Sunteți pe pagina 1din 5

REFERAT

ŞCOALA INCLUZIVĂ ŞI PEDAGOGIA


DIVERSITĂŢII
Şcoala incluzivă şi pedagogia diversităţii

După cum am putut constata până acum, în evoluţia lor istorică, societăţile/
comunităţile umane au dezvoltat diverse percepţii şi atitudini sociale faţă de persoanele
„anormale" sau „diferite"; în cele mai multe cazuri, acestea au fost în general negative:
indiferenţă, rezervă, respingere, marginalizare, mergând chiar până la excludere socială şi
educaţională. Un moment de cotitură a fost perioada 1970-1990, când s-au produs schimbări
majore în abordarea categoriilor de persoane dezavantajate social sau cu dizabilităţi. Cele mai
importante s-au referit la: apariţia şi extinderea conceptului de „normalizare a vieţii
persoanelor cu dizabilitate", conştientizarea efectelor negative ale instituţionalizării,
schimbarea modului de şcolarizare şi de protecţie a copilului cu nevoi speciale şi renunţarea la
caracterul irecuperabil al intervenţiei, responsabilizarea comunităţii în asigurarea serviciilor
de asistenţă şi ocrotire etc.
Altfel spus: „educaţia pentru toţi" presupune existenţa unei instituţii („şcoala pentru
toţi"), în care există o diversitate umană reprezentativă pentru comunitatea în care
funcţionează, adică „şcoală a diversităţii/şcoală pentru diversitate", în care se aplică
„pedagogia diversităţii/pedagogia pentru diversitate", exemplul cel mai potrivit în acest sens
fiind „şcoala incluzivă", adică o şcoală în care are acces orice copil din comunitate şi unde
poate beneficia de o educaţie diferenţiată şi/sau individualizată, care să răspundă cât mai bine
potenţialului şi nevoilor sale în materie de instrucţie şi educaţie. Conform acestor noi viziuni,
s-a încurajat promovarea ideii de societate incluzivă, deschisă şi flexibilă la fenomenul
diversităţii umane. în acest scop au fost elaborate politici sociale şi strategii centrate pe
următoarele direcţii prioritare de acţiune:
- măsuri legislative;
- schimbare de atitudine;
- servicii care să promoveze o existenţă independentă;
- sprijin pentru familie;
- caracter public al dizabilităţii - persoanelor cu dizabilităţi trebuie să li se asigure
accesul la serviciile publice de educaţie, medicale, vocaţionale şi sociale şi să li se ofere toate
şansele în vederea incluziunii lor sociale;
- accesul la un loc de muncă - factor-cheie al incluziunii şi integrării sociale;
- mass-media - trebuie să creeze programe de informare a opiniei publice pentru a
sensibiliza membrii comunităţii asupra diversităţii umane;
- sistemul de învăţământ - şcoala reprezintă principala instituţie de socializare a
persoanei unde experimentăm diversitatea.
Şcoala este chemată să se adapteze cerinţelor copiilor, şi nu copiii să fie obligaţi să se
adapteze unui anumit model sau mediu şcolar, în care unii se regăsesc, iar alţii se simt
marginalizaţi sau chiar excluşi! Fiecare elev este unic şi are valoarea sa, indiferent de
problemele pe care le prezintă în procesul de învăţare iară. Educaţia este şi ea unică pentru
fiecare elev în parte, în funcţie de stilul, ritmul, nivelul său de învăţare şi dezvoltare,
caracteristicile şi particularităţile sale, aptitudinile, aşteptările, experienţa sa anterioară.
Eficienţa şi reuşita activităţilor didactice din şcolile incluzive şi integrarea şcolară a
copiilor cu cerinţe educaţionale speciale sunt condiţionate de următoarele elemente :
- diferenţierea şi adaptarea curriculumului şcolar în funcţie de categoria de copii şi
de cerinţele specifice în învăţare determinate de prezenţa unor deficienţe, a unor dificultăţi de
învăţare1 etc; altfel spus, un curriculum individualizat pentru elevii cu cerinţe speciale (planuri
de învăţământ individualizate, metode şi mijloace de învăţământ adecvate, conţinuturi
accesibile, flexibilitate în proiectarea didactică) şi adaptarea conţinuturilor prevăzute de
programa şcolară în concordanţă cu cerinţele educaţionale individuale ale elevilor.;'în cazul
copiilor cu dizabilităţi, în anumite situaţii asistăm la un fenomen aparent paradoxal: pe de o
parte, curriculumul acestora se restrânge sau se simplifică din punctul de vedere al
complexităţii şi formei de prezentare a conţinuturilor, iar pe de altă parte, se amplifică prin
introducerea unor activităţi suplimentare individualizate, destinate compensării şi
recuperării funcţionale a acestora;
- parteneriatul în predare - realizat de oricare două sau mai multe cadre didactice care
au în clasă elevi cu cerinţe educaţionale speciale ; se poate efectua în forme variate, m funcţie
de circumstanţele particulare şi preferinţele individuale. Această modalitate de lucru se
foloseşte atunci când se urmăresc obiective legate de integrarea în grupul şcolar a copiilor cu
cerinţe speciale şi de valorizarea lor în activităţi non-academice (accentul fiind pus pe
obţinerea de succese/încurajări la nivelul microgrupului, care să asigure creşterea încrederii în
sine a copilului cu cerinţe speciale). Se impun câteva condiţii pentru ca această nouă
modalitate de lucru în clasă să fie eficientă, şi anume: planificarea riguroasă a activităţii şi
împărţirea rolurilor şi responsabilităţilor între cadrele didactice, astfel încât elevii cu cerinţe
speciale să primească sprijin direct în activităţile de învăţare sau să fie antrenaţi şi valorizaţi
într-o activitate de grup, predarea în parteneriat să se desfăşoare la clase de pe acelaşi nivel de
şcolaritate, iar designul clasei să permită lucrul în grupuri de 3-5 elevi;
- încadrarea strategiilor incluzive şi a metodelor de învăţământ interactive în practica
educaţională pentru dezvoltarea capacităţilor (cognitive, sociale, motrice, artistice, afective
etc.) necesare formării autonomiei şi independenţei copilului în relaţiile cu cei din jur;
- formele de evaluare continuă care monitorizează progresul individual şi facilitează
planificarea optimă a activităţii şcolare pentru elevi;
- atitudinea pozitivă/de acceptare a elevilor cu cerinţe speciale şi evitarea
etichetărilor2 din partea cadrelor didactice și a colegilor de clasă şi a colectivului de elevi ai
şcolii. Activităţile didactice diferenţiate în una sau mai multe clase schimbă climatul întregii
şcoli, iar cooperarea profesorilor poate determina situaţii în care, pas cu pas, alţi profesori vor
fi dispuşi să adopte noi atitudini pozitive faţă de elevii cu cerinţe speciale;
- formarea cadrelor didactice în domeniul educaţiei incluzive şi metodologiei
activităţilor cu elevii care prezintă cerinţe educaţionale speciale;
- un management al clasei care să faciliteze forme moderne şi flexibile de instruire şi
de lucru pe grupe de elevi;
- cooperarea cu familiile/aparţinătorii elevilor şi responsabilizarea acestora în
procesul de formare şi instruire a elevilor integraţi;
- asigurarea suportului logistic, material şi financiar necesar şcolilor pentru a susţine
şi aplica programele de integrare şcolară a elevilor cu cerinţe speciale;
- construirea unei reţele între cei care consideră că educaţia incluzivă este importantă,
au experienţă în acest domeniu şi recunosc necesitatea schimbării în sistemele de învăţământ;
- promovarea unor noi concepţii şi teorii din domeniul psihopedagogiei moderne; de
exemplu, valorificarea teoriei inteligenţelor multiple, conform căreia inteligenţa este compusă
nu numai din aptitudini logice, matematice şi verbale, ci şi din aptitudini artistice, kinestezice,
interpersonale şi alte dominante aptitudinale favorabile unei dezvoltări echilibrate a copilului.
Pedagogia diversităţii - ramură a pedagogiei generale apărută la finele anilor '90 ca
rezultat al noilor atitudini şi valorizări manifestate faţă de copiii cu cerinţe speciale sau
aparţinând unor categorii vulnerabile şi care, în baza documentelor internaţionale recunoscute
de majoritatea ţărilor sau sistemelor educaţionale, trebuie să beneficieze de servicii
educaţionale adaptate nivelului lor intelectual, aptitudinal şi cultural, pentru respectarea
dreptului fundamental la educaţie şi egalizarea de şanse la accesarea serviciilor educaţionale
în comunităţile de care aparţin. Altfel spus, prin aplicarea pedagogiei diversităţii, şcolile sunt
în măsură să răspundă cerinţelor educaţionale ale elevilor, cerinţe determinate de o serie de
factori independenţi de voinţa copilului - dizabilitate, apartenenţă etnică, religioasă,
lingvistică sau culturală, prezenţa unor tulburări sau stări psihocomportamentale, emoţionale
şi relaţionale, care afectează adaptarea şi integrarea şcolară a elevilor, nivel intelectual şi
aptitudinal diferit de populaţia şcolară majoritară etc. Pedagogia diversităţii răspunde astfel
unui principiu fundamental al didacticii generale referitor la respectarea particularităţilor de
vârstă şi individuale ale elevilor dintr-o clasă/grupă. Este o pedagogie a acceptării,
valorificării şi valorizării diversităţii beneficiarilor serviciilor educaţionale; poate fi
considerată o pedagogie a centrării pe elev, întrucât susţine acele demersuri metodologice
focalizate pe cerinţele şi posibilităţile beneficiarilor educaţiei, indiferent de particularităţile lor
bio-psiho-socio-culturale. Principalele concepte corelate cu pedagogia diversităţii sunt:
diferenţierea, adaptarea, individualizarea, serviciile de sprijin.
Diferenţierea - urmăreşte abordarea procesului instructiv-educativ pe baza
observaţiilor şi examinării cerinţelor individuale/specifice ale fiecărui copil, antrenarea
capacităţilor şi resurselor instituţionale şi ale cadrelor didactice pentru a răspunde într-o
manieră eficientă la provocările diversităţii elevilor dintr-o clasă/şcoală. Diferenţierea în
educaţie presupune personalizarea şi individualizarea demersului instructiv-educativ pe baza
observaţiilor şi examinării nevoilor specifice ale fiecărui copil, antrenarea
capacităţilor/resurselor personale şi de grup ale specialiştilor, pentru a răspunde într-o manieră
eficientă la provocările diversităţii cerinţelor elevilor dintr-o clasă/şcoală. Toate acestea
permit educatorilor şi specialiştilor să evalueze nivelul achiziţiilor şcolare şi capacitatea de
comprehensiune a fiecărui copil, să valorifice rezultatele evaluării pentru adaptarea
programelor curriculare şi să fructifice la maximum potenţialul fiecărui copil. Acceptarea
diferenţelor dintre copii va determina schimbarea paradigmei tradiţionale, în care profesorul
era principalul actor în procesul didactic, în favoarea acţiunilor de flexibilizare şi
diversificare a activităţilor didactice, prin valorificarea permanentă a potenţialului de învăţare
al elevilor, oferirea de conţinuturi, sarcini, materiale şi mijloace diferite şi, atunci când este
cazul, de sprijin individual din partea profesorului de sprijin, toate acestea pe fondul unor
strategii didactice interactive şi într-o atmosferă de lucru atractivă.