Munţii Carpaţi

Munţii Carpaţi, una dintre cele mai semnificative unităţi de relief din Europa (lungime de
aproximativ 1.500 kilometri şi suprafaţă de 170 000 km²), constituie o componentă a
sistemului montan alpin şi se desfăşoară de la Poarta Viena-Bratislava (traversată de
Dunăre) până la Valea Timocului, dincolo de care urmează Munţii Balcani. Prezintă trei
sectoare bine individualizate : Carpaţii Nord-Vestici, Carpaţii de Mijloc şi Carpaţii Sud-Estici,
aceştia din urmă aproape în totalitate pe teritoriul României, deţinând 54% din lanţul
carpatic. Înălţimea maximă se înregistrează în Munţii Tatra (vârful Gerlachovka, 2.663 m).

În continuare ne vom opri asupra Carpaţilor Româneşti. Aceştia sunt alcătuiţi, la rândul lor,
din trei mari diviziuni : Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali.
Vegetaţia, fauna şi solurile
În ansamblu, învelişul vegetal actual al Carpaţilor se distribuie în două etaje (forestier şi
alpin) condiţionate climatic.

Etajul forestier este cel mai dezvoltat, atât sub aspectul biodiversităţii, cât şi sub cel al
extinderii spaţiale. Se suprapune peste un spaţiu vast ce începe din Defileul Dunării (sub
100 metri altitudine) şi merge până la valori situate în jurul a 1800 metri, în acest teritoriu
fiind prezente în jur de 60% din pădurile României.

În cadrul etajului forestier se individualizează mai multe subetaje. Astfel, la altitudini mici, în
medie sub 500 metri, se întinde subetajul stejarului, alcătuit, la partea inferioară, din specii
de stejar termofile (cerul şi gârniţa), din stejar pedunculat, iar la partea superioară, din
gorun. Se adaugă şi alte specii de foioase precum ulmul, teiul, carpenul etc. Subetajul
fagului urcă din Subcarpaţi şi dealurile mai înalte din Depresiunea Transilvaniei pe munţii
mai scunzi din Banat, Munţii Apuseni, ajungând până la 1200 metri. Subetajul coniferelor,
cuprinzând bradul, molidul, pinul şi, pe alocuri, zada, urcă până la limita superioară a pădurii.
Cele trei subetaje se interferează în zone de tranziţie, şi, pe alocuri, prin văi reci şi umbrite,
se produc chiar inversări între subetajele de vegetaţie, esenţele termofile urcând pe înălţimi
însorite, iar esenţele de climă rece coborând pe văile umbrite.

Fauna este reprezentată, în principal, printr-o serie de specii de interes cinegetic : cerbul,
ursul, mistreţul, râsul, cocoşul de munte etc, în ape fiind prezent păstrăvul.

Solurile corespunzătoare etajului forestier sunt cele podzolice şi brune feriiluviale (pe
suprafeţe mai plane), precum şi cele brune acide (pe versanţii înclinaţi).
Etajul alpin corespunde, în ansamblu, teritoriilor ce au altitudini de peste 1700-1800 metri şi
este structurat în două subetaje: etajul alpin inferior (subalpin), cuprins între 1700-1800
metri şi 2000-2200 metri, reprezentat printr-o vegetaţie arbustivă, formată din tufărişuri
dense de jneapăn şi ienupăr, şi etajul alpin superior, desfăşurat la altitudini care depăşesc
2000-2200 metri, unde vegetaţia naturală este aceea de pajişte alpină.

Condiţiile restrictive din acest etaj s-au impus şi în ceea ce priveşte fauna, acesta fiind
domeniul caprei negre şi a acvilei de munte, iar în apele limpezi şi bine oxigenate (inclusiv
unele dintre lacurile glaciare) este prezent păstrăvul.

În etajul alpin predomină umbrisolurile, reprezentate prin soluri humico-silicatice care se

formează în condiţiile unei pedogeneze foarte lente, cu descompunerea numai incipientă a
materiei organice.

Populaţia şi aşezările umane

Prin caracteristicile lor de bază, precum altitudinile mijlocii, fragmenatrea accentuată,
existenţa pasurilor de culme şi a trecătorilor situate la înălţimi accesibile, Carpaţii
Româneşti au constituit un teritoriu dintre cele mai favorabile atât pentru constituirea unor
aşezări, dar mai ales pentru diferitele activităţi desfăşurate în spaţiile respective.

Cele mai vechi urme de locuire de pe teritoriul Carpaţilor Româneşti datează din paleolitic şi
au fost identificate, în cea mai mare parte, în domeniul cavernicol (vetre de foc, unelte şi
arme din silex etc). Au existat, însă, şi aşezări paleolitice la zi, pe terasele mijlocii ale
Bistriţei, în Ţara Oaşului sau în arii mai înalte din Ceahlău.

În neolitic, în urma cercetărilor, s-a evidenţiat faptul că a avut loc trecerea de la viaţa
nomadă la cea sedentară, populaţia cultivând unele specii de plante şi crescând animale în
condiţii de păstorit agricol, în primul rând în zonele montane joase, cunoscut fiind gradul
accentuat de împădurire din perioada respectivă. Reţeaua densă de aşezări indică o
populare aproape generală a ariei carpatice, cu o densitate mai mare în Ţara Bârsei, la
contactul dintre Munţii Poiana Rusca şi Depresiunea Transilvaniei, în partea estică a
Munţilor Apuseni.

În perioada geto-dacă s-a produs nu doar o amplificare a procesului de umanizare în aria

montană, dar şi o consacrare a importanţei munţilor în viaţa populaţiei autohtone, în Carpaţi
conturându-se şi centrul politico-militar al statului dac, Sarmizegetusa Regia. Numeroase
alte aşezări dacice au îmbrăcat coroana carpatică : Porolissum, Germisara (din Munţii
Apuseni), Tilişca (Munţii Cibinului), Cumidava (Ţara Bârsei), cetatea de la Bobaiţa (Podişul
Mehedinţi) ş.a.

Expansiunea romană a avut drept consecinţă o dezvoltare economică şi culturală

excepţională în toată aria montană. Multe aşezări au dobândit funcţii noi, au devenit oraşe,
s-au construit fortificaţii şi aşezări întărite, iar în Ţara Haţegului a fost construită Colonia
Ulpia Traiana, cel mai important oraş roman din Dacia.

Limitele administrative ale statelor feudale româneşti, indiferent de dominaţia temporară a

statelor ungar, austriac şi austro-ungar asupra unei părţi din Carpaţi, nu au reprezentat
bariere pentru circulaţia populaţiei şi a produselor, munţii îndeplinind rolul unui element de
legătură între regiuni complementare din punct de vedere economic, locuite de acelaşi
popor, cu aceeaşi origine, aceeaşi limbă, aceleaşi tradiţii de viaţă şi muncă.

În epoca modernă şi contemporană s-au manifestat noi forme ale procesului de umanizare,
generate de dezvoltarea economică şi socială a ţării. Astfel, exploatarea unor resurse
minerale a atras forţă de muncă (ex : bazinul carbonifer Petroşani), valorificarea
potenţialului hidroenergetic a avut efecte similare, construirea a numeroase căi de
comunicaţie a necesitat şi a reţinut oameni originari din diferite regiuni ale ţării, dezvoltarea
turismului a determinat sedentarizarea personalului de serviciu în staţiunile montane.

În anul 2002, Carpaţii Româneşti se caracterizau printr-un grad ridicat de locuire umană,
numărul aşezărilor urbane fiind de 61, cu o populaţie de circa 1 400 000 locuitori. În cadrul
oraşelor carpatice se remarcă : Braşov (aproximativ 280 000 locuitori în anul 2010), Reşiţa
(aproximativ 110 000 locuitori), Deva şi Hunedoara (în jur de 70 000 locuitori fiecare),
Sfântu Gheorghe (circa 60 000 locuitori), Sighetu Marmaţiei, Miercurea Ciuc şi Petroşani
(fiecare cu peste 40 000 locuitori).

Numărul aşezărilor rurale din Carpaţi este mult mai ridicat, în jur de 2500, dimensiunea
acestora mergând de la prezenţa satelor foarte mari (peste 5000 locuitori) până la unele ce
coboară sub 100 de locuitori. Între acestea se înscrie şi localitatea situată la altitudinea cea
mai ridicată de pe teritoriul României, respectiv Petreasa, în Munţii Bihorului, cu ultimele
gospodării la 1400 metri.