Condițiile de legitimitate a restângerii unor drepturi și libertăți

constituționale

Standardele internaționale și legislația națională privind drepturile omului oferă cadrul

normativ pentru situații de urgență. Unele drepturi au caracter absolut ceea ce semnifică faptul
că nu pot fi afectate în nicio împrejurare (dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus torturii și
relelor tratamente) în timp ce alte drepturi sunt relative și pot fi restricționate (dreptul la
respectarea vieții private și de familie, de exemplu, atunci când este necesar să protejăm
sănătatea ca valoare socială). Pentru drepturile civile și politice, cum ar fi libertatea de
mișcare și de întrunire, a fost elaborat un set de principii în funcție de care se stabilește
posibilitatea de aplicare de limitări în timpul unei situații de urgență. În conformitate cu
Principiile de la Siracusa1 , limitările trebuie să fie stabilite de drept, să răspundă la o
necesitate publică sau socială presantă și să urmărească un scop legitim. Starea de urgență
reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, economică și de ordine
publică aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în unele unități administrativ-teritoriale care se
instituie în următoarele situații: a) existența unor pericole grave actuale sau iminente privind
securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale; b) iminența producerii ori
producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a
urmărilor unor dezastre.
Considerăm că incursiunea în analiza posibilității intervenției prin ordonanțe de urgență în
materia restrângerii unor drepturi, cu caracter temporar, pe durata stărilor excepționale trebuie
să pornească de la sondarea accepțiunilor sintagmei „numai prin lege”, referită de art. 53,
privind posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Curtea
statuează prin jurisprudența sa (Decizia nr. 63/2017) că, în definirea conceptului de „lege”,
definiția trebuie raportată la două criterii: cel formal și cel material. Potrivit criteriului formal,
legea reprezintă „un act al autorității legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o
adopte și prin procedura ce trebuie respectată în acest scop”. Luând în considerare criteriul
material, acesta se referă la conținutul reglementării, la obiectul normei, la natura relațiilor
sociale reglementate, „sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare”.
Guvernul exercită doar o competență delegată, ordonanța reprezentând „un act administrativ
de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce” (Decizia nr. 457/2020, §
52) și conținând norme de reglementare primară cu o forță juridică asimilată legii (Decizia nr.
405/2016). Pe de altă parte, prin Decizia nr. 366/2014 (§36), Curtea statuează expres că
„dispozițiile art. 115 din Constituție atribuie Guvernului, autoritate constitutivă a puterii
executive, dreptul de a legifera alături de Parlamentul României”, în limitele stabilite de
Constituție.
Ordonanța de urgență nr. 1/1991 reglementează posibilitatea restrângerii exercițiului unor
drepturi pe durata stării de urgență (art. 4), interzicându-se restrângerea drepturilor
inderogabile, potrivit prevederilor de drept internațional: dreptul la viață (cu excepția
cazurilor când decesul este rezultatul unor acte licite de război); interzicerea torturii și
pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante; interzicerea condamnării pentru
infracțiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului național sau internațional; interzicerea
restrângerii accesului liber la justiție (Convenția Europeană a Drepturilor Omului, 1950;
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, 1966).
Referitor la clauza de derogare1 prevăzută de art. 15 al Convenției Europene a Drepturilor
Omului, aceasta poate fi activată doar în caz de „amenințare excepțională”, „război sau alte

1
pericole publice care amenință existența națiunii” și care presupune o suspendare temporară
propriu-zisă a prevederilor Convenției (Comisia de la Veneția, 1995).
Instituirea stării de asediu reprezintă o atribuție partajată a Președintelui cu Parlamentul
(Boc, 2003, p. 215; Ardant, 1996, p. 461), respectiv o atribuție pentru exercitarea căreia actul
președintelui este supus unei condiții exterioare: încuviințarea Parlamentului (Deleanu, 2006,
p. 732; Drăganu, 2000, p. 239). Încuviințarea Parlamentului reprezintă o veritabilă aprobare,
„o condiție de valabilitate a actului” (și nicidecum condiție rezolutorie, specifică actelor
civile, așa cum reține Curtea Constituțională prin Decizia nr. 152/2020, § 91), „dar și un
mijloc de control parlamentar” (Deleanu, 2006, p. 733). În cazul instituirii stării de asediu sau
a stării de urgență, aprobarea Parlamentului este întotdeauna ulterioară, în aceste situații
„primează stringența adoptării respectivelor măsuri” (Deleanu, 2006, p. 733). Ideea necesității
transferului prerogativelor de decizie către puterea executivă este evidentă datorită nevoii de
intervenție imediată a autorităților statului, cu măsuri urgente care să prevină sau să
gestioneze eficient situațiile de criză.
Considerăm că în mod profund eronat Curtea Constituțională încadrează decretul
prezidențial de instituire a stării de urgență (pe care Curtea însăși îl caracterizează ca „un act
administrativ normativ”) la categoria excepțiilor de la controlul judecătoresc pe calea
contenciosului administrativ, efectuat în temeiul Legii nr. 554/2004, argumentând că „actul
administrativ al Președintelui privește un raport cu Parlamentul”. Potrivit prevederilor art. 1
alin. (1) lit. k7 în această categorie pot fi incluse doar actele emise în cadrul raporturilor de
natură strict politică cu Parlamentul. În continuare, într-o succesiune „logică” surprinzătoare,
Curtea reține că „în procedura de încuviințare a instituirii stării de urgență, Parlamentul
efectuează un control de temeinicie și legalitate a decretului Președintelui, prin raportare la
dispozițiile constituționale și legale referitoare la regimul juridic al stării de urgență (Decizia
nr. 152/2020, §92). Cu alte cuvinte, Parlamentul se substituie instanțelor judecătorești,
verificând „temeinicia și legalitatea”, lipsind astfel de conținut un eventual control
judecătoresc, în condițiile în care funcția de control parlamentar presupune esențialmente
exercitarea unui control politic, de oportunitate. Astfel, Curtea reține că Parlamentul a
încuviințat prin Hotărârea nr. 3 din 19 martie 2020 Decretul nr. 195/2020, „Fără a-și îndeplini
obligația de a verifica respectarea exigențelor pe care Constituția și legea le impun decretului
Președintelui și de a sancționa exercitarea ultra vires a competențelor legale”. În logica
susținută de Curte, în atare situație, singura garanție împotriva unei eventuale exercitări
abuzive a prerogativei constituționale ar fi putut să o constituie doar controlul
constituționalității hotărârii Parlamentului (cu care, de altfel, Curtea nu a fost sesizată),
excluzând total controlul judecătoresc prin instanțele de contencios administrativ. În
consecință, considerăm că argumentele reținute de Curte sunt în dezacord total cu principiile
statului de drept, cu principiul separației și echilibrului puterilor, cu dreptul privind liberul
accesul la justiție, cu jurisprudența CEDO (Kovesi vs. Romania, 2020; Lupeni Greek Catholic
Parish and Others vs. Romania, 2016), precum și cu recomandările Comisiei de la Veneția
(2006, §36), potrivit cărora controlul judecătoresc trebuie garantat pentru asigurarea
respectării principiului securității juridice și asigurării legalității măsurilor dispuse în decursul
situațiilor de urgență, precum și a celor de restrângere a drepturilor și libertăților
fundamentale.

2
 Primul caz de infecție cu SARS-COV2 a fost raportat în România pe data de
27.02.2020, caz apărut în urma contactului cu un cetățean străin care vizita România. Urmând
patternul de evoluție al transmiterii COVID19, numărul de cazuri a crescut exponențial în
perioada următoare, în data de 1.05.2020 fiind raportate oficial un număr de 12 567 cazuri,
726 de decese și 4328 vindecări, ceea ce înseamnă o rată de deces de 6% și de vindecare de
34%2. Conform datelor mondiale din 30 aprilie 2020 s-a estimat că Europa înregistrează 46%
dintre îmbolnăviri și 63% din decese. Cele mai multe cazuri au fost înregistrate în Spania,
Italia, Marea Britanie, Germania și Franța (Kluge, 2020). Analiza datelor privind evoluția
pandemiei în România evidențiază o creștere constantă a cazurilor confirmate și a numărului
de decese, o evoluție crescândă, dar „în dinți de fierăstrău” a numărului de cazuri confirmate,
de pacienți internați la ATI, a cazurilor active și a numărului de decese și o scădere a ratei de
mortalitate3 (UEFISCDI, 2020). România se numără printre statele care a adoptat măsuri de
prevenire a transmiterii virusului imediat după confirmarea primelor cazuri de infectare cu
COVID19. Astfel, școlile au fost închise în data de 11 martie. Elevii din clasele a VIII a și a
XII a urmează să revină la școală opțională în data de 2 iunie în clase de maxim 10 elevi și
pentru o perioadă de două săptămâni4 . Starea de urgență a fost instaurată în 16.03 (Decretul
195/ 16.03.2020) pentru o lună de zile și a fost prelungită cu încă o lună.
Letonia este una dintre țările cel mai puțin afectate de coronavirus din Europa, fapt ce se
datorează răspunsului prompt și eficient al autorităților letone.5 La începutul lunii noiembrie
2020, Letonia a înregistrat 13 120 de cazuri de infectare (0.7% din populație) și 153 decese.
Deoarece începând cu luna octombrie numărul cazurilor de infectare a început să crească în
Letonia, cum s-a întâmplat și în Republica Moldova și Ucraina, pentru a face față celui de-al
doilea val al pandemiei, autoritățile letone au instituit starea de urgență pentru a doua oară.6
Există mai mulți factori care probabil au contribuit la succesul răspunsului pandemic al
Letoniei în comparație cu Republica Moldova și Ucraina, în special faptul că autoritățile
letone au acționat mai rapid după apariția primelor cazuri, aplicând măsuri ”agresive” de
izolare socială și de testare.7 În același timp, este clar că pilonul principal al răspunsului la
pandemie al autorităților letone a fost modul în care acestea au gestionat situația mass-media
și politica în domeniul mass-media, care le-a permis să beneficieze și să se bazeze pe
cooperarea deplină și informată din partea cetățenilor. Așadar, politica în domeniul mass-
media în timpul crizei în sănătate a avut trei obiective importante: 1) asigurarea accesului
cetățenilor la informații în domeniul sănătății, 2) stabilizarea situației financiare a surselor
media existente și obiective, și 3) limitarea efectelor nocive ale dezinformării.