţioneze
cauza contravenţională asigură prezentarea persoanei în faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului
contravenţional. Citarea se face prin invitaţie scrisă, care se înmînează de către agentul împuternicit în acest
sens sau se expediază prin poştă. Citarea se face în aşa fel ca persoana chemată să primească invitaţia cu cel
puţin 5 zile înainte de data cînd ea trebuie să se prezinte în faţa autorităţii respective. Persoana este obligată
să se prezinte la data, ora şi în locul indicate în citaţie. În cazul imposibilităţii de a se prezenta, persoana este
obligată să informeze organul respectiv, indicînd motivul. În cazul în care nu anunţă autoritatea despre
imposibilitatea de a se prezenta la data, ora şi în locul indicate în citaţie ori în cazul în care nu se prezintă
nemotivat, persoana poate fi supusă amenzii judiciare sau aducerii silite.
13.Principiile de bază ale procedurii contravenţionale
Principiul legalităţii.Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei contravenţii, nici supus sancţiunii
contravenţionale decît în conformitate cu legea contravenţională. Interpretarea extensivă defavorabilă şi
aplicarea prin analogie a legii contravenţionale sînt interzise. Legea contravenţională nu urmăreşte cauzarea
de suferinţe fizice sau lezarea demnităţii omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau
tratamente crude, inumane ori degradante.Principiul egalităţii în faţa legii.Persoanele care au săvîrşit
contravenţii sînt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice şi sînt supuse răspunderii contravenţionale fără
deosebire de rasă, naţionalitate, limbă, religie, sex, apartenenţă politică, avere, origine socială sau de orice
altă situaţie. Conform prevederilor Constituţiei, ale altor legi şi/sau ale tratatelor internaţionale la care
Republica Moldova este parte, anumite categorii de persoane pot beneficia de condiţii speciale de urmărire
contravenţională sau de garanţia de a nu fi supuse urmăririi şi răspunderii contravenţionale.Principiul
dreptăţii.Persoana poate fi sancţionată numai pentru contravenţia în a cărei privinţă este dovedită vinovăţia
sa, cu respectarea normelor prezentului cod.Principiul umanismului-Legea contraventionala trebuie sa
asigure scuritatea persoanei si tratamentul ei uman in cadrul procedurii contraventionale.Prezumtia
nevinovatiei-persoana acuzata de savirsirea unei contraventii este prezumata a fi nevinovata pina cind
vinovatia sa va fi dovedita, asigurindu-se garantiile necesare apararii eiPrincipiul prevenirii si curmarii
faptelor contraventionale –reglementarea contraventionala si activitatea organelor executive asigura
prevenirea savirsirii faptelor contraventionale prin aplicarea constringerii fata de cei care le
savirsesc.Principiul interdictiei dublei sanctionari contraventionale- nimeni nu poate raspunde
contraventional de 2 ori pu savirsirea unei si aceiasi contraventie.Principiul caracterului personal al
răspunderii contravenţionale . Persoana este supusă răspunderii contravenţionale numai pentru fapte
săvîrşite cu vinovăţie. Este supusă răspunderii contravenţionale numai persoana care a săvîrşit cu intenţie sau
din imprudenţă o faptă prevăzută de legea contravenţională.Principiul individualizării răspunderii
contravenţionale şi sancţiunii contravenţionale.La aplicarea legii contravenţionale se ţine cont de
caracterul şi de gradul prejudiciabil al contravenţiei, de persoana făptuitorului şi de circumstanţele atenuante
ori agravante. Nimeni nu poate fi supus de două ori răspunderii contravenţionale pentru una şi aceeaşi faptă.
14.Răspunderea contravenţională: noţiune, particularităţile si scopul aplicarii ei .
Prof.Victor Gutuleac defineste raspunderea contraventionala ca fiind reactia statului la comiterea cu vinovatie
a unei fapte contraventionale prin aplicarea de catre organul imputernicit fata de faptuitor a constringerii
statale prevazute de legea contraventionala in modul si in termenele stabilite de lege, limitele sanctiunii
contraventiei comise, precm si obligatia contravenientului de a suporta sanctiunea.Raspunderea
contraventionala este o institutie fundamentala a dreptului contraventional ce permite statului (organelor
reprezentative) sa dispuna de dreptul de a aplica masurile de asigurare a sanctiunii aplicate vinovatului de
contraventia savirsita.Raspunderea contraventionala are urmatoarele trasaturi:1)pericolul social al faptei –toti
pot fi autori ai contraventiei ,dar nimeni nu va fi sanctiont pina nu incalca; 2)subiectii raspunderii din care fac
parte statul ca subiect activ si faptuitorul ca subiect pasiv-caracterul activ al statului consta in faptul ca el
dispune de drepturi de a aplica sanctiunea legala,pe cind faptuitorul este pasiv deoarece el este obligat sa
suporte aplicarea si executarea sanctiunii contraventionale. 3)vinovatia autorului-se ia in considerarea
timpul ,locul si modul executarii faptei contraventionale, daca a fost o fapta intentionata sau din
imprudenta.4) sanctiunea pentru fapta ilicita-numai prin aplicarea sanctiunii se asigura respectarea
drepturilor si libertatii omului, mentinerea ordinii publice.Raspunderea contraventionala avind un caracter
general adica are scopul apararii valorilor sociale, si se aplica in egala masura pentru toti contravenientii in
dependenta de contraventia savirsita.Conform art 16 al CCA al RM, este pasibilă de răspundere
contravenţională persoana fizică cu capacitate de exerciţiu care, în momentul săvîrşirii contravenţiei, are
împlinită vîrsta de 18 ani. Persoana fizică cu vîrsta între 16 şi 18 ani este pasibilă de răspundere
contravenţională pentru săvîrşirea faptelor prevăzute la art.228–245 şi la art.263–311. În cazul minorului care
a săvîrşit o faptă ce se încadrează în dispoziţia normei din partea specială a cărţii întîi, agentul constatator,
procurorul sau instanţa de judecată expediază materialele cauzei contravenţionale autorităţii administraţiei
publice locale pentru problemele minorilor. La demersul agentului constatator, instanţa de judecată poate
aplica faţă de minor măsuri de constrîngere cu caracter educativ conform art.104 din Codul penal.Pentru
săvîrşirea contravenţiilor în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, militarii, cu excepţia militarilor în
termen, răspund contravenţional conform dispoziţiilor generale. Pentru săvîrşirea contravenţiilor, militarii în
termen răspund în conformitate cu Regulamentul disciplinei militare. Persoana cu funcţie de răspundere
(persoană căreia, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat, autoritate publică centrală sau locală, i se
acordă, permanent sau provizoriu, prin lege, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite
drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de
dispoziţie, organizatorice ori economice) este pasibilă de răspundere contravenţională pentru săvîrşirea unei
fapte prevăzute de prezentul cod în cazul:- folosirii intenţionate a atribuţiilor sale contrar obligaţiilor de
serviciu;- depăşirii vădite a drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege;-neîndeplinirii sau îndeplinirii
necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu.
14.Răspunderea contravenţională a persoaneijuridice.Este pasibilă de răspundere contravenţională
persoana juridică, cu excepţia autorităţilor publice şi instituţiilor publice, în cazurile prevăzute de prezentul
cod, pentru contravenţiile săvîrşite în numele său ori în interesul său de către organele sale ori de
reprezentanţii acestora dacă aceasta corespunde uneia dintre următoarele condiţii:- este vinovată de
neîndeplinirea sau de îndeplinirea necorespunzătoare a dispoziţiilor legii ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii
pentru desfăşurarea unei anumite activităţi;-este vinovată de desfăşurarea unei activităţi ce nu corespunde
actelor sale constitutive ori scopurilor declarate;- fapta care a cauzat sau a creat pericolul cauzării de daune în
proporţii considerabile unei alte persoane, societăţii ori statului a fost săvîrşită în interesul acestei persoane, a
fost admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de organul său împuternicit ori de persoana cu funcţie de
răspundere.Persoana juridică răspunde contravenţional în cazul în care norma materială din partea specială a
cărţii întîi prevede expres sancţionarea ei.Dacă în partea specială a cărţii întîi este prevăzută răspunderea
contravenţională a persoanei juridice, întreprinderea individuală răspunde ca persoană juridică.Răspunderea
contravenţională a persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru contravenţia săvîrşită.
15. Circumstanţele ce exclud pornirea procedurii contravenţionale şi aplicarea sancţiunii
contravenţionale
Conform art 19 al CCA al RM, se consideră cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi
răspunderea contravenţională:a) starea de iresponsabilitate;b) legitima apărare;c) starea de extremă
necesitate;d) constrîngerea fizică şi/sau psihică;e) riscul întemeiat;f) cazul fortuit.Conform art 20 al CCA al
RM, este în stare de iresponsabilitate persoana care săvîrşeşte o faptă aflîndu-se în imposibilitatea de a
conştientiza sau a dirija acţiunile sale din cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări temporare a activităţii
psihice, a alienării mintale sau a unei alte stări psihice patologice.Nu este pasibilă de răspundere
contravenţională persoana care a săvîrşit o faptă în stare de responsabilitate, dar care, pînă la pronunţarea
hotărîrii de sancţionare, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, lipsită fiind de posibilitatea conştientizării sau
dirijării acţiunilor sale. Legitima apărare - Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte o faptă
pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, împotriva unei alte persoane
sau împotriva unui interes public. Starea de extremă necesitate - Este în stare de extremă necesitate persoana
care săvîrşeşte acţiuni pentru a salva viaţa, integritatea corporală ori sănătatea sa, precum şi viaţa, integritatea
corporală ori sănătatea unei alte persoane, un bun preţios al său ori al unei alte persoane, sau interesele
publice de la un pericol grav iminent, care nu poate fi înlăturat altfel.Constrîngerea fizică şi/sau psihică - Nu
constituie contravenţie fapta prevăzută de prezentul cod săvîrşită din cauza unei constrîngeri fizice căreia
persoana nu i-a putut rezista şi care nu putea fi înlăturată în alt mod. Nu constituie contravenţie fapta,
prevăzută de prezentul cod, săvîrşită din cauza unei constrîngeri psihice exercitată prin ameninţare cu un
pericol iminent, pentru sine ori pentru o altă persoană, care nu putea fi înlăturat în alt mod.Riscul întemeiat -
Nu constituie contravenţie fapta, prevăzută de prezentul cod, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege
în cazul riscului întemeiat în atingerea unor scopuri socialmente utile. Se consideră întemeiat riscul fără de
care scopul socialmente util nu a putut fi atins, iar persoana care a riscat a luat măsuri de prevenire a cauzării
de daune intereselor ocrotite de lege. Nu poate fi considerat întemeiat riscul îmbinat cu bună ştiinţă cu
pericolul pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social. Cazul fortuit -
Nu constituie contravenţie fapta, prevăzută de prezentul cod, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări
care nu putea fi prevăzută. Nu constituie caz fortuit împrejurările create prin concursul contravenţiilor.
Conform art 26 al CCA al RM înlăturarea răspunderii contravenţionale pentru fapta ce conţine elementele
constitutive ale contravenţiei are loc în cazul:a) renunţării benevole la săvîrşirea contravenţiei;b)
contravenţiei neînsemnate, tentativei; c) împăcării victimei cu făptuitorul; d) prescripţiei răspunderii
contravenţionale;e) amnistiei.Renunţarea benevolă la săvîrşirea contravenţiei - Este renunţare benevolă la
săvîrşirea contravenţiei încetarea acţiunii îndreptată nemijlocit spre săvîrşirea contravenţiei dacă persoana
este conştientă de posibilitatea finalizării faptei.Contravenţia neînsemnată, tentative - În cazul contravenţiei
neînsemnate, organul (persoana cu funcţie de răspundere) împuternicit să rezolve cazul poate înlătura
răspunderea contravenţională limitîndu-se la adresarea unei observaţii verbale făptuitorului. Se consideră
neînsemnată tentativa de contravenţie sau contravenţia pentru care prezentul cod prevede în calitate de
sancţiune maximă aplicarea unei amenzi de pînă la 10 unităţi convenţionale.Împăcarea victimei cu
făptuitorul - Procesul contravenţional pornit încetează în cazul împăcării victimei cu făptuitorul în
contravenţiile prevăzute la art.78, art.96 alin.(1), (2), art.100, 101, 103, 105, 242. Împăcarea este personală.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face de reprezentanţii lor legali. Persoanele
cu capacitate de exerciţiu limitată se pot împăca cu încuviinţarea reprezentanţilor lor legali. Prescripţia
răspunderii contravenţionale - Prescripţia înlătură răspunderea contravenţională. Termenul de prescripţie a
răspunderii contravenţionale este de 3 luni. Termenul de prescripţie curge de la data săvîrşirii contravenţiei.
În cazul contravenţiei continue şi contravenţiei prelungite, termenul de prescripţie curge de la data săvîrşirii
ultimei acţiuni sau a inacţiunii. Prescripţia executării sancţiunii contravenţionale este de un an. Se consideră
că nu a fost supus răspunderii contravenţionale contravenientul:a) a cărui răspundere contravenţională a fost
înlăturată;b) care a executat integral sancţiunea;c) în a cărui privinţă procesul contravenţional a încetat.
Amnistia - Amnistia este actul care are ca efect înlăturarea răspunderii contravenţionale şi a executării
sancţiunii contravenţionale, reducerea sau comutarea sancţiunii contravenţionale. Amnistia nu are efecte
asupra măsurilor de siguranţă şi nici asupra drepturilor victimei.
16. Stadiile (treptele) procedurii contravenţionale.Deosebim următoarele trepte ale procedurii
contravenţionale.Depunerea plîngerii:Procesul contravenţional se porneşte numai în baza plîngerii
prealabile a victimei în cazul contravenţiilor . Dacă la depistarea sau la examinarea cazului contravenţional se
stabileşte competenţa unui alt agent constatator, materialele se remit în aceeaşi zi conform competenţei. La
solicitarea unor alţi agenţi constatatori, lucrătorul organului afacerilor interne este obligat să le acorde ajutor
la constatarea contravenţiei.Crecetarea contravenţională: Conform art 440 al CCA al RM, constatarea
faptei contravenţionale înseamnă activitatea, desfăşurată de agentul constatator, de colectare şi de
administrare a probelor privind existenţa contravenţiei, de încheiere a procesului-verbal cu privire la
contravenţie, de aplicare a sancţiunii contravenţionale sau de trimitere, după caz, a dosarului în instanţa de
judecată sau în alt organ spre soluţionare. Vorbind despre cercetarea contravenţională, vom spune că în
temeiul art 426 al CCA al RM, în scopul descoperirii urmelor contravenţiei, corpurilor delicte şi pentru a
stabili circumstanţele contravenţiei ori alte circumstanţe care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei,
agentul constatator efectuează cercetarea la faţa locului (a terenului, încăperilor, obiectelor, documentelor,
animalelor, cadavrelor umane sau de animale). Cercetarea domiciliului fără permisul persoanei căreia i se
lezează dreptul la inviolabilitatea domiciliului se efectuează cu autorizaţia instanţei de judecată. Măsurile
procesuale de constrîngere. Agentul constatator este în drept să aplice, în limitele competenţei, următoarele
măsuri procesuale de constrîngere:a) reţinerea;b) aducerea silită;c) înlăturarea de la conducerea vehiculului;d)
examenul medical pentru constatarea stării de ebrietate produsă de alcool sau de alte substanţe;e) reţinerea
vehiculului.Judecarea cauzei în instanţă Cauza contravenţională se judecă de instanţa de judecată în şedinţă
publică, oral, nemijlocit şi în contradictoriu.În termen de 3 zile de la data intrării cauzei contravenţionale în
instanţă, judecătorul verifică competenţa şi, după caz:a) dispune remiterea după competenţă a dosarului cu
privire la contravenţie; b) fixează data examinării cauzei contravenţionale, dispune citarea părţilor şi altor
participanţi la şedinţă, întreprinde alte acţiuni pentru buna ei desfăşurare.Cauza contravenţională se judecă în
termen de 30 de zile de la data intrării dosarului în instanţă. Dacă există temeiuri rezonabile, judecătorul, prin
încheiere motivată, poate prelungi termenul de judecare a cauzei cu 15 zile. În cazul reţinerii persoanei
conform art.376 şi 433, judecarea cauzei contravenţionale se face de urgenţă şi cu precădere. Emiterea
hotărîrii judecătoreşti Hotărîrea judecătorească va fi legală, întemeiată şi motivată. Hotărîrea judecătorească
constă din parte introductivă, parte descriptivă şi dispozitiv.Partea introductivă cuprinde: a) data şi locul
emiterii hotărîrii; b) denumirea instanţei judecătoreşti; c) numele şi prenumele judecătorului, ale grefierului şi
ale părţilor, menţiunea despre participarea părţilor la şedinţe; d) datele privitoare la persoana
contravenientului (numele, prenumele, data şi locul naşterii, adresa); e) norma contravenţională în al cărei
temei a fost pornit procesul contravenţional.Partea descriptivă cuprinde: a) circumstanţele constatate în
judecarea cauzei; b) probele pe care se întemeiază concluzia şi motivele de respingere a probelor; c) norma
contravenţională pe care se întemeiază soluţionarea cauzei.Dispozitivul cuprinde: a) soluţia privind încetarea
procesului contravenţional; sau b) soluţia cu privire la vinovăţia persoanei de săvîrşirea contravenţiei
imputate şi, după caz, la stabilirea sancţiunii contravenţionale, la aplicarea măsurii de siguranţă sau la
înlăturarea executării sancţiunii.

17. Sancţiunile contravenţionale: noţiune, sistemul, consecinţele, regulile de bază de aplicare a lor.
În continuare vom menţiona că noţiunea de sancţiune contravenţională este susceptibilă de următoarele
accepţii: a) element al normei contravenţionale sau consecinţa încălcării dispoziţiei normei respective; b)
edictarea unui act normativ contravenţional, adică edictarea sau adoptarea unei legi contravenţionale; c)
element al raportului juridic contravenţional de constrângere, adică o specie de sancţiune socială care constă
în transpunerea în realitate a elementului normei juridice contravenţionale ce conţine consecinţa încălcării
dispoziţiei normei respective şi d) instituţie de drept contravenţional, adică instituţia alcătuită din ansamblul
normelor juridice care reglementează genurile şi speciile de consecinţe ale încălcării dispoziţiilor normelor
contravenţionale.Sancţiunile contravenţionale sunt consecinţele pe care legea contravenţională le impune în
cazul încălcării preceptelor sale, măsurile de constrângere pe care le atrage comiterea contravenţiilor şi,
concomitent, instrumentele de realizare şi restabilire a ordinii de drept. Din această definiţie rezultă că
sancţiunea contravenţională are un dublu caracter: unul coercitiv (măsură de constrângere) şi altul corectiv
(mijloc de reeducare), fiecare dintre implicând o finalitate distinctă.Privite în cadrul general al sancţiunilor
juridice, sancţiunea contravenţională dispune de anumite trăsături caracteristice: a) este o măsură coercitivă
ce se concretizează într-o anumită privaţiune, sau restricţie, sau obligaţie silită, impusă persoanei vinovate de
comiterea contravenţiei; b) este un mijloc de reeducare, adică, pe lângă caracterul său represiv, are un
puternic rol şi efect educativ, de împiedicare a repetării conduitei antisociale, de îndreptare a
contravenientului, de formare şi permanentizare în conştiinţa acestuia a convingerii că respectarea legii este o
necesitate; c) este un mijloc de constrângere statală, deoarece nu poate fi aplicat decât de stat, prin organe
competente, în numele legii; d) se aplică numai în cazul comiterii unei contravenţii, adică nu există sancţiune
fără contravenţie; e) se aplică numai faţă de contravenient, adică nu poate fi aplicată decât celui vinovat de
comiterea contravenţiei, neexistând deci răspundere contravenţională pentru fapta altei persoane; f) se aplică
în scopul prevenirii comiterii de noi contravenţii, adică prin aplicarea şi executarea sancţiunii
contravenţionale nu se urmăreşte cauzarea unor suferinţe fizice sau morale contravenientului, ci îndreptarea
acestuia, prevenirea comiterii în viitor de noi contravenţii sau alte fapte cu pericol social concomitent, prin
efectul exemplarităţii sale, ea serveşte şi acţiunii de prevenţie generală.În continuare vom menţiona că în art
32, pct 1 al CCA al RM, sancţiunea contravenţională este o măsură de constrîngere statală şi un mijloc de
corectare şi reeducare ce se aplică, în numele legii, persoanei care a săvîrşit o contravenţie. Realizarea
scopului sancţiunii contravenţionale include atât prevenţia specială, adică preîntâmpinarea comiterii de noi
contravenţii de către cel sancţionat, cât şi prevenţia generală, adică preîntâmpinarea comiterii de noi
contravenţii de către alte persoane predispuse să încalce legea contravenţională. În vederea obţinerii
scopului său, sancţiunea contravenţională îndeplineşte anumite funcţii, şi anume: a) funcţia de
constrângere, ceea ce presupune că sancţiunea impune restricţii celui vinovat de comiterea contravenţiei şi
reprezintă echivalentul pe plan sancţionator al gradului de pericol social al contravenţiei. Constrângerea
reprezintă un element important pentru eficienţa scopului sancţiunii, fiindcă exprimă corelaţia dintre
gravitatea contravenţiei şi severitatea sancţiunii; b) funcţia de reeducare, ceea ce presupune că aplicarea şi
executarea sancţiunii contravenţionale urmăreşte scopul de a forma o atitudine corectă faţă de societate, faţă
de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.În sensul dat, sancţiunea contravenţională este o
măsură de răspundere şi se aplică în scopul educării persoanei care a comis o contravenţie administrativă, în
spiritul respectării legilor, precum şi în scopul de a se preveni comiterea unor noi contravenţii atât de către
contravenient, cât şi de alte persoane; c) funcţia de exemplaritate, ceea ce presupune că sancţiunea
contravenţională influenţează asupra altor persoane nestatornice de a se abţine în a comite contravenţii,
exercitând asupra acestora convingerea privind inevitabilitatea răspunderii contravenţionale în cazul dacă vor
comite contravenţii; d) funcţia de eliminare, ceea ce presupune că în cazul contravenţiilor cu un grad sporit
de pericol social, contravenientul poate fi izolat temporar de societate. Eliminarea are loc numai în cazurile
strict prevăzute de lege şi se realizează ori de câte ori sancţiunea arestului administrativ se execută în locuri
de deţinere.În continuare vom sublinia faptul că Legislaţia RM prevede pentru comiterea contravenţiilor
aplicarea următoarelor sancţiuni, enumerate expres în CCA. Conform art 32, pct 2 şi 5, sancţiunile
contravenţionale se împart în cele aplicabile persoanei fizice şi cele aplicabile persoanei juridice. Sancţiunile
contravenţionale aplicabile persoanei fizice sînt: a) avertismentul; b) amenda; c) privarea de dreptul de a
desfăşura o anumită activitate; d) privarea de dreptul de a deţine anumite funcţii; e) aplicarea punctelor de
penalizare; f) privarea de dreptul special (dreptul de a conduce vehicule, dreptul de a deţine armă şi de
portarmă); g) munca neremunerată în folosul comunităţii; h) arestul contravenţional.Sancţiunile
contravenţionale aplicabile persoanei juridice sînt: a) amenda; b) privarea de dreptul de a desfăşura o anumită
activitate.

18. Convingerea şi constrângerea ca metode de administrare în domeniul combaterii

contravenţionalităţii. Un factor important al protecţiei sociale a persoanei, a intereselor de stat şi obşteşti îl
constituie sistemul de măsuri, în cazul nostru, administrative, orientate spre crearea condiţiilor normale
pentru realizarea activităţii şi a odihnei normale a cetăţenilor cît şi asigurarea ordinii publice.Analizând,
punctele de vedere expuse mai sus, evidenţiem că determinarea corectă a metodei aplicării convingerii şi
constrîngerii în procesul administrării publice în domeniul asigurării ordinii publice are o importanţă teoretică
şi practică deosebită.Vorbind despre convingere ca metodă de administrare, vom spune că ea presupune
utilizarea sau aplicarea modalităţilor de stimulare ale ale funcţionarilor publici.Funcţionarii publici pot fi
stimulaţi pentru exercitarea exemplară a atribuţiilor, spirit activ şi spirit de iniţiativă, pentru munca
îndelungată şi ireproşabilă. Măsurile de stimulare pot fi cu caracter moral şi cu caracter material. Pentru
merite deosebite în muncă funcţionarii publici sunt propuşi spre a fi distinşi cu decoraţii de stat şi titluri
onorifice.Regulamentele de serviciu şi statutele disciplinare ale diferitor autorităţi publice pot conţine norme
referitoare la măsurile de stimulare adecvate activităţii pe care o desfăşoară funcţionarii acestora. Astfel,
conform Statutului disciplinar al organelor afacerilor interne, pentru colaboratorii din efectivul de trupă şi
corpul de comandă al MAI sunt prevăzute următoarele măsuri de stimulare: mulţumire; premierea cu cadouri
preţioase sau bani; expunerea fotografiei la panoul de onoare; decorarea cu insigna de onoare a organelor
afacerilor interne; acordarea anticipată a gradului militar următor; acordarea gradului militar următor cu o
treaptă mai sus decât cel prevăzut pentru funcţia deţinută; înregistrarea în Cartea de onoare a MAI.Exceptînd
evaluarea particularităţilor cu privire la aplicarea metodelor de convingere, posibilitatea metodelor de
constrîngere se încadrează în sfera măsurilor de coerciţie, inverse aplicării celor de convingere.Astfel, vom
menţiona că constrângerea administrativă reprezintă ansamblul măsurilor ca actele juridice, operaţiunile
administrative, faptele materiale, luate de autorităţile administraţiei publice, în baza legii, cu folosirea puterii
de stat şi, dacă este cazul, împotriva voinţei unor subiecte de drept, pentru a sancţiona încălcarea normelor de
drept administrativ, a preveni săvârşirea unor fapte antisociale şi a apăra drepturile cetăţenilor sau, după caz,
pentru a asigura executarea actelor autorităţilor judecătoreşti, respectiv ale Avocatului Poporului, Curţii
Constituţionale şi Curţii de Conturi.Faţă de formularea definiţiei, sunt necesare unele explicaţii mai ales pe
linia clarificării fundamentelor teoretice ale interrelaţiilor dintre autorităţile administraţiei publice, pe de o
parte, şi noile autorităţi constituţionale vizate (Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Curtea de
Conturi), pe de altă parte.Măsurile de constrângere administrativă pot fi clasificate după mai multe criterii,
operaţie necesară unei mai bune înţelegeri a acestei materii puţin cercetată în literatura noastră de specialitate.
Asupra clasificării măsurilor de constrângere administrativă, pot fi identificate doar două puncte de vedere
mai importante.
19. Măsurile administrative de curmare (stopare): sistemul, conţinutul, regulile de aplicare.La
momentul actual, distingem mai multe măsuri administrative de curmare. În acest propunem următoarele
criterii de clasificare: 1) scopul nemijlocit urmărit. Din punct de vedere al scopului nemijlocit urmărit,
distingem cele trei mari categorii: a) măsuri cu caracter sancţionator (avertismentul, mustrări scrise, mustrări
scrise cu avertisment, revocarea alegerii sau, după caz, a numirii, exmatriculări, diferite categorii de amenzi,
majorări de întârziere, anularea sau suspendarea dreptului de exercitare a unei activităţi, diferite categorii de
confiscări, arestul, închisoarea contravenţională etc); b) măsuri speciale de politie administrativă (sau
sancţiuni de drept administrativ), care apar ca măsuri de siguranţă, protecţie, prevenire (de exemplu control
medical obligatoriu, efectuarea vaccinărilor preventive, carantina obligatorie, aplicarea de sigilii vamale,
oprirea fabricaţiei, interzicerea livrării produselor care nu corespund calitativ, reţinerea autovehicolelor etc; c)
măsuri de executare silită. în principiu, orice măsură din primele două categorii, dacă nu este executată de
bună voie, conduce la intervenţia măsurilor de executare silită, iar unele măsuri ale constrângerii
administrative sunt, prin natura lor intrinsecă, măsuri de executare silită.2) obiectul. Din punct de vedere al
obiectului, distingem: a) măsuri care se referă la bunuri, b) măsuri care se referă la persoane, c) măsuri mixte
(care privesc lucruri şi persoane), d) măsuri cu privire la mediul înconjurător, e) măsuri cu privire la acte
juridice sau operaţiuni tehnico-administrative.3) natura regimului juridic aplicabil. Din punct de vedere al
naturii regimului juridic, distingem: a) măsuri care se aplica într-un regim juridic administrativ (general sau,
după caz, special), b) măsuri care se aplică într-un regim juridic complex (al dreptului administrativ şi altor
ramuri de drept).4) organele care le aplică. Din punct de vedere al organelor care le aplică, distingem trei
mari categorii: a) măsuri aplicate exclusiv de autorităţi ale administraţiei publice. b) măsuri aplicate de
autorităţi ale administraţiei împreună cu alte organe de stat, c) măsuri aplicate de autorităţi ale administraţiei
publice cu concursul organizaţiilor nestatale sau al cetăţenilor.5) temeiul obiectiv. Din punct de vedere al
temeiului obiectiv, distingem: a) măsuri care intervin ca urmare a săvârşirii unei abateri administrative
(pentru a concretiza una din formele răspunderii specifice dreptului administrativ), b) măsuri care intervin ca
urmare a săvârşirii altor fapte ilicite (pentru a garanta aplicarea unor sancţiuni civile, penale etc), c) măsuri
care intervin ca urmare a săvârşirii unor fapte care, deşi nu sunt sancţionate, pun în pericol viaţa şi sănătatea
persoanei.6) efectele penale. Din punct de vedere al efectelor neaplicării lor sub aspectul legii penale,
distingem două categorii: a) măsuri care, în caz de neaplicare, atrag răspunderea penală; b) măsuri care în
cazul neaplicării nu atrag răspunderea penală.7) efectele civile. Din punct de vedere al consecinţelor civile ale
aplicării lor, distingem două mari categorii: a) măsuri producătoare de prejudicii patrimoniale care dau
dreptul la despăgubiri; b) măsuri producătoare de prejudicii patrimoniale care nu se despăgubesc.8) tehnica
de reglementare. Din punct de vedere al tehnicii de reglementare, distingem: a) măsuri reglementate în mod
direct (absolut sau, după caz, relativ determinate); b) măsuri reglementate în mod implicit.9) domeniul de
activitate. Din punct de vedere al sferei de activitate, se poate spune că, practic, nu există ramură sau
domeniu de activitate al administraţiei în care să nu se aplice o categorie sau alta de măsuri de constrângere
administrativă.

20. Pornirea procedurii contravenţionale şi cercetarea contravenţională ca stadie (treaptă) a

procedurii contravenţionale. Conform art 440 al CCA al RM, constatarea faptei contravenţionale înseamnă
activitatea, desfăşurată de agentul constatator, de colectare şi de administrare a probelor privind existenţa
contravenţiei, de încheiere a procesului-verbal cu privire la contravenţie, de aplicare a sancţiunii
contravenţionale sau de trimitere, după caz, a dosarului în instanţa de judecată sau în alt organ spre
soluţionare.Agentul constatator este sesizat prin plîngere sau denunţ ori sesizat din oficiu cînd se află că a fost
săvîrşită o faptă ilicită sau cînd o astfel de faptă a fost depistată în urma controlului conform atribuţiilor de
serviciu şi în cazurile prevăzute de lege.Imediat sau în cel mult 3 zile de la data sesizării, agentul constatator
este obligat să verifice sesizarea şi să întreprindă măsurile prevăzute de prezentul capitol.Procesul
contravenţional se porneşte numai în baza plîngerii prealabile a victimei .La solicitarea unor alţi agenţi
constatatori, lucrătorul organului afacerilor interne este obligat să le acorde ajutor la constatarea
contravenţiei. cercetarea contravenţională, vom spune că în temeiul art 426 al CCA al RM, în scopul
descoperirii urmelor contravenţiei, corpurilor delicte şi pentru a stabili circumstanţele contravenţiei ori alte
circumstanţe care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei, agentul constatator efectuează cercetarea la
faţa locului (a terenului, încăperilor, obiectelor, documentelor, animalelor, cadavrelor umane sau de animale).
Cercetarea domiciliului fără permisul persoanei căreia i se lezează dreptul la inviolabilitatea domiciliului se
efectuează cu autorizaţia instanţei de judecată.În caz de contravenţie flagrantă, cercetarea la domiciliu se
poate efectua în baza unei ordonanţe motivate a agentului constatator fără autorizaţia instanţei de judecată,
urmînd ca acesteia să i se prezinte imediat sau nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea cercetării la
domiciliu, materialele obţinute în urma cercetării, indicîndu-se motivele efectuării ei. Instanţa de judecată
verifică legalitatea acestei acţiuni procesuale. Agentul constatator cercetează obiectele vizibile, permite, după
caz, accesul la ele în măsura în care nu se încalcă drepturile omului. Persoana care efectuează acţiunea
procesuală face, după caz, măsurări, fotografieri, filmări, desene, schiţe, mulaje şi tipare de pe urme de sine
stătător sau cu ajutorul specialistului în materie. Locul cercetării poate fi delimitat de lucrătorii organelor de
menţinere a ordinii publice. Obiectele şi documentele descoperite la faţa locului se examinează în acel loc, iar
rezultatele examinării se consemnează în procesul-verbal al acestei acţiuni.Dacă este necesar să se ridice
anumite obiecte sau documente care ar avea importanţă pentru cauză şi dacă se cunoaşte exact locul şi
persoana la care se află, lucrătorul organului afacerilor interne efectuează, în temeiul unei ordonanţe
întemeiate, ridicarea lor. Ridicarea documentelor conţinînd informaţii care constituie secret de stat,
comercial, bancar, ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice se efectuează cu autorizaţia instanţei
de judecată. Este interzisă ridicarea obiectelor şi documentelor în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor de
contravenţie flagrantă.Organul de constatare a contravenţiilor este în drept să efectueze percheziţie dacă din
probele acumulate sau din materialele de investigaţie operativă rezultă o presupunere rezonabilă că într-o
anumită încăpere, la domiciliu ori în alt loc sau la o anumită persoană se pot afla instrumente ce au servit la
săvîrşirea contravenţiei, obiecte sau alte valori dobîndite din contravenţie, precum şi obiecte sau documente
care pot avea importanţă pentru cauză.Percheziţia se efectuează în baza unei hotărîri motivate a organului de
constatare a contravenţiilor şi numai cu autorizaţia instanţei de judecată.În caz de contravenţie flagrantă,
percheziţia se poate efectua în baza unei hotărîri motivate fără autorizaţia instanţei de judecată, urmînd ca
acesteia să i se prezinte imediat sau nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei, materialele
obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicîndu-se motivele efectuării ei. Instanţa de judecată verifică
legalitatea acestei acţiuni.În cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, instanţa de judecată
confirmă rezultatul acesteia printr-o încheiere motivată. În caz contrar, prin încheiere motivată, recunoaşte
percheziţia ca fiind ilegală.În cazul contravenţiilor aflate în competenţă, organul de constatare a
contravenţiilor, dacă există temeiuri de a efectua percheziţia corporală sau ridicarea, poate ridica obiectele şi
documentele care au importanţă pentru cauză, care se află în hainele, în alte lucruri ale persoanei sau pe
corpul ei. Percheziţia corporală se face fără consimţămîntul persoanei sau al reprezentantului ei legal, în
condiţiile prezentului cod. Percheziţia corporală, ridicarea în procesul ei a obiectelor şi documentelor se
efectuează de un reprezentant al agentului constatator de acelaşi sex cu persoana percheziţionată, cu
participarea, după caz, a unui specialist de acelaşi sex. La efectuarea percheziţiei pot fi utilizate mijloace
tehnice, fapt ce va fi consemnat în procesul-verbal.Agentul constatator care efectuează percheziţia, ridicarea
obiectelor şi documentelor sau cercetarea la faţa locului încheie un proces-verbal la care anexează, după caz,
lista obiectelor şi documentelor ridicate. În procesul-verbal cu privire la percheziţie sau la ridicarea obiectelor
şi documentelor se consemnează că celor prezenţi li s-au explicat drepturile şi obligaţiile prevăzute de
prezentul cod şi se înscriu declaraţiile făcute de aceste persoane.În procesul-verbal cu privire la percheziţie
sau la ridicarea obiectelor şi documentelor se menţionează predarea lor benevolă sau ridicarea lor forţată, se
indică locul şi împrejurările în care au fost descoperite. În procesul-verbal sau în lista anexată la el se
enumeră obiectele şi documentele ridicate, numărul, măsura, cantitatea, elementele caracteristice şi, pe cît
este posibil, valoarea lor.Dacă, în timpul percheziţiei, ridicării obiectelor şi documentelor sau în timpul
cercetării la faţa locului, persoanele la care se efectuează percheziţia sau ridicarea ori alte persoane au
încălcat ordinea sau au încercat să distrugă ori să tăinuiască obiectele şi documentele căutate, agentul
constatator consemnează faptul în procesul-verbal, indicînd şi măsurile pe care le-a întreprins.Procesul-verbal
cu privire la percheziţie, la ridicarea obiectelor şi documentelor sau la cercetarea la faţa locului se aduce la
cunoştinţa tuturor persoanelor care au participat la efectuarea acestor acţiuni procesuale ori au asistat la
efectuarea lor şi se semnează de fiecare. Copia de pe procesul-verbal se înmînează persoanelor cărora le-au
fost aplicate aceste acţiuni procesuale sau reprezentanţilor lor.Refuzul proprietarului sau posesorului
obiectului sau documentului de a semna procesul-verbal, precum şi absenţa acestora se consemnează de
martorii asistenţi.Obiectele şi documentele ridicate vor fi, pe cît este posibil, împachetate şi sigilate chiar la
locul percheziţiei sau ridicării, fapt ce se consemnează în procesul-verbal. Pachetele sigilate se semnează de
către persoana care a efectuat percheziţia sau ridicarea.
Întrebări pentru examenul de licenţă la obiectul„Drept constituţional şi instituţii politice”.

1. Dreptul constituţional ca ramură de drept. înţelegea prin drept constituţional "normele după care
funcţionează însuşi Statul, organele Statului, principiile de organizare şi funcţionare ale organelor
Statului".Definea dreptul constituţional ca "ramură a dreptului care tratează despre organizarea politică a
Statului, constituirea suveranităţii şi a puterilor publice". Dreptul constituţionali ca fiind "totalitatea
regulilor şi principiilor după care se organizează şi se guvernează un stat".Definise dreptul constituţional ca o
ramură de drept public care "se ocupă cu organizarea Statului, modul cum se exercită suveranitatea,
împărţirea atribuţiilor suveranităţii între organele sau puterile Statului, stabilirea raporturilor dintre aceste
puteri, precum şi autolimitarea Statului prin garantarea dreptului individului".Dreptul constituţional
"ansamblul normelor juridice care consfinţesc bazele puterii de stat şi reglementează relaţiile sociale ce apar
în procesul organizării şi exercitării puterii de stat, adică acele relaţii al căror conţinut îl formează organizarea
puterii de stat în funcţie de teritoriu şi populaţie, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor,
sistemul de formare, organizare şi funcţionare a organelor puterii de stat, sistemul şi principiile de organizare
şi funcţionare a organelor administraţiei de stat, organelor judecătoreşti şi organelor procuraturii".F.Luchaire
susţine că dreptul constituţional poate avea trei definiţii: definiţia materială a dreptului constituţional,
definiţia formală a dreptului constituţional şi definiţia "pedagogică a dreptului constituţional. În această
opinie se consideră că definiţia materială (numită şi istorică) a dreptului constituţional se conţine în art. 16
din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului (26 august 1789): E.C.S.Wade, G.Godfrey
Phillips nu recunosc existenţa unei definiţii precise a dreptului constituţional, considerînd că această ramură
cuprinde normele de drept care reglementează structura principalelor organe de guvernămînt, relaţiile lor cu
alte organe şi stabileşte principalele lor funcţii numite "convention".Henri Brun, Guy Tremblay consideră
dreptul constituţional ramura de drept ce "cuprinde regulile care creează şi reglementează organele mai
importante ale statului, adică acelea care edictează legile şi regulile care fixează principiile fundamentale
privind raporturile între stat şi persoane".O parte din constituţionaliştii ruşi consideră că dreptul constituţional
reprezintă un sistem de norme juridice care reglementează statutul juridic al persoanei în cadrul societăţii şi a
statului, fundamentul orînduirii sociale, modul de organizare şi activitate a organelor de stat şi
autoadministrare.A.A. Mişin susţine că dreptul constituţional (de stat) este ramura fundamentală de drept,
constituită dintr-o totalitate de norme juridice, care determină fundamentul economic al societăţii, forma de
guvernămînt şi structura de stat, organizarea, structura şi competenţa organelor supreme şi locale ale puterii
de stat şi de administrare, drepturile şi îndatoririle cetăţenilor şi supuşilor, drepturile electorale şi sistemul
electoral.

2. Statul şi elementele sale constitutive. De-a lungul istoriei, statele s-au format ca rezultat al
războaielor şi al cuceririi de teritorii prin partaj succesoral, prin căsătorii între familii monarhice. Odată cu
formarea şi consolidarea burgheziei au apărut noi state ca urmare a luptei pentru independenţa naţională. În
acest fel, au luat naştere statele naţionale unificate Italia, Germania sau statele independente care s-au format
prin destrămarea unor imperii (imperiul otoman, cel habsburgic). De asemenea, s-au format numeroase state
prin separarea unor colonii de metropole sau prin dezmembrarea unor state federative (URSS, Iugoslavia,
Cehoslovacia).Statul este un fenomen istoric, politic şi juridic. Fiind o categorie socială extrem de complexă,
noţiunea de stat este posibilă de analizat în mai multe sensuri. În definirea statului există mai multe opinii
influenţate de diferite doctrine şi ideologii. C.Dissescu apreciază că în teoriile clasice statul a fost studiat în
mod abstract, elaborându-se un concept bazat mai mult pe ceea ce vrem să fie el decât pe ceea ce este în
realitate.Astfel, statul este definit ca o colectivitate umană, instalată permanent pe un anumit teritoriu şi având
o structură de organe ale puterii care se bucură de suveranitate. Statul, fiind odată organizat, are un scop
anume şi funcţii bine determinate. Bineînţeles că scopul principal al statului constă în apărarea interesului
general (binele comun). În acest sens, avea perfectă dreptate Hegel când spunea: „dacă cetăţenilor nu le
merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri
constituie statul însuşi, ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe”.Din acest punct de vedere, prin stat trebuie
să înţelegem un sistem organizaţional care realizează conducerea politică a unei societăţi, deţinând în acest
scop monopolul creării şi aplicării dreptului.Notiunea filosofica, ideologica si abstracta, statul exista in si prin
institutiile sale, numai prin acestea, el devine o realitate, o prezenta vie a vietii si practicii social-
politice.Existenta si functionalitatea statului ca entitate distincta, de sine statatoare, este conditionata de
prezenta unor componente fundamentale, definitorii: populatia, teritoriul si organizarea politica.Aceste
componente au existat in toate formele pe care le-a imbracat statul de-a lungul istoriei, dar in fiecare
perioada acestea au avut semnificatii, valori si continuturi diferite. Populatia constituie pentru existenta
oricarei forme statale o componenta de baza, fara aceasta statul nu si-ar justifica prezenta, nu ar exista
obiectul asupra caruia sa-si exercite autoritatea. In acelasi timp, oamenii sunt cei ce creeaza si dau viata
statului, il pun in miscare si fac din el o realitate vie.Aceiasi oameni creeaza vointa de a trai in cadrul
aceleeasi comunitati si tot ei dau nastere solidaritatii, fara de care statul nu s-ar putea inchega si
functiona.Populatia este aceea da identitatea si unitatea unui stat, ii conferao solidaritate rationala si
voluntara.Teritoriul constituie factorul material, spatiul in limitele caruia se creaza si functioneaza statul.
Existenta sa este tot atat de necesara si importanta ca si cea a populatiei sau organizarii politice. El este un
bun al intregii comunitati si in aceasta situatie pune problema apararii integritatii si suveranitatii sale.
Organizarea politica Componenta cu rol major in structurarea si functionarea statului. Ea instituie ordinea,
legaturilr intre componentele politice ale statului, le stabileste rolul si statutul in societate, normele si limitele
functionalitatii.
3. Caracteristica formei de guvernămînt În dreptul constituţional, un criteriu de clasificare a statelor
îl constituie şi forma de guvernăţânt, sau modul în care se exercită puterea. Evident forma deguvernăţânt este
independentă de structura de stat, deoarece aceiaşi formă deguvernământ poate exista în state cu diferite
structuri.Monarhia. Într-o formulă simplă, monarhia se caracterizează prin guvernământulunei singure
persoane, a monarhului însă, această definiţie este corectă pentru o perioadă anumită din evoluţia statelor,
cum ar fi perioada monarhici absolute.Odată cu apariţia constituţiilor, parlamentelor, monarhia a încetat de
amai fi puterea unei singure persoane. Astfel, au apărut noi tipuri de monarhie,cum ar fi : monarhia limitată
(constituţională) în care puterea monarhului estelimitată de constituţie; monarhie dualistă în care parlamentul
şi monarhul au poziţii egale în exercitarea puterii.În perioada contemporană monarhul s-a păstrat sub formă
de monarhie parlamentară, în unele ţări, ca de exemplu, Anglia, Belgia, Olanda, având mai mult un caracter
simbolic, legat de istoria şi tradiţiile statelor respective.Oricum, monarhul a rămas şef de stat fiind atribuit de
constituţii cu împuternicirispecifice funcţiei: semnarea legilor, numirea în funcţii, acreditarea
deplomaţilor străini, dezolvarea parlamentului şi altele.Republica Latinescul «respublica» înseamnă un astfel
de regim politic în care putere este «un lucru public». Deci, republica, este opusul monarhiei,
deoarece, puterea fiind un lucru public, nu poate fi dată cuiva pe viaţă sau transmisă prineriditate, ea este
exercitată de către cei căror acestă putere le aparţine, adică deînsuşi poporul care se autoguvernează prin
forme şi metode specifice. După felul în care se alege organele supreme ale statului în special şeful de
stat,republica se clasifică în : prezidenţială, semiprezidenţială, parlamentară şi regimspecial de adunare.
 Republica prezidenţială.Ca formă de guvernământ, republica prezidenţială a apărut în 1787 în Statele Unite
, întrodusă prin Constituţie, încare se prevede alegerea preşedintelui (şeful statului) prin vot universal. Şeful
Statului în SUA este şeful puterii executive ce are o dublă natură, adică inclusivfuncţia de şef al statului şi şef
al guvernului.Este interesant de reţinut că SUA practic este unica ţară cu un astfel deregim, şi care
bineînţeles justifică caracterul reprezentativ al funcţiei, şi putereaconsiderabilă cu care este atribuit.
 Republica semiprezidenţială.Acestă formă de guvernare este o derivatăde la regimul prezidenţial şi se
manifestă prin faptul că şeful statului ales pri nvot universal, îndeplineşte numai funcţiile de şef de stat, iar
în funcţia de şef de guvern este numită după anumite proceduri, o altă persoană.În literatura de specialitate
această formă de guvernare, sau acest regim,a primit denumirea de «prezidenţialist» sau «semi-
prezidenţial». În aceastăformă de guvernare are loc o divizare a funcţiilor de şef de stat şi ce-a de şef
deguvern, executivul fiind «bicefal» ceea ce se explică prin necesitatea unei formeeficiente de răspundere
politică pentru activitatea desfăşurări, pe care o poartăguvernul în faţa parlamentului.
 Republică parlamentară .in unele state, şeful statului este ales de către parlament.Funcţiile şefului statului
sunt identice cu cele din regimul semiăprezidenţial, însă, virtutea faptului că şeful statului este ales de către
parlament poziţia sa în raport cu parlamentul este întărită.   Regimul de adunare.
Caracteristica regimului de adunare este inegalitatea autorităţilor care exercită puterea, parlamentului şi
guvernului şilipsa funcţiei şefului de stat. Astăzi, unica ţară care utilizază un astfel de regimeste Elveţia.
Puterea executivă de Consiliul Federal (Guvernul) compus din membrii numiţi de Adunarea Federală pe un
termen de 4 ani.Consiliul Federal nu este un şef de stat colegial. Nici preşedinteleConsiliului nu îndeplineşte
atribuţii de şef de stat, deoarece ei se aleg prinrotaţie, pe o perioadă de un an, principala sarcină a cărui este
prezidareaConsiliului Federal şi unele funcţii onorifice, de exemplu: participarea la diferiteceremonii etc.
4. Caracteristica structurii de stat. putera are un caracter organizat există o legătură strânsă între
putere şi teritoriu. Prin Structura de Stat în dreptul constituţional se înţelege organizarea puterii în raport cu
teritoriul.Statul simplu sau unitar se caracterizează prin existenţa unei formaţiunistatale unice.
Reântorcându-ne la elementele constitutive ale statului menţionămcă statelor unitare le sunt caracteristicde
numai câte un singur element: un singur  popor; un singur teritoriu; câte un singur rând de oragne supreme ale
puterii De stat (parlament, şef de stat, guvern, cutre supremă de justiţie, curteconstituţională). Spre deosebire
de statul unitar statul federativ este compus din mai multe state, subiecţi ai federaţiei, care în ansamblu
constituie un singur stat, subiect al raporturilor de drept internaţional.Statele membre ale federaţiei, fiecare în
parte, dispune de toate cele treielemente constitutive pe care le deţine un stat unitar (popor, teritoriu, organe
ale puterii de stat), însă, în comun, ele constituie încă un rând de organe federale ale puterii (parlament,
guvern, organe jurisdicţionale) care execută toate cele treifuncţii juridice ale statului: legislativă, executivă,
jurisdicţională.Statul federativ este considerat descentralizat deoarece, inevitabil trebuiesă aibă loc
delimitarea de competenţe dintre organele federale ale puterii şiorganele statelor membre. Uniunile de state.
Uniunea persoanală.Uniunile de state nu constituie forme ale structuriide stat. În rezultatul uniunilor nu apar
state noi şi nici subiecte ale raporturilor de drept internaţional.Cea mai limitată formă de uniune a statelor se
consideră uniunea personală care se caracterizează printr-un şef de stat comun (monarh) pentru două sau mai
multe state membre. Astfel de uniuni au avut loc în rezultatul unor combinaţii matrimoniale dinastice.
Uniunea reală .Această formă de uniune de state se caracterizeauă prinexistenţa unor organe speciale comune,
în deosebi în faacerile externe, problememilitare, finanţe etc. Uniunile reale sunt considerate de unii autori ca
o formă astructurii de stat deoarece, statele membre puteau acţiona în relaţiileinternaţionale ca un singur stat
iar în unele cazuri uninile reale au constituit oetapă spre formarea statului unitar. Confederaţia de state
Confederaţia reprezintă o asociaţie de state încare statele membre îşi păstrează suveranitatea şi independenţă
creând, în scopulrealizării unor interese comune, organe speciale.Caracteristicile principale ale unei
confederaţii sunt:•constituirea are loc printrun tratat internaţional;•crearea unui organ comun cu un caracter
consultativ;•limitarea puterii conferite confederaţiei asupra statelor membre şi nuasupra cetăţenilor;• păstrarea
dreptului de a denunţa tratatul de constituire şi părăsirea confederaţiei. Asociaţiile de state.
CommonwealthAnglia, pentru aşi menţine influenţa asupra fostelor colonii, în 1931 prin adoptarea Statutului
de la Westminster a creat Comunitatea Britanică de Naţiuni ce reprezenta
oasociaţie a dominioanelor engleze.  Comunitatea franco-africană (Uniunea Franceză). Şi această
asociaţie,care numără şi ea aproape 40 de state, ca şi Commonwealth-ul englez, a luat naştere pe fundamentul
fostului imperiu colonial francez. Comunitatea, de primadată a fost reglementată de Constituţia Franţei din
1946 apoi reconfirmată de Constituţia din 1958. Organul de conducere a comunităţii îl constituie Conferinţala
nivel înalt care începând din 1973, annual dezbat aspecte social-economice cucare se confruntă statele
membre. Membrii comunităţii sunt state independente,reunite pe considerente de limbă şi spiritualiatte
franceză..Uniunea Europeană Asociaţia de state care constituie astăz Uniunea Europeanăa fost creată în baza
Tratatului de la Roma la 25.03.1957 de 6 ţări ca oComunitate Economică Europeană (CEE) la care ulterior au
aderat încă 6 state.Scopul iniţial al CEE a fost stabilirea unei piţe comune, prin crearea unei uniuni vamale,
urmărind în final o unificare a economiilor naţionale.Pe parcursul anilor, procesul evolutiv a dus la adâncirea
structurilor democraticeşi consolidarea puterilor acestora ajungând până la o integrare politică. În 1975
Parlamentul Europei decide folosirea expresiei Comunitate Europeană în scopulde a demonstra entitatea
politică suprastatală creată prin tratatele de constituire,apropiindu-se de o formă de structură de stat. În
prezent, UE dispune de un organdeliberativ numit Parlamentul Europei care se alege de populaţia ţărilor
membre prin intermediul votului universal. Comunitatea Statelor Independente(CSI). Procesul de
dezintegrare afostei URSS (1989-1991) a evoluat atât de rapid şi activ încât statele au semnat un document
fără precedent, Acordul cu privire la constituirea Comunităţii Statelor Independente, care practic a pus capăt
imperiului sovietic. Fostele republici aleURSS una după alta şi-au declarat independenţa, urmând să semneze
Acordulmenţionat. În realitate, această idee nu a fost întâlnită cu mult entuziasm de unelestate independente,
cum ar fi republicile baltice, Ucraina, Turcmenia care până în prezent nu au ratificat documentele de
constituire.
5. Caracteristica regimului politic. Originea noţiunii “regim” (fr. régime, de la lat. regimen --
administrare, guvernare) indică faptul că termenul a apărut din necesitatea de a desemna realităţi ce ţin de
sfera raporturilor dintre guvernanţi şi guvernaţi. Drept urmare, regimul politic ar putea desemna ansamblul
metodelor şi mijloacelor instituţionalizate cu ajutorul cărora guvernează cei care deţin puterea politică. Dintre
criteriile care trebuiesc folosite în clasificarea regimurilor politice evidenţiem: -modul de constituire şi
funcţionare a organelor puterii de stat (numire, alegere directă sau indirectă a acestora); -modul de alegere a
conducătorilor; -conţinutul şi sfera drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, iîn special a celor politice şi, mai ales,
a modului cum se regăsesc şi se materializează iîn practica vieţii social-politice, natura şi baza ideologică a
regimului; -sistemul partidist (monopartidist, bi şi pluri-partidism) - natura, profunzimea şi amplitudinea
relaţiilor sociale şi în special a celor politice.În tratarea marxistă, regimul politic este definit ca un ansamblu
de instituţii şi raporturi politice, prin care o clasă socială îşi impune interesele şi voinţa asupra întregii
societăţi. În teoria marxistă a statului, regimul politic este tratat ca o componentă a formei statului, definită
prin metodele şi mijloacele de guvernare, de exercitare concretă a puterii de stat, prin care clasa dominantă îşi
exercită dominaţia economică şi politică. Regimurile politice totalitare. Analiza regimurilor autoritar-
totalitare, a dinamicii şi specificului dezvoltării lor în lumea contemporană este una din principalele
probleme ale ştiinţei politice ce are importanţă atît practică, cît şi teoretică.Termenul de totalitarism provine
de la latinescul totalis - ce se traduce ca totalitate, deplinătate, întreg. În ştiinţa politică contemporană
majoritatea autorilor susţin teza precum că sistemele politice de tip totalitar s-ar diviza în regimul fascist
în Italia, naţional-socialist în Germania în flancul de dreapta si regimul bolşevic sau comunist în flancul
de stînga.Pentru regimurile politice totalitare este caracteristic utilizarea pe larg a politicii de teroare.
Termenul de „teroare” (de la latinescul „terror”- teamă, frică) înseamnă „a speria”, „a îngrozi ”, cu alte
cuvinte, nu este altceva decît utilizarea violenţei şi forţei în politică.Democraţia ca regim politic. Vorbind
despre democraţia ca regim politic, vom începe cu faptul că democraţia, termen de origine greaca care provine
de la cuvintele demos- popor şi kratos- putere − ceea ce înseamnă puterea poporului, datează încă din
antichitate cînd au existat primele forme de organizare politică a societăţii în care conduce poporul. Democraţia
reprezintă una dintre cele mai complexe probleme ale organizării vieţii politice contemporane căreia i se acordă o
importanţă deosebită de către analiştii politici. Democraţia suferă de un exces de semnificaţii, ca de
exemplu prin democraţie se poate înţelege:1. formă de guvernare în care deciziile politice sunt
luate cu participarea tuturor cetăţenilor în corespundere cu regulile guvernării majoritare - democraţia
directă sau democraţia participativă. 2. Formă de guvernare în care cetăţenii îşi realizează dreptul la
participarea luării deciziilor nu direct, ci prin reprezentanţi - democraţia reprezentativă. 3. Formă de
guvernare în care puterea majoritară se realizează în cadrul competenţei constituţionale, care are ca
scop de a garanta minorităţii condiţiile pentru realizarea anumitor drepturi colective sau individuale -
democraţia liberală, constituţională. 4. Formă de guvernare în care orice sistem politic sau social are ca
scop de a reduce la minimum deosebirile sociale şi economice, în special cele cauzate de repartizarea
inegală a proprietăţii private - democraţia socială etc.Proclamându-şi în iunie 1990 Declaraţia de suveranitate
şi în august 1991 Declaraţia de independenţă, Republica Moldova şi-a manifestat intenţia clară de a edifica un
stat democratic de drept, angajându-se totodată să respecte cele mai cunoscute norme de drept internaţional în
domeniul drepturilor omului.
6. Teoria separării (echilibrului) puterilor în stat.Teoria separării puterilor în stat are o largă
răspândire în statele democratice contemporane. Statul nu poate fi considerat democrat şi de drept dacă
puterile nu sunt separate, echilibrat..Nu trebuie să se înţeleagă însă, că această teorie este o invenţie
contemporană, sau o componentă a democraţiei, un principiu la modă care indică gradul de democratizare a
societăţii.Teoria a apărut încă în secolul luminilor ca o necesitate de stăvilire aabuzurilor nelimitate de putere
ale unei persoane care se identifica cu statul, deexemplu, Regele Ludovic al XIV care este cunoscut şi prin
celebra sa exlamaţie l`Etat se moi!( Statul sunt eu).Aristotel în Politica a demonstrat că în orice stat sunt trei
părţi (funcţii) decare leguitorul trebuie să ţină cont: 1) adunarea generală, care deliberează cu privire la
afacerile publice; 2) corpul magistraţilor , căruiea terbuie să i sehotărască natura, atribuţiunile şi modul de
numire; 3) corpul judecătoresc.Concepţia lui Aristotel, mai târziu, a fost dezvoltată de John Locke (Traitedu
gouvernement civile, 1960) care vorbea şi el de trei funcţii distincte alestatului, bineînţeles nu într-o viziune
contemporană.În continuare, ideea a fost preluată şi dezvoltată de Montesquieau încelebra sa lucrare Despre
spiritul legilor, fără a face trimitere la Aristotel sauJohn Locke, de unde s-a creat falsa impresie că
Montesquieau este fondatoruil, părintele teoriei separării puterilor în stat.Oricum, aportul lui Montesquieau în
definitivarea teoriei este inestimabil,deoarece de la el încoace ea a început a fi aplicată în practică.O viziune
nouă a separării puterilor în stat apare în lucrările lui John Locke şi Montesquieu. Astfel Locke considera că
cetăţenii au dreptul la control asupra guvernului iar puterea legislativă fiind o putere supremă în stat, în acelaş
timp el subliniază că ea prezintă în sine numai o putere împuternicită, care trebuie să acţioneze pentru
trasarea scopurilor şi de aceea puterea supremă rămîne în mîinile poporului care poate înlătura ori schimba
componenţa organului suprem cînd vede că el perde încrederea acordată. O altă concepţie despre separarea
puterilor în stat o regăsim la J.Rousseau. În modelul politic conceput de Rouseau, voinţa generală a poporului
adică puterea legislativă trebuie să fie suverană, celelalte puteri în stat fiindui subordonate. Rousseau acceptă
astfel implicit existenţa unor puteri în stat: poporul stabilit într-un corp politic( Parlamentul), care stabileşte
legile, şi Guvernămîntul, compus din indivzi care le pun în executare. Executivul ar fi deci un simplu agent
de executare a legilor votate de Parlament. Guvenămîmtul deţine puterea ca depozitar, el neavînd o putere
proprie. Ceea ce compun Guvernămîntul, fiind , prin graţia suveranului ( poporului), depozitari temporari ai
puterii şi exercitînd în această calitate anumite prerogative de putere, adoptă diferite acte, pe care suveranul le
poate modifica, limita sau anula, după bunul său plac. Puterea legislativă fiind supremă, rezultă că putere
executivă este supusă acesteia, ceea ce exclude independenţa puterilor. Îmbătrînirea teoriei separaţiei
puterilor este explicată prin acea că a fost elaborată într-o perioadă în care nu se înfiinţaseră încă partidele
politice şi că principalele probleme puse de putere erau de ordin instituţional. Principiul separării, echilibrului
puterilor în fiecare stat este aplicat înraport direct cu forma de guvernământ. Aceasta, indiferent care ar fi,
comportădouă aspecte bine conturate: 1) Separaţia parlamentului vis-à-vis de guvern; 2)separaţia jurisdicţiilor
în raport cu guvernanţii fapt ce permite controlul acestora prin judecători independent. Prima reglementare
privind separarea puterilor în Republica Moldova a fost enunţată în Declaraţia Suveranităţii adoptată la 23
iunie 1990.

7. Definiţia, formele şi trăsăturile caracteristice ale Constituţiei.Constituţia- act juridic fundamental ce

este alcătuit dintr-un sistem de norme cu forţă juridică supremă, norme care reglementează relaţiile sociale
din domeniul instituirii şi exercitării puterii de stat, stabilind în acelaş timp limitele acestei puteri, drepturile
şi libertăţile fundamentală ale cetăţenilor. Ea reprezintă acel act juridic prin care se reglementează
organizarea societăţii în stat. Constituţia ca act fundamental, cu forţă juridică supremă, prezintă în sens politic
juridic şi social un produs al consensului social general la etapa adoptării ei. Constituţia are menirea să
soluţioneze probleme ce ţin de o perspectivă mai îndelungată a activităţii statului şi, prin urmare, este şi
trebuie să fie ea însăşi relativ stabilă, şi oportună.În doctrina constituţională sînt formulate numeroase
definiţii referitoare la noţiunea de Constituţie. Dintre acestea am releva următoarele:Constituţia este: „actul
normativ suprem, cuprinzând normele care au ca obiect de reglementare instituţionalizarea şi exercitarea
puterii, norme adoptate în cadrul unei proceduri specifice”; „legea fundamentală a unui stat, constituită din
norme juridice învestite cu forţa juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale
care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice”; „acea lege care, având o
forţă juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii
socialeconomice, cât şi ale organizării şi funcţionării statului bazat pe aceasta, garantează şi stabileşte
datoriile corespunzătoare acestor drepturi”;• „act juridic fundamental care se bucură de supremaţie în
raport cu toate celelalte şi care reglementează principiile, modul de organizare şi funcţionare a autorităţilor
publice şi raporturile dintre ele, raporturile dintre aceste autorităţi şi cetăţeni, consfinţeşte şi garantează
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului”;•„un ansamblu de reguli ce administrează
organizarea şi funcţionarea statului”;• „o reglementare a regulilor privitoare la modul de desemnare,
organizare şi funcţionare a puterii politice”;• „un act normativ scris, care precizează organizarea puterii
publice şi structura fundamentală a statului”;• „ansamblul regulilor relativ la organizarea şi activitatea
statului cuprinse într-un document care nu poate fi elaborat sau modificat decât după o procedură diferită de
cea folosită pentru alte reguli de drept”;Oricare ar fi definiţia dată Constituţiei, ea, în opinia noastră, trebuie
să conţină o serie de elemente definitorii, inerente unui act juridic învestit cu forţă juridică supremă, printre
acestea evidenţiindu-se:- caracterul de lege, deoarece după structură, constituţia reprezintă un ansamblu de
norme, reguli de conduită general-obligatorii;- lege fundamentală cu un conţinut complex, ceea ce denotă
faptul că reglementează numai relaţiile sociale fundamentale pentru toate domeniile vieţii, ceea ce îi oferă şi
calitatea de izvor principal al tuturor ramurilor de drept;- forţă juridică supremă, ce impune regula
conformităţii întregului sistem de drept cu dispoziţiile din constituţie;- obiectul de reglementare, care
stabileşte conţinutul material al constituţiei, fie că este redat prin metoda enumerării principalelor domenii pe
care le reglementează, fie că pune accent pe elementele calitative;Constituţia este izvorul suprem de drept al
statului, deoarece: - acordă o structură şi o semnificaţie societăţii; - defineşte condiţiile exercitării puterii
politice; - reglementează mecanismul reprezentării poporului; - determină funcţiile şi atribuţiile autorităţilor
publice; - consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, dirijează relaţiile dintre
ei, dintre cetăţeni şi autorităţile publice; - indică valorile politice, ideologice şi morale ale societăţii
respective; - reprezintă fundamentul şi garanţia ordinii de drept; - este un mijloc de educaţie morală şi
politică.

8. Procesul adoptării şi modificării Constituţiei.Vorbind despre procedura de adoptare a legii

constituţionale, vom menţiona în acest sens faptul că iniţiativa de adoptare a legilor constituţionale poate
parveni din partea:a) unui număr de cel puţin 200.000 de cetăţeni cu drept de vot ai Republicii Moldova.
Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din unităţile
administrativ-teritoriale de nivelul doi, în fiecare din acestea fiind înregistrate cel puţin 20.000 de semnături
în sprijinul iniţiativei;b) unui număr de cel puţin o treime din deputaţii Parlamentului;c) Guvernului.Iniţial
vom menţiona că dezbaterea de către Parlament a proiectului de lege constituţională începe după expirarea
termenului de 6 luni din momentul prezentării proiectului în cauză, împreună cu avizul Curţii Constituţionale,
de către subiecţii prevăzuţi la art.141 alin.(1) lit.b), c) şi d) din Constituţie. Proiectele de legi constituţionale
se dezbat în cel puţin două lecturi. Pentru examinarea proiectului de lege constituţională, Preşedintele
Parlamentului îl remite Comisiei juridice, pentru numiri şi imunităţi. În cazul în care Comisia juridică, pentru
numiri şi imunităţi consideră că la examinarea proiectului de lege constituţională este necesar de a fi atraşi
deputaţi din alte comisii permanente, aceasta propune Parlamentului crearea unei comisii speciale.Dezbaterea
în primă lectură a proiectului de lege constituţională constă în: a) audierea raportului comisiei speciale sau a
comisiei permanente sesizate în fond; b) luările de cuvînt ale deputaţilor, reprezentînd toate fracţiunile
parlamentare. Dezbaterea în a doua lectură de către Parlament a proiectului de lege constituţională constă în:
a) prezentarea fiecărui amendament de către autorii acestuia; b) audierea opiniilor fracţiunilor parlamentare,
prezentate de cel mult doi vorbitori din partea fiecărei fracţiuni, şi ale deputaţilor independenţi; c) audierea
opiniei comisiei speciale sau a comisiei permanente sesizate în fond asupra fiecărui amendament; d) votarea
fiecărui amendament în parte. Legea constituţională adoptată de către Parlament se trimite Preşedintelui
Republicii Moldova pentru promulgare în modul stabilit de art.74 şi 75.Un aspect special ce ţine de procedura
de adoptare a legii constituţionale, este iniţierea referendumului. Problemele ce pot fi supuse referendumului,
în Republica Moldova, sunt definite în articolul 75 al Constituţiei, fiind caracterizate drept „cele mai
importante probleme ale societăţii şi’ statului”. Codul electoral al Republicii Moldova consacră articolul 146
„problemelor supuse referendumului republican”, care are un conţinut mai concret decât articolul 75 din
Constituţie. Astfel, conform articolului 146 din Codul electoral al Republicii Moldova, pot fi supuse
referendumului republican următoarele chestiuni:a) adoptarea Constituţiei Republicii Moldova;b) aprobarea
legilor constituţionale adoptate de Parlament pentru revizuirea dispoziţiilor privind caracterul suveran
independent şi unitar al statului, precum şi a celor privind neutralitatea permanentă a statului;Este necesar de
remarcat faptul că, în Republica Moldova, de la adoptarea Constituţiei, nu s-a desfăşurat niciun referendum
constituţional şi Constituţia n-a fost supusă referendumului constituţional. Adoptarea ulterioară prin
referendum a Constituţiei îi oferă o rigiditate maximă din punct de vedere al revizuirii constituţionale care, de
asemenea, trebuie efectuată prin referendum republican constituţional. Legea Supremă a Republicii Moldova,
adoptată de Parlament în anul 1994, nu a fost supusă referendumului. Organul legislativ avea opţiunea de a
adopta Constituţia şi, ulterior, de a o supune referendumului constituţional republican ori de a nu o supune.
Adoptarea ulterioară prin referendum îi oferă o rigiditate maximă din punct de vedere al revizuirii
constituţionale care, de asemenea, trebuie efectuată prin referendum republican constituţional. Legea de
revizuire a Constituţiei se consideră adoptată, dacă pentru ea au votat cel puţin jumătate din persoanele
înscrise în listele de votare, potrivit articolului 168 alineatul (1) din Codul electoral.Acest aspect de adoptare
posterioară de către populaţie ar duce la reducerea până la minimum a revizuirilor constituţionale şi la o
analiză mai amplă a articolelor ce trebuie modificate, astfel ca, în viitorul apropiat, să nu mai apară problema
modificării acestor articole.

9. Conţinutul normativ al Constituţiei Republicii Moldova. Din punct de vedere juridic constituţia
este structurată în 143 articole, 7titluri unele având capitole şi secţiuni. La baza conceptului Constituţiei au
fost puse principii unanim recunoscute, menite să consolideze mersul pe calea democratizării şi prosperării
sociale. Dintre aceste principii enumerăm: 1. Sistemul de stat stabilit în conformitate cu normele Constituţiei
nu trebuie să aibă caracteristici ideologice. Forma de guvernământ a statului este republica. 2. Exponentul
suveranităţii şi unica sursă a puterii de stat este poporul, care o exercită atât în mod direct, cât şi prin organele
sale reprezentative. 3. O condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale o constituie pluralismul politic şi
ideologic, incompatibil cu dictatura şi totalitarismul. Nici o ideologie nu poate fi ridicată la rangul de
ideologie politică a statului. 4. Un stat democratic şi de drept poate fi constituit pe principiul separării puterii
de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judiciară. 5. La baza vieţii economice a statului stă
principiul egalităţii tuturor tipurilor şi formelor de proprietate. 6. Esenţa democratică a statului decurge direct
din criteriul misiunii sale umane, din criteriul garantării libertăţii personalităţii. Ca urmare, statul nu trebuie
să fie considerat donator, ci ocrotitor al drepturilor şi libertăţilor omului. Consacrarea principiilor menţionate
a fost făcută iniţial prin adoptarea a două declaraţii: Declaraţia suveranităţii R.S.S.Moldova, şi Declaraţia de
independenţă a Republicii Moldova.În tezele constituţionale prin care este relevată instituţia Preşedintelui
Republicii Moldova se stipulează expres calitatea sa de şef al statului, iar din atribuţiile conferite
Preşedintelui Republicii putem deduce că, în paralel cu Guvernul, reprezintă puterea executivă. După forma
de guvernămînt, Republica Moldova rămîne a fi o republică semi-prezidenţială, deşi aceasta nu este stipulat
expres în Constituţie. Conform Constituţiei Preşedintele Republicii reprezintă statul în relaţiile interne şi
externe, constituind garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale а ţării. De aici rezultă
şi cele două funcţii prezidenţiale: funcţia reprezentativă şi funcţia de garant, în scopul exercitării cărora
Preşedintele dispunea de asemenea atribuţii ca: este comandantul suprem al forţelor armate; poate declara, cu
aprobarea prealabilă, а Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală; în caz de agresiune armată străină ia
masuri pentru respingerea agresiunii; declară stare de război şi le aduce neîntîrziat la cunoştinţa
Parlamentului; în termen de cel mult două săptămîni este în drept să trimită în Parlament spre reexaminare
legea adoptată de acesta, în cazul în care are obiecţii asupra conţinutului ei este în drept, după consultarea
fracţiunilor parlamentare, să dizolve Parlamentul în cazul imposibilităţii formării Guvernului sau al blocării
procedurii de adoptare а legilor timp de trei luni; poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa
asupra problemelor de interes naţional.Dispoziţiile finale şi tranzitorii ale noii Constituţii Republicii
Moldova, reglementau trecerea instituţiilor de stat de la un regim politic la altul. Potrivit art. III alin.3 al
Constituţiei, Preşedintele Republicii ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile
pluralismului politic şi pluripartidismului, pe un termen de 5 ani, conform Legii din 18 septembrie 1991 cu
privire la alegerile Preşedintelui Republicii Moldova, rămîne în funcţie pînă la expirarea mandatului pentru
care a fost ales, cu excepţia cazurilor prevăzute în Constituţie. Constituţia a micşorat termenul mandatului de
la 5 ani la 4 ani (art.80).In concluzie putem spune ca:Constituţia este o Lege Fundamentală care răspunde
unor cerinţecontemporane din punct de vedere ce trebuie să conţină o constituţie. O scurtăgeneralizare ne
permite să spunem că ea conţine: •un echilibru la puterilor;•instituie garanţii temeinice ale pluralismului
politic;•garantează proprietatea privată şi publică;•organizează exercitarea puterii în teritoriu conform
principiuluidescentralizării administrative şi autonomiei locale;• prevede o Curte Constituţională, o Curte de
Conturi;reglementează drepturile, libertăţile şi îndatoririlefundamentale ale cetăţenilor;• prevede garanţii
pentru respectarea tratatelor internaţionale.Sub acest aspect constituţia apare ca un act fundamental,
democratic ceconstituie fundamentul întregii vieţi sociale, economice, politice şi juridiceale poporului şi
poate fi apreciată ca o constituţie democrată.

10.Controlul constituţionalităţii legilor.În doctrina juridică, noţiunea de control al constituţionalităţii legilor

s-ar include în principiul legalităţii ca aparte componentă a acestuia, deoarece acesta presupune elaborarea
actelor normative de către organele competente, după o procedura prestabilită, cu respectarea dispoziţiilor
actelor normative care ocupă o poziţie superioară celor emitente.Controlul constituţionalităţii legilor este
activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului
constituţional cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această verificare.Controlul
constituţionalităţii legilor , în sens restrâns, priveşte numai legea ca act juridic al Parlamentului sau actele
normative cu forţă juridică egală cu a legii. De exemplu, Parlamentul poate, printr-o lege specială, abilita
Guvernul să emită ordonanţe într-un domeniu care nu face obiectul reglementării legilor organice.În sens
larg, potrivit art. 135 din Constituţia R. Moldova, controlului constituţionalităţii legilor îi sunt supuse:
hotărârile Parlamentului, decretele Preşedintelui R. Moldova, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, precum şi
tratatele internaţionale la care R. Moldova este parte.Controlul constituţionalităţii a fost conceput şi realizat în
legislaţia noastră, în general, ca un control posterior, adică după ce legea a fost votată şi promulgată. Curtea
Constituţională a Republicii Moldova verifică conformitatea cu Constituţia nu numai a legilor, ci şi a altor
acte normative adoptate de Parlament (regulamente, hotărîri), acte normative ale Preşedintelui Republicii
Moldova (decrete), acte normative ale Guvernului (hotărîri şi dispoziţii).În Republica Moldova nu exista un
Consiliu Legislativ, iar Regulamentul Parlamentului nr.797-XIII din 02.04.1996 (promulgat la 11 decembrie
1996) prevede în art.52 lit. a) că Direcţia juridică a Aparatului Parlamentului şi secţia de redactare - editare în
15 zile prezintă comisiei care i-a transmis proiectul un aviz despre conformitatea proiectului cu prevederile
Constituţiei. Este dificil de constatat ponderea acestor avize şi care este eficienţa structurilor Aparatului
Parlamentului, cu atît mai mult cu cît avem cazul avizului negativ al Judecătoriei Supreme (publicat în
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie din 1996) care prevenea că anumite articole din Legea cu privire la
Consiliul Superior al Magistraturii contravin Constituţiei, dar care n-a fost luat în considerare. Trecînd peste
acest aviz, Parlamentul a adoptat legea respectivă, Preşedintele a promulgat-o, ulterior ea a fost publicată,
după care Curtea Constituţională la sesizarea Curţii Supreme de Justiţie a constatat neconstituţionalitatea unor
articole din Legea vizată (Buletinul Curtii Supreme de Justitie nr.3, 1997).Societatea, statul de drept vor fi
mai aproape de idealurile democratice atunci cînd controlul constituţionalităţii se va efectua şi pînă la, şi după
promulgare, pentru că vor exista mai multe posibilităţi de a stopa o lege neconstituţională. Din punct de
vedere legislativ în această privinţă nu există piedici, deoarece nici Constituţia, nici Legea cu privire la
Curtea Constituţională nu diferenţiaza controlul posterior de cel prealabil, cu atît mai mult cu cît nu există
interdicţia înfăptuirii unui control prealabil şi acest control nu ar contraveni Constituţiei.

11. Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova.În conformitate cu

Legea cu privire la Curtea Constituţională Nr. 317-XIII din 13.12.94, art.1, alin.1 ’’Curtea Constituţională
este independentă faţă de orice altă autoritate publică ’’ şi se supune numai constituţiei şi legii sale organice.
Statutul său constituţional cuprinde principalele aspecte ale activităţii sale, cu excepţia procedurii de control
şi a unor detalii de organizare. Voi aborda în continuare Curtea Constituţională ca una din autorităţile
componente ale regimului constituţional al ţării.Curtea Constituţională nu este o a patra putere în stat, nu face
parte din puterea executivă, judecătorească sau legiuitoare, nu se subordonează uneia dintre aceste puteri,
fiind rodul colaborării lor.Rolul Curţii Constituţionale este acela de a garanta supremaţia Constituţiei, în care
scop are o competenţă de atribuire (nu generală), prevăzută expres şi limitativ de Constituţie.Legea organică a
Curţii Constituţionale defineşte procedura jurisdicţională a acesteia şi principalele aspecte privind organizarea
şi funcţionarea sa. Prin exercitarea jurisdicţiei sale, Curtea Constituţională nu se substituie autorităţii
judecătoreşti, având ca unic scop asigurarea supremaţiei Constituţiei. În conformitate cu Constituţia
Republicii Moldova, articolul 88, alin.1 ’’preşedintele suspendează actele guvernului, ce contravin
legislaţiei...’’, astfel contribuind la apărarea constituţiei.Diferenţa dintre metoda politică şi cea juridică rezidă
în aceea că prima se întemeiază pe scopul preconizat, urmărind declanşarea acţiunii necesare realizării
acestuia, pe când a doua este fundamentată exclusiv pe necesitatea aplicării unei norme pentru soluţionarea
conflictelor sociale.Între caracterul de autoritate constituţională şi cel de autoritate jurisdicţională ce
determină statutul Curţii Constituţionale este o relaţie de subordonare, ceea ce asigură caracterul unitar al
statutului Curţii, nu numai pentru că izvorul constituţional este supraordonat celui legal, al legii sale organice,
dar şi deoarece Curtea garantează supremaţia Constituţiei în cadrul şi prin punerea în mişcare a procedurii
jurisdicţionale corespunzătoare, care are de aceea numai semnificaţia unui mijloc juridic pentru realizarea
acestui scop.În conformitate cu Legea cu privire la Curtea Constituţională Nr. 317-XIII din 13.12.94, art.1,
alin.1 ’’Curtea Constituţională este independentă faţă de orice altă autoritate publică ’’ şi se supune numai
constituţiei şi legii sale organice. Deci, imediat ce facem referinţă la aceste lucruri, ne dăm bine seama că
curtea constituţională este independentă de orice altă autoritate, adică este într-un fel supremă prin însăşi
funcţiile ce îi sunt investite.Statutul său constituţional cuprinde principalele aspecte ale activităţii sale, cu
excepţia procedurii de control şi a unor detalii de organizare. Curtea Constituţională nu este o a patra putere
în stat, nu face parte din puterea executivă, judecătorească sau legiuitoare, nu se subordonează uneia dintre
aceste puteri, fiind rodul colaborării lor.Rolul Curţii Constituţionale este acela de a garanta supremaţia
Constituţiei, în care scop are o competenţă de atribuire (nu generală), prevăzută expres şi limitativ de
Constituţie.Este corect că la formarea Curţii Constituţionale participă direct: Parlamentul, Preşedintele şi
Consiliul Superior al Magistraturii. Deci, fără îndoială că însăşi Constituţia este lege, lege fundamentală, aşa
cum sa stabilit deja, şi anume acestui fapt îi datorăm existenţa Curţii Constituţionale care are menirea
principală să asigure conformitatea legilor, prevederilor constituţionale.Legea organică a Curţii
Constituţionale defineşte procedura jurisdicţională a acesteia şi principalele aspecte privind organizarea şi
funcţionarea sa. Prin exercitarea jurisdicţiei sale, Curtea Constituţională nu se substituie autorităţii
judecătoreşti, având ca unic scop asigurarea supremaţiei Constituţiei.Deci de aici rezidă că nici o autoritate
judecătorescă nu va interveni pentru a pune în dezbatere, cu un ulterior scop în a modifica deciziile Curţii
Constituţionale, fiindcă nimic mai presus ca constituţia, voi folosi un ’’epitet’’, nu e şi respectiv, Curtea
Constituţională plasînduse ca garant al existenţei superiorităţii acesteia, se plasează imediat pe aceeaşi treaptă
erarhică ramurală a Sistemului de Drept.În conformitate cu Constituţia Republicii Moldova, articolul 88,
alin.I ’’preşedintele suspendează actele guvernului, ce contravin legislaţiei...’’, astfel contribuind la apărarea
constituţiei.Între caracterul de autoritate constituţională şi cel de autoritate jurisdicţională ce determină
statutul Curţii Constituţionale este o relaţie de subordonare, ceea ce asigură caracterul unitar al statutului
Curţii, nu numai pentru că izvorul constituţional este supraordonat celui legal, al legii sale organice, dar şi
deoarece Curtea garantează supremaţia Constituţiei în cadrul şi prin punerea în mişcare a procedurii
jurisdicţionale corespunzătoare, care are de aceea numai semnificaţia unui mijloc juridic pentru realizarea
acestui scop.

12. Reglementarea juridică şi principiile cetăţeniei Republicii Moldova.Cetăţenia este o instituţie

complexă, întrucât: a) Ea este o expresie a suveranităţii politice. Statul, pe temeiul suveranităţii lui, stabileşte
statutul juridic al cetăţenilor săi; b) Numai cetăţenii statului respectiv au dreptul de a participa la executarea
puterii în formele instituţionalizate ale democraţiei directe (sufragiul, referendumul, iniţiativa populară) sau
în cele ale democraţiei reprezentative.În a doua accepţiune, cetăţenia reprezintă condiţia juridică sau statutul
ce se creează prin normele juridice acelor persoane care au calitatea de ’’cetăţean’’. În acest sens ea se
’’axează pe ideea de subiect de drept, a cărui poziţie juridică în cadrul unor anumite raporturi o caracterizează
şi numai aici se vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şi pierderea cetăţeniei’’,cetăţenia este o
situaţie juridică, termen prin care se desemnează un complex de drepturi subiective şi obligaţii ale unei
persoane, unite între ele printr-o conexitate specială. Cetăţenia este situaţia juridică care rezultă din
raporturile juridice statornice ce intervin între o persoană fizică şi stat, situaţie caracterizată prin plenitudinea
drepturilor şi obligaţiilor reciproce, prevăzute de Constituţie şi alte legi.G. Vrabie şi I.Muraru consideră
cetăţenia ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi
juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul său şi atribuind persoanei fizice
posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor prevăzute de Constituţia şi de legile statului căruia îi aparţine.
V.Popa defineşte cetăţenia în felul următor: ’’legătură politică şi juridică permanentă, nelimitată în timp şi
spaţiu, dintre persoanele fizice şi stat, legătură ce semnifică apartenenţa acestora la stat şi se exprimă prin
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor reciproce pe care statul le garantează’’.Astfel, elementele comune ale
noţiunii de cetăţean sunt următoarele:a) referirea în definiţii la persoana fizică şi la stat;b) plenitudinea de
drepturi şi obligaţii reciproce proclamate şi garantate de Constituţie şi legi, făcându-se uneori enumerarea
succintă a lor, cum ar fi drepturile politice etc.Cît despre esenţa noţiunii de cetăţean în accepţiunea de drept a
Republicii Moldova, vom menţiona faptul că Republica Moldova a devenit stat suveran şi independent la 27
august 1991 o dată cu adoptarea de către Parlament a Declaraţiei de Independenţă. Însă, instituţia de cetăţenie
a fost fondată prin Declaraţia Suveranităţii Republicii Moldova din 23 iunie 1990, unde în art.8 se stabilea:
’’în Republica Moldova se instituie cetăţenia republicană’’. Includerea în Declaraţie a acestei prevederi a avut
la bază un suport legal stabilit în Legea din 5 mai 1990 a U.R.S.S., care le-a recunoscut republicilor unionale
dreptul de a adopta legi proprii cu privire la cetăţenie.Pornind de la principiile ierarhizării actelor normative,
vom menţiona că, în primul rând, cetăţenia îşi găseşte reglementarea fundamentală în Constituţia Republicii
Moldova. Astfel, art.17. din Constituţie stabileşte:(1) Cetăţenia Republicii Moldova se dobândeşte, se
păstrează ori se pierde numai în condiţiile prevăzute de legea organică.(2) Nimeni nu poate fi lipsit în mod
arbitrar de cetăţenia sa şi nici de dreptul de a-şi schimba cetăţenia.(3) Cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi
extrădaţi sau expulzaţi din ţară.Totodată, art.18 din Constituţie prevede şi protecţia de către stat a cetăţenilor:
(1) Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de protecţia statului atât în ţară, cat şi în străinătate. În al doilea
rând, este vorba, de ’’Convenţia europeană cu privire la cetăţenie’’, încheiată la Strasbourg la 6 noiembrie
1997 şi ratificată de către Parlamentul Republicii Moldova prin Hotărârea din 14 octombrie 1999, nr.621-
XIV, cu următoarele declaraţii şi rezerve. Referitor la art.6 alin.(4), lit.g), Republica Moldova declară că va
putea aplica prevederile acestei litere numai după aprobarea cadrului juridic intern privind statutul refugiaţilor
în Republica Moldova, dar nu mai târziu de un an de la data intrării în vigoare a Convenţiei pentru Republica
Moldova. Referitor la art.7 alin.(l), lit.g), Republica Moldova îşi rezervă dreptul de a recunoaşte copilului -
cetăţean al Republicii Moldova, înfiat în străinătate, care, în urma acestei înfieri, a dobândit o nouă cetăţenie -
dreptul de a-şi păstra şi cetăţenia Republicii Moldova. Referitor la art.22 lit.a), Republica Moldova îşi rezervă
dreptul de a recunoaşte că persoana care are domiciliu stabil în Republica Moldova şi este scutită de
obligaţiile militare faţă de alt stat-parte nu se consideră că şi-a satisfăcut obligaţiile militare faţă de Republica
Moldova.

13. Modalităţile de dobîndire a cetăţeniei Republicii Moldova.În conformitate cu Legea Republicii

Moldova Cetăţenia Republicii Moldova se dobândeşte prin:a) naştere;b) recunoaştere;c) înfiere;d)
redobândire;e) naturalizare.Dobîndirea cetăţeniei prin naştere. Este considerat cetăţean al Republicii Moldova
copilul:a) născut din părinţi, ambii sau unul dintre care, la momentul naşterii copilului, este cetăţean al
Republicii Moldova;• b) născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi apatrizi;• c) născut pe
teritoriul Republicii Moldova din părinţi care au cetăţenia unui alt stat sau unul dintre care este apatrid, iar
celălalt cetăţean străin.Copilul găsit pe teritoriul Republicii Moldova este considerat cetăţean al ei, atât timp
cît nu este dovedit contrariul, până la atingerea vârstei de 18 ani.Dobândirea cetăţeniei prin înfiere. Copilul
apatrid dobândeşte automat cetăţenia Republicii Moldova prin înfiere dacă înfietorii (înfietorul) sînt cetăţeni
ai Republicii Moldova. Asupra cetăţeniei copilului apatrid înfiat de soţi unul dintre care este cetăţean al
Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin hotărăsc, de comun acord, înfietorii. În cazul în care înfietorii
nu cad de comun acord, asupra apartenenţei copilului la Republica Moldova va decide instanţa de judecată,
ţinând cont de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, se cere consimţământul
lui, autentificat de notar.Copilul cetăţean străin înfiat de soţi ambii sau numai unul dintre ei fiind cetăţean al
Republicii Moldova sau unul fiind cetăţean al Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin sau apatrid
poate deveni cetăţean al Republicii Moldova dacă renunţă la cetăţenia statului străin, cu excepţia cazurilor
prevăzute de acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte.În cazul declarării nulităţii sau al
anulării înfierii copilului apatrid sau cetăţean străin, acesta este considerat că nu a fost niciodată cetăţean al
Republicii Moldova dacă domiciliază legal şi obişnuit în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia
în străinătate.Copilul apatrid care se află sub tutela cetăţenilor Republicii Moldova devine automat cetăţean
al Republicii Moldova. Copilul apatrid care se află sub tutela soţilor unul dintre care este cetăţean al
Republicii Moldova, iar celălalt apatrid devine automat cetăţean al Republicii Moldova.Copilul cetăţean
străin care se află sub tutela soţilor ambii sau numai unul dintre ei fiind cetăţean al Republicii Moldova sau
unul fiind cetăţean al Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin sau apatrid poate deveni cetăţean al
Republicii Moldova dacă renunţă la cetăţenia statului străin.Dobândirea cetăţeniei prin recunoaştere. Sunt
recunoscute ca cetăţeni ai Republicii Moldova persoanele care au dobândit şi au păstrat această cetăţenie
potrivit legislaţiei anterioare, precum şi persoanele care au dobândit cetăţenia .Sunt recunoscute ca cetăţeni ai
Republicii Moldova persoanele care şi-au exprimat dorinţa de a deveni cetăţeni ai Republicii Moldova şi
anume:a) persoanele născute pe teritoriul Republicii Moldova sau persoanele unul dintre ai căror părinţi sau
bunei s-a născut pe teritoriul numit;b) persoanele care până la 28 iunie 1940 au locuit în Basarabia, în Nordul
Bucovinei, în ţinutul Herţa şi în R.A.S.S.M., urmaşii lor, dacă domiciliază în mod legal şi obişnuit pe
teritoriul Republicii Moldova;c) persoanele deportate sau refugiate de pe teritoriul Republicii Moldova
începând cu 28 iunie 1940, precum şi urmaşii lor.Redobândirea cetăţeniei. Persoana care a avut anterior
cetăţenia Republicii Moldova o poate redobândi la cerere, păstrându-şi, la dorinţă, cetăţenia străină. Persoana
căreia i s-a retras cetăţenia Republicii Moldova nu o mai poate redobândi, iar în restul cazurilor stipulate la
acelaşi articol o poate redobândi numai în condiţiile naturalizării şi numai după 5 ani de domiciliu legal şi
obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova din momentul retragerii cetăţeniei.Dobîndirea cetăţeniei prin
naturalizare. Cetăţenia Republicii Moldova se poate acorda la cerere persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani
şi care deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază legal şi obişnuit aici cel puţin în ultimii 10 ani sau
este căsătorită cu un cetăţean al Republicii Moldova de cel puţin 3 ani, sau domiciliază legal şi obişnuit nu
mai puţin de 3 ani la părinţi sau copii (inclusiv înfietori şi înfiaţi) cetăţeni ai Republicii Moldova; sau
domiciliază legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova timp de 5 ani înaintea împlinirii vârstei de 18
ani; sau este apatrid sau recunoscută ca fiind refugiată, conform prevederilor legii naţionale, şi domiciliază
legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin de 8 ani; precum şi cunoaşte şi respectă
prevederile Constituţiei; şi cunoaşte limba de stat în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială; şi
are surse legale de existenţă; şi pierde sau renunţă la cetăţenia unui alt stat, dacă o are, cu excepţia cazurilor
când pierderea sau renunţarea nu este posibilă sau nu poate fi rezonabil cerută.

14. Modalităţile de pierdere a cetăţeniei Republicii Moldova.Declaraţia Universală a Dreptului

omului stabileşte că “Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa şi de dreptul de a-şi schimba
cetăţenia” (art.15 al Declaraţiei). Ceea ce demonstrează că această instituţie (cetatenia) are un caracter
permanent al legăturii politico-juridice dintre stat şi cetăţean, însă în realitate în viaţa cotidiană a cetăţenilor
pot interveni unele situaţii în care aceată legătura se va rupe.Pierderea cetăţeniei se poate realiza prin două
modalităţi: prin renunţare şi prin retragere.a) Renunţarea la cetăţenie este un drept al cetăţeanului şi intervine,
de obicei, atunci când o persoană se stabileşte într-o ţară care nu acordă dubla cetăţenie. Acest act nu are efect
asupra cetăţeniei celorlalţi membri ai familiei, aceştia având dreptul să o păstreze în continuare;b) Retragerea
reprezintă o sancţiune aplicată persoanei care a comis fapte grave împotriva statului a cărui cetăţenie o poartă
sau care a obţinut cetăţenia în mod fraudulos. Acest mod de pierdere a cetăţeniei poate să intervina doar faţă
de persoanele care au dobândit cetăţenia prin naturalizare, nu şi prin naştere.În conformitate cu articolul 21 al
Legii RM, cetăţenia Republicii Moldova se pierde: a) prin renunţare; b) prin retragere; c) în temeiul
acordurilor internaţionale la care Republica Moldova este parte.Renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova
se aprobă persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani, cu excepţia cazului în care:a) nu va prezenta adeverinţa
deţinerii sau dobândirii cetăţeniei unui alt stat, ori garanţia dobândirii unei alte cetăţenii. În cazul în care
persoana căreia i s-a aprobat renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova, în pofida garanţiei, nu va dobândi
cetăţenia unui alt stat, adică va deveni apatridă, partea din decretul Preşedintelui Republicii Moldova privind
aprobarea renunţării la cetăţenia Republicii Moldova referitoare la această persoană se va abroga în modul
stabilit;b) a primit ordin de chemare sau se află în serviciu militar în termen sau de alternativă, cu condiţia
deţinerii unui domiciliu legal şi obişnuit în Republica Moldova.Vorbind despre cazurile de retragere a
cetăţeniei putem menţiona că Cetăţenia Republicii Moldova, în conformitate cu articolul 23 al Legii poate fi
retrasă printr-un decret al Preşedintelui Republicii Moldova persoanei care:a) a dobândit cetăţenia Republicii
Moldova în mod fraudulos, prin informaţie falsă sau prin ascunderea unui fapt pertinent;b) s-a înrolat benevol
în forţe armate străine;c) a săvârşit fapte deosebit de grave prin care se aduc prejudicii esenţiale
statului.Retragerea cetăţeniei Republicii Moldova persoanei nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului
şi copiilor ei.a)Conflictul pozitiv de cetăţenie se manifestă atunci când o persoană are două sau mai multe
cetăţenii.Conflictul pozitiv de cetăţenie dă naştere pluricetăţeniei, a cărei cea mai obişnuită este dubla
cetăţenie sau bipatridia. În general, bipatridia rezultă prin dobîndirea unei noi cetăţenii, fără a pierde pe cea a
statului de origine. Astfel, dubla cetăţenie poate apărea la un copil ai cărui părinţi sunt cetăţenii unui stat care
acordă cetăţenia după criteriul “jus sanguinis”, născut pe teritoriul unui stat care acordă cetăţenia după
criteriul “jus soli”. Cel mai frecvent caz este cel al persoanelor cu dubla cetăţenie, cauzată de neconcordanta
legislaţiei statelor. De exemplu, copilul născut din cetăţeni ai unui stat care aplică principiul jus sanguinis, pe
teritoriul unui stat a cărui legislatie prevede principiul jus soli, va purta cetăţenia ambelor state. Persoana care
obţine o nouă cetăţenie, la cerere, fără să renunţe la cetăţenia sa anterioară, se află, de asemenea, în situaţia de
bipatridie.Situaţiile de bipatridie sau de pluricetăţenie pot să determine conflicte de interese între state, ale
căror efecte se repercutează asupra persoanei în cauză. În aceste cazuri se ridică problema de a stabili cărui
stat îi revine obligaţia de a acorda protecţie diplomatică cetăţeanului, sau în care dintre state este obligată
persoana să efectueze stagiul militar.

15. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova.Legea Fundamentală a

Republicii Moldova – Constituţia - a fost adoptată la 29 iulie 1994 şi a intrat in vigoare la 27 august 1994.
Chiar în preambulul ei se menţionează că „demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a
personalităţii umane sunt proclamate valori supreme”, iar prin art.1 alin.3 ele sunt garantate.Drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului sunt reglementate in Titlul II, capitolul II, art.24-54 din Constituţie. Mai
mult decat atît, Legea Fundamentală a Republicii Moldova, pornind de la importanţa respectării şi protejării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, pune accentul pe supremaţia dreptului internaţional în
materia drepturilor omului. Acest principiu constituţional este consacrat în Titlul I - „Principii generale”. În
art.4 din Constituţie este stipulat: (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se
interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne,
prioritate au reglementările internaţionale”.Sistematizand multiplele drepturi şi libertăţi reflectate în
Constituţia Republicii Moldova, acestea pot fi divizate în două mari categorii, după cum au fost clasificate în
cele două Pacte adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite in 1966 - drepturile civile şi politice şi drepturile
economice, sociale şi culturale.O primă categorie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi libertăţi
individuale care, prin conţinutul lor, asigură viaţa, siguranţa fizică şi psihică, posibilitatea de mişcare liberă
etc. Din această categorie fac parte: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi psihică (art.24); libertatea
individuală şi siguranţa persoanei (art.25); dreptul la apărare (art.26); dreptul la libera circulaţie (art.27);
dreptul la ocrotirea vieţii intime; familiale şi private (art.28); inviolabilitatea domiciliului (art.2), secretul
corespondenţei (art.30).A doua categorie este formată din drepturile şi libertăţile social-economice şi
culturale. Din această categorie fac parte: dreptul la studii (art.35), dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.36),
dreptul la un mediu inconjurător sănătos (art.37), dreptul la muncă şi la protecţia muncii (art.43), dreptul la
grevă (art.46), dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia (art.46), dreptul la asistenţă şi protecţie
socială (art.479), dreptul mamelor, copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă (art.50), dreptul persoanelor
handicapate la o protecţie specială (art.51).O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice. În această
categorie includem: dreptul la vot şi dreptul de a fi ales (art.38), dreptul la administrare (art.39). A patra
categorie o formează drepturile şi libertăţile social-politice: libertatea intrunirilor (art.40), dreptul de a se
asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice (art.41), dreptul de a întemeia, de a se afilia la
sindicate (art.42), libertatea conştiinţei (art.31), libertatea opiniei şi exprimării (art.32), libertatea creaţiei
(art.33), dreptul la informaţie (art.34). A cincea categorie este formată din drepturile-garanţii, adică din acele
drepturi, care prin conţinutul lor au un rol de garanţie constituţională. În această categorie includem: dreptul
la petiţionare, dreptul persoanei vătămate de autoritatea publică.

16 Indatoririle fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova

Conform constituţiei Republicii Moldova, cetăţenii au următoarele îndatori de bază: Exercitarea drepturilor si
a libertatilor.Orice persoana isi exercita drepturile si libertatile constitutionale cu bunacredinta, fara sa incalce
drepturile si libertatile altora. Devotamentul fata de tara.Devotamentul fata de tara este sacru. Cetatenii carora
le sint incredintate functii publice, precum si militarii, raspund de indeplinirea cu credinta a obligatiilor ce le
revin si, in cazurile prevazute de lege, depun juramintul cerut de ea. Apararea Patriei.Apararea Patriei este
un drept si o datorie sfinta a fiecarui cetatean. Serviciul militar este satisfacut in cadrul fortelor militare,
destinate apararii nationale, pazei frontierei si mentinerii ordinii publice, in conditiile legii.Contributii
financiare.Cetatenii au obligatia sa contribuie, prin impozite si prin taxe la cheltuielile publice. Sistemul
legal de impuneri trebuie sa asigure asezarea justa a sarcinilor fiscale.Orice alte prestatii sint interzise, in
afara celor stabilite prin lege.Protectia mediului inconjurator si ocrotirea monumentelor.Protectia mediului
inconjurator,conservarea si ocrotirea monumentelor istorice si culturale constituie o obligatie a fiecarui
cetatean.

17 Locul Parlamentului în regimul reprezentativ al ţării

Vorbind despre instituţia Parlamentului Republicii Moldova, vom începe de la faptul că la 23 iunie 1990 este
adoptată „Declaraţia cu privire la suveranitatea R.S.S. Moldoveneşti”, care a proclamat că Moldova „este un
stat suveran, unitar, indivizibil. Pământul, subsolul, apele, pădurile şi celelalte resurse materiale aflate pe
teritoriul R.S.S. În Declaraţia de independenţă adoptată cu majoritate absolută de voturi (peste 2/3 din
deputaţii aleşi) se subliniază, că Parlamentul „proclamă solemn, în virtutea dreptului popoarelor la
autodeterminare, în numele întregii populaţii a Republicii Moldova şi în faţa întregii lumi: Republica
Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul fără nici un
amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al
devenirii sale naţionale”. Astfel, vom adăuga că în procesul de constituire şi exercitare a puterii un rol
important revine, fireşte, factorului legislativ.În RM, puterea legislativă se bazează pe principiile Constituţiei
şi supremaţia legii şi se formează pe calea alegerilor "Prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat"
(art. 61 al Constituţiei). Organul puterii legislative este Parlamentul, el este compus din 101 deputaţi, care nu
pot exercita o oarecare altă funcţie retribuită.Parlamentul este o instituţie deliberativă compusă din
reprezentanţi aleşi periodic la termenele stabilite potrivit ciclurilor electorale. Dreptul de a fi aleşi îl au
cetăţenii Republicii Moldova cu drept de vot care întrunesc condiţiile prevăzute de legislaţia Republicii
Moldova şi care întrunesc problema dată. În concluzie vom menţiona că instituţia parlamentului, făcînd aici
referinţă la parlamentul Republicii Moldova, ocupă un rol dintre cele mai importante, rol care s-a accentuat şi
diversificat în decursul timpului, pe măsura evoluţiei societăţilor democratice.Revigorarea ideii democratice
şi eşecul formelor de guvernare totalitară, fapt consfinţit şi în practica politică Republicii Moldova după
1989, au demonstrat fără putinţă de tăgadă, valoarea Parlamentului ca instituţie a statului de drept, forţa şi
viabilitatea acestuia, ca exponent şi garant al suveranităţii naţionale. Parlamentele reprezintă astăzi în lume
cele mai largi forumuri democratice de reprezentare naţională, de dezbatere, laboratoare eficiente de
elaborare a legilor, factori de răspundere ai vieţii publice, elemente de contrapondere faţă de orice tentative
de a diminua drepturile democratice, lucru valabil şi pentru RM
18. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare
În cazul alegerilor parlamentare, procesul de desemnare a candidaţilor începe imediat după anunţarea
alegerilor şi se termină cu 30 de zile înainte de ziua alegerilor. În cazul alegerilor locale, desemnarea
candidaturilor se efectuează după constituirea circumscripţiilor electorale şi consiliilor electorale de
circumscripţie conform art.120.Pot fi aleşi deputaţi în Parlament cetăţenii Republicii Moldova cu drept de vot
care au implinit, inclusiv în ziua alegerilor, vîrsta de 18 ani, au domiciliul în ţară şi întrunesc condiţiile
prevăzute de prezentul cod.Dreptul de a desemna candidaţi pentru alegeri îl au: a) partidele şi alte organizaţii
social-politice înregistrate, în modul stabilit, pînă la stabilirea datei alegerilor, în conformitate cu statutele
(regulamentele) lor şi cu legislaţia în vigoare b) blocurile electorale, formate pe baza deciziilor adoptate
conform statutelor (regulamentelor) partidelor şi altor organizaţii social-politice ce le-au constituit, care sînt
inregistrate corespunzător de Comisia Electorală Centrală - la alegerile parlamentare şi alegerile locale
generale sau de consiliile electorale de circumscripţie - în cazul alegerilor noi, în decursul a 15 zile de la data
constituirii blocurilor electorale, iar dacă s-au constituit pîna la începerea perioadei electorale - în decursul a
15 zile de la începerea acestei perioade;c) cetăţenii Republicii Moldova care îşi înaintează propria
candidatură (candidaţii independenţi).Cetăţenii Republicii Moldova care, în virtutea funcţiei pe care o deţin,
nu au dreptul să fie membri ai partidelor sau ai altor organizaţii social-politice, din momentul înregistrării lor
în calitate de concurenţi electorali, îşi suspendă activitatea în funcţia pe care o deţin.În conformitate cu
prevederile codului electoral a Republicii Moldova, lista electorală este lista ce cuprinde toţi cetăţenii cu
drept de vot care domiciliază pe teritoriul unei secţii de votare.Listele electorale se întocmesc de către
primărie, în două exemplare, pentru fiecare secţie de votare. După ce au fost întocmite, listele se verifică la
domiciliul alegătorilor înscrişi în ele, se semnează de către primarul localităţii şi se aduc la cunoştinta publică
cel mai tîrziu cu 10 zile înainte de ziua alegerilor.În listele electorale se înscriu alegătorii, indicîndu-se
numele şi prenumele, anul naşterii, domiciliul, seria şi numărul actului de identitate al acestora. Ordinea de
înscriere se stabileşte de primării.Listele electorale incluzînd militarii aflaţi în unităţi militare, precum şi
membrii familiilor lor, alţi alegători care domiciliază pe teritoriul unităţilor militare, se întocmesc pe baza
datelor prezentate de comandanţii unităţilor militare respective. Militarii domiciliaţi în afara unităţilor
militare, precum şi membrii familiilor lor, se înscriu în listele electorale de la domiciliu. În secţiile de votare
constituite în sanatorii şi case de odihnă, în spitale şi alte instituţii curative staţionare, listele electorale se
întocmesc pe baza datelor prezentate de conducătorii instituţiilor menţionate.În secţiile de votare constituite
în afara Republicii Moldova, listele electorale se întocmesc pe baza datelor colectate de conducătorii
misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare care activează pe teritoriul statelor respective. La începutul
perioadei electorale, misiunile diplomatice şi oficiile consulare aduc la cunoştinţa publică şi actualizează
listele electorale deţinute. Cu 7 zile înainte de ziua alegerilor, procedura de actualizare a listelor electorale
încetează. Listele actualizate se trimit de indată Comisiei Electorale Centrale.Alegătorul poate fi înscris
numai într-o singură listă electorala şi la o singură secţie de votare în baza actelor ce atestă domiciliul
acestora în perimetrul secţiei de votare respective.În cazul în care alegătorul îşi schimbă domiciliul în
perioada dintre data întocmirii listelor electorale şi data alegerilor, biroul electoral al secţiei de votare, la
rugămintea acestuia şi pe baza paşaportului sau a unui alt act de identitate, îi eliberează un certificat pentru
drept de vot. Alegătorul care a primit certificat pentru drept de vot confirmă primirea lui semnînd în lista
electorală, în dreptul numelui său. Listele electorale se afişeaza în localurile secţiilor de votare cu 10 zile
inainte de ziua alegerilor. Un exemplar al listei se păstrează la primărie. Alegătorilor li se comunică, cel mai
tîrziu cu 7 zile înainte de ziua alegerilor, sediul secţiei de votare la care ei vor vota.Alegătorilor li se asigură
posibilitatea de a lua cunostinţă de listele electorale şi de a verifica corectitudinea întocmirii lor. Ei au dreptul
să facă contestaţii împotriva neincluderii lor în lista sau excluderii din ea, precum şi împotriva altor erori
comise la înscrierea datelor despre sine. Votarea se efectuează în ziua alegerilor între orele 07.00 şi 21.00.
Biroul electoral al secţiei de votare aduce la cunoştinţa publică timpul şi locul votării cel mai tîrziu cu 10 zile
înainte de ziua alegerilor. În timpul rezervat votării se interzice de a închide localul de votare si de a suspenda
votarea, cu excepţia cazurilor de dezordine în masă, de calamităţi naturale, de alte circumstanţe neprevăzute,
care îi pun pe alegători în pericol sau fac imposibilă efectuarea alegerilor. În aceste cazuri, preşedintele
biroului electoral al secţiei de votare poate suspenda votarea pentru cel mult 2 ore, timp în care va aduce
localul secţiei de votare în starea corespunzătoare sau va găsi un alt local, înştiinţănd despre acest fapt
alegătorii. Persoanele care au dreptul să asiste la votare nu pot fi obligate să părăsească localul secţiei de
votare în timpul suspendării votării.Votarea se efectuează în localuri special amenajate cu mese la care se
eliberează buletinele de vot, cu cabine sau camere pentru vot secret şi cu urne de vot. Urnele se instalează în
aşa fel încît alegătorul, pentru a se apropia de ele, să traverseze neapărat cabina sau camera pentru vot secret.
Localul secţiei de votare trebuie să fie dotat cu un număr suficient de cabine sau camere pentru a se evita
aglomeraţia. Pentru asigurarea unui parcurs ordonat prin secţia de votare şi evitarea aglomeraţiei, biroul
electoral al secţiei de votare stabileşte un traseu pentru alegători, începînd de la intrare, spre mesele la care se
eliberează buletinele, pe urmă spre cabinele de vot secret şi urnele de vot. Secţia de votare trebuie să fie
amenajată astfel încît să permită membrilor biroului electoral al secţiei de votare şi altor persoane autorizate
să asiste la operaţiile electorale, să supravegheze, în mod continuu, toate aspectele procesului de votare,
inclusiv identificarea alegătorului, înmînarea buletinelor şi introducerea lor în urnele de vot, numărarea
voturilor şi întocmirea proceselor-verbale.Secţia de votare se asigură de către autorităţile administraţiei
publice locale cu cabine, urne de vot şi celelalte materiale necesare.Responsabilitatea pentru organizarea
votării, pentru secretul exprimării voinţei alegătorilor, pentru amenajarea localurilor şi pentru menţinerea în
ele a ordinii cuvenite o poartă biroul electoral al secţiei de votare.Fiecare alegător votează personal. Votarea
în locul altor persoane nu se admite. Biroul electoral al secţiei de votare înmînează alegătorului buletinul de
vot, conform listei electorale, numai la prezentarea actului de identitate. La primirea buletinului, alegătorul
semnează în lista electorală în dreptul numelui. Alegătorii din raza secţiei de votare care nu sînt înscrişi în
listele electorale se înscriu într-o listă suplimentară la prezentarea documentului ce atestă domicilierea lor în
perimetrul secţiei de votare în cauză. În aceeaşi listă suplimentară, se înscriu şi alegătorii care au venit la
secţia de votare cu certificatul pentru drept de vot. Certificatul pentru dreptul de vot rămîne la biroul secţiei
de votare şi se anexează la lista suplimentară. Alegătorii care nu au fost înscrişi în listele electorale întocmite
la secţiile de votare constituite în afara Republicii Moldova pot fi inscrişi în listele suplimentare, care vor
conţine: a) numele şi prenumele alegătorului; b) data şi locul naşterii; c) ultimul loc de domiciliu în Republica
Moldova.Preşedintele şi membrii biroului electoral al secţiei de votare votează în secţia unde îşi desfăşoară
activitatea, iar dacă este necesar, după înscrierea lor în lista suplimentară, în baza certificatului pentru drept
de vot. Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare duce evidenţa evenimentelor importante ce au avut
loc în timpul votării şi pe parcursul numărării voturilor. La cererea membrilor biroului sau a persoanelor
autorizate să asiste la operaţiile electorale, sau a oricărui alegător, preşedintele notează comentariile şi
obiecţiile expuse de acestia în privinţa procedurii votării într-un act care se anexează la procesele-verbale ale
biroului electoral al secţiei de votare.

19 Trăsăturile şi conţinutul mandatului parlamentar

În exercitarea mandatului, deputaţii sînt în serviciul poporului. Orice mandat imperativ este nul.În
conformitate cu Articolul 69 al Constituţiei Republicii Moldova, Deputaţii intră în exerciţiul mandatului sub
condiţia validării. Calitatea de deputat încetează la data întrunirii legale a Parlamentului nou ales, în caz de
demisie, de ridicare a mandatului, de incompatibilitate sau de deces.Calitatea de deputat este incompatibilă cu
exercitarea oricărei alte funcţii retribuite, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice.Comisia Electorală
Centrală, în termen de 48 de ore după totalizarea rezultatelor alegerilor, prezintă Curţii Constituţionale actele
menţionate la art.60 şi listele deputaţilor aleşi şi candidaţilor supleanţi.În termen de 10 zile dupa primirea
actelor de la Comisia Electorală Centrală, Curtea Constituţională confirmă sau infirmă, printr-un aviz,
legalitatea alegerilor. Concomitent, Curtea Constituţională validează mandatele deputaţilor aleşi. În cazul în
care alegerile sînt declarate legale, Comisia Electorală Centrală eliberează legitimaţii deputaţilor
aleşi.Procesul-verbal cu privire la rezultatele alegerilor, însoţit de avizul Curţii Constituţionale prin care se
confirmă legalitatea alegerilor şi hotărîrea privind validarea a cel puţin 2/3 din numărul de mandate de
deputat, se transmite Parlamentului în termen de 2 zile. O copie a actelor menţionate se transmite Comisiei
Electorale Centrale.Comisia Electorală Centrală dispune publicarea rezultatelor finale ale alegerilor în termen
de 24 de ore de la primirea actelor de la Curtea Constituţională.

20 Funcţiile şi atribuţiile Parlamentului

Principalele funcţii ale acestuia sînt: cea deliberativă (adică de dezbatere şi adoptare a legilor), de control
asupra executivului şi de recrutare a personalului guvernamental. Totodată el deţine un rol decisiv în
determinarea şi controlul politicii cheltuielilor publice: aprobă bugetul statului si exercită controlul asupra lui.
Funcţia principală a Parlamentului este emiterea regulilor general-obligatorii (legilor) pentru societate.
Profesorul Ioan Vida, sublinia că în rândul funcţiilor parlamentare… funcţia legislativă are ponderea cea mai
importantă. De aceea, această funcţie, alături de celelalte, este supusă unui set de reguli constituţionale şi
regulamentare, care-i facilitează realizarea, într-un mediu adesea ostil la disciplină, concretizat prin dispute
politice, prin interese contradictorii, prin opinii şi luări de poziţie diferite, izvorâte din confruntarea dintre
majoritate şi opoziţie.Parlamentul are următoarele atribuţii de bază: a) adoptă legi, hotărîri şi moţiuni; b)
declară referendumuri; c) interpretează legile şi asigură unitatea reglementărilor legislative pe intreg teritoriul
ţării; d) aprobă direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului; e) aprobă doctrina militară a
statului;f) exercită controlul parlamentar asupra puterii executive, sub formele şi în limitele prevăzute de
Constituţie;g) ratifică, denunţă, suspendă şi anulează acţiunea tratatelor internaţionale incheiate de
RepublicaMoldova;h) aprobă bugetul statului şi exercită controlul asupra lui;i) exercită controlul asupra
acordării împrumuturilor de stat, asupra ajutorului economic şi de altă natură acordat unor state străine,
asupra încheierii acordurilor privind împrumuturile şi creditele de stat din surse străine;j) alege şi numeşte
persoane oficiale de stat, în cazurile prevăzute de lege;k) aprobă ordinele şi medaliile Republicii Moldova;l)
declară mobilizarea partiala sau generala;m) declara starea de urgentă, de asediu şi de război;n) iniţiază
cercetarea şi audierea oricăror chestiuni ce se referă la interesele societăţii;o) suspendă activitatea organelor
administraţiei publice locale, în cazurile prevăzute de lege;p) adoptă acte privind amnistia;r) îndeplineste alte
atribuţii, stabilite prin Constituţie şi legi. În ceea ce priveşte raporturile dintre puterea legislativă, puterea
executivă şi puterea judecătorească, este necesar a se examina implicaţiile Parlamentului în activitatea şefului
statului, Guvernului, precum şi în cadrul organelor puterii judecătoreşti.Astfel Parlamentul: primeşte
jurământul Preşedintelui Republicii Moldova ; ratifică tratatele încheiate de Preşedinte ; poate demite din
funcţie Preşedintele ; acordă vot de încredere asupra programului de activitate şi listei Guvernului ; poate cere
Guvernului şi fiecărui dintre membrii săi să răspundă la întrebările şi interpelările fopmulate de deputaţi ;
poate retrage încrederea acordată Guvernului ; numeşte în funcţie preşedintele, vicepreşedinţii şi judecătorii
Curţii Supreme de Justiţie la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii .

21 Organizarea internă şi funcţionarea Parlamentului Republicii Moldova

Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă
a statului.În prima şedinţă de lucru vor fi alese organele de lucru ale Parlamentului, se vor forma grupurile
parlamentare, comisiile şi Biroul Permanent, precum şi conducerea Legislativului.Astfel, un loc important în
activitatea Parlamentului Republicii Moldova îl ocupă organele sale de lucru. Primul şi cel mai important
element în cadrul organelor de lucru ale parlamentului Republicii Moldova, este Biroul Permanent. Conform
art 12 al Regulamentului parlamentului, biroul permanent al Parlamentului este organul de lucru al acestuia şi
se formează, ţinîndu-se seama de reprezentarea proporţională a fracţiunilor în Parlament. Din el fac parte, din
oficiu, Preşedintele Parlamentului şi vicepreşedinţii. Componenţa numerică şi nominală a Biroului permanent
se stabileşte prin hotărîre a Parlamentului, la propunerea fracţiunilor parlamentare.Necesitatea Biroului
permanent în cadrul organelor de lucru ale Parlamentului Republicii Moldova reiese din tumultul funcţiilor ce
îi sunt atribuite: a) propune Parlamentului data convocării sesiunii şi durata acesteia; b) supune spre aprobare
Parlamentului componenţa numerică şi nominală a delegaţiilor parlamentare permanente la organizaţiile
internaţionale;c) pregăteşte şi asigură desfăşurarea lucrărilor Parlamentului; d) propune Parlamentului spre
aprobare componenţa nominală a comisiilor permanente, conform deciziilor fracţiunilor parlamentare şi
solicitărilor deputaţilor; e) coordonează activitatea comisiilor permanente;f) întocmeşte, de comun acord cu
preşedinţii fracţiunilor parlamentare şi ai comisiilor permanente, proiectul ordinii de zi a şedinţelor
Parlamentului şi îl prezintă Parlamentului spre aprobare; g) stabileşte modul de dezbatere publică a
proiectelor de acte legislative, de acumulare, examinare şi dezbatere a propunerilor prezentate în legătură cu
acestea; h) asigură controlul plasării la timp pe web site-ul Parlamentului a proiectelor de acte legislative, a
ordinii de zi, a stenogramelor şedinţelor plenare, precum şi a altei informaţii pasibile de a fi publicată; i)
aprobă Regulamentul privind acreditarea reprezentanţilor mijloacelor de informare în masă pe lîngă
Parlament; j) stabileşte obligaţiunile membrilor biroului; k) stabileşte structura şi statul de personal ale
Aparatului Parlamentului şi le prezintă Parlamentului spre aprobare; l) elaborează proiectul bugetului
Parlamentului şi îl prezintă Parlamentului spre aprobare împreună cu o notă de fundamentare, iar în caz de
necesitate, modifică bugetul în limita unui trimestru şi a mijloacelor aprobate;m) îndeplineşte alte atribuţii
prevăzute de prezentul Regulament sau însărcinările date de către Parlament.
În continuare vom menţiona că deputaţii Parlamentului Republicii Moldova sun reuniţia în comisii
parlamentare. Comisiile parlamentare ale Parlamentului Republicii Moldova sunt organe de lucru constituite
pentru pregătirea activităţii de legiferare, precum şi pentru realizarea funcţiei de control parlamentar.După
cum subliniază cunoscuţii autori francezi Pierre Avril şi Jean Gicquel comisiile parlamentare reprezintă
“formaţiuni interioare” ale Parlamentelor. Ele “informează, raportează şi propun, pentru a ajuta decizia, dar
aceasta aparţine Adunării.” Ele ocupă desigur un loc foarte important în activitatea tuturor parlamentelor din
lume. Într-o monografie consacrată Senatului francez se aduc următoarele precizări: Comisia parlamentară se
prezintă ca un organism de lucru, specializat în studiul anumitor probleme generale (fiscalitate, transport,
probleme externe, apărare, ordine publică, siguranţă naţională, probleme sociale, probleme culturale etc.) sau
speciale.Spre deosebire de grupul parlamentar, care reuneşte în cadrul Camerei parlamentari care au aceleaşi
afinităţi politice, comisia este înainte de toate o instituţie cu caracter tehnic: ea uneşte parlamentari pe
principiul specialităţii pe domeniul respectiv, ceea ce îşi găseşte justificarea în necesitatea de a încredinţa
unui organ specializat studierea tuturor problemelor - în special de ordin legislativ, dar şi de altă natură –
înainte de examinarea lor în plen.În ceea ce priveşte natura comisiilor parlamentare, în literatura română de
specialitate există mai multe opinii. Conform unei opinii acestea sunt “organisme interne de lucru”, estimând
că ele au un rol deosebit în pregătirea lucrărilor precum şi în “exercitarea funcţiilor parlamentare, cu
deosebire a celor legislative şi a celor de control.’’Printr-un alt punct de vedere se susţine că natura juridică a
comisiilor ar fi aceea de “organe de stat”, bazându-se în această apreciere pe luarea în considerare a
atribuţiilor ce revin comisiilor, “desemnând tocmai sfera de autoritate sau de competenţă a unui organ de
stat.’’ Pe de altă parte, prof.Cristian Ionescu exprimă opinia că nu s-ar putea admite punctul de vedere potrivit
căruia comisiile parlamentare ar fi “organe de stat” deoarece chiar Regulamentele celor două Camere le
definesc ca fiind “organe de lucru” ale acestora.În ceea ce ne priveşte, ne aliniem la această ultimă opinie, dar
totodată considerăm că, indiferent de aprecierile asupra naturii comisiilor permanente ale Parlamentului
Republicii Moldova, mult mai important este rolul lor în activitatea de legiferare, în controlul parlamentar dar
şi în realizarea celorlalte funcţii parlamentare.
22Fazele procesului legislativ
Vorbind despre desfăşurarea şi esenţa procedurii legislative, vom spune că această funcţie prezintă o
importanţă cu totul excepţională deoarece prin intermediul său sunt elaborate normele de drept ce constituie
reguli de conduită obligatorii pentru toţi cetăţenii ţării. Legiferarea este deci împuternicirea primordială a
Parlamentului, acesta fiind structura puterii statale care adoptă normele din vârful ierarhiei legislative:
Constituţia, legile organice, legile ordinare, hotărârile de importanţă majoră.Într-o altă viziune putem aprecia
că procedura legislativă înseamnă edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de litigii
şi pentru puterea jurisdicţională. În literatura de specialitate funcţia legislativă a Parlamentului este prezentată
ca având câteva trăsături distincte, astfel: este o funcţie primordială şi prioritară, deoarece ea dă conţinut şi
defineşte Parlamentul ca putere legislativă în stat şi are precădere asupra celorlalte funcţii ale acestuia; are un
caracter complex; ea cuprinde o multitudine de activităţi şi proceduri parlamentare ce se desfăşoară pe
parcursul mai multor etape.În ceea ce priveşte modalităţile prin care se exercită procedura legislativă a
Parlamentului acestea pot fi directe şi indirecte: cele directe, legate de adoptarea propriu zisă a legilor,
respectându-se etapele şi procedurile ce alcătuiesc procesul legislativ; ele indirecte, prin luarea în discuţia
Parlamentului a unor carenţe legislative, prin sesizarea unor imperfecţiuni şi deficienţe, propunându-se
adoptarea legilor existente, modificarea lor sau luarea în considerare a unor împrejurări care determină
reînnoirea completă a cadrului legislativ într-un anumit domeniu. Procedura legislativă în Parlamentul
monocameral al Republicii Moldova cuprinde următoarele etape: iniţiativa legislativă, examinarea şi avizarea
proiectelor de legi de către comisiile permanente, includerea proiectelor în ordinea de zi a şedinţelor în plen,
dezbaterile acestora în plen, adoptarea (maximul a trei lecturi), semnarea legii de către Preşedintele
Parlamentului, promulgarea şi publicarea legii.
Mai precizăm că elementele procedurii legislative sînt determinate de Constituţie, de Regulamentul
Parlamentului şi, în unele cazuri, de regulile cutumiare rezultate din tradiţiile şi practica parlamentară .
Potrivit art.37 al Legii Supreme a republicii, dreptul la iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor, Guvernului şi
Preşedintelui ţării, iar iniţiativa legislativă de revizuire a Constituţiei poate fi înaintată de un număr de
200.000 de cetăţeni cu drept de vot, de cel puţin o treime din deputaţii Parlamentului, de Preşedintele
republicii şi de guver.În continuare vom menţiona că dreptul de iniţiativă legislativă aparţine, în primul rînd,
Parlamentului ales şi membrilor săi, însă în multe ţări se observă tendinţa de micşorare a cotei-părţi a legilor
iniţiate de către membrii Parlamentului. Specialiştii în domeniu spun că fenomenul dat rezidă în
complexitatea societăţii moderne industriale şi a legislaţiilor moderne, că guvernele cu aparatele lor mari de
funcţionari sînt mult mai bine pregătite pentru a analiza problemele societăţii moderne şi a elabora acte
legale, decît parlamentarii care nu întotdeauna sînt destul de competenţi în problemele statale. Această
tendinţă are semne de creştere progresivă.
23 Funcţiile şi competenţele Preşedintelui Republicii Moldova
Conform prevederilor constituţionale, Preşedintele Republicii Moldova realizează două funcţii cu titlu
principal: funcţia de reprezentant şi funcţia de garant. Atribuţiile Preşedintelui privind realizarea funcţiilor cu
titlu principal nu pot provoca discuţii, deoarece acestea sînt expres prevăzute în Constituţie, pe cînd realizarea
funcţiilor cu titlu secundar pot fi deduse din unele drepturi şi obigaţuni constituţionale ale Preşedintelui
Republicii în raporturile sale cu Parlamentul şi Guvernul.Actualmente, una din funcţiile cu titlu principal ale
Preşedintelui Republicii Moldova, în calitatea sa de şef al statului, este funcţia de reprezentare, care apare ca
urmare a unor cerinţe funcţionale manifestate la nivelul societăţii globale. Problema care se pune, în acest
context, este aceea de a şti dacă se poate face o deosebire, în acest sens, între autorităţile care, potrivit
normelor constituţionale, sînt organe direct reprezentative ale poporului şi cele care reprezintă statul. Acest
lucru s-ar putea realiza, după părerea noastră, pornind de la două cerinţe funcţionale distincte ale sistemului
social global. Prima se referă la reprezentarea poporului, ca titular al "suveranităţii naţionale", şi la
exercitarea competenţelor suveranităţii de către cei aleşi de popor în acest scop şi alta se referă la
reprezentarea statului atît ca sistem organizaţional politic ce realizează conducerea societăţii cît şi ca societate
organizată în stat. În primul caz, ca organ reprezentativ sau direct reprezentativ apare Parlamentul, la nivel
naţional şi organele administraţiei publice locale la nivel local. În cel de-al doilea caz, conform art. 77 al
Constituţiei Preşedintele Republicii Moldova reprezintă statul.
Preşedintele Republicii Moldova, conform art. 86, al 1 al Constituţiei, poartă tratative şi ia parte la negocieri,
încheie tratate internaţionale în numele Republicii Moldova. Misiunea Preşedintelui Republicii, deşi foarte
importantă, se reduce exclusiv la exprimarea voinţei Republicii Moldova de a deveni parte la acel tratat,
deoarece semnătura Preşedintelui, nu are o relevanţă juridică dacă tratatul nu va fi ratificat de Parlament.Pe
lîngă rolul major al Preşedintelui Republicii Moldova în încheierea tratatelor internaţionale, acesta joacă un
rol de prim ordin la reuniunile şi conferinţele internaţionale ale şefilor de state, chemate să analizeze
aspectele fundamentale ale relaţiilor internaţionale contemporane şi să oglindească deciziile lor în tratate şi
acorduri internaţionale. Deşi declaraţiile şi alte operaţiuni administrative ale şefului de stat în cadrul acestor
întruniri au un caracter pur politic, efectele ulterioare au o importanţă deosebită pentru relaţiile stabilite sau
care se stabilesc între statele participante. La aceste reuniuni Preşedintele Republicii reprezintă şi semnează în
numele Republicii Moldova documentele ce emană de la aceste întîlniri la cel mai înalt nivel.Pe plan intern,
între altele, funcţia de şef de stat, tradiţional, presupune dreptul de a conferi decoraţii şi titluri de onoare, de
acordare a celor mai înalte grade militare, de numire în anumite funcţii publice, de acordare a graţierii
individuale, soluţionarea problemelor cetăţeniei Republicii Moldova cum este prevăzut în art. 88 din
Constituţia Republicii Moldova.Atribuţiile în realizarea funcţiei de garant exercitate de preşedinţii
republicilor, în dependenţă de regimul constituţional stabilit diferă de la stat la stat. Astfel, Preşedintele
Statelor Unite ale Americii veghează la aplicare corectă a legilor (art.2, secţ.3), Preşedintele Republicii
Italiene reprezintă unitatea naţională (art.87), Preşedintele Republicii Franceze veghează la respectarea
Constituţiei şi este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului şi al respectării tratatelor
(art.5).Preşedintele Republicii Moldova este, totodată, garantul unităţii integrităţii teritoriale a ţării, care se
raportează, în special, la caracterul unitar şi indivizibil al statului ( art. 1, alin. 1) şi la caracterul inalienabil al
teritoriului (art.3, alin.1) proclamate de Constituţie. Caracterul unitar presupune că statul este organizat „pe
baza principiului unităţii, are un singur centru de impulsuri, un ansamblu unic de instituţii cu putere de
decizie politică şi juridică ; există, cu alte cuvinte, un singur organ legiuitor, un singur executiv — chiar dacă
conducerea acestuia este bicefală — şi o singură autoritate judecătorească”.În calitate de şef al statului, pentru
a-şi îndeplini rolul de garant al valorilor menţionate, Preşedintele Republicii Moldova dispune de importante
prerogative: este comandantul suprem al forţelor armate; poate declara, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate; ia măsuri pentru respingerea agresiunii în
caz de agresiune armată; declară stare de război, ia măsuri pentru asigurarea securităţii naţionale şi a ordinii
publice (art.87).Atribuţiile Preşedintelui Republicii în realizarea funcţiei de garant al suveranităţii,
independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării sînt exercitate cu participarea altor organe
ale puterii de stat. Astfel, măsurile luate de Preşedinte în realizarea funcţiei de garant necesită aprobarea
Parlamentului, care poate fi prealabilă, în cazul cînd Parlamentul se află în sesiune sau post-factum, dacă se
află în vacanţă ( Parlamentul se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii), iar actele
Preşedintelui Republicii emise în acest scop necesită contrasemnătura Primministrului.
24 Reguli şi proceduri privind alegerea Preşedintelui Republicii Moldova
Conţinutul mandatului preşedinţial depinde, în mare măsură, de modalitatea de obţinere a acestuia. Potrivit
reglementărilor constituţionale, Preşedintele Republicii este ales de Parlament. Pentru a candida la funcţia de
Preşedinte al Republicii Moldova trebuie îndeplinite cîteva condiţii de fond şi de formă. Aceste condiţii sînt
stabilite prin Legea cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova.Pentru funcţia de
şef al statului pot candida cetăţeni ai Republicii Moldova care au împlinit vîrsta de 40 de ani, au locuit sau
locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova cel puţin 10 ani şi posedă limba de stat. Persoana care candidează
pentru funcţia de Preşedinte a Republicii Moldova urmează să fie susţinută de cel puţin 15 deputaţi în cazul
cînd îşi înaintează propria candidatură sau poate fi propusă de un grup de 15 deputaţi. Comisiei speciale de
desfăşurare a alegerilor îi este prezentată propunerea, cel tîrziu cu 5 zile înainte de alegeri, cu semnăturile
deputaţilor, ce susţin sau propun candidatura.Alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova se
desfăşoară în şedinţă publică specială a Parlamentului, prin vot secret. Sintagma „vot secret” ce se conţine în
art.78, alin.1 al Constituţiei a provocat un şir de discuţii între parlamentari. Un grup de deputaţi a sesizat
Curtea Constituţională, solicitînd interpretarea articolului menţionat. Curtea Constituţională a interpretat
sintagma „vot secret” în coroborare cu art.38 al Constituţiei care stabileşte că exprimarea voinţei alegătorului
nu poate fi cunoscută şi influenţată de nimeni, iar modalitatea de exprimare a ei trebuie să fie necondiţionat
secretă.
După totalizarea rezultatelor alegerilor, hotărîrea Parlamentului se transmite Curţii Constituţionale, care, în
termen de trei zile, examinează constituţionalitatea alegerii şi emite o hotărîre prin care validează mandatul
Preşedintelui Republicii Moldova. Preşedintele Republicii ales în conformitate cu Constituţia şi cu Legea cu
privire la alegerile Preşedintelui Republicii Moldova intră în exerciţiul funcţiei cel tîrziu la 45 de zile după
alegeri.Exerciţiul funcţiei începe din momentul depunerii jurămîntului (art. 79 din Constituţie). „Preşedintele
ales preia funcţia printr-o procedură oficială, în majoritatea ţărilor numită inaugurare”. Depunerea
jurămîntului are loc într-o atmosferă solemnă care derulează în conformitate cu Legea privind învestitura
Preşedintelui Republicii Moldova nr. 1073 din 27.12.96.La ceremonia de învestitură a Preşedintelui
Republicii Moldova participă deputaţii Parlamentului, judecătorii Curţii Constituţionale, membrii Comisiei
Electorale Centrale, membrii Guvernului, judecătorii Curţii Supreme de Justiţie. În calitate de oaspeţi de
onoare, la ceremonia de învestitură se invită reprezentanţii corpului diplomatic acreditat în Republica
Moldova, reprezentanţii cultelor, liderii partidelor politice şi ai altor organizaţii social-politice, reprezentanţii
comunităţilor naţional-culturale, conducătorii autorităţilor administraţiei publice locale, alte personalităţi
notorii atît din ţară, cît şi de peste hotare. Mandatul de Preşedinte al Republicii Moldova este incompatibil cu
exercitarea oricărei alte funcţii retribuite (art.81,alin.1 al Constituţiei). Incompatibilitatea cu alte funcţii
retribuite, reprezintă prin sine un mijloc de protecţie a mandatului preşedinţial, prin care se garantează
independenţa Preşedintelui Republicii în exercitarea funcţiei. Considerăm însă, în acelaşi context, că
independenţa mandatului preşedinţial este o ficţiune în cazul cînd Constituţia nu prevede incompatibilitatea
funcţiei de Preşedinte a Republicii cu apartenenţa, sau chiar ocuparea unei funcţii de partid. Mandatul
Preşedintelui durează de la validarea acestuia pînă la încetarea lui. Conform Constituţiei, termenul
mandatului Preşedintelui Republicii Moldova, de regulă, este de 4 ani şi se exercită efectiv de la data
depunerii jurămîntului pînă la expirarea mandatului. Acest termen se prelungeşte pînă la depunerea
jurămîntului de către Preşedintele nou-ales. Art. 80 alin.3 al Constituţiei prevede în mod expres încă două
împrejurări ce permit prelungirea mandatului preşedinţial în situaţii excepţionale: război sau catastrofă.
Aceste situaţii fiind deosebite, Preşedintele Republicii impune şi determină un regim juridic special aplicabil
tuturor persoanelor fizice şi juridice, prin urmare, este pe deplin justificată continuarea îndeplinirii de către
Preşedintele Republicii Moldova a atribuţiilor şefului de stat ca garant al suveranităţii, independenţei
naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării şi ca comandant suprem al forţelor armate.
25 Guvernul Republicii Moldova pilon principal al puterii executive
Potrivit Constituţiei Republicii Moldova şi legislaţiei în vigoare, Guvernul Republicii Moldova este instituţia,
care “asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei
publice”.Din spiritul Constituţiei noastre rezultă că Guvernul este organul central al puterii executive, care
asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice
pe întreg teritoriul ţării şi în toate domeniile de activitate supuse reglementării legii. La exercitarea
atribuţiilor, guvernul se conduce de programul său de activitate, acceptat de Parlament, de normele
Constituţiei, ale Legii cu privire la Guvern şi ale altor acte normative în vigoare.
Guvernul Republicii Moldova îşi exercită atribuţiile din ziua depunerii jurămîntului de către membrii lui în
faţa Preşedintelui şi pînă la recunoaşterea valabilităţii alegerii noului Parlament al Republicii Moldova. În
cazul exprimării de către Parlament a votului de neîncredere faţă de Guvern, demisionării prim-ministrului
sau alegerii noului Parlament, ex-Guvernul, pînă la depunerea jurămîntului de către membrii noului Guvern,
execută doar funcţia de administrare a chestiunilor generale. Legiuitorul nu indică lista acestor probleme, dar,
credem, esenţa lor rezidă în îndeplinirea funcţiilor intraorganizaţionale.Fundamentul juridic, organizarea şi
activitatea Guvernului Republicii Moldova sunt fixate în Constituţia Republicii Moldova şi în Legea cu
privire la Guvern. Guvernul este alcătuit din primministru, prim-viceprim-ministru, viceprim-miniştri,
miniştri, precum şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Pe lîngă împuternicirile ca membru al Guvernului,
primministrul: conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, ţinînd cont de atribuţiile ce
le revin; prezidează şedinţele Guvernului; în cazuri excepţionale ia decizii în problemele conducerii
Republicii Moldova în limitele competenţei Guvernului şi informează despre aceasta Guvernul la şedinţa lui
ordinară; asigură colegialitatea în activitatea Guvernului; ia hotărîri în problemele administraţiei publice, care
nu necesită examinare în cadrul şedinţei Guvernului; prezintă spre examinare Prezidiului Guvernului sau
pune în fata Preşedintelui Republicii Moldova chestiunea cu privire la stimularea sau aplicarea unor sancţiuni
disciplinare fata de membrul Guvernului; informează Preşedintele Republicii Moldova în problemele
deosebit de importante pentru ţară.Constituţia utilizează noţiunea de guvern în sensul ei restrîns. Constituţia
în vigoare este prima care utilizează noţiunea de guvern în ţara noastră. Constituţiile sovietice utilizau
sintagma „sovietul (consiliul) miniştrilor”. Mai exact, termenul guvern a intrat în circuitul juridic recent al
Republicii Moldova odată cu adoptarea Legii cu privire la Guvern din 31 mai 1990.Pentru organizarea
activităţii sale, Guvernul Republicii Moldova are aparatul său – Aparatul Guvernului al Republicii Moldova,
creat în baza Legii Republicii Moldova cu privire la Guvern cu scopul de a asigura organizarea activităţii
Guvernului, prezentarea materialelor analitice şi informaţionale, elaborarea proiectelor de hotărîri, ordonanţe
şi dispoziţii, precum şi verificarea executării hotărîrilor, ordonanţelor şi dispoziţiilor. În activitatea sa
Aparatul Guvernului se conduce de Constituţia Republicii Moldova, de Legea cu privire la Guvern, de alte
legi, acte ale Preşedintelui Republicii Moldova, de hotărîrile Parlamentului Republicii Moldova, hotărîrile şi
deciziile Guvernului Republicii Moldova, de Regulamentul Guvernului, precum şi de Regulamentul
Aparatului Guvernului.
Constituţia Republicii Moldova şi Legea cu privire la Guvern stabilesc rolul Guvernului în sistemul organelor
puterii executive, care constă în asigurarea realizării politicii interne şi externe a statului şi exercitarea
conducerii generale a administraţiei publice.Trebuie să menţionăm că dispoziţiile normative expuse nu
definesc completamente statutul constituţional al Guvernului. Rolul Guvernului este semnificativ nu numai
prin activitatea sa executivă internă şi externă, dar şi prin cea normativă, apărută în baza delegării legislative
acordate în Parlament în temeiul art.106 sau prin exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă prevăzut de art.
73 din Constituţie. În consecinţă, rolul Guvernului în cadrul statului şi al societăţii se exprimă nu numai în
sfera exclusiv executivă, ci şi prin colaborarea cu celelalte autorităţi publice, inclusiv cu puterea
legislativă.Guvernul îşi exercită mandatul pînă la data validării alegerilor unui nou Parlament, iar în cazul
exprimării votului de neîncredere sau demisiei prim-ministrului exercită numai funcţii de administrare a
treburilor publice, pînă la depunerea jurămîntului de către noul Guvern. Conform acestor prevederi, Guvernul
poartă răspundere politică în faţa Parlamentului. Demiterea este cea mai severă sancţiune în cazul răspunderii
politice a Guvernului. Noi împărtăşim ideea mai multor autori, precum că, pe lîngă răspunderea politică, pe
care o considerăm insuficientă, trebuie să existe şi o răspundere juridică (penală, civilă, patrimonială a
administraţiei pentru acte administrative ilegale) bine conturată normativ, altfel spus, o responsabilitate
ministerială.
26 Rolul autorităţilor judecătoreşti în exercitarea puterii de stat
Principiile organizării şi funcţionării puterii judecătoreşti pot fi definite ca nişte reguli cu caracter general, pe
baza cărora sînt structurate şi îşi exercită atribuţiile prevăzute de lege instanţele judecătoreşti, raporturile
dintre ele, precum şi relaţiile pe care le stabilesc cu celelalte autorităţi ale statului, cu organizaţiile private şi
cu cetăţenii. Mai detaliat principiile organizării şi funcţionării puterii judecătoreşti au fost expuse în § 1.3
Capitolul I.Aceste reguli caracterizează spiritul organizării judiciare, conferă puterii judecătoreşti o
fizionomie proprie şi le generează activitatea. Ele sînt stipulate în Constituţie şi în legile organice privind
organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti. Principiile fundamentale ale organizării judiciare şi
funcţionării justiţiei sînt comune tuturor instanţelor judecătoreşti, indiferent de natura acestora.Puterea
judecătorească, aşa cum a fost ea determinată în teoria separării puterilor statului, în operele filosofilor
Aristotel, Locke, Montesquieu, ca urmare a evoluţiei acestei teorii şi a statelor, a cunoscut o abordare şi un
loc diferit în sistemul puterilor statului. La anumite etape ale evoluţiei acestei teorii, puterea judecătorească a
fost complet ignorată, a fost şi în rol de parte a puterii executive, mai rar a puterii legislative, şi în rol de
putere separată, cu toate atributele inedite ale unei puteri separate. Aceeaşi soartă a avut puterea
judecătorească şi în procesul de evoluţie a statelor. Specificul în care a evoluat teoria separării puterilor în stat
în diferite sisteme constituţionale a generat o diversitate de termeni prin care această putere este consacrată în
constituţii ori dezvăluită în textele unor lucrări de specialitate.Studiind originea terminologiei utilizate în
textul Constituţiei, observăm că legiuitorul constituant a utilizat în Constituţie termenul “putere
judecătorească” numai în 2 cazuri: la art.6, cu ocazia determinării celei de a treia puteri în stat, şi în art.134,
cînd a statuat că separarea celor trei puteri în stat este asigurată de Curtea Constituţională. În celelalte cazuri
însuşi termenul de „putere” în Constituţie este utilizat cu trei sensuri: – desemnarea în întregime a puterii de
stat; – pentru a acorda unor instituţii prerogative de „putere juridică”, în accepţa de forţă ; – puterea, drept
capacitate a persoanei – demnitar .Constituţia Republicii Moldova, din conţinutul normativ al capitolului IX,
prin „Autoritatea judecătorească” a desemnat nu numai organul de autoconducere a puterii judecătoreşti, ci a
inclus şi structura, modul de formare a instanţelor de judecată, modul de desemnare a judecătorilor şi
principiile înfăptuirii justiţiei.Analizînd însă originea aplicării de termeni diferiţi la desemnarea
constituţională a puterii judecătoreşti, sîntem de părere că aceasta poate fi explicată şi prin faptul că la
elaborarea Constituţiei Republicii Moldova a fost utilizat în calitate de model, pe lîngă alte constituţii, şi
Constituţia României din 1991. La rîndul său, actuala Constituţie a României a preluat şi ea modelul
Constituţiei Franţei, care a servit drept model pentru mai multe constituţii europene, ca o constituţie cu mari
tradiţii democratice.
27 Principiile constituţionale de înfăptuire a justiţiei
În literatura de specialitate şi în legislaţie sînt desemnate o serie de principii constituţionale, care alcătuiesc
baza activităţii jurisdicţionale, deosebindu-se de la un autor la altul după criteriile identificării acestora.
Autorul I.Bantuş numeşte nouă principii ce stau la baza înfăptuirii justiţiei: întărirea legalităţii, legalitatea
instanţelor de judecată, înfăptuirea justiţiei în numele legii, independenţa judecătorilor, inamovibilitatea
judecătorilor, independenţa reală a justiţiei, egalitatea tuturor în faţa legii şi prezumţia de
nevinovăţie.Studiind mai multe izvoare în domeniu, vom identifica următoarele principii ale înfăptuirii
justiţiei:Conform principiului legalitatăţii, independenţei şi imparţialităţii instanţelor judecătoreşti, acestea din
urmă în Republica Moldova sînt instituite, mai întîi de toate, conform rigorilor Constituţiei. Potrivit legii, pot
funcţiona şi judecătorii specializate pentru anumite categorii de cauze, fiind interzisă înfiinţarea instanţelor
extraordinare.Principiul independenţei judecătorului este un element esenţial al statutului juridic şi principala
condiţie a autonomiei autorităţii judecătoreşti, deoarece determină independenţa justiţiei şi, pe cale de
consecinţă, caracterul echitabil şi democratic al înfăptuirii justiţiei într-un stat de drept.Conform principiului
neretroactivităţii legii, o lege, o dată adoptată, produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru
viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiecţilor de drept, permiţând sau interzicînd şi,
bineînţeles sancţionînd atitudinile deviante. Este absurd să i se pretindă unui subiect de drept, a răspunde
pentru o conduită ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi, care reglementează această conduită,
deoarece subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este
normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare.Principiul egalităţii Pe lîngă faptul că
este unul dintre fundamentele înfăptuirii justiţiei, el mai constituie şi o îndatorire primordială a statului
nostru. Conform Constituţiei, această îndatorire constă în respectarea şi ocrotirea persoanei, în condiţiile în
care toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială.
Principiul prezumţiei nevinovăţiei reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului, motiv pentru
care este înscris în numeroase tratate internaţionale din domeniul drepturilor omului la care Republica
Moldova este parte, precum: art.6 alin.2 din Convenţia europeană pentru drepturile omului ; din Pactul
internaţional asupra drepturilor civile şi politice; din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948,
precum şi reglementat în legislaţia naţională, anume înart.21 al Constituţiei.Principiul accesului liber la
justiţie este unul central în domeniul înfăptuirii justiţiei. În sistemul de drept al unui stat democrat în general
şi, implicit, al Republicii Moldova, justiţia a devenit una dintre garanţiile exercitării efective a drepturilor şi
libertăţilor omului. Acest rol este determinat de locul autorităţilor judecătoreşti în sistemul puterilor publice şi
prin funcţiile lor. Justiţia se înfăptuieşte numai în numele legii, iar conformarea activităţii judecătoreşti numai
legii asigură aplicarea ei necondiţionată.
28 Avocaţii parlamentari
Fiind o instituţie şi un mecanism nejurisdicţional, activitatea avocatului parlamentar este menită să asigure
garantarea respectării drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului de către autorităţile publice centrale
şi locale, instituţii, organizaţii şi intreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociaţiile obşteşti şi
persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile.În R M, Avocatul parlamentar este o persoană (sau mai
multe) independentă, numită de către Parlament pentru a supraveghea administraţia. Instituţia cunoaşte două
forme importante: ombudsman-ul cu competenţă generală şi ombudsman-ul cu competenţă specială.
Ombudsmanul cu competenţă generală are misiunea de a primi toate plângerile cetăţenilor contra exceselor şi
abuzurilor administraţiei, de a face anchete şi de a interveni pe lângă Guvern. Ombudsman-ul cu competenţă
specială controlează anumite servicii.
În sensul dat, asistenţa organizatorică, informaţională, ştiinţifică-analitică şi de altă natură a activităţii
avocaţilor parlamentari este asigurată de către Centrul pentru Drepturile Omului. Structura, statele de
personal şi finanţarea Centrului pentru Drepturile Omului sînt reglementare de către Regulamentul Centrului
adoptat de către Parlament.Centrul pentru Drepturile Omului este format din 4 avocaţi parlamentari, egali în
drepturi, unul dintre care este specializat în problemele de protecţie a drepturilor copilului (Avocat al
copilului), din funcţionari, care asigură avocaţilor parlamentari asistenţă organizatorică, informaţională,
ştiinţifico-analitică, economico-financiară. Sarcinile principale ale Centrului sînt:a) asigurarea activităţii
avocaţilor parlamentari, orientate spre garantarea respectării drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale
omului în Republica Moldova de către autorităţile publice centrale şi locale, de către întreprinderi, instituţii şi
organizaţii, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, de către asociaţii obşteşti şi
persoane cu funcţie de răspundere de toate nivelurile;b) perfecţionarea legislaţiei ce ţine de domeniul apărării
drepturilor omului;c) instruirea juridică a populaţiei.În îndeplinirea sarcinilor, Centrul:a) examinează
sesizările cetăţenilor ale căror drepturi şi libertăţi au fost încălcate, precum şi cazurile de o importanţă socială
deosebită;b) examinează periodic problemele privind comportamentul faţă de persoanele private de libertate,
în locul de deţinere a acestora, pentru a mări, în caz de necesitate, protecţia lor împotriva torturii şi altor
tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante;c) în baza analizei datelor privind încălcarea
drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului, pregăteşte şi remite autorităţilor publice centrale şi locale
obiecţii şi propuneri generale referitor la asigurarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor, la
perfecţionarea activităţii aparatului administrativ de conducere şi la ameliorarea comportamentului faţă de
persoanele private de libertate, precum şi a condiţiilor de detenţie;d) difuzează în rîndul populaţiei materiale
informative despre drepturile omuluie) colaborează cu mijloace de informare în masă, cu asociaţii obşteşti
care activează în vederea apărării drepturilor omului în ţară şi în străinătate.Directorul Centrului este
desemnat de Parlament din rîndul avocaţilor parlamentari, la propunerea Preşedintelui Parlamentului (art.30
alin.1). Pe lîngă atribuţiile nemijlocite de avocat parlamentar, directorul Centrului exercită următoarele
funcţii:a) conduce activitatea Centrului şi îl reprezintă în ţară şi în străinătate;
b) angajează şi eliberează din funcţie;c) stabileşte funcţionarilor, în conformitate cu legislaţia în vigoare,
salariul funcţiei, soluţionează chestiuni ce ţin de stabilirea sporurilor la salariu şi de acordarea primelor;d)
acordă concedii;e) aplică sancţiuni disciplinare;f) soluţionează chestiuni ce ţin de perfecţionare profesională,
de stagiere şi de trimitere  în delegaţie;g) aprobă regulamentele serviciilor şi cele ale reprezentanţelor;h)
organizează pregătirea rapoartelor anuale ale Centrului.Personalul Centrului asigură asistenţă organizatorică,
informaţională, ştiinţifico-analitică şi de altă natură a activităţii avocaţilor parlamentari (art.35alin.2).Nu şi în
ultimul rind vom sublinia faptul că Centrul pentru Drepturile Omului are trei Reprezentanţe amplasate în:
Bălţi, Cahul şi Comrat (Unitatea Teritorială Autonomă ,,Gagauz-Yeri’’), activînd ca subdiviziuni teritoriale
ale instituţiei. Reprezentanţele Centrului îndeplinesc următoarele atribuţii:a) primesc zilnic în audienţă
cetăţeni în sediul reprezentanţei, iar în teritoriu - conform unui orar;b) informează mass-media locală şi
populaţia asupra problemelor referitoare la drepturile şi libertăţile omului;c) analizează situaţia din teritoriu
privitor la respectarea drepturilor omului şi prezintă lunar Centrului un raport despre această situaţie;d)
informează neîntîrziat avocaţii parlamentari asupra cazurilor de încălcări care necesită intervenţia lor
operativă;e) îndeplinesc, în bază de mandat, unele din atribuţiile avocaţilor parlamentari, şi anume:- participă
la examinarea unor cauze în instanţe competente;- efectuează periodic vizite preventive în locurile unde sînt
sau pot fi persoane private de libertate;- organizează întrevederi şi convorbiri cu persoana reţinută sau
arestată; f) înaintează Centrului propuneri, inclusiv propuneri de îmbunătăţire a funcţionării
reprezentanţei.Avocaţii parlamentari sunt independenţi faţă de instituţiile de stat şi de funcţionarii publici şi
se călăuzesc în activitatea lor de Constituţia Republicii Moldova, de alte acte legislative naţionale, de actele
juridice internaţionale cu privire la drepturile omului la care Republica Moldova este parte. Avocaţii
parlamentari sunt chemaţi să contribuie la apărarea eficientă şi la respectarea drepturilor omului prin
soluţionarea petiţiilor impotriva încălcării acestor drepturi, prin iniţierea de investigaţii independente asupra
cazurilor de încălcare a lor, prin elaborarea unor propuneri de modificare a legislaţiei, prin sesizarea
autorităţilor judecătoreşti şi a Curţii Constituţionale, să promoveze drepturile omului prin intermediul
mijloacelor de informare în masă, publicării de literatură de interes general cu privire la drepturile omului,
organizării de seminare şi conferinţe.La inceputul fiecărui an, pană la data de 20 ianuarie, Centrul pentru
Drepturile Omului prezintă Parlamentului un raport despre respectarea drepturilor omului in Republica
Moldova, în decursul anului precedent, care se publică în Monitorul Oficial, concomitent în Parlament se
discută informaţia despre activitatea Centrului, prezentată de Comisia pentru drepturile omului şi minorităţile
naţionale, precum şi propuneri în vederea imbunătăţirii acestei activităţi (art.34 alin.2).
29 Actele autorităţilor publice şi forţa lor juridică
Principala formă de activitate a organelor administraţiei publice o constituie adoptarea sau emiterea de acte
administrative. Prof.Paul Negulescu accentua că formele de activitate a autorităţilor administraţiei publice
sînt mijloace juridice prin care puterea executivă lucrează asupra administraţiilor sau actele puterii executive.
Anibal Teodorescu menţiona că, în îndeplinirea atribuţiilor sale esenţiale de aplicare a legii, organul executiv
face o serie de acte, deosebind, în acest scop, actele administrative (denumite şi propriu-zise), actele
administrative cu caracter jurisdicţional şi actele cu caracter pregătitor. E.D.Tarangul distingea o noţiune
formală şi o noţiune materială a actelor administrative, considerînd că sînt acte administrative, în primul rînd,
toate actele care emană de la autorităţile administrative, clasifîcîndu-le în acte unilaterale şi acte contractuale.
În continuare vom prelungi cu gîndul că pentru a înţelege natura actelor administrative emise de autorităţile
publice, trebuie relevate trăsăturile specifice ale acestor acte:actele administrative sînt manifestări unilaterale
de voinţă, adică drepturile şi obligaţiile care iau naştere prin acte administrative sînt stabilite în mod unilateral
de către organul emitent, fără consimţămîntul persoanei căreia i se adresează actul;actele administrative sînt
adoptate sau emise de autorităţile publice, serviciile sau instituţiile acestor autorităţi competente potrivit legii
să adopte ori să emită acte administrative. Prin urmare, nu orice manifestare de voinţă poate fi considerată act
administrativ, dar numai aceea care provine de la o autoritate de stat;actele administrative sînt obligatorii.
Această obligativitate a actului administrativ derivă din faptul că el este dat pe baza şi în executarea legii şi
din această cauză se bucură de prezumţia de legalitate. În primul rînd, actele administrative sînt obligatorii
pentru organul emitent atîta timp cât nu au fost revocate sau abrogate. În al doilea rînd, actele administrative
sînt obligatorii pentru toţi subiecţii de drept ce desfăşoară o activitate care cade sub incidenţa prevederilor lor.
În categoria acestor subiecţi pot intra toate organele administrative subordonate organului emitent, organizaţii
obşteşti (asociaţii profesionale, ştiinţifice, culturale etc.), persoane fizice şi juridice particulare, precum şi
organe administrative care nu sînt subordonate emitentului. În al treilea rînd, actele administrative sînt
obligatorii şi pentru organele superioare celor emitente. Actele administrative obligă, deopotrivă, organele de
stat, organele şi organizaţiile obşteşti, precum şi pe cetăţeni. Acest caracter al actelor emise de organele
administraţiei de stat este consecinţa prezumţiei de legalitate de care ele se bucură;actele administrative se
emit în baza şi executarea unei legi existente şi în limitele competenţei lor. Deci, actele administrative nu pot
fi emise contrar prevederilor legii, nu pot modifica sau interpreta legea. Fiind emise în vederea executării
legii, actele administrative, nu pot avea caracter retroactiv, producînd efecte juridice numai pentru viitor;
actele administrative sînt executorii. Actul administrativ, fiind emis în temeiul legii, este executoriu din
oficiu, iar în cazul în care cel obligat nu-l execută benevol, executarea lui este asigurată de autoritatea de stat
în condiţiile prevăzute de lege;actul administrativ nu este îndeplinit în cadrul exercitării unei funcţii judiciare.
Actele executorului judecătoresc nu sînt acte administrative ce pot fi contestate în ordinea contenciosului
administrativ, însă ele pot fi atacate în instanţa de drept comun, potrivit Titlului V din Codul de procedură
civilă.Această trăsătură esenţială a actului administrativ decurge din definiţia actului administrativ
reglementată în art.2 din Rezoluţia nr.(77) 31 cu privire la protecţia individului faţă de actele autorităţilor
publice, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 28 septembrie 1997, şi preluată de Curtea
Supremă de Justiţie în Hotărîrea nr.27 din 24.12.01: „Actul administrativ desemnează orice măsuri
individuale sau decizii luate în cadrul exercitării autorităţii publice, susceptibile de a realiza direct drepturile
sau interesele persoanelor fizice sau juridice şi care nu este un act îndeplinit în cadrul exercitării unei funcţii
juridice”.
30 Principii constituţionale în organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice locale
Principiile de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale se prezintă drept nişte idei generate de
natura administraţiei publice locale şi care stau la baza organizării activităţii ei şi a organelor formate în
cadrul acesteia. Principiile administraţiei publice locale reflectă tendinţele de dezvoltare a puterii locale în
conformitate cu regimul democratic al guvernării ţării
La momentul actual, unul dintre principalele principii ale administrării publice locale stipulat deja în
legislaţia Republicii Moldova reprezintă principiul autonomiei locale. Într-un stat unitar autonomia locală
rezidă în dreptul autorităţilor locale de a întreprinde toate acţiunile necesare pentru modificarea tuturor
intereselor de importanţă vitală şi a necesităţilor locuitorilor unei unităţi administrativ-teritoriale. În
comparaţie cu statul federal sau confederativ, unde autonomia locală capătă o formă proprie, în statul unitar
autonomia locală se (re)organizează cu nuanţe similare şi monotone.Conform Legii cu privire la administraţia
publică locală, autonomia locală este reglementată la fel ca şi pentru comune, orăşele, raioane. Excepţie face
municipiul Chişinău, care este, pe de o parte, un oraş mare, pe de alta – este compus din mai multe sectoare.
Conţinutul principiului autonomiei locale rezidă în faptul că:- autorităţile locale soluţionează în numele lor şi
din răspunderea administrativă o parte din chestiunile locale în interesele populaţiei locale a unei anumite
unităţi teritoriale;- organizarea consiliilor locale. Consiliile confirmă regulamentele cu privire la serviciile
publice, stabilesc atribuţiile lor şi confirmă tabelul de state în conformitate cu legea. Altfel spus, formarea şi
organizarea activităţii serviciilor publice locale se exercită de consiliile locale şi de conducătorii acestora fără
intervenţia organelor administrative centrale;- organele administraţiei locale de sine stătător soluţionează
problemele economicofinanciare ale unităţii administrativ-teritoriale. Astfel, art. 18 din Legea cu privire la
administraţia publică locală conţine următoarea prevedere: „consiliul... aprobă bugetul local şi fondul de
rezervă, precum şi fondurile extrabugetare; aprobă împrumuturile şi contul de încheiere a exerciţiului
bugetar”. Deci putem afirma că anume autonomia autorităţii locale, în soluţionarea problemelor de acest gen,
este baza principiului autonomiei locale;- exprimarea supremă a autonomiei locale este complexul tuturor
atribuţiilor pe care le au organele administraţiei publice locale, conform legislaţiei Republicii
Moldova.Principiul autonomiei locale este corelat cu alt principiu caracteristic întregului sistem al organelor
administraţiei de stat din Republica Moldova – principiul descentralizării serviciilor publice. Descentralizarea
serviciilor publice este strîns legată de nivelul economic şi de dezvoltarea socială a localităţii. În primul rînd,
cu cît mai dezvoltată este localitatea, cu atît mai mult locuitorii ei necesită un volum mai mare de servicii
publice (cît mai diverse şi cît mai calitative). În al doilea rînd, nivelul de dezvoltare economică şi socială a
localităţii lasă amprentele sale asupra posibilităţilor de a acoperi toate cheltuielile serviciilor publice (inclusiv
asupra calităţii lor, operativităţii şi eficienţei). Din acest motiv problema aplicării concrete a principiului de
descentralizare a serviciilor publice reprezintă totodată o problemă politică, juridică, economică şi socială.
Soluţionarea ei în condiţii optime poate să se producă numai ţinînd cont de factorii determinanţi, care, fără
vreun anume caracter statistic, să poată fi examinate în corespundere cu toţi factorii existenţi la momentul
respectiv de dezvoltare a întregului stat.Alegerea autorităţilor administraţiei publice locale este unul dintre
cele mai importante principii de structurare a sistemului de organe al administraţiei de stat din Republica
Moldova, avînd o importanţă atît politică, cît şi socială. Autorităţile locale se aleg pentru diriguirea treburilor
unităţilor teritorial-administrative în interesele alegătorilor săi. Sursa împuternicirilor acestora este nu statul,
ci voia alegătorilor pe care îi reprezintă organele şi în numele cărora funcţionează.Principiul consultării
cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit Consacrat prin Constituţie (art 109), acest principiu îşi
găseşte reflectarea şi în Legea privind administraţia publică locală (art. 3 şi 8), care stabileşte că în
problemele de importanţă deosebită pentru unitatea administrativ-teritorială poate fi consultată populaţia prin
referendum local, în condiţiile Codului electoral.Noţiunea de popor include toţi cetăţenii Republicii Moldova,
iar corpul electoral este alcătuit în conformitate cu articolul 11 din Codul electoral al Republicii Moldova:
„Dreptul de a alege îl au cetăţenii Republicii Moldova care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de
18 ani, cu excepţia celor privaţi de acest drept în modul stabilit de lege”. Ultima precizare din definiţie este
legată de unitatea administrativ-teritorială, pe teritoriul exclusiv al căreia se desfăşoară referendumul: satul
(comuna), oraşul (municipiul), raionul şi unitatea administrativ-teritorială cu statut special.
Referendumurile locale au loc în perimetrul teritoriilor satelor (comunelor), oraşelor (municipiilor),
raioanelor (judeţelor). Codul electoral al Republicii Moldova, în conformitate cu criteriile teritoriale, clasifică
două tipuri de referendumuri: republican (naţional) şi local.În ultimul timp, autorităţile publice locale subzistă
în cadrul a două principii: principiul descentralizării şi principiul desconcentrării.Regimul bazat pe principiul
descentralizării administrative este acel regim în care administraţia intereselor locale este dată în grija
organelor alese pe plan local de către colectivităţile locale. Acest regim este complet opus regimului
centralizat. Descentralizarea constă în delegarea responsabilităţilor şi resurselor unor autorităţi infranaţionale
relativ independente şi autonome care răspund în faţa cetăţenilor regiunii sau comunităţii şi nu în faţa puterii
centrale.Un element important al mişcării de descentralizare a fost întărirea, chiar instaurarea unor guvernări
intermediare (regiuni, provincii, state). Fie simultan, fie la puţin timp după aceea, numeroase ţări s-au arătat
interesate de descentralizarea fiscală în mod special în ceea ce priveşte împărţirea veniturilor, diferitele tipuri
de subvenţii şi privatizările. Această mişcare a fost însoţită de încurajarea cetăţenilor şi grupurilor de a
participa la adoptarea deciziilor publice şi dezvoltarea organizaţiilor comunitare în zonele urbane şi
rurale.Descentralizarea presupune:pe de o parte, conducerea activităţilor localităţilor de către autorităţi locale
alese de colectivităţile locale;pe de altă parte, diminuarea competenţelor care aparţin autorităţilor
centrale.Astfel, statul poate acorda judeţelor şi comunelor anumite competenţe cum ar fi: organizarea poliţiei,
dreptul de a stabili impozite, de a recurge la măsura exproprierii, de a deţine bunuri şi domeniul
public.Regimul care are la bază principiul desconcentrării reprezintă un regim tranzitoriu către
descentralizarea administrativă. El se manifestă atunci când se acordă unei autorităţi locale sau specializate,
ai cărei titulari sunt numiţi de puterea centrală, dreptul de a lua anumite decizii. De exemplu: printr-o lege se
măreşte competenţa de decizie a prefectului, funcţionar numit de puterea centrală. Elementul electivităţii
organelor administrative locale face distincţia între regimul de descentralizare administrativă şi cel de
desconcentrare.Astfel, spre deosebire de regimul descentralizat, în care organelle locale sunt alese pe plan
local de către colectivităţile locale, în regimul desconcentrat, ele sunt numite de către puterea centrală. Spre
deosebire, însă, de regimul centralizat, în care organele de la nivel teritorial erau simpli agenţi ai statului, fără
putere de decizie, în regimul desconcentrat, deşi aceste organe rămân ierarhic subordinate autorităţilor
centrale, ele dobândesc, însă, competenţă proprie de decizie