BUGET

ŞI
TREZORERIE PUBLICĂ

- suport curs -

3
 CAPITOLUL 1
BUGETUL PUBLIC

1.1 Conţinutul bugetului public

Prin bugetul public se proiectează şi se desfăşoară activitatea privind finanţele publice.

Bugetul public poate fi privit ca:
♦ Bugetul public – document;
♦ Bugetul public – lege;
♦ Bugetul public – sistem de fluxuri financiare;
♦ Bugetul public – instrument de politică economică.

Bugetul public – document

Bugetul public este documentul prin care sunt prevăzute şi aprobate, în fiecare an,
veniturile şi cheltuielile publice.
Conform clasificaţiei bugetare, înscrierea veniturilor se realizează pe capitole şi
subcapitole, după conţinutul lor fiscal sau nefiscal şi după sursa de provenienţă, iar cheltuielile
sunt înscrise pe părţi, capitole, subcapitole, articole şi alineate după conţinut şi după destinaţia
pe care o capătă.
Prin bugetul public se poate stabili, pe termen scurt, un echilibru între nevoile colective şi
mijloacele cu care se acoperă, respectiv:
 Se stabileşte un raport între resursele financiare publice provenite, în principal, din
impozite şi taxe, şi nevoile sociale;
 Pe baza puterii de contribuţie a subiecţilor impozabili, se stabileşte capacitatea de
satisfacere a nevoilor generale;
 Se poate avea o imagine de ansamblu asupra raportului dintre valoarea bunurilor
materiale şi nemateriale create în economia financiară publică şi valoarea eforturilor făcute
pentru realizarea lor;
 Bugetul public este instrumentul de programare, de executare şi de control asupra
rezultatelor execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a
acestora prin cheltuieli publice.
Bugetul public reprezintă ansamblul documentelor în sectorul public, care împreună
formează sistemul unitar de bugete. Acesta reflectă resursele financiare publice, prin
următoarele componente:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele locale;
- bugetele fondurilor speciale;
- bugetele instituţiilor publice cu caracter autonom;
- bugetul trezoreriei generale a statului;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi a
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
4
 - bugetul fondurilor externe nerambursabile.
În cadrul sistemului unitar de bugete, se pot determina bugetul public naţional şi
bugetul general consolidat, formate astfel:
 Bugetul public naţional:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele locale.
 Bugetul general consolidat:
- bugetul public naţional;
- bugetele fondurilor speciale;
- bugetul trezoreriei generale a statului;
- bugetele instituţiilor publice cu caracter autonom;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi a
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
- bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Volumul total al resurselor financiare publice este determinat de nivelul cheltuielilor
totale, nivel influenţat, conform Legii finanţelor publice, de politica financiară a statului, de
reţeaua de instituţii publice în funcţiune şi cele care urmează a se înfiinţa, de numărul de
salariaţi, de obiectivele din domeniul social propuse a se realiza în noul an, de programele de
cercetare, de obiectivele stabilite pentru domeniul economic, de finanţarea administraţiei
centrale şi locale, de dobânzile aferente datoriei publice, etc.
Cheltuielile publice totale consolidate obţinute prin eliminarea transferurilor
consolidabile prevăzute în bugetul de stat (transferuri de resurse din bugetul de stat către
bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat) reflectă dimensiunile efortului financiar
public.
Consolidarea bugetului este operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre
bugetele componente ale bugetului general consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a
acestora.

Bugetul public – lege

Bugetul public este un act juridic în care se prevăd şi se aprobă, prin lege, veniturile şi
cheltuielile anuale ale statului sau ale instituţiilor publice.
În ţara noastră, instituţiile publice sunt: Parlamentul, Preşedenţia, Guvernul, ministerele,
celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, autoritatea
judecătorească, alte autorităţi publice, instituţiile de stat de subordonare centrală sau locală,
indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora.
Trăsăturile bugetului public – lege sunt următoarele:
- act de previziuni, indicând resursele băneşti ale statului şi destinaţiile acestora sub
forma cheltuielilor;
- act de autorizare, prin care puterea executivă este împuternicită de puterea legislativă
să cheltuiască şi să perceapă venituri, potrivit prevederilor legale;

5
 - act anual, respectiv anul bugetar pentru care sunt aprobate veniturile şi cheltuielile
bugetare, precum şi perioada în care se realizează execuţia indicatorilor bugetari.

Bugetul public – sistem de fluxuri financiare

Bugetul public reflectă un sistem de fluxuri financiare legate de formarea resurselor
financiare publice (impozite, taxe, contribuţii, venituri nefiscale), pe de o parte, şi de repartizare
a acestora, pe de altă parte.
În cea mai mare parte, aceste fluxuri sunt reprezentate de prelevările şi transferurile prin
care statul şi colectivităţile locale îşi constituie resurse băneşti necesare desfăşurării activităţii
specifice, prin cheltuieli.

Bugetul public – instrument de politică economică

Bugetul public este un instrument de politică a statului în domeniul fiscalităţii şi
cheltuielilor publice, întrucât prin acest document sunt stabilite veniturile bugetare ce reflectă
politica fiscală şi cheltuielile bugetare, subvenţiile şi transferurile care au un rol important în
plan economic şi social.

1.2 Componentele bugetului public

Bugetul public cuprinde toate veniturile şi cheltuielile de natură publică ale unui stat.
Componentele bugetului public sunt autonome. Ele au venituri şi cheltuieli proprii, se
elaborează şi se aprobă distinct, iar din punct de vedere administrativ, titularii acestora au
independenţă deplină. Aceste caracteristici sunt consfinţite de Constituţie.
1. Bugetul de stat este documentul elaborat şi administrat de Guvern şi aprobat de
Parlament, prin lege, cuprinzând veniturile şi cheltuielile aprobate prin legea bugetară anuală.
În Legea bugetului de stat pe 2002, nr. 784/11.11.2001, se defineşte: “Bugetul de stat
cuprinde resursele financiare mobilizate la dispoziţia statului şi repartizarea acestora în vederea
realizării obiectivelor de dezvoltare economică şi socială a ţării, precum şi pentru funcţionarea
autorităţii publice”.
2. Bugetul asigurărilor sociale de stat este documentul ce se întocmeşte distinct de
bugetul de stat şi se aprobă de Parlament prin lege separată, fiind administrat şi gestionat de
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale.
Veniturile ce sunt cuprinse în acest buget nu pot fi utilizate pentru alte cheltuieli bugetare
decât cele pentru care sunt repartizate prin prevederile bugetului respectiv. Totodată, revine o
obligaţie mai fermă pentru autorităţile asigurărilor sociale de stat de a urmări modul de stabilire
şi de încasare a veniturilor sale, pentru a se putea asigura plata pensiilor, ajutoarelor şi a
celorlalte cheltuieli prevăzute în bugetul asigurărilor sociale de stat.
3. Bugetele locale sunt bugetele unităţilor administrativ-teritoriale cu personalitate
juridică, elaborate autonom, fapt ce stimulează iniţiativa locală în realizarea veniturilor şi
satisfacerea cerinţelor sociale locale.
Unităţile administrativ – teritoriale îşi dimensionează cheltuielile în raport cu nevoile
proprii, în corelare cu resursele pe care le pot mobiliza din impozite, taxe şi celelalte venituri
stabilite prin legea bugetară, efectuând controlul asupra modului de utilizare a fondurilor
alocate.

6
 În cazul în care bugetele locale nu-şi pot acoperi cheltuielile din venituri proprii stabilite
în conformitate cu legea, acestea pot beneficia de transferuri de fonduri băneşti de la bugetul de
stat.
4. Bugetele fondurilor speciale se întocmesc în vederea finanţării anumitor obiective şi
acţiuni necesare în perioada considerată, pentru care se instituie prelevări obligatorii pe baza
unor legi speciale.
5. Bugetul trezoreriei generale a statului este documentul în care sunt înscrise
veniturile şi cheltuielile trezoreriei privind activitatea desfăşurată de aceasta în scopul
îndeplinirii funcţiilor sale.
6. Bugetele instituţiilor publice autonome include veniturile şi cheltuielile instituţiilor
publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte instituţii de drept public.
7. Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale include veniturile şi
cheltuielile instituţiilor publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte instituţii de
drept public şi care primesc subvenţii de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
bugetele fondurilor speciale în completarea fondurilor proprii.
8. Bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii sunt
documentele în care sunt prevăzute şi aprobate anual veniturile şi cheltuielile instituţiilor
publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte instituţii de drept public. Veniturile
proprii provin din chirii, organizarea de manifestări culturale şi sportive, concursuri artistice,
publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din activităţi proprii sau
anexe, prestări de servicii şi altele asemenea.
9. Bugetele fondurilor provenite din credite externe este documentul în care sunt
prevăzute şi aprobate veniturile provenind din credite externe sau garantate de stat şi a căror
rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice.
10. Bugetele fondurilor externe nerambursabile este documentul în care sunt prevăzute
şi aprobate veniturile provenind din credite externe sau garantate de stat care nu trebuie
rambursate.

1.3 Principiile bugetare

Principiile bugetare sunt prevăzute explicit şi rezultă implicit din conţinutul Legii
finanţelor publice.
În practica bugetară se folosesc următoarele principii bugetare: principiul universalităţii;
principiul unităţii; principiul neafectării veniturilor; principiul anualităţii bugetului public;
principiul specializării bugetare; principiul unităţii monetare; principiul echilibrului bugetar;
principiul publicităţii.

Principiul universalităţii
Acest principiu prevede următoarele:
- Veniturile şi cheltuielile publice să fie înscrise în bugetul de stat cu sumele lor globale;
- Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia
donaţiilor şi sponsorizărilor care au stabilite destinaţii distincte;
- Veniturile şi cheltuielile publice să se realizeze numai în cadrul bugetului public, prin
componentele acestuia.

7
 Principalele avantaje ale respectării acestui principiu sunt : cunoaşterea cât mai exactă şi
reală a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice; cunoaşterea corelaţiei care există
între anumite venituri şi cheltuieli care se află în conexiune strânsă; asigurarea posibilităţilor de
control al Parlamentului asupra cuantumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice.
Aplicare strictă a principiului universalităţii conferă bugetului public caracterul de buget
brut.
Bugetul brut evidenţiază suma dimensiunilor globale reprezentând încasările de venituri
publice sau acoperirea cheltuielilor publice.
Legătura dintre bugetul public şi bugetul instituţiei este dată de diferenţa dintre
cheltuielile (mai mari) şi veniturile proprii (mai mici), adică soldul cheltuielilor. În aceste
condiţii, aplicarea principiului universalităţii bazat pe legăturile per sold conferă bugetului
caracteristica de buget net.
Bugetul public net evidenţiază suma soldurilor reprezentând vărsăminte din venituri sau
acoperirea cheltuielilor.

Principiul unităţii
Acest principiu presupune ca veniturile şi cheltuielile publice să fie înscrise într-un
singur document, pentru a asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice.
Astfel, bugetul public, prin unicitatea documentului, asigură a prezentare de ansamblu şi deci o
cunoaştere clară a situaţiei finanţelor publice, adică a surselor de venituri şi a destinaţiei
cheltuielilor, precum şi a formei echilibrate sau deficitare a bugetului.
În literatura de specialitate şi în practica bugetară abaterile acceptate de la cerinţa unităţii
bugetare sunt denumite “derogări”. Derogările de la principiul unităţii bugetare, ce facilitează
debugetizarea unor cheltuieli sunt:
- Conturile speciale ale tezaurului public – reprezintă operaţiuni financiare care
constau în înregistrarea cheltuielilor sau încasărilor ce nu sunt definitive, întrucât angajamentul
la care ele au dat naştere urmează să fie executat;
- Bugetele extraordinare – sunt bugete prin care se asigură finanţarea cheltuielilor
excepţionale (militare, de război) în afara regulilor tradiţionale ale contabilităţii publice;
- Bugetele anexe – constituie o excepţie formală de la regula unităţii bugetare, în sensul
că ele cuprind operaţiile financiare ale unor servicii ale statului cu caracter industrial sau
comercial necuprinse în bugetul general decât prin vărsământul soldului lor creditor sau
debitor;
- Bugetele autonome – constituie o excepţie reală de la regula unităţii bugetare,
deoarece ele sunt adoptate de Consiliile de administraţie ale întreprinderilor naţionale sau ale
instituţiilor publice care beneficiază de autonomie financiară fără a fi supuse controlului
Parlamentului;
- Rectificarea Legii bugetare anuale - apare datorită necunoaşterii cu exactitate a
nivelului cheltuielilor şi respectiv al veniturilor în momentul aprobării legii bugetare, ceea ce
face necesară revenirea asupra nivelului indicatorilor bugetari în cursul exerciţiului bugetar;
- Bugetele referitoare la unele cheltuieli accidentale sau în caz de urgenţă.

Principiul neafectării veniturilor

Acest principiu presupune depersonalizarea veniturilor bugetare care serveşte la
acoperirea cheltuielilor publice privite în ansamblul său. Potrivit acestui principiu nu este
permisă perceperea unui venit public pentru finanţarea unei anumite cheltuieli publice, ce se
8
stabilesc pe baza nevoilor sociale identificate, în funcţie de utilitatea lor, de oportunitatea şi
eficienţa acestora.
Existenţa resurselor financiare este o condiţie generală a acoperirii cheltuielilor publice
pe ansamblu. Majorările de cheltuieli în cursul anului bugetar se pot efectua cu condiţia ca
iniţiatorii să prevadă şi resursele necesare acoperirii acestora.
Repartizarea resurselor financiare pe destinaţiile cheltuielilor nu implică în nici un fel
egalitatea dintre un anumit venit şi o anumită cheltuială.

Principiul anualităţii bugetului public

Acest principiu se referă la durata de timp pentru care Parlamentul autorizează Guvernul
să încaseze veniturile publice şi să efectueze cheltuielile publice, fiind limitată, de obicei, la un
an.
A doua semnificaţie a anualităţii bugetare este perioada de timp în care se execută
bugetul public. Această perioadă poate fi egală sau nu cu cea pentru care s-a aprobat bugetul.
În funcţie de acestea, execuţia bugetului public, respectiv încasarea veniturilor şi
efectuarea cheltuielilor autorizate pentru fiecare an bugetar, poate fi organizată în două
modalităţi alternative:
- sistemul de exerciţiu bugetar – presupune ca execuţia veniturilor şi cheltuielilor să fie
înregistrată în conturile deschise pentru fiecare an bugetar, execuţie ce funcţionează pe
parcursul a 3-6 luni sau 2-3 ani bugetari, deci are loc o prelungire a perioadei de execuţie
bugetară, timp în care se continuă încasarea veniturilor bugetare şi efectuarea cheltuielilor
bugetare.
- sistemul de gestiune bugetară – ce vizează ca în cursul anului să se înregistreze numai
operaţiile care se execută, în sensul că în conturile funcţionale din anul n se înregistrează
veniturile şi cheltuielile exigibile în acest an, unele putând să aparţină bugetelor din n-1 sau
n+1, conform prevederilor legilor bugetare anuale.

Principiul specializării bugetare

Acest principiu prevede ca veniturile bugetare să fie înscrise în buget şi aprobate de
Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile publice ce urmează să se efectueze trebuie
înscrise în buget pe categorii definite de destinaţie şi în funcţie de conţinutul lor economic.
Clasificaţia bugetară trebuie să fie simplă şi clară şi să ofere o imagine privind:
- sursele de provenienţă ale veniturilor; care sunt impozitele directe; care sunt
impozitele indirecte; ce loc ocupă fiecare impozit în ansamblul veniturilor fiscale; care sunt
veniturile extraordinare;
- destinaţiile cheltuielilor, în cadrul grupării economice (curente şi de capital), în cadrul
grupării funcţionale (pe ramuri şi domenii de activitate, către care sunt orientate resursele) şi ale
grupării administrative, pe instituţii ai căror conducători sunt ordonatori de credite bugetare.

Principiul unităţii monetare

Acest principiu prevede ca toate operaţiunile bugetare să se exprime în moneda
naţională.

Principiul echilibrului bugetar

Acest principiu prevede ca veniturile publice să acopere cheltuielile publice, ceea ce
înseamnă că bugetul trebuie să fie echilibrat, respectiv balansat.
9
 Echilibrul bugetului pe parcursul execuţiei se realizează atunci când lichidităţile băneşti
provenite din încasarea veniturilor publice trebuie să acopere nevoile de plăţi scadente.

Total încasări la momentul T = Total plăţi exigibile la momentul T

(L) (P)

Dacă:
L = P -- echilibru de trezorerie;
L < P -- gol în trezorerie (deficit);
L > P -- excedent în trezorerie (surplus).

Echilibrul bugetului anual presupune egalitatea dintre nivelul încasării veniturilor

obligatorii ale statului (R) şi nivelul cheltuielilor totale (C). În funcţie de relaţia dintre R şi C
putem avea una din următoarele situaţii:

R = C -- echilibru bugetar anual;

R < C -- deficit bugetar anual;
R > C -- excedent bugetar anual.

Principiul publicităţii
Acest principiu presupune ca bugetul public să fie adus la cunoştinţa opiniei publice prin
mijloacele de publicitate. Bugetul statului este cunoscut prin mass-media încă din faza de
proiect şi în timpul dezbaterilor parlamentare.

CAPITOLUL 2
PROCEDURA BUGETARĂ

2.1 Noţiunea de procedură bugetară

Procedura bugetară reprezintă ansamblul actelor şi operaţiunilor privind întocmirea

proiectului de buget, aprobarea lui, executarea bugetului, încheierea şi aprobarea contului
general de execuţie bugetară, precum şi controlul execuţiei bugetare.
În conformitate cu dispoziţiile normative cuprinse în Legea finanţelor publice, activitatea
bugetară presupune parcurgerea mai multor etape sau faze, respectiv: elaborarea proiectului
bugetului de stat; aprobarea lui; executarea bugetului şi încheierea exerciţiului bugetar;
controlul execuţiei bugetare.
1. Elaborarea proiectului bugetului de stat cuprinde activitatea de determinare a
veniturilor şi cheltuielilor bugetului public naţional şi începe în anul premergător celui pentru
care se întocmeşte şi se realizează, în sistem piramidal.
2. Aprobarea bugetului presupune dezbaterea proiectului în Parlament şi votarea legii
bugetare anuale. Această etapă se parcurge, de obicei, tot în anul premergător celui pentru care
s-a întocmit proiectul de buget, dar din anumite motive, se poate întâmpla ca dezbaterea şi
aprobarea bugetului să se facă în prima parte a anului pentru care el s-a elaborat.
3. Executarea bugetului (sau execuţia bugetară) constă în realizarea veniturilor la
termenele şi în cuantumurile prevăzute, precum şi în efectuarea cheltuielilor potrivit
10
destinaţiilor stabilite. Dacă realizarea veniturilor bugetare reprezintă obligaţii minime,
efectuarea cheltuielilor reprezintă obligaţii maxime, care nu pot fi, în principiu, depăşite.
4. Încheierea exerciţiului bugetar presupune realizarea, pe baza datelor furnizate de
evidenţa execuţiei bugetare, a unei dări de seamă cu privire la modul de realizare a veniturilor şi
de efectuarea cheltuielilor pentru anul bugetar expirat.
Având în vedere cele relatate mai sus, procedura bugetară poate fi definită ca fiind
ansamblul actelor şi operaţiunilor cu caracter tehnic şi normativ, înfăptuite de organele
specializate ale statului în scopul elaborării, adoptării, executării şi încheierii bugetului public
naţional.

2.2 Procedura elaborării proiectului bugetului de stat

Prima etapă din procedura bugetară a statului este elaborarea proiectului bugetului public
naţional, proces care cade în sarcina Guvernului. Potrivit reglementărilor actuale, Guvernul
elaborează proiectul bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat, a fondurilor
speciale, precum şi al contului general anual de execuţie al bugetului.
Elaborarea proiectului bugetului anual al statului comportă:
a) îndrumări metodologice de specialitate financiară;
b) operaţiuni de estimare şi calcul a veniturilor şi cheltuielilor bugetare de către toate
instituţiile şi organele de stat care au relaţii cu bugetul de stat;
c) stabilirea şi înfăptuirea categoriilor principale de venituri şi cheltuieli bugetare anuale de stat
sau cu caracter general.
Îndrumarea metodologică a operaţiunilor de elaborare a proiectului bugetului statului
revine Ministerului Finanţelor, care este abilitat să elaboreze norme metodologice care sunt
obligatorii pentru toţi agenţii economici, instituţii publice şi organe de stat care întocmesc
bugete proprii.
Din punct de vedere metodologic, pentru estimarea sau evaluarea cheltuielilor şi
veniturilor bugetare, în statele moderne se utilizează modalităţi diferite.
În ţara noastră, evaluarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare se face conform unei
metode combinate, mixte, adică ea presupune – din punct de vedere metodologic – o evaluare
directă care se aplică prin compararea cifrelor de venituri şi cheltuieli ce se propun –cu cele din
anul precedent. Astfel, cifrele de venituri şi cheltuieli rezultate din evaluarea directă se prevăd
în proiectele de bugete alăturat şi comparativ cu cele din anul şi exerciţiul bugetar precedent.
Pentru înscrierea în proiectul anual al bugetului de stat a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare Legea finanţelor publice stabileşte că acestea se vor grupa în “venituri ordinare şi
extraordinare”, cheltuielile se vor împărţi în “cheltuieli curente şi de capital”, toate acestea
desfăşurate pe baza clasificaţiei bugetare tip elaborată de Ministerul Finanţelor.
În desfăşurarea procedurii de elaborare a proiectului bugetului anual de stat, locul cel mai
important îl ocupă elaborarea proiectelor de bugete ale ministerelor şi celorlalte organe centrale
de stat.
Proiectele de bugete anuale ale ministerelor şi celorlalte organe centrale de stat elaborate
conform dispoziţiilor legale se depun la Ministerul Finanţelor,, însoţite de documentaţia
necesară pentru investiţii şi de expuneri de motive, atât pentru venituri, cât şi pentru cheltuieli,
până la 1 august a fiecărui an.

11
 Pe baza proiectelor de bugete definitivate ale ministerelor şi celorlalte organe de stat,
Ministerul Finanţelor întocmeşte proiectul bugetului statului şi proiectul legii bugetare privind
acest buget, până la 25 septembrie, pe care le supune Guvernului spre „însuşire”.
„Însuşirea” proiectului bugetului anual al statului de către Guvern comportă o ultimă
verificare a cifrelor bugetare de venituri şi cheltuieli şi aprobarea acestora cu au fără modificări,
cu acordul unanim al membrilor săi.

2.3 Aprobarea bugetului şi adoptarea Legii bugetare anuale

În conformitate cu dispoziţiile Legii finanţelor publice aprobarea bugetului de stat anual

este de competenţa exclusivă a Parlamentului.
Luând în examinare în vederea aprobării bugetului public naţional, în funcţie de
conjunctura social-economică, Parlamentul este dator a avea în vedere următoarele:
 programul cu privire la evoluţia previzibilă a economiei naţionale;
 asigurare drepturilor cetăţeneşti cu privire la învăţământ, sănătate, cultură, artă, ocrotire
socială, ordine publică, protecţia mediului înconjurător, etc.;
 stimularea prin mijloace fiscale a activităţii agenţilor economici care manifestă spirit
întreprinzător, concomitent cu retragerea subvenţiilor acordate pentru unele activităţi
economice ineficiente;
 cerinţa ca bugetul statului să reprezinte un factor stabilizator în economia naţională,
capabil să asigure corelarea necesităţilor interne cu resursele disponibile.

Bugetul statului se aprobă de Parlament – până cel mai târziu cu 3 zile înainte de
expirarea exerciţiului bugetar – pe ansamblu, pe capitole, articole şi pe ministere şi celelalte
organe centrale de stat.
În ceea ce priveşte conţinutul legii de aprobare a bugetului de stat anual, potrivit
dispoziţiilor Legii finanţelor publice, aceasta trebuie să specifice şi să prevadă:
o aprobarea şi precizarea cuantumului bănesc total al veniturilor şi cheltuielilor
bugetului de stat pe exerciţiul următor;
o specificarea cuantumurilor băneşti ale bugetelor Adunării Deputaţilor, Senatului,
Preşedenţiei statului, Guvernului, ministerelor şi altor organe centrale de stat;
o lista impozitelor şi veniturilor statului care urmează a se realiza;
o creditele bugetare care se aprobă pe categorii de cheltuieli;
o eventualele dispoziţii de autorizare a emisiunii bonurilor de tezaur şi a
împrumuturilor de la Banca Naţională destinate acoperirii cheltuielilor bugetare
anuale;
o aprobarea contului general de execuţie a bugetului statului pe exerciţiul financiar
anterior.

2.4 Execuţia bugetară (executarea bugetului)

Execuţia bugetară constă în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare,

cuprinzând ansamblul actelor şi operaţiunilor destinate a conduce la realizarea veniturilor şi
efectuare cheltuielilor prevăzute în legea bugetară anuală.
Procedura execuţiei bugetare comportă următoarele faze:
12
  repartizare pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;
 executarea de casă a bugetului (sau operaţiunile de trezorerie);
 realizarea veniturilor bugetare;
 efectuarea cheltuielilor bugetare.
În realizarea veniturilor bugetare sunt aplicabile următoarele principii (norme):
- nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi încasate dacă nu au
fost stabilite de lege;
- lista tuturor impozitelor şi taxelor, precum şi a cotelor acestora trebuie să fie aprobate
prin legea bugetară anuală;
- inadmisibilitatea perceperii sub orice titlu sau sub orice denumire de contribuţii
directe sau indirecte, în afara celor stabilite de puterea legislativă.
Efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetară anuală, în vederea îndeplinirii
acţiunilor şi obiectivelor social-economice, presupune un ansamblu de acte şi operaţiuni care
cuprinde:
 solicitarea şi punerea la dispoziţia ordonatorilor de credite a fondurilor bugetare;
 repartizarea fondurilor bugetare regiilor autonome, societăţilor comerciale cu
capital de stat şi instituţiilor publice;
 transferuri pentru unităţile administrativ-teritoriale, în cazurile în care acestea nu
îşi pot acoperi cheltuielile din veniturile proprii, stabilite în condiţiile legii;
 utilizarea efectivă a fondurilor băneşti de către beneficiari.
Creditele bugetare sau alocaţiile bugetare reprezintă sume de bani puse la dispoziţia
unor beneficiari şi în limita cărora se poate decide efectuarea de cheltuieli pe seama resurselor
provenite de la bugetul statului.
Finanţarea de la bugetul statului prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- beneficiarii de credite sau alocaţii bugetare pot fi numai unităţile economice şi
instituţiile publice;
- scopul pentru care sunt alocate fonduri bugetare trebuie să fie precizat prin lege;
- fondurile bugetare se acordă beneficiarilor cu titlu gratuit (fără echivalent);
- creditele acordate de la bugetul de stat nu se rambursează (beneficiarii nu sunt obligaţi
să le restituie).
Creditele bugetare se primesc de către beneficiari în cadrul unei proceduri speciale care
implică deschiderea, repartizarea şi utilizarea, pe baza actelor săvârşite de către ordonatorii de
credite bugetare.
Ordonatorii de credite bugetare sunt acele persoane fizice investite cu dreptul de a
dispune asupra creditelor bugetare în virtutea funcţiei pe care o deţine în conducerea unei
instituţii publice sau a unui organ de stat.
Procedura creditelor bugetare presupune mai întâi deschiderea acestor credite.
Deschiderea creditelor bugetare oferă posibilitatea ordonatorilor de credite de a utiliza sumele
de bani alocate prin aceste credite, cu alte cuvinte, se poate trece la efectuarea cheltuielilor
pentru care s-au primit creditele bugetare.
În procedura utilizării creditelor bugetare sunt remarcabile categorii de acte şi operaţiuni
privind: angajarea creditelor, constatarea lichidităţii lor, ordonanţarea şi plata creditelor
bugetare.
Angajarea oricăror cheltuieli din bugetul statului se poate face numai în limita creditelor
bugetare aprobate.
13
 Constatarea lichidităţii creditelor bugetare este operaţiunea constând în verificarea
cuantumurilor băneşti ale fiecărei cheltuieli bugetare, spre a se stabili cu certitudine dacă
acestea sunt reale, certe şi exigibile.
Ordonanţarea cheltuielilor bugetare reprezintă actul administrativ-financiar prin care se
dispune plata sumelor de bani către beneficiarul fiecărei cheltuieli.
Plata constă în remiterea sumelor de bani în folosul beneficiarului legal al creditului
bugetar şi reprezintă modalitatea de stingere a obligaţiei statului în raport cu subiectul de drept
titular al creditului bugetar.

2.5 Încheierea exerciţiului bugetar

Încheierea exerciţiului bugetar anual constă în elaborarea şi aprobarea contului general anual de
execuţie bugetară.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat este elaborat de către Ministerul
Finanţelor, pe baza dărilor de seamă contabile prezentate de ordonatorii principali de credite
bugetare, a conturilor privind execuţia de casă a bugetului statului, precum şi în urma
verificărilor şi analizelor pe care acest minister este dator a le efectua.

CAPITOLUL 3
BUGETUL DE VENITURI ŞI CHELTUIELI – INSTRUMENT DE ASIGURARE A
ECHILIBRULUI FINANCIAR

Bugetul de venituri şi cheltuieli cuprinde în mod sintetic dar şi detaliat, toate resursele
de care dispune o unitate pentru acoperirea necesităţilor de producţie, prestării de servicii sau
executării de lucrări, pentru dezvoltare, pentru acţiunile social-culturale, pentru achitarea
obligaţiilor financiare faţă de bugetul de stat.
Bugetul de venituri şi cheltuieli este un instrument financiar prin care se previzionează
veniturile şi cheltuielile, rezultatul financiar şi echilibrul financiar, pe o anumită perioadă de
timp.
Se cunosc mai multe tipuri de bugete:
1. Bugetul continuu-glisant
Acest buget se întocmeşte pe o jumătate de an, fiind actualizat de la o lună la alta, în
funcţie de minusurile sau plusurile prevederilor din luna precedentă şi a previziunilor de
activitate financiară pentru lunile ce urmează.
2. Bugetul periodic
Acest buget este de obicei, bugetul anual care este defalcat în bugete semestriale,
trimestriale şi chiar lunare, completat în anumite ramuri ale economiei naţionale cu bugete de
trezorerie.
3. Bugetul investiţiilor
În acest buget se înscriu resursele necesare în vederea finanţării şi creditării investiţilor
de dezvoltarea sau modernizare.
4. Bugetul director (general)
Acest buget cuprinde bugete parţiale sau specifice pe un anumit domeniu al relaţiilor
băneşti şi financiare, ca de exemplu: bugetul vânzărilor, bugetul investiţiilor, bugetul activelor

14
circulante, bugetul resurselor pentru cercetare-dezvoltare, bugetul acţiunilor social-culturale,
bugetul cheltuielilor administrativ-gospodăreşti, bugetul de trezorerie.
5. Bugete fizice (statice) şi bugete variabile (flexibile)
Aceste bugete au în vedere împărţirea cheltuielilor de producţie în cheltuieli fixe şi
cheltuieli variabile. De asemenea, aceste bugete ţin seama de influenţa unor factori care conduc
la creşterea sau diminuarea volumului activităţii economice, a operaţiunilor economice şi
financiare efectuate. În final, sunt inserate resursele de finanţare utilizate şi rezultatele
financiare obţinute.
6. Sistemul bugetelor multiple
Din acest sistem de bugete fac parte 2 tipuri:
- Bugete principale – care se întocmesc pe feluri de activităţi (bugetul comercializării
produselor, bugetul de producţie, bugetul aprovizionării cu materii prime şi materiale,
bugetul investiţiilor, bugetul financiar).
- Bugete anexe – care se referă la cheltuielile propriu-zise efectuate de agentul
economic, cum sunt: cheltuieli de producţie, cheltuieli de comercializare, cheltuieli
generale ale întreprinderii.
7. Bugetul de trezorerie
Acest buget este instrumentul deciziei financiare pe termen scurt. Bugetul regrupează
previziunile de resurse şi plăţi de trezorerie, adică fluxurile băneşti de intrare şi ieşire din
întreprindere, ţinând seama şi de durata creditelor necesare.
În general, sarcinile trezoreriei constau în :
- prevederea şi asigurarea fondurilor băneşti de intrare şi ieşire din trezorerie;
- asigurarea lichidităţii financiare a întreprinderii;
- evaluarea diferitelor tipuri de plasamente şi plasarea excedentului de trezorerie;
- aprecierea şi evaluarea diferitelor surse de finanţare pe termen scurt;
- stabilirea bugetului trezoreriei;
- previziunea trezoreriei.
Trezoreria joacă un rol fundamental pentru realizarea echilibrului financiar pe termen
scurt, între fondul de rulment relativ constant şi necesităţile de fond de rulment, fluctuante în
timp.

CAPITOLUL 4
CONSIDERAŢII PRIVIND BUGETUL LOCAL

4.1 Autonomia finanţelor publice locale

Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane delimitate teritorial din punct de vedere
politic şi administrativ, care au autorităţi publice diferite de cele ale statului. Autonomia
financiară a acestora este absolut necesară, deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă
fără autonomia financiară, care-i asigură suportul material al funcţionării. Există şi un alt
argument puternic, şi anume acela, conform căruia comunităţile locale îşi cunosc posibilităţile
proprii privind resursele băneşti de provenienţă publică şi, mai ales, nevoile privind cheltuielile
ce trebuie acoperite pentru producerea de servicii publice pe plan local.
În statele democratice, administraţia locală se bazează pe principiile descentralizării şi
autonomiei locale. Aceasta necesită un cadru legislativ şi mecanisme necesare adecvate privind
finanţele administraţiilor locale. Prin asemenea reglementări se urmăreşte: delimitarea
15
patrimoniului public aflat în proprietatea primăriilor, de cel aflat in proprietatea statului; crearea
instrumentelor administrative necesare autorităţilor locale pentru asumarea responsabilităţii
privind dezvoltarea locală.
Problema consolidării autonomiei locale este o preocupare universală, statele democratice
contemporane fiind interesate de aplicarea principiului descentralizării serviciilor publice, prin
transmiterea, prin lege, a mai multor competenţe organelor puterii şi administraţiei locale. De
altfel, trebuie subliniat că această preocupare, pentru statele europene, se manifestă în condiţiile
în care ele nu au cunoscut efectele "centralismului democratic", dar, pe de altă parte, statele
respective au avut grijă întotdeauna să coordoneze lucrurile în aşa fel încât, descentralizarea să nu
conducă şi la divizarea naţiunii. In acest context justiţia şi apărarea sunt servicii publice care nu
pot fi descentralizate.
Problematica generală a autonomiei locale pentru statele europene face obiectul Cartei
Europene a Autonomiei Locale.
Întocmită de către Consiliul Europei pe baza unui proiect propus de Conferinţa Permanentă a
Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa, Carta Europeană a Autonomiei Locale a fost
deschisă semnăturilor conform convenţiei încheiate între statele membre, din octombrie 1985.
Protejarea şi întărirea autonomiei locale în Europa prin intermediul unui document, care să
explice principiile adoptate de toate statele democratice din Europa, constituie un obiectiv al
organelor locale de guvernare, recunoscându-se de la început că un asemenea text ar trebui să
ţintească la asigurarea adeziunii celor care sunt implicaţi în apărarea autonomiei locale.
Carta obligă semnatarii să aplice regulile de bază ce garantează independenţa politică,
administrativă şi financiară a autorităţilor locale. Conform Cartei, gradul de autonomie de care se
bucură autorităţile locale poate fi privit ca o piatră de încercare pentru o democraţie reală.
Intre procesul de descentralizare şi cel de consolidare a democraţiei există o relaţie directă.
Autonomia locală şi descentralizarea serviciilor publice reprezintă garanţia stabilităţii unei
democraţii funcţionale.

Principiile generale enumerate de Carta Europeană a Autonomiei locale sunt:

1. Colectivităţile locale au dreptul, în cadrul politicii economice naţionale, la resursele proprii
adecvate, de care să poată dispune liber, în vederea exercitării atribuţiilor lor;
2. Resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să fie proporţionale cu
responsabilităţile stabilite pentru ele prin Constituţie sau lege;
3. Cel puţin o parte din resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să provină din
impozite şi taxe locale, în proporţiile stabilite la nivelul autorităţilor locale, în limitele legii;
4. Sistemul financiar din care fac parte resursele de care dispun comunităţile locale trebuie să
fie de natură suficient de diversificată şi dinamică, încât să le permită să le urmărească, pe cât
posibil, evoluţia reală a costurilor exercitării competenţelor proprii;
5. Protecţia colectivităţilor locale mai slabe din punct de vedere financiar impune
instituirea unor proceduri de ajustare sau a altor măsuri echivalente care să corijeze efectele
repartiţiei inegale a potenţialelor surse de finanţare, cât şi sarcina financiară care le revine
acestora. Asemenea proceduri sau măsuri nu trebuie să reducă libertatea de opinie a
colectivităţilor locale în cadrul propriului lor domeniu de responsabilitate;
6. Colectivităţile locale trebuie să fie consultate, într-o manieră adecvată, asupra
modalităţilor în care le vor fi alocate resursele redistribuite;
7. Subvenţiile acordate colectivităţilor locale nu trebuie să fie destinate,în măsura în
care este posibil, finanţării unor proiecte expres specificate. Acordarea subvenţiilor nu
16
trebuie să aducă atingere libertăţii fundamentale a autorităţilor locale de a-şi stabili politici
proprii în domeniul lor de competenţă;
8. În scopul finanţării propriilor obiective de investiţii, colectivităţile locale trebuie să
aibă acces, conform legii, Ia piaţa mondială de capital.
Având in vedere deosebirile teritoriale şi demografice ale fiecărei ţări, în prezent se
constată a mare diversitate de sisteme determinate de mai mulţi factori: statutul
colectivităţilor locale; numărul nivelurilor de administraţie publică locală; repartizarea
competenţelor; regimul finanţelor locale.

4.2 Nivelul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetelor locale

Prin buget local înţelegem actul în care se înscriu veniturile şi cheltuielile colectivităţilor
locale, pe o perioadă de un an.
Bugetele locale sunt bugetele unităţilor administrativ teritoriale care au personalitate
juridică. În România, fiecare comună, oraş, municipiu şi sector al municipiului Bucureşti
întocmeşte buget propriu, în condiţiile de autonomie.
Bugetele locale reprezintă instrumentele de planificare şi de conducere a activităţii
financiare a unităţilor administrativ teritoriale. Structura acestora reflectă gradul de autonomie al
administraţiei locale faţă de puterea centrală şi legăturile existente între diferitele administraţii
teritoriale.
De asemenea, bugetele locale reflectă fluxurile formării veniturilor şi efectuării
cheltuielilor administraţilor locale, modalitatea de finanţare a cheltuielilor pe destinaţii şi de
acoperire a deficienţelor.
Bugetul local este o componentă a sistemului de bugete definit, conform reglementărilor
legale, ca o verigă a acestuia, în contextul autonomei în raport de celelalte componente (bugetul
de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei
statului).
Bugetele locale au o anumită structură, în cadrul administraţiilor publice locale, delimitate
teritorial. Fiecare dintre acestea este autonom unul fată de celălalt.
Astfel, în România cele două verigi ale bugetelor locale sunt:
1. Bugetele proprii ale judeţelor şi al municipiului Bucureşti, administrate de Consiliile
judeţene;
2. Bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi ale sectoarelor municipiului
Bucureşti, administrate de către primării.
Conform clasificaţiilor economice şi funcţionale ONU folosite în raportările statistice
internaţionale, structura veniturilor şi a cheltuielilor bugetelor locale este comună cu cea a
bugetului central (de stat) şi a altor bugete în cadrul sistemului de bugete. Este vorba, desigur,
principalele categorii, conform grupărilor folosite în clasificaţiile bugetare.
Totuşi, fiind vorba de o componentă distinctă, a cărei autonomie, în general, nu este încă
deplină, existând raporturi de dependenţă faţă de bugetul central, structura specifică, mai ales a
veniturilor, se prezintă astfel:
Veniturile:
1. Veniturile proprii ale bugetelor locale, reglementate prin Legea privind finanţele
publice şi prin Legea privind finanţele publice locale. Acestea cuprind impozite şi taxe şi
vărsăminte de venituri curente la plătitori (agenţi economici şi instituţii publice) de importanţă

17
locală şi din impozite şi taxe locale (de la populaţie sau de la persoanele juridice). În mod
normal, aceste venituri ar trebui să reprezinte majoritatea in totalul veniturilor bugetelor locale.
2. Venituri atribuite, în care intră sumele defalcate din anumite venituri curente,
potrivit legii, bugetului de stat. În mod frecvent sunt folosite sumele defalcate din impozitul pe
salariu sau chiar atribuirea cel puţin temporară, a altor impozite pe veniturile persoanelor fizice.
3. Transferuri acordate de la bugetul de stat pentru finanţarea unor obiective de interes
naţional dar care pot fi mai eficient organizate şi controlate de către organele locale: acţiuni de
protecţie socială, unele investiţii.
4. Împrumuturile acordate pe piaţa financiară internă sau externă, fie direct, în numele
organelor administraţiei publice locale, fie garantate de Guvern.
Conform clasificaţiei economice, Legea privind finanţele publice locale prezintă
următoarele categorii de venituri proprii:
Venituri curente (impozite, vărsăminte, diverse venituri);
Venituri de capital (încasări din valorificarea unor bunuri);
Venituri cu destinaţie specială (taxe speciale, venituri din vânzări de bunuri; din fondul
pentru intervenţie donaţii sponsorizări).
Cheltuielile:
Acestea se prevăd în bugetele locale, în conformitate cu clasificarea bugetară, şi
concretizează căile de finanţare a acţiunilor specifice realizeze pe plan local. Desigur, unele
cheltuieli nu figurează la acest nivel, ele fiind numai de importanţă locală.
Datorită faptului că, în prezent, această structură a cheltuielilor publice din bugetele locale
ale României este aliniată la cea internaţională putem prezenta lista cheltuielilor respective,
încadrându-le în categoriile specifice clasificaţiei funcţionale:
1. Autorităţile executive (serviciile publice generale);
2. Învăţământ, sănătate, cultură şi religie, ajutoare şi indemnizaţii
3. Servicii, dezvoltare publică şi locuinţe
4. Transporturi, agricultură, alte acţiuni economice;
5. Alte acţiuni;
6.Fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, plata dobânzilor şi comisioanelor
aferente;
7. Rambursări de împrumuturi
8. Fonduri de rezervă;
9. Cheltuieli cu destinaţie specială.

Structura pe subdiviziuni a cheltuielilor nu este identică la cele două verigi ale bugetelor
locale.
În România, sursele de formare a veniturilor bugetelor locale sunt următoarele:
1) Impozite, taxe şi alte venituri, precum şi cotele adiţionale la unele venituri ale bugetului de
stat şi bugetelor locale.
2) Autorităţile administrative sau direct instituţiile publice pot obţine sume din vânzarea sau
din valorificarea materialelor obţinute ca urmare a casării mijloacelor fixe sau din vânzarea unor
bunuri materiale. Aceste sume constituie venituri ale bugetelor locale sau ale instituţiilor şi servesc
la finanţarea investiţiilor.
3) Sumele încasate din vânzarea bunurilor aparţinând domeniului privat al unităţilor
administrativ teritoriale sunt venituri cu destinaţie specială şi servesc la finanţarea investiţiilor.
4) Sumele încasate din valorificarea bunurilor confiscate.
18
 5) Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat, aprobate anul prin legea
bugetului de stat pe ansamblul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti.
6) Împrumuturile contractate pe piaţa financiară internă sau externă.
Împrumuturile interne sau externe, pe termen mediu şi lung servesc la: finanţarea de
investiţii publice de interes local; refinanţarea datoriei publice locale.
Datoria publică locală se rambursează din resursele aflate la dispoziţia unităţilor
administrativ teritoriale, cu excepţia transferurilor de Ia bugetul de stat, cu destinaţie specială.
Sumele maxime ce pot fi contractate ca împrumuturi se stabilesc până la nivelul de 20%
din totalul veniturilor constituite ale bugetelor locale, inclusiv cotele defalcate din impozitul pe
salarii. Calculul acestei limite comportă luarea în considerare a valorii datoriei la rata dobânzii
valabilă la data efectuării calculului, iar împrumuturile în valută se iau în calcul la valoarea
cursului de schimb comunicat de Banca Naţională a României la data efectuării calculului.

4.3 Procesul bugetar Ia nivelul colectivităţilor locale din România

Elaborarea proiectelor bugetelor locale se bazează pe proiectele de bugete proprii ale

administraţiei ale instituţiilor şi serviciilor publice din subordine.
Procedurile implicate in vederea examinării şi adoptării bugetelor locale şi calendarul
acestora sunt, în ordinea lor cronologică, sintetizate astfel:
1. Prezentarea proiectelor de bugete echilibrate de către ordonatorii principali de credite la
Direcţiile generale ale finanţelor publice până la 15 mai a fiecărui an; acestea la rândul lor, depun
proiectele de bugete elaborate, până cel mai târziu la întâi iunie a fiecărui an, la Ministerul
Finanţelor Publice.
2. Până la 1 iulie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor comunică Direcţiilor generale
judeţene limitele aprobate ale sumelor defalcate din impozitul pe salarii şi transferurile cu
destinaţie specială şi criteriile de repartizare a acestora pe unităţile administrativ teritoriale, în
vederea definirii proiectelor bugetare de către ordonatorii principali de credite bugetare.
3. Până la 20 iulie a fiecărui an, se depun la Direcţiile generale judeţene noile propuneri
pentru proiectul de buget.
4. Până la 1 august a fiecărui an, Direcţiile generale depun proiectele bugetelor locale pe
ansamblul judeţului şi al Municipiului Bucureşti, la Ministerul Finanţelor.
Competenţa de aprobare revine consiliilor locale, consiliilor judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti, după caz. Aprobarea se acordă în maximum 30 de zile de la intrarea în
vigoare a legii pentru aprobarea bugetului de stat pe anul respectiv. Înainte de aprobare,
proiectele se publică în presa locală sau se afişează la sediul primăriei, după care, în termen de 15
zile, se supun aprobării.
Aprobarea comportă: pronunţarea asupra contestaţiilor, votarea pe capitole, subcapitole,
articole şi anexe; adoptarea proiectului în ansamblu de către consiliile locale, judeţene sau
Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor se efectuează conform termenelor de
încasare a acestora şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.
Repartizarea creditelor bugetare pe instituţii este de competenţa ordonatorilor principali de
credite.
Ordonatorii principali de credite bugetare sunt preşedinţii consiliilor judeţene, primarul
general al municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrativ teritoriale.

19
 Ordonatorii secundari sau terţiari sunt conducătorii instituţiilor sau serviciilor publice cu
personalitate juridică din subordinea fiecărui consiliu local, judeţean şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti. Procesul de repartizare se realizează astfel:
 Repartizarea efectuată de către ordonatorii principali între bugetul propriu şi bugetele
ordonatorilor subordonaţi;
 Repartizarea efectuată de către ordonatori secundari ai creditelor bugetare aprobate, pe
unităţile subordonate şi a celor cuprinse în bugetul propriu;
 Ordonatorii terţiari utilizează creditele ce le-au fost repartizate.
Competenţele privind finanţarea cheltuielilor revin ordonatorilor principali de credite
bugetare. Practic, au loc deschiderile de credite de către ordonatorii principali ai acestora, în
limita creditelor bugetare aprobate şi potrivit destinaţiei stabilite, în raport cu gradul de folosire a
sumelor puse la dispoziţie anterior şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se efectuează, în limitele
prevăzute, de către Ministerul Finanţelor prin Direcţiile generale ale finanţelor publice, la
cererea ordonatorilor principali, în funcţie de necesităţile execuţiei bugetare.
Angajarea şi efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare prevăzute în buget şi deschise
se aprobă de către ordonatorul de credite, efectuându-se numai cu viza prealabilă de control
financiar preventiv intern, prin care se atestă respectarea dispoziţiilor legale, încadrarea în
creditele bugetare aprobate şi în destinaţia lor. Efectuarea cheltuielilor comportă existenţa
documentelor justificative, care confirmă aranjamentele contractuale sau din convenţii precum şi
primirea bunurilor materiale, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor şi a altor obligaţii
bugetare. Plăţile în avans efectuate la anumite categorii de cheltuieli nu pot depăşi 30 %.
Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin unităţile teritoriale ale trezoreriei
statului, prin evidenţierea în conturi distincte a veniturilor şi cheltuielilor, a altor operaţiuni
dispuse de ordonatorii de credite bugetare, a veniturilor şi a cheltuielilor extrabugetare ale
instituţiilor, pe categorii de resurse.
Pentru stabilirea rezultatelor finale ale execuţiei bugetelor locale, ordonatorii principali de
credite întocmesc conturile anuale de execuţie a bugetelor locale pe care le transmit spre
aprobate consiliilor judeţene Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi consiliilor locale.
In cadrul acestui cont se înscriu:
a) La venituri: 1. prevederile aprobate iniţial
2. prevederile bugetare definitive;
3. încasările realizate.
b) La cheltuieli: 1. creditele aprobate iniţial;
2. creditele definitive;
3. plăţile efectuate.
Pe baza acestor date se stabileşte rezultatul execuţiei.
Excedentul anual al bugetului local rezultat în urma regularizării în limita transferurilor din
bugetul de stat, se utilizează în ordine pentru:
 rambursarea eventualelor împrumuturi restante, plata dobânzilor şi comisioanelor aferente;
 constituirea fondului de rulment.
Fondul de rulment funcţionează la nivelul fiecărei unităţi administrativ teritoriale şi este
folosit pentru acoperirea golurilor de casă în trezorerii, precum şi pentru acoperirea definitivă a
eventualului deficit bugetar rezultat la sfârşitul exerciţiului bugetar. De asemenea, fondul de
rulment poate fi folosit pentru finanţarea de investiţii de interes local, cu aprobarea organelor
locale.
20
 Asigurare echilibrului între lichidităţi şi plăţi pe parcursul execuţiei de casă se poate
confrunta cu golurile temporare de casă, ca urmare a decalajului dintre momentele încasării
veniturilor şi cele ale efectuării plăţilor
Acoperirea acestora se efectuează din: fondul de rulment şi din împrumuturi fără dobândă
din disponibilităţile din contul general al trezoreriei statului. Valoarea acestui împrumut este
limitată la 5% din totalul veniturilor estimate a se încasa pe durata anului fiscal în care se face
împrumutul.

CAPITOLUL 5
BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT

5.1 Consideraţii generale

Înfăptuirea asigurărilor sociale de stat face necesare constituirea, repartizarea şi

utilizarea fondurilor de asigurări sociale, ceea ce presupune existenţa bugetului asigurărilor
sociale de stat.
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde veniturile şi cheltuielile sistemului public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
Bugetul asigurărilor sociale de stat este gestionat şi administrat de Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale. Ministrul Muncii şi Solidarităţii Sociale este ordonator principal de
credite pentru bugetul asigurărilor sociale de stat şi deleagă atribuţiile prevăzute de dispoziţiile
legale în vigoare pentru ordonatorul principal de credite bugetare conducătorului executiv al
CNPAS.
În acelaşi timp, organelor asigurărilor sociale de stat le revine obligaţia de a urmări cu
responsabilitate modul de stabilire şi încasare a veniturilor sale, astfel încât să se asigure
posibilitatea efectuării tuturor cheltuielilor prevăzute.
Bugetul asigurărilor sociale de stat se întocmeşte distinct de bugetul de stat şi se aprobă
de Parlament, printr-o lege separată. Această procedură este datorată faptului ca veniturile
cuprinse în bugetul asigurărilor de stat trebuie utilizate doar pentru finanţarea acelor cheltuieli
înscrise în acest buget.
Guvernul elaborează anual, pe baza propunerilor CNPAS, proiectul bugetului
asigurărilor sociale de stat, pe care îl supune spre aprobare Parlamentului.
Dacă legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu a fost adoptată cu cel puţin 3 zile
înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetul asigurărilor sociale de
stat pe anul precedent până la adoptarea noului buget.
Excedentele anuale ale bugetului asigurărilor sociale de stat pot fi utilizate în anul
următor, potrivit destinaţiilor aprobate prin lege, după restituirea transferurilor primite de la
bugetul de stat.
Eventualul deficit curent al bugetului asigurărilor sociale de stat se acoperă din
disponibilităţile bugetului de asigurări sociale de stat din anii precedenţi şi, în continuare, din
fondul de rezervă,
În mod excepţional în situaţii motivate, pentru acoperirea deficitului bugetului
asigurărilor sociale de stat, după epuizarea fondului de rezervă, veniturile bugetului
asigurărilor sociale de stat se completează cu sume care se alocă de la bugetul de stat.

21
 5.2 Funcţiile şi principiile bugetului asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat este una din pârghiile principale pe care statul le
utilizează în vederea îndeplinirii sarcinilor şi funcţiilor sale, el reprezentând un instrument
important prin care se repartizează o parte din venitul naţional din sfera productivă în sfera
neproductivă.
Bugetul asigurărilor sociale de stat (ca si finanţele luate în întregul lor) îndeplineşte
aşadar funcţia de repartiţie a unei părţi importante din venitul naţional funcţie ce se înfăptuieşte
prin încasarea contribuţiilor de asigurări sociale, precum şi prin felul cum se efectuează
cheltuielile cu plata pensiilor şi acordarea ajutoarelor în cadrul asigurărilor sociale.
Bugetul asigurărilor sociale de stat mai îndeplineşte şi funcţia de control asupra creării
venitului naţional asupra felului cum s-au constituit şi cum se utilizează fondurile de asigurări
sociale. Formarea, repartizarea şi utilizarea acestor fonduri reclamă efectuarea unui riguros
control a cărui finalitate este să asigure respectarea disciplinei financiare atât în procesul
formării şi repartizării fondurilor, cât şi în procesul utilizării lor.
Ca şi componentă a bugetului public naţional, bugetul asigurărilor sociale de stat este
fundamentat pe aceleaşi principii ca şi acesta.
Principiile bugetului asigurărilor sociale de stat sunt: autonomia, anualitatea,
universalitatea, unitatea, echilibrarea, realitatea, publicitatea bugetului.
Autonomia bugetului asigurărilor sociale de stat rezultă din faptul că, deşi acest buget
este o componentă a bugetului public naţional alături de bugetul de stat şi bugetele locale, el se
întocmeşte distinct de bugetul de stat şi se aprobă de Parlament odată cu acesta, printr-o lege
distinctă.
Anualitatea bugetului asigurărilor sociale de stat rezultă din însăşi legea pentru
adoptarea bugetului de stat. Durata de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat este
strict limitată la un an, după expirarea căruia funcţiile sale încetează pentru a face loc aplicării
bugetului anului următor. In ţara noastră exerciţiul bugetar începe la 1 ianuarie şi ia sfârşit la
31 decembrie al aceluiaşi an, adică anul bugetar coincide cu cel calendaristic. Veniturile şi
cheltuielile realizate după 31 decembrie se înregistrează în bugetul anului următor, chiar dacă
ele au fost prevăzute în bugetul pe anul expirat.
Universalitatea bugetului. Prin acest principiu se înţelege cuprinderea în buget a tuturor
veniturilor şi cheltuielilor stabilite prin actele normative ca aparţinând asigurărilor sociale de
stat. Planurile de venituri şi cheltuieli pentru asigurările sociale elaborate de către întreprinderi,
instituţii etc., sunt înregistrate integral în bugetul asigurărilor sociale de stat, însă în timpul
executării lor, din totalul contribuţiilor se reţin sumele necesare plăţii, la locul de muncă, a
ajutoarelor şi a pensiilor persoanelor care cumulează pensia cu salariul etc., vărsându-se la
buget numai partea din suma contribuţiilor rămasă după efectuarea acestor plăţi.
Unitatea bugetului. Principiul unităţii bugetului constă în faptul că veniturile şi
cheltuielile din toate planurile de venituri şi cheltuieli pentru asigurările sociale se
concentrează, din treaptă în treaptă, până la obţinerea unui singur plan financiar - bugetul
asigurărilor sociale de stat. Această operaţie de centralizare nu este o simplă operaţie aritmetică
sau statistică, ea constituie un stadiu de mare însemnătate al planificării financiare în cadrul
căruia veniturile şi cheltuielile din planurile de asigurări sociale trebuie coordonate cu
indicatorii social-culturali din planul economiei naţionale.
Echilibrarea bugetului este un principiu care izvorăşte în primul rând din necesitatea
unei juste planificări bugetare. Echilibrarea bugetului asigurărilor sociale de stat se realizează
22
nu numai prin egalitatea dintre venituri şi cheltuieli, ci şi prin crearea unor rezerve de venituri
care să fie folosite atunci când trebuie efectuate cheltuieli într-un volum mai mare decât cel
planificat iniţial. Dinamismul economiei naţionale, creşterea veniturilor pe baza cărora se
determină contribuţiile pentru asigurările sociale de stat, fac ca în realitate bugetul asigurărilor
sociale să se încheie şi cu excedente.
Realitatea bugetului constă în elaborarea şi înfăptuirea lui pe baza unor date reale. Ea
mai rezultă şi din faptul că veniturile şi cheltuielile bugetare sunt determinate prin calcule
temeinice, fiind asigurată şi de certitudinea şi ritmicitatea veniturilor realizate în economie.
Publicitatea bugetului. Bugetul asigurărilor sociale de stat este dezbătut pe larg în
Parlament, iar după adoptare este publicat în Monitorul Oficial, în presa centrală şi locală, fiecare
cetăţean putând lua cunoştinţă de conţinutul lui.

5.3 Procedura bugetului asigurărilor sociale

Cuprinzând actele şi operaţiunile de elaborare, aprobare şi executare sau îndeplinire a

fiecărui buget anual al asigurărilor sociale de stat, procedura acestui buget este supusă dispoziţiilor
generale procedurale prevăzute de Legea finanţelor publice, care prevede că elaborarea şi execuţia
bugetului asigurărilor sociale sunt supuse principiilor anualităţii, echilibrului şi publicităţii, la fel
ca elaborarea şi execuţia bugetului de stat. Bugetul asigurărilor sociale se elaborează potrivit
normelor metodologice stabilite de Ministerul finanţelor, aceste extinderi ale principiilor şi
normelor asupra bugetului asigurărilor sociale fiind justificate de faptul că acest buget face parte
din bugetul public naţional şi este autonom faţă de bugetul de stat şi bugetele locale.
Procedura bugetului asigurărilor sociale se identifică cu particularităţile privind organele
care elaborează proiectul de buget şi urmăresc executarea anuală a bugetului aprobat, ca şi unele
aspecte specifice de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor acestui buget. Aceste
particularităţi sunt raţional inerente din moment ce bugetul asigurărilor sociale de stat are menirea
lui proprie, exprimată de destinaţia cheltuielilor acestor asigurări, pentru acoperirea cărora acest
buget dispune de venituri proprii, între care este remarcabilă contribuţia bănească pentru
asigurările sociale de stat.
În ceea ce priveşte individualitatea şi autonomia bugetului asigurărilor sociale de stat, sunt
de reţinut dispoziţiile din Legea finanţelor publice care prevăd: Bugetul asigurărilor sociale de stat
şi bugetele anexă la acesta se întocmesc de către Ministerul Finanţelor, pe baza propunerilor
ordonatorilor principali de credite, distinct de bugetul de stat şi se aprobă de Parlament.
Autonomia actuală a bugetului asigurărilor sociale de stat se dovedeşte valoroasă şi în
comparaţie cu situaţia lui anterioară, de concepţie socialistă, conform căreia acest buget era
inclus în bugetul republican cu consecinţele subordonării execuţiei bugetului asigurărilor
sociale de stat faţă de execuţia bugetului republican, ca principală componentă a bugetului unic
de stat.
Proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat este elaborat de către Ministerul
Finanţelor cu ajutorul datelor primite de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale de la
direcţiile judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru probleme de muncă şi protecţie socială.
La elaborarea proiectului bugetului anual al asigurărilor de stat se urmăreşte echilibrul
dintre venituri şi cheltuieli, prevăzându-se rezerve băneşti îndeosebi pentru indemnizaţiile ce
se acordă în cazuri de incapacitate temporară de muncă atrasă de accidente şi îmbolnăviri
profesionale care se produc neprevăzut.
23
 Pentru prevederile de venituri şi cheltuieli ale acestui buget sunt de mare însemnătate
datele privind evoluţia veniturilor şi cheltuielilor din anii precedenţi, precum şi estimarea
evoluţiei veniturilor şi cheltuielilor în anul următor, cu influenţele creşterii probabile a
preţurilor şi tarifelor.
Elaborat până la începutul ultimului trimestru, proiectul bugetului asigurărilor sociale de
stat este înaintat Parlamentului spre dezbatere şi aprobare, alăturat proiectului bugetului de stat
pe acelaşi an următor.
În ipoteza în care bugetul asigurărilor sociale de stat nu este aprobat de parlament până
la începerea noului exerciţiu bugetar, se procedează conform dispoziţiei Legii finanţelor
publice, la fel ca în cazul bugetului de stat, la execuţia bugetară pe baza bugetului din anul
expirat.
Execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat constă în realizarea contribuţiei şi a
celorlalte venituri în corelaţie practic necesară cu plata pensiilor, indemnizaţiilor şi ajutoarelor
băneşti acordate din acest buget.
Instituirea legală a procedeului prin care angajatorii au dreptul să reţină din contribuţia
datorată sumele de bani necesare plăţii drepturilor de asigurări sociale cuvenite personalului
propriu în luna respectivă, simplifică operaţiunile băneşti de execuţie a bugetului asigurărilor
sociale de stat, rămânând ca unităţile debitoare să plătească numai contribuţia rămasă după
reţinerea sumelor de bani cuvenite personalului propriu ca indemnizaţii şi alte drepturi băneşti
de asigurări sociale. In cazul în care sumele de bani cuvenite personalului propriu depăşesc
contribuţia datorată pe luna respectivă, diferenţele se primesc din conturile bancare în care se
concentrează contribuţiile plătite de alţi debitori de aceeaşi categorie.
Pentru execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat, în folosul acestui buget sunt
deschise conturi de venituri şi conturi de cheltuieli la sucursalele Băncii Comerciale Române.
Conturile bancare de venituri sunt deschise distinct pentru contribuţiile plătite de persoanele
juridice cu personal salariat, separat pentru contribuţiile plătite de persoanele fizice care
utilizează munca salariată şi, de asemenea, separat pentru contribuţiile salariaţilor şi
pensionarilor plătite în vederea trimiterii la tratament balnear şi odihnă, în aceste ultime conturi
înscriindu-se şi alte venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat.
Pentru plata şi concentrarea în conturile bancare deschise pentru contribuţiile şi celelalte
venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat trebuie îndeplinite cerinţele de legalitate a
tuturor veniturilor bugetare, respectiv de calcul conform al contribuţiilor şi de achitare la
termenele legale de către debitori. Respectarea acestor cerinţe are şi însemnătatea practică a
constituirii fondurilor băneşti necesare pentru efectuarea tuturor cheltuielilor bugetului
asigurărilor sociale de stat.
Conturile bancare de cheltuieli sunt deschise pentru plata pensiilor de asigurări sociale şi
a ajutoarelor cuvenite pensionarilor, precum şi, separat, pentru plata indemnizaţiilor şi
ajutoarelor ce se acordă persoanelor ce lucrează în întreprinderi mici şi asociaţii lucrative
independente cu salariaţi sau membrii cuprinşi in asigurările sociale de stat. Utilizarea numai a
acestor două feluri de conturi bancare de cheltuieli este justificată de procedeul simplificator
al plăţii indemnizaţiilor şi ajutoarelor băneşti de asigurări sociale cuvenite personalului
salariat al regiilor autonome, întreprinderilor, instituţiilor etc., prin reţinerea sumelor de
bani necesare acestor plăţi din contribuţia de asigurări sociale datorată de fiecare dintre
aceste regii autonome, întreprinderi, instituţii etc.
Din conturile bancare de cheltuieli, sumele de bani necesare plăţii pensiilor,
indemnizaţiilor şi ajutoarelor de asigurări sociale se obţin şi se întrebuinţează cu
24
particularităţile procedurale ale creditelor bugetare, conform dispoziţiei generale din Legea
finanţelor publice, care statuează că şi "sumele aprobate prin bugetul asigurărilor sociale de
stat, în limitele cărora se pot efectua cheltuieli, reprezintă credite bancare, care nu pot fi
depăşite". În aplicarea acestei dispoziţii legale se deschid credite bugetare cuvenite
Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, din care se transmit creditele bugetare necesare
direcţiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru probleme de muncă şi protecţie
socială, pentru plata pensiilor, indemnizaţiilor şi ajutoarelor de asigurări sociale. Aceste
plăţi se efectuează urmându-se procedura întocmirii tabelelor de pensionari având decizii
ale comisiilor de pensii, emiterii cupoanelor-mandat şi plăţii pensiilor cu ajutorul acestor
cupoane, procedură stabilită prin normele metodologice instituite de Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale.
Conform dispoziţiilor Legii finanţelor publice, efectuarea cheltuielilor de pensii,
indemnizaţii şi ajutoare de asigurări sociale este supusă condiţiilor şi formelor scrise ale
contabilităţii publice, precum şi ale controlului financiar preventiv, concomitent şi posterior
exercitat asupra întregii execuţii a bugetelor anuale ale asigurărilor sociale de stat şi
neapărat asupra legalităţii şi temeiniciei actelor de angajare a cheltuielilor din aceste
bugete.
Despre execuţia bugetelor anuale ale asigurărilor sociale de stat se întocmesc
bilanţurile contabile trimestriale cu ajutorul cărora, după expirarea exerciţiului financiar, se
întocmeşte contul anual de execuţie a fiecărui buget anual de acest fel. Contul anual de execuţie a
bugetului asigurărilor sociale de stat este sinteza contabilă a veniturilor realizate şi cheltuielilor
efectuate, cu rectificările legale inerente în anii în care înlăturarea subvenţiilor bugetare a atras
creşterea preţurilor şi tarifelor, indexarea salariilor şi pensiilor etc. Acest cont de execuţie bugetar,
însoţit de raportul de verificare şi analiză se înaintează parlamentului spre aprobare o dată cu
contul general de execuţie a bugetului de stat. Contul anual de execuţie a bugetului este supus
verificării Curţii de Conturi împreună cu conturile de execuţie a celorlalte componente ale
bugetului public naţional

5.4. Veniturile şi cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat

Constituirea resurselor bugetului asigurărilor sociale de stat se face pe seama contribuţiilor

şi veniturilor nefiscale, prelevate de la persoane juridice şi fizice, şi anume din:
- contribuţiile de asigurări sociale datorate de: angajatori; asiguraţi; şomeri.
- contribuţiile salariaţilor şi pensionarilor pentru trimiterile la odihnă şi tratament balnear;
- dobânzile bancare pentru disponibilităţile băneşti apărute în executarea bugetului
asigurărilor sociale de stat;
- majorările şi amenzile aplicate pentru neplata integrală şi la termen a contribuţiei de
asigurări sociale;
- sumele de bani obţinute din lichidarea unor debite restante din anii anteriori;
- restituirea pensiilor şi indemnizaţiilor acordate fără temei legal;
- alte venituri, potrivit legii.
Încasarea contribuţiilor şi a celorlalte venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat se
efectuează în conformitate cu prevederile legale in vigoare.
Dintre veniturile bugetare ale asigurărilor sociale de stat, contribuţia plătită de
persoanele juridice şi fizice ai căror salariaţi sunt cuprinşi în aceste asigurări, este cel mai
25
important venit bugetar şi cu o reglementare juridică rnai complexă, proporţia acestei
contribuţii ajungând în ultimele decenii între 95 şi 99% din totalul veniturilor bugetare ale
asigurărilor sociale de stat. Această contribuţie se calculează asupra fondului de salarii
contributiv al fiecăreia dintre unităţile plătitoare, în acest scop fiind precizate sumele de bani ce
se includ şi cele care nu sunt cuprinse în fondul de salarii contributiv.
Fondul de salarii contributiv se calculează anual de către întreprinderi, instituţii, societăţi
economice şi alţi debitori ai contribuţiei pentru asigurările sociale de stat, şi se repartizează pe
trimestre, aceste date fiind necesare întocmirii bugetului asigurărilor sociale de stat.
Disponibilităţile băneşti ale asigurărilor sociale de stat sunt purtătoare de dobânzi;
nivelul dobânzilor se stabileşte prin convenţii încheiate de CNPAS cu trezoreria statului sau cu
băncile.
În cazul neachitării la termen a contribuţiilor datorate bugetului asigurărilor sociale de
stat Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale sau, după caz, Casa Naţională de Pensii şi Alte
Drepturi de Asigurări Sociale vor proceda la aplicarea măsurilor de executare silită pentru
încasarea sumelor cuvenite acestui buget şi a majorărilor de întârziere şi vor dispune încasarea
sumelor respective prin aplicarea dispoziţiilor legale.
Sumele de bani ce se constată că au fost plătite ca pensii, indemnizaţii şi ajutoare de
asigurări sociale de stat "fără drept", deci în alte cazuri şi condiţii decât cele legale, trebuie
restituite fondurilor băneşti din care au fost acordate, de către beneficiari, pe baza deciziilor
date în acest scop de organele administrative de specialitate. Restituiri de acest fel nu se
urmăresc dacă persoanele fizice au decedat între timp.
Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat sunt reglementate având următoarele
destinaţii
- prestaţiile de asigurări sociale din sistemul public constând din:
• pensia pentru limită de vârstă;
• pensia de invaliditate;
• pensia de urmaş;
• indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă;
•indemnizaţia pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii
• indemnizaţia acordată femeilor în caz de maternitate;
• indemnizaţia pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav;
• ajutorul în caz de deces.
- cheltuieli privind organizarea şi funcţionarea sistemului public (cheltuieli materiale şi
servicii, cheltuieli de personal);
- transferuri;
- finanţarea unor investiţii proprii;
- rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite; - cheltuieli
ocazionate de executarea silită a creanţelor bugetare;
- alte cheltuieli prevăzute de lege;
- fondul de rezervă.

Cheltuielile prevăzute în bugetul asigurărilor sociale de stat reprezintă limite maxime

care nu pot fi depăşite, iar modificarea lor se va face în condiţiile legii.
Calculul pensiilor, indemnizaţiilor şi ajutoarelor băneşti de asigurări sociale de stat se
face pe baza normelor speciale de drept al muncii.

26
 Din bugetul asigurărilor sociale de stat se suportă diferenţa dintre valoarea biletului de
tratament balnear sau de odihnă şi contribuţia beneficiarilor de astfel de bilete, pentru un
număr determinat de locuri. Tot din acest buget se mai pot acorda gratuit un număr limitat de
bilete anumitor categorii de asiguraţi, conform reglementărilor legale.
Din veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat se prelevă anual până la 3% pentru
constituirea unui fond de rezervă. Acesta se utilizează pentru acoperirea prestaţiilor de
asigurări sociale în situaţii temeinic motivate sau a altor cheltuieli ale sistemului public,
aprobate prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Fondul de rezervă se reportează în
anul următor şi se completează potrivit prevederilor legale. Fondul de rezervă cumulat nu poate
depăşi nivelul cheltuielilor prevăzute pentru anul bugetar respectiv.

CAPITOLUL 6
TREZORERIA FINANŢELOR PUBLICE

6.1 Definirea si conţinutul economic al Trezoreriei Finanţelor Publice

La început, termenul de trezorerie era identificat cu banii publici, iar ulterior cu o

instituţie desemnata să asigure respectarea ansamblului de reguli specifice casieriei si
contabilităţii publice.
Trezoreria a existat în ţara noastră, înainte celui de-al doilea război mondial, într-o altă
formă decât cea care se preconizează să se generalizeze în sistemul actual al finanţelor
publice. Până în anul 1925 pe lângă Ministerul Finanţelor a funcţionat şi o casierie centrală a
tezaurului, dată după care serviciul operaţiilor de trezorerie a fost preluat de B.N.R.. În afară
de casieriile statului au funcţionat însă, în perioada respectivă, casierii speciale care aveau
legături independente şi directe cu Banca Naţională, pe linia execuţiei şi ale bugetelor anexă.
De aici şi modul diferit în care este explicat termenul de "trezorerie" în Dicţionarul Limbii
Române.
Astfel, în Dicţionarul explicativ al limbii române, trezorerie este definită ca "oficiu al
unui stat unde se păstrează şi se administrează tezaurul public", însă nu mai corespunde
condiţiilor actuale de tranziţie la economia de piaţă.
Apropiată de realitatea actuală este definiţia dată în Dicţionarul enciclopedic, după
care trezorerie este "un ansamblu de operaţiuni financiare şi băneşti, bugetare şi extra
bugetare, pe care le face statul pentru procurarea mijloacelor băneşti care sunt necesare şi
pentru cheltuirea acestor mijloace". Procesul de aplicare a reformei în România, în toate
domeniile de activitate, pentru trecerea de la economia hipercentralizată la economia
liberalizată (de piaţă), a cuprins şi sistemul financiar - bancar, conducând la modificării
importante în rolul şi structura sistemului de organizare şi funcţionare al băncilor, cu
consecinţe deosebite asupra execuţiei finanţelor în sectorul public.
Aceste modificării, precum şi schimbările de concepţie privind administrarea şi
utilizarea resurselor financiare în sectorul public, au condus la concluzia că realizarea cu
rezultate foarte bune a execuţiei finanţelor publice în condiţiile economiei de tranziţie, se
asigură numai dacă se dispune de sisteme proprii de organizare. "Un astfel de sistem, care
permite intervenţia promptă în toate fazele de urmărire a execuţiei finanţelor publice, îl
reprezintă Trezoreria, concepută într-un mod unitar de organizare şi funcţionare la nivelul
Ministerului Finanţelor şi în cadrul unităţilor sale teritoriale".
In prezent, termenul de trezorerie este folosit in doua sensuri:
27
 • pe de o parte, el serveşte la desemnarea casieriilor propriu zise ale statului, atunci
când se vorbeşte de „situaţia trezoreriei" sau de „deficitul trezoreriei";
• pe de alta parte, el serveşte la desemnarea unei administraţii publice, ca instituţie.
În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, trezoreria e concepută ca un sistem
operaţional în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, prin care se efectuează în principal:
- operaţiunile financiare şi băneşti bugetare şi extrabugetare ale sectorului public
şi contabilitatea acestora ;
- controlul fiscal asupra încasării la termen a veniturilor ;
- controlul asupra finanţării cheltuielilor instituţiilor publice ;
- refinanţarea deficitului bugetar ;
- lansarea împrumuturilor de stat ;
- plasarea disponibilităţilor sectorului public.
Sistemul trezoreriei există în mai multe ţări care au economie de piaţă cu vechi tradiţii,
de pildă Franţa, S.U.A., Anglia, Italia. De altfel, definirea trezoreriei ca sistem a preocupat
mulţii specialişti în finanţe la nivel internaţional. Astfel, după Pirre Conso "funcţia de
trezorerie are ca obiect să trateze plăţile şi încasările, adică fluxurile financiare şi articulaţiile
lor cu plătitorul şi cu conturile bancare"'. Astfel, când o firmă dezvoltă o activitate în
străinătate fie exportând,fie importând, fie investind, ea ajunge în situaţia să primească sau să
dea, să ramburseze anumite fluxuri realizate în monezi decât în moneda sa, ceea ce introduce
riscul de schimb.
După părerea lui Josetteli Peyrard, trezoreria internaţională urmăreşte în principal
"diferenţa între lichidităţii şi schimburile bancare de trezorerie exprimate în devize străine",
în timp ce Daniel Peyont adaugă "Gestiunea trezoreriei internaţionale un specific propriu care
rezultă din patru categorii de factori: existenţa fluxurilor ce pot fi în mai multe monede... ;
complexitatea tehnicilor de transferuri de fonduri internaţionale ; reglementarea schimburilor
străine... ; reglementarea schimburilor proprii….
Alain Deniel şi Paul Cordeau, analizând funcţiile şi atribuţiile trezoreriei, consideră că
gestiunea de stat este cea mai importantă deoarece "această funcţie a mişcării generale de
fonduri " cum o numesc ei constă în "ajustarea (reglarea) resurselor impozitelor, intrărilor şi
ieşirilor de lichidităţi în ansamblu circuitului trezorerie în spaţiu şi în timp, ceea ce presupune
existenţa unei lichidităţi mobile, disponibilităţi imediate în scopul de a face faţă unor nevoi
imprevizibile..., decalajelor sezoniere e venituri şi cheltuieli".

6.2 Funcţiile Trezoreriei finanţelor publice. Necesitatea şi importanţa organizării şi

funcţionării acesteia

Necesitatea organizării şi funcţionării Trezoreriei Finanţelor Publice

Înfiinţarea Trezoreriei Finanţelor Publice este imperativ necesară în perioada de

tranziţie:
o în primul rând pentru umplerea acelor goluri create de modificările survenite în
organizarea şi conducerea procesului bugetar începând cu anul 1990, în sensul ca Banca
Naţională a României a renunţat la execuţia bugetului, păstrând numai contul de trezorerie al
statului orientându-şi activitatea cu prioritate spre soluţionarea problemelor privind circulaţia
bancară şi emisiunea monetară.

28
 o în al doilea rând, diversificarea sistemului bancar a pus probleme asupra
controlului execuţiei bugetului public naţional, în sensul că asupra încasării veniturilor şi
efectuării cheltuielilor bugetare, practic nu se mai execută nici un control, băncile comerciale,
unde finanţele publice îşi aveau conturile, ne mai având atribuţii în acest sens.
o în al treilea rând, organizarea actuală a sistemului bancar prezintă un mare risc
pentru sectorul public, cunoscând faptul că activitatea bancară este supusă regimului
falimentului, caz în care ar fi implicate şi finanţele publice, cel puţin teoretic, dacă acestea s-
ar afla în gestiunea unei bănci. Analizând astfel lucrurile, s-a creat necesitatea stabilirii acelui
sistem de organizare a execuţiei care să asigure protejarea finanţelor sectorului public de toate
riscurile, inclusiv de cel al costului ridicat al cheltuielilor legate de comisioanele bancare şi al
costului dobânzilor aferente împrumuturilor ce s-ar lua pentru acoperirea deficitului bugetar.

Funcţiile si importanţa Trezoreriei Finanţelor Publice

Trezoreria Finanţelor Publice este concepută ca o instituţie financiară prin care sectorul
public îşi efectuează operaţiunile de încasări si plăţi, asupra cărora Ministerul Finanţelor
Publice exercită controlul fiscal şi financiar preventiv, îndeplinind în principal, următoarele
funcţii:
- casier al sectorului public prin care se asigură încasarea veniturilor, efectuarea
plăţilor şi păstrarea disponibilităţilor. In calitate de casier al statului, apreciem că trezoreria
finanţelor publice generează o adevărată reţea de fluxuri monetare la nivelul căreia se asigură
legătura dintre intrări (încasări) şi ieşiri (plăţi), în permanenţă trebuind să existe disponibilităţi
care să facă faţă scadenţelor. Desigur, pentru a preîntâmpina riscul incapacităţii de plată sau al
încasărilor insuficiente care ar duce la amânarea plăţilor există posibilitatea de a realiza
dimensionarea încasării minime pe baza datelor din balanţele zilnice de verificare.
- asigurarea execuţiei bugetului public naţional privind încasarea veniturilor şi
efectuarea plăţilor dispuse de ordonatori în limita creditelor acordate ; Execuţia bugetară se
realizează prin trezoreria, volumul operaţiunilor ajungând la cifre importante ce pun în
evidenţă rolul trezoreriei. Este foarte important de reţinut că disponibilităţile temporare aflate
în contul general al trezoreriei au susţinut unele programe guvernamentale privind reforma
economică, execuţia bugetului de stat, a bugetelor asigurărilor sociale de stat s.a..
- exercitarea operativă a controlului financiar preventiv asupra încasării
veniturilor cât şi a încadrării cheltuielilor dispuse de ordonatorii de credite în prevederile si
destinaţia aprobată prin bugetele de venituri si cheltuieli; Ca organ de specialitate, exercită în
mod curent controlul asupra eliberării sumelor in numerar sau prin virare din contul
Instituţiilor publice pentru efectuarea cheltuielilor, existenta bugetelor de venituri şi cheltuieli
aprobat in condiţiile legii, respectării limitelor creditelor bugetare deschise si repartizate si a
destinaţiei acestora urmărind si alte obiective stabilite prin normele metodologice ale
Ministerului Finanţelor Publice.
- efectuarea operaţiunilor de decontare în contul instituţiilor publice şi păstrarea
disponibilităţilor acestora, în urma constituirii şi utilizării mijloacelor extrabugetare şi a
fondurilor speciale;
- atragerea disponibilităţilor din economie ( instituţii financiare, agenţi
economici, populaţie ) pe calea constituirii de depozite cât şi prin împrumuturi de stat lansate
in vederea asigurării resurselor financiare pentru reabilitarea şi retehnologizarea unor
sectoare de economie, acoperirea deficitului bugetar;
29
 - efectuarea de plasamente financiare pe termen scurt a disponibilităţilor statului
temporar în conturile trezoreriei;
- gestionarea datoriei publice, reflectată în primirea împrumuturilor interne şi
externe, folosirea acestora potrivit destinaţiei prevăzute în contracte, rambursarea creditelor
la scadenţa şi plata dobânzilor;
- asigură evidenţa contabilă privind execuţia de casă pentru toate operaţiunile de
încasări şi plăţi cu ajutorul conturilor sintetice şi analitice desfăşurate pe subdiviziunile
clasificaţiei bugetare şi pe plătitori;
- asigură funcţionarea corespunzătoare a sistemului informaţional contabil
privind raportarea execuţiei bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor
locale, fondurilor speciale şi extrabugetare, ş.a.
Pornind de la aceste considerente, rolul Trezoreriei finanţelor publice este pus în
evidenţă de rapiditatea, operativitatea circuitelor realizate prin "fluxurile de intrare şi
fluxurile de ieşire precum şi de posibilitatea de cunoaştere, previzionare, urmărire şi
menţinerea echilibrului acestora în execuţie pentru a avea în permanenţă disponibilităţi".
In primul rând, importanţa organizării şi funcţionării Trezoreriei Finanţelor Publice
vizează previziunile fluxului intrărilor sunt în funcţie de repartizarea sau natura veniturilor
bugetare şi se referă la : fluxuri de intrări permanente marcate de încasarea veniturilor
curente (fiscale şi nefiscale) şi de capital şi fluxuri de intrări temporare în situaţia admiterii
bonurilor de tezaur sau împrumuturi bancare.
În cazul trezoreriei publice teritoriale în previzionare trebuie avute în vedere şi
fluxurile de completare (de echilibru), referitoare la transferurile efectuate din bugetul de stat
şi sumele defalcate din impozitul pe salarii. Previziunile fluxurilor de ieşire se referă la
fluxurile curente de ieşire ce se realizează pe de o parte prin creditări de sume de către agenţii
economici prin conturile deschise la băncile comerciale şi care reprezintă de regulă plăţi din
conturile bugetare şi mijloace extrabugetare ale instituţiilor publice, iar pe de altă parte prin
eliberarea numerarului necesar instituţiilor publice pentru salarii, deplasări şi alte plăţi în
numerar.
În al doilea rând, prin trezorerie se asigură exercitarea în mai bune condiţii a
atribuţiilor Ministerului Finanţelor Publice şi unităţilor sale teritoriale, ca urmare a
reorganizării şi îmbunătăţirii structurii aparatului financiar - fiscal, urmărindu-se întărirea
rolului şi importanţei unităţii fiscale teritoriale în cadrul căreia funcţionează un compartiment
distinct cu activitate de trezorerie.
In al treilea rând prin organizarea activităţii de trezorerie la nivel teritorial, se creează
acesteia posibilitatea să realizeze toate fluxurile privind operaţiunile de deconectare, să
urmărească operativ toate obligaţiile bugetare de încasat de la agenţii economici şi să
efectueze direct controlul asupra finanţării instituţiilor publice situate în raza ei de activitate.
Trezoreria asigură organizarea celor mai bune condiţii pentru exercitarea controlului
printre organele proprii ale Ministerului Finanţelor Publice privind realizarea veniturilor.
Astfel se creează posibilitatea efectuării unui control riguros asupra documentelor în
legătură cu
- temeiul legal prin care s-a stabilit obligaţia virării de impozite şi taxe către buget ;
- respectarea termenelor de virare a veniturilor ;
- încadrarea în reglementările în vigoare privind virarea impozitelor pe bugete şi
înregistrarea veniturilor pe capitole şi subcapitole prevăzute de clasificaţia bugetară.

30
 Exercitarea controlului prin trezorerie constituie instrumentul sigur de a gestiona
eficient şi a pune ordine în utilizarea fondurilor de către instituţiile publice.
Trezoreria asigură acel control preventiv riguros pentru toate plăţile dispuse de
ordonatorii de credite, sub aspectul legalităţii, al încadrării în prevederile bugetare şi în
disponibilităţile băneşti extinse la un moment dat.
În al patrulea rând, importanţa Trezoreriei este marcată şi de faptul că prin ea se
realizează - la nivel central, de către Ministerul Finanţelor Publice - gestionarea datoriei
publice interne şi externe, lansarea şi rambursarea împrumuturilor contractate şi plata
dobânzilor.
Fluxurile curente de ieşiri în legătură cu eliberarea numerarului necesar instituţiilor
publice, prin casieria trezoreriei teritoriale avem judeţele înfiinţate în prima parte a anului
1993 care funcţionează în condiţii foarte bune şi în prezent. Varianta în care trezoreriile
teritoriale nu au casierii de plăţi a fost agreată ulterior şi este cazul celor înfiinţate după 1
octombrie 1993, situaţie în care efectuarea plăţilor în numerar pentru instituţiile publice se
face printr-o bancă comercială stabilită de către Direcţia de Trezorerie pe baza convenţiei
intervenite între Ministerul Finanţelor Publice şi Băncile Comerciale, dar este o soluţie prin
care trezoreria îşi pierde din funcţionalitate.
În al cincilea rând, trezoreria publică prezintă importanţă deosebită pentru că prin ea se
realizează perfecţionarea sistemului informaţional şi decizional, folosindu-se sisteme de
prelucrarea automată a datelor, obţinându-se astfel informaţii certe, operative în legătură cu
execuţia bugetară, asigurându-se eficienţă sporită în luarea deciziilor. Astfel se asigură
informaţii zilnice în legătură cu încasarea veniturilor, efectuarea cheltuielilor, înregistrarea
deficitului, disponibilităţile din conturile trezoreriei şi altele, ceea ce asigură o bază eficientă
de date în vederea luării deciziilor.
Astfel, Ministerul Finanţelor Publice dispune de instrumentul pentru stabilirea strategiei
pe termen scurt şi lung în domeniul finanţelor publice, cunoscând ansamblul informaţiilor
privind derularea execuţiei prin sistemul Trezoreriei..
Activitatea prin care se exercita funcţiile tradiţionale ale Trezoreriei se bazează pe două
principii, si anume:
a) centralizarea fondurilor publice;
b) gestionarea fondurilor publice.
a) Centralizarea fondurilor publice a fost generata, în timp, de necesitatea grupării
tuturor serviciilor financiare pentru ca statul să-şi exercite integral suveranitatea financiară.
De aceea, pentru funcţionarea unui mecanism al centralizării fondurilor s-a instituit
Trezoreria publică centrală, ca un pas important ir planul separării finanţelor publice de cele
private
Totodată, mecanismul centralizării fondurilor a presupus, de la început, crearea unei
administraţii speciale însărcinate cu execuţia bugetului având mai multe funcţii contabile,
ceea ce a presupus separarea sa în raport cu autorităţile, centrale si locale, care iau decizii
privind execuţia bugetului. Stabilirea unitaţii casieriei în favoarea serviciului public al
Trezoreriei a fost însoţită de atribuirea agenţilor săi a dreptului de control asupra ansamblului
operaţiilor de execuţie a bugetului.
b) Gestionarea fondurilor publice se efectuează atât in timp cât şi în spaţiu.
Gestionarea fondurilor publice în timp se efectuează în cadrul anului financiar. Previziunile
excepţionale, pe perioade mai lungi, se pot realiza numai prin conturi speciale.

31
 Previziunea anuală a încasărilor şi cheltuielilor bugetare este necesară deoarece nu
există o egalitate în timp între ritmul încasărilor şi cel al plăţilor. De exemplu, la începutul
anului impozitele şi taxele nu sunt colectate, iar casieriile sunt cam goale (numai dacă nu
există excedente sau disponibilităţi constituite în Trezorerie din anul trecut), iar anumite
cheltuieli trebuie efectuate imediat. În această situaţie, rolul Trezoreriei este să ajusteze
încasările şi cheltuielile, în timp, fapt pentru care apelează la împrumuturi pe termen foarte
scurt, în aşteptarea încasării veniturilor prevăzute de buget (aceste împrumuturi pot fi
avansuri acordate de Banca Centrala sau bonuri de tezaur emise pe termen scurt).
Gestionarea fondurilor publice în spaţiu presupune compensaţiile între diferitele
casierii, din teritoriu, unele fiind excedentare iar altele deficitare. Mişcarea generală a acestor
fonduri se realizează pe bază de documente, iar raporturile între trezoreriile locale şi cea
centrală, rezidă, din acest punct de vedere, în ţinerea unei contabilităţi a mişcării fondurilor
publice, respectiv a contabilităţii trezoreriilor.
Trezoreriile organizate la nivel de municipiu (sectoare), oraşe şi administraţii
financiare rurale "sunt unităţi direct funcţionale " prin care se exercită o parte însemnată a
funcţiilor lor de bază:
- Funcţia de casier a sectorului public, prin care se asigură: încasarea
veniturilor din impozite, taxe şi alte venituri în numerar de la agenţii economici, instituţiile
publice şi contribuabilii ; eliberarea de numerar la cererea instituţiilor publice din conturile
acestora în vederea efectuării de plăţi prin casieria proprie precum şi păstrarea
disponibilităţilor.
- Funcţia de control financiar - preventiv asupra încasării veniturilor, cu
încadrarea în conturile sintetice şi analitice corespunzătoare clasificaţie bugetare şi asigurarea
evidenţei analitice pe plătitori, precum şi asupra încadrării cheltuielilor dispuse de către
ordonatorii de credite în prevederile şi destinaţia aprobată prin bugetul anual.
- Funcţia de asigurare a contabilităţii sintetice şi analitice privind execuţia de
casă a bugetului de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat constituirea şi
utilizarea mijloacelor extrabugetare şi a fondurilor cu destinaţie specială cu ajutorul
conturilor sintetice şi analitice desfăşurate pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare în mod
deosebit; întocmirea zilnică şi lunară a balanţei de verificare privind operaţiunile derulate
printre trezorerie; asigurarea lucrărilor de încheiere a execuţiei financiare, la finele anului cu
întocmirea bilanţului contabil anual.
Calitatea de casier public a Trezoreriei - implica doua aspecte, şi anume:
a) execuţia de casa a operaţiunilor de încasări şi plăti efectuate de stat;
b) asigurarea unor disponibilităţi suficiente pentru a face faţă angajamentelor statului,
în cadrul exigibilităţilor.
Execuţia de casă a încasărilor şi plăţilor
Obiectul acestor operaţii îl constituie execuţia operaţiunilor şi ale corespondenţilor. În
calitate de casier al statului, Trezoreria efectuează un număr mare de încasări şi plăţi, care
sunt operaţiuni prevăzute de legea bugetară (adică venituri şi cheltuieli bugetare propriu-
zise), precum şi operaţiuni ale conturilor speciale ale trezoreriei.
Totodată, Trezoreria este şi casierul corespondenţilor care depun cu titlu obligatoriu sau
facultativ fondurile la Trezorerie sau sunt autorizaţi să procedeze la operaţii cu venituri şi
cheltuieli prin intermediul trezoreriei.
De asemenea, Trezoreria are ca sarcină emisiunea titlurilor de împrumut public şi
gestionarea datoriei statului.
32
 Asigurarea disponibilităţilor băneşti în cuantum suficient pentru a face faţă
cheltuielilor statului şi corespondenţilor săi constituie o sarcina fundamentala a Trezoreriei.
De fapt, procurarea de bani în casieria publică reprezintă prima dintre operaţiunile
Trezoreriei şi este dependentă de mişcarea fondurilor în timp, determinată de termenele la
care devin exigibile încasările şi plăţile.
Pentru echilibrarea Trezoreriei se poate apela la trei categorii de resurse, şi anume:
o utilizarea fondurilor corespondenţilor (colectivităţi locale, instituţii publice,
întreprinderi publice ş.a.) în intervalul de timp până când aceştia îşi retrag din conturi sumele
necesare pentru efectuarea plaţilor proprii;
o emisiunea bonurilor de tezaur;
o avansurile acordate de Banca Centrală.
Calitatea de bancher - Trezoreria acţionează pe de o parte ca o bancă de depozit (de
afaceri) care furnizează capitaluri unor întreprinderi pentru a se dezvolta, iar pe de altă parte
ca o bancă de emisiune, intervenind în acest fel în domeniul circulaţiei monetare.
In România, se interzice acoperirea cheltuielilor bugetului de stat prin recurgerea la
emisiune monetara sau prin finanţarea directă de către bănci. Refinanţarea datoriei publice
interne, finanţarea deficitului bugetar şi echilibrarea balanţei de plăţi externe se efectuează
prin contractarea şi garantarea de către Ministerul Finanţelor pe piaţa financiară internă şi
externă, de împrumuturi în limitele aprobate anual de către Parlament.
Pe parcursul execuţiei bugetului de stat, acoperirea golurilor temporare de casă şi a
deficitului înregistrat se efectuează prin:
 folosirea resurselor disponibile aflate în conturile Trezoreriei statului; legea
prevede ca aceste resurse se pot folosi pentru finanţarea temporară de până la 20% din
deficitul înregistrat pe parcurs;
 emisiunea de bonuri de tezaur sau alte instrumente specifice, în primele zece luni
ale fiecărui an şi care sunt purtătoare de dobândă şi cu scadenţa până la sfârşitul anului
financiar (valoarea totala a acestor înscrisuri aflate in circulaţie nu poate depăşi 8% din
volumul total al cheltuielilor statului);
 împrumuturi fără dobânda acordate de Banca Naţională a României, pe baza
resurselor de creditare ale acesteia şi pe o perioada de maxim 6 luni şi fără a depăşi anul
financiar în curs (împrumuturile acordate nu pot depăşi într-un an financiar 10% din totalul
cheltuielilor bugetare, precum şi dublul capitalului Băncii Naţionale a României şi fondului
de rezerva constituit);
 suplimentarea unor credite bugetare aprobate prin Legea bugetului de stat în
vederea finanţării unor acţiuni şi sarcini noi, apărute pe parcursul anului.

Pentru activitatea proprie a instituţiei Trezoreriei se întocmeşte bugetul de venituri şi

cheltuieli al acesteia. Bugetul se întocmeşte anual şi se aproba de către Guvern o dată cu
propunerile bugetului de stat. De regulă, acesta se poate modifica semestrial şi ori de câte ori
este necesar, de către Guvern, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice, în funcţie de
schimbările intervenite.

6.3 Rolul sistemului informaţional in funcţionarea eficienta a Trezoreriei Finanţelor

Publice

33
 Sistemul informaţional este definit ca ansamblul metodelor procedeelor, tehnicilor de
culegere, transmitere, prelucrare, stocare a datelor şi informaţiilor, analiza lor în vederea
fundamentării deciziilor ce se iau într-un domeniu, în cazul nostru fiind vorba de cel al
trezoreriei finanţelor publice.
Modernizarea sistemului informaţional din sfera finanţelor şi implicaţiile în
activitatea trezoreriilor publice vizează activitatea de bază in următoarele domenii:
 constatarea, stabilirea, urmărirea obligaţiilor fiscale ale agenţilor economici;
accelerarea fluxului informaţional privind achitarea obligaţiilor fiscale;
 fundamentarea analitica la ordonatorii terţiari ai cheltuielilor instituţiilor bugetare
pentru deschiderea creditelor de finanţare;
 instituirea metodologiei de depunere a bugetelor consiliilor locale la unităţile
trezoreriei, în vederea urmării finanţării activităţilor locale conform hotărârilor consiliilor
locale, consemnate în bugetele locale;
 perfecţionarea structurilor de date în vederea interfaţării produselor informatice,
pentru schimbul de informaţii la nivelul aplicaţiilor de evidenţă fiscală, evidenţa bugetelor,
prelucrări statistico - operative, analiză financiara.

Fluxul informaţional

Pentru înţelegerea fluxurilor operaţionale privind deconectarea prin trezoreria

publică, trebuie cunoscut fluxul informaţiei bazat pe circuitul documentelor.
După modul de efectuare a operaţiunilor de încasări şi plăţi, fluxul informaţional se
desfăşoară pe următoarele circuite
a) Circuitul documentelor privind operaţiunile de încasare a veniturilor prin casieria
trezoreriei. Documentele ce se întocmesc şi care intră în circuit sunt "note de plată", "foi de
vărsământ" pentru depunerea numerarului şi "chitanţa " de plată eliberată de casierie ; "jurnalul
de casă" completat la casierie pe baza notelor de plată, a foilor de vărsământ şi a borderourilor
de încasări ; " jurnalul de înregistrare" şi `jurnalul de sinteză" întocmite de compartimentul de
control şi evidenţa veniturilor pe baza documentelor de casă şi care stau la baza înregistrărilor
în "fişa sintetică" a contului "casa" şi "fişelor analitice " pe capitole şi subcapitole de venituri şi
"fişa de cont sintetic" în care se înregistrează zilnic operaţiunile ; "balanţe de verificare
analitice" întocmite zilnic şi lunar de către compartimentul de control şi evidenţa veniturilor şi
care le transmite compartimentului contabilitate pentru confruntarea rulajelor debitoare,
creditoare şi soldurilor cu datele din fişele de cont sintetice şi întocmirea balanţei de verificare
sintetică, zilnică
b) Circuitul documentelor privind efectuarea operaţiunilor de încasare şi a celor de
plăţi prin virament. În cadrul acestui circuit informaţional întâlnim două categorii de
documente şi anume
• Documente de plata veniturilor prin virament ( dispoziţii de plată, dispoziţii de
încasare, cecuri cu limită de sumă ) se întocmesc de plătitorii de impozite şi taxe ale căror date
se confruntă la compartimentul "control şi evidenţa veniturilor" cu "extrasul de cont" primit de
la Direcţia Judeţeană de Trezorerie şi se fac înregistrările în "jurnalul de înregistrare" pe baza
căruia se întocmeşte " jurnalul sinteză" al contului sintetic de bilanţ. În baza jurnalului sintetic,
compartimentul contabilitate înregistrează încasarea veniturilor în fişele de cont analitice şi
sintetice, iar compartimentul de control venituri şi cheltuieli întocmeşte balanţa analitică pe
plătitori pentru conturile de venituri atât zilnice cât şi lunar
34
 • Documente de plăţi prin virament ale instituţiilor publice ce stau la baza
înregistrărilor în jurnale de înregistrare a documentelor de plăţi" şi din
care compartimentul "control şi evidenţa cheltuielilor" preia rulajul zilnic şi întocmeşte
jurnalul sinteză al contului sintetic de bilanţ", de unde se preiau şi se înregistrează zilnic
datele privind operaţiunile de plăţi, în fişele de cont sintetice şi analitice la compartimentul de
contabilitate. Zilnic, compartimentul de control şi evidenţă a cheltuielilor întocmeşte "balanţe
analitice" pentru conturile analitice de cheltuieli, disponibilităţi ale instituţiilor publice şi le
transmite compartimentului contabilitate, pentru întocmirea zilnică a balanţei de verificare
sintetică pe baza fişierelor de cont sintetice şi analitice ;
c) Circuitul documentelor privind efectuarea operaţiunilor de plăţi prin casieria
trezoreriei, documentele ce se întocmesc şi care intră în circuit fiind : "CEC de numerar"
întocmit de titularul contului şi în baza căruia casieria efectuează plata după ce în prealabil
compartimentul control şi evidenţa cheltuielilor a efectuat controlul asupra documentelor de
plăţi prezentate de ordonatorii de credite ; "jurnalul de casă" completat de casierie ; "jurnalul
de înregistrare" pentru debitul sau creditul fiecărui cont sintetic de cheltuieli, precum şi "
jurnalul de sinteză" al contului sintetic de bilanţ, ambele întocmite zilnic de către
compartimentul de control şi evidenţa cheltuielilor pe baza datelor din jurnalul de casă şi a
documentelor de plată anexate ; "fişe de cont" sintetice şi analitice de cheltuieli deschise la
compartimentul de contabilitate pe baza datelor din cele două jurnale. La compartimentul
control şi evidenţă se întocmeşte zilnic balanţa analitică a conturilor analitice privind
cheltuielile bugetului de stat, disponibilităţi, fonduri cu destinaţie specială şi le transmite
compartimentului contabilitate, unde se confruntă cu aceleaşi date din conturile sintetice şi se
întocmeşte balanţa sintetică a conturilor.

CAPITOLUL 7
APLICAREA SISTEMULUI DE CALCUL CONTABIL DIGRAFIC IN
CONTABILITATEA PUBLICA,
LA NIVEL MACROECONOMIC

7.1 Contabilitatea statului – parte componentă a contabilităţii publice

Contabilitatea statului este o parte a contabilităţii publice, şi anume: cea referitoare la

operaţiunile statului.
Contabilitatea statului poate fi privită din două puncte de vedere, şi anume: al
organismelor participante şi al operaţiunilor la care se aplică.
a) Din punct de vedere al organismelor participante, putem enumera:
 Statul şi instituţiile publice naţionale; Legea privind finanţele publice nr.72/1996 prevede că
în înţelesul noţiunii de instituţii publice naţionale se cuprind: Senatul României, Camera
Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul, Ministerele şi celelalte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale;
 colectivităţile teritoriale (Consiliile comunale, orăşeneşti, ale sectoarelor Municipiului
Bucureşti, municipiile şi oraşele) şi instituţiile publice subordonate acestora.
b) Din punct de vedere al operaţiunilor vizate, putem enumera:
 elaborarea bugetului;
 executarea încasărilor şi a cheltuielilor bugetare prin ordonatori şi contabili;
35
 realizarea operaţiunii de trezorerie, a mişcărilor de numerar, a valorilor mobiliare, a
conturilor de depozit şi a conturilor curente;
 operaţiuni cu privire la conturile de creanţe şi de datorii.
Organizarea contabilităţii statului trebuie să permită:
♦ cunoaşterea şi controlul operaţiunilor bugetare şi ale operaţiunilor de trezorerie;
♦ cunoaşterea situaţiei patrimoniului;
♦calculul cursului de revenire, al costului şi randamentului serviciilor;
♦ determinarea rezultatelor anuale;
♦ integrarea operaţiunilor în Contabilitatea Naţională;
♦ controlul gestiunii ordonatorilor şi a contabililor publici (control administrativ,
jurisdicţional şi parlamentar).
Contabilitatea publică, în general, este formată dintr-un ansamblu de dispoziţii de ordin
legislativ sau reglementări care permit asigurarea executării cu fidelitate a bugetului şi a altor
operaţiuni financiare ale organismelor publice.
Evoluţia contabilităţii statului şi a instituţiilor lui, a controlului încasărilor şi a plăţilor
publice a avut dintotdeauna ca sursă de inspiraţie organizarea financiară a ţării şi anumite
reglementări ale structurilor politice.
Rezumând, putem spune că ea a evoluat trecând de la concepţia de Contabilitate ca mijloc
de control, legată de "statul jandarm", la cea de Contabilitate ca mijloc de informare necesară
"statului intervenţionist".
Dar apariţia ideilor noi nu înseamnă că principiile tradiţionale au fost sau sunt abandonate.
Dimpotrivă, controlul gestiunii datoriei publice rămâne piatra fundamentală a contabilităţii
statului. Dar contabilitatea publică are un dublu rol: cel de control şi cel de informare.
După ce primul obiectiv, şi anume, controlul banului public, a fost atins, autorităţile
financiare se preocupă de a-l atinge şi pe cel de al doilea, şi anume, de a furniza informaţii.
Aceste schimbări (transformări) nu au operat brusc într-o perioadă bine definită. Putem
aprecia că acestea au ca punct de plecare în România anul 1929, pentru că el marchează punctul
de plecare a unor serii de realizări de o importanţă majoră cu privire la adaptarea contabilităţii
publice la nevoile crescânde de informaţii financiare.
Sub rezerva modificărilor pe care le va aduce introducerea unui nou plan de conturi,
aspectele esenţiale ale acestui complex sunt următoarele:
Contabilitatea statului descrie operaţiunile referitoare la finanţele publice într-o evidenţă
organizată, în partidă dublă, la nivelul contabililor principali, secundari şi terţiari, iar la nivelul
comunelor, a contabililor sau percepţiilor locale, o evidenţă contabilă în partidă simplă.
Ordonatorii principali justifică anual operaţiunile efectuate în faţa Curţii de Conturi sub
forma unui cont de gestiune la care se anexează actele justificative prevăzute de lege.
Acest cont de gestiune prezintă totalitatea operaţiunilor executate într-un an, evoluţia
încasărilor, operaţiunile bugetare, operaţiunile de trezorerie. Operaţiunile bugetare sunt
prezentate distinct prin operaţiuni cu privire la exerciţiul curent şi operaţiuni ale perioadei
complementare, respectiv ale exerciţiului precedent.
Conturile de gestiune, la finele anului, sunt regrupate de Ministerul Finanţelor într-un cont
global numit "Contul general al execuţiei bugetare". Ministerul Finanţelor, singurul responsabil
de realizarea încasărilor bugetare, întocmeşte la sfârşitul gestiunii "Contul încasărilor bugetare",
document care prezintă distinct sumele prevăzute a se încasa, încasările realizate şi rămăşiţele
(restul) de încasat.
36
 Pe de altă parte, fiecare minister are obligaţia de a întocmi "Contul execuţiei bugetare" în
care el dă socoteală de creditele bugetare puse la dispoziţie.
Toate aceste documente sunt prezentate Curţii de Conturi, care, după ce le verifică, prezintă
o dublă declaraţie de conformitate:
♦ una, cu privire la ansamblul conturilor de gestiune şi a contului general al execuţiei bugetare;
♦ alta, cu privire la contul general şi conturile de execuţie ale ministerelor.
Acestea sunt documente de bază pe care se fundamentează Controlul parlamentar al
execuţiei bugetare. Curtea de Conturi prezintă raportul anual o dată cu proiectul Legii bugetare.
După votarea proiectului Legii şi a rezultatelor controlului Curţii de Conturi, se trece la
executarea Legii bugetare.
Sistemul contabil astfel conceput garantează respectarea prevederilor Legii finanţelor şi a
regulamentelor specifice Contabilităţii publice.
Controlul autorizării conţinutului Legii anuale a bugetului este asigurat de Curtea de
Conturi (control administrativ) şi de Parlament (control parlamentar).
Controlul respectării regulamentelor specifice Contabilităţii publice urmăreşte utilizarea
eficientă a averii publice; el este exercitat de administratori şi de diferite organe de control la faţa
locului, pe de o parte, şi de Curtea de Conturi pentru conturile de gestiune ale ordonatorilor de
credite.
Dacă tot acest sistem al contabilităţii statului răspunde cu bine obiectivului controlului
utilizării banului public, sub aspectul capacităţii de informaţie operativă, totuşi, el este ineficient.
Rezultatele execuţiei bugetare nu se pot cunoaşte decât în momentul elaborării Contului
general al execuţiei bugetare, după câteva luni de la închiderea exerciţiului bugetar. Autorităţile
centrale nu dispun, pentru gestiunea trezoreriei, decât de unele situaţii financiare.
Fără îndoială că de această carenţă nu suferă "statul jandarm", unde bugetul nu reprezintă
decât un inventar, exprimat în bani, al nevoilor pentru serviciile publice, precum şi al resurselor
necesare pentru acoperirea acestora.
Dar trebuie să remarcăm faptul că după primul război mondial şi, în special după criza
economică din anul 1929, intervenţia statului în domeniul economic şi financiar a devenit o
realitate.
Criza a făcut să se înţeleagă şi mai bine carenţa sistemului de informaţii atunci când
statul îşi intensifică intervenţia în viaţa economică.
Anul 1930 marchează punctul de plecare a unor serii de eforturi, care continuă şi în
prezent, vizând adoptarea organizării contabilităţii la nevoile crescânde de informaţii financiare.

7.2 Adaptarea contabilităţii publice la nevoile de informaţii financiare

Expunerea realizărilor care au jalonat cei şaptezeci şi cinci de ani de la apariţia în

România a Legii Contabilităţii Publice presupune prezentarea unei istorii frământate a
încercărilor de adaptare a Contabilităţii publice la imperativele timpului, şi anume de a asigura
informaţii rapide, actuale, exacte, care s-au aflat multă vreme înaintea mijloacelor tehnice
capabile a le satisface.
Principalul obiectiv a fost acela de a asigura Ministerului Finanţelor şi serviciilor sale
mijloacele necesare urmăririi operaţiunilor referitoare la finanţele statului.
Aceste mijloace, în general, s-au concretizat în documente centralizatoare, formulare
tipizate, elaborate de specialişti din Ministerul Finanţelor sau de marii profesori universitari:

37
Spiridon Iacobescu, Al. Sorescu, Mărculescu, Aleseanu, Demetrescu, Evian, Vina, Dumitru
Rusu etc.
Aceste centralizatoare s-au lovit multă vreme de multiple obstacole de ordin tehnic.
Ele au ridicat, într-adevăr, trei serii de probleme, şi anume:
1. Colectarea informaţiilor la nivelul postului contabil punea problema dacă datele din
documente conţin toate elementele necesare şi dacă contabilitatea este astfel organizată, încât să
permită completarea corespunzătoare a acestor registre.
2. Modul de transmitere a informaţiilor ridica problema periodicităţii transmiterii
informaţiilor şi, mai ales, a mijlocului utilizat (document, manuscris, sau alte mijloace).
3. Exploatarea, utilizarea la nivel central a informaţiilor transmise ridicau problema
integrării documentelor contabile într-o contabilitate centrală sau într-o situaţie statistică
extracontabilă, pe de o parte, iar pe de altă parte se punea problema găsirii mijloacelor tehnice
necesare în vederea efectuării acestor centralizări.
Dezbaterea diverselor soluţii a făcut să se pună problema organizării unei comisii de
reformă, însărcinată cu punerea în aplicare a Legii contabilităţii publice.
Printre priorităţile stabilite au fost cele referitoare la inventarierea patrimoniului public
naţional, precum şi necesitatea elaborării unor reglementări cu privire la înregistrarea în mod
unitar a tuturor operaţiunilor instituţiilor publice, elaborarea unui nou plan de conturi.

7.3 Unele consideraţii generale cu privire la procedura normală de execuţie a cheltuielilor

statului

Procedura normală de execuţie a cheltuielilor este în principiu aplicabilă tuturor

datoriilor statului. Ea se fondează pe principiul separării funcţiilor ordonatorului şi a
contabilului public. Independent de controlul exercitat de contabil asupra actelor ordonatorului,
trebuie să semnalăm rolul Curţii de Conturi cu privire la examinarea cheltuielilor. Cu alte
cuvinte, o execuţie riguroasă a cheltuielilor statului implică şi o verificare a operaţiunilor
contabile.

7.4 Ordonatorii de credite

Noţiunea de ordonator este un termen relativ imprecis şi deci foarte discutat. Ordonanţa
din 14 septembrie 1822, din Franţa, face pentru prima dată referire la noţiunea de ordonator în
cadrul organizării administrative.
Toate textele cu privire la contabilitatea publică care au apărut ulterior nu au făcut
altceva decât să îmbogăţească sau să sărăcească de conţinut noţiunea de ordonator. Articolul 14
al Decretului din 31 mai 1862 consemnează: "Administratorii şi ordonatorii sunt însărcinaţii
stabilimentelor având menirea de a încasa drepturile şi veniturile şi de a ordonanţa plăţile".
Această confuzie explică majoritatea definiţiilor eronate date ordonatorilor. În multe
lucrări de specialitate întâlnim prezentat principiul separării funcţiei ordonatorului de contabil, ca
principiu al separării administratorilor de contabili.
Trebuie, de asemenea, să subliniem faptul că angajamentele de plată nu cad numai în
sarcina ordonatorilor.
Apreciem că este bine să prezentăm câteva definiţii date noţiunii de ordonator.
Pentru G. Devaux "... este ordonator public de încasări sau de plăţi persoana care, în
numele statului, al unei colectivităţi sau al unui stabiliment public, are calitatea de a contracta,
38
constata, lichida o creanţă sau o datorie sau pentru a ordona fie încasarea unei creanţe, fie plata
unei datorii".
Regulamentul general cu privire la contabilitatea publică, din anul 1962, din Franţa,
defineşte ordonatorul ca fiind "persoana însărcinată cu prescrierea execuţiei încasărilor şi plăţilor,
ea constată drepturile organismelor publice, realizează încasările, angajează şi efectuează plăţile".
Remarcăm faptul că definiţia propusă de regulamentul general nu menţionează
ordonanţarea, dar găsim în acelaşi Regulament un alt articol cu privire la ordonanţare, şi anume
articolul 32, care arată că ordonanţarea cheltuielilor este efectuată fie direct de ordonatorii
principali, fie prin ordonatorii secundari. Observăm, de asemenea, că definiţia propusă nu
foloseşte noţiunile de creanţe şi datorie.
G. Devaux afirmă că ordonatorilor li se asociază pe lângă noţiunile de încasări şi plăţi şi
cele de creanţe şi datorii.
Rolul tradiţional al ordonatorului constă în pregătirea cheltuielilor de la "naşterea" lor până
la întocmirea ordinului de plată a sumelor datorate. Ordonatorul este însărcinat cu lichidarea şi
ordonanţarea cheltuielilor; el are şi calitatea de a angaja cheltuielile.

7.5 Reguli generale ale execuţiei cheltuielilor statului

La baza execuţiei bugetare trebuie să se aşeze principiul separării ordonatorilor de

contabilii publici.
Organizarea finanţelor publice în Franţa a fost dominată de la începutul secolului al XIX-
lea de principiul separării ordonatorilor de credite de contabili. Regula separării ordonatorilor şi a
contabililor a fost introdusă prin Ordonanţă în Franţa în 14 septembrie 1822, în care se face
precizarea că funcţia administratorului este de ordonator şi este incompatibilă cu aceea de
contabil. Ordonatorii impun executarea încasărilor şi plăţilor. Totodată, ei constată dreptul
organismelor publice, lichidează debitele, angajează şi lichidează cheltuielile.
Contabilii publici sunt însărcinaţi cu:
 încasarea ordinelor remise de ordonatori, a creanţelor constatate;
 conservarea sau păstrarea bazei materiale;
 organizarea evidenţei contabile a tuturor încasărilor cu care organismul public a fost abilitat;
 efectuarea cheltuielilor în baza unui ordin emis de ordonator, fie la vedere, în baza
documentelor prezentate de creditori, f e din proprie iniţiativă;
 păstrarea şi conservarea fondurilor şi valorilor încredinţate organismelor publice;
 mânuirea fondurilor şi mişcărilor din contabile de disponibil;
 păstrarea documentelor justificative ale operaţiunilor şi ale documentelor contabile.
În concluzie, separarea între ordonatori şi contabili constă în:
◊ exclusivitate de competenţe în materie de execuţia bugetelor organismelor publice;
◊ atribuţiuni diferite;
◊ incompatibilitate absolută între funcţiile respective.
O analiză atentă scoate în evidenţă faptul că toţi sau aproape toţi contabilii depind de
Ministerul Finanţelor. Aceasta înseamnă că funcţiile care le-au fost încredinţate sunt de aceeaşi
39
natură, în comparaţie cu cele ale ordonatorilor; ei sunt aproape toţi controlaţi de acest minister,
control exercitat sub diferite forme, iar conturile lor sunt judecate de Curtea de Conturi.
Separarea funcţiilor - ordonator - contabil - răspunde, de asemenea, principiului diviziunii
muncii. Acest lucru permite să se obţină o mai mare competenţă, în domeniul contabilităţii
publice, şi de unul şi de altul. Toate cheltuielile statului sunt, în mod normal, supuse proceduri de
execuţie, care cuprinde patru faze tradiţionale: angajamentul, lichidarea, ordonanţarea şi plata.
Acest principiu, din punct de vedere teoretic, n-a fost niciodată contestat, dar cunoaşte şi
două excepţii, după cum urmează:
 prima categorie de excepţii constă în aceea că o cheltuială poate avea loc chiar şi fără o
ordonanţare prealabilă.
 Ministerul Finanţelor poate întocmi o listă a cheltuielilor care pot fi plătite fără a fi
ordonanţate sau a celor care se plătesc, iar ordonanţarea lor se face ulterior.
 altă categorie de excepţii o constituie cele referitoare la "regimul avansurilor": astfel,
pentru cheltuieli efectuate fără o ordonanţare prealabilă, contabilul are puteri mult mai
mari decât prin procedura ordinară (deoarece ordonatorul intervine înaintea plăţii
operaţiunilor ordonanţate); dimpotrivă, în regimul avansurilor, ordonatorul poate să facă
presiuni asupra contabilului pentru a-l determina să-i pună la dispoziţie anumite fonduri
pentru diferite cheltuieli, pe care apoi, bineînţeles, să le justifice.
Plata cheltuielilor fără ordonanţare, precum şi plata în regim de avans constituie, deci,
procedura excepţionale; ele vor fi tratate după prezentarea procedurilor normale de execuţie a
cheltuielilor publice.

7.5.1 Angajarea cheltuielilor

Angajamentul a fost pentru o lungă perioadă de timp noţiunea cea mai rău definită.
Numeroase definiţii propuse sunt inexacte. De obicei, prin angajare înţelegem "actul care pune
statul în situaţia de debitor".
Fără îndoială, angajamentul este operaţiunea iniţială în urma căreia statul se află obligat,
angajat faţă de viitorii creditori. De exemplu, comanda unei furnituri este doar un fapt generator
de datorie.
Statul nu devine debitor doar în momentul livrării comenzii. Printre altele, datoria statului
nu rezultă întotdeauna dintr-un act voluntar; ea se poate naşte independent, în urma unei decizii
administrative unde el nu intervine decât pentru a constata acest lucru: este cazul cheltuielilor "de
reparaţii de război".
Angajamentul este actul prin care un organism public creează sau constată în sarcina sa o
obligaţie de achitat. Angajamentul se găseşte definit cu precizie ca act juridic. Din punct de
vedere administrativ, angajamentul defineşte o noţiune mult mai complexă, care vizează modul
în care sunt utilizate creditele bugetare.
Deci, iată, putem privi angajamentul din punct de vedere juridic şi din punct de vedere
contabil.

Angajamentul juridic
Angajamentul juridic este, deci, actul prin care statul creează sau constată în sarcina sa o
obligaţie de plată.

40
 Acest act nu are mereu aceeaşi formă sau aceleaşi caracteristici juridice. Nu este posibil
să prezentăm o listă cu toate formele posibile de angajament, prezentăm doar trei categorii de
angajamente diferite:
◊ plăţi rezultate direct din aplicarea prevederilor legale sau a regulamentelor; dreptul
beneficiarilor de a încasa creanţele este independent de deciziile administrative. Rolul
administratorului este limitat doar la a constata şi a lichida creanţele (este cazul plăţilor
pentru diferite prestaţii al căror tarif este stabilit pe bucată, oră, a plăţii pensiilor de
invaliditate etc.);
◊ cheltuieli efectuate în urma unor acte individuale cu care sunt abilitaţi funcţionarii publici
(încheierea unui contract de cumpărare, comanda unui utilaj etc.);
◊ pentru alte cheltuieli, angajamentul rezultă din combinaţia prevederilor legale cu deciziile
individuale (astfel, pentru plata personalului, angajamentul are la bază prevederi legale cu
privire la crearea administraţiei, a cadrului de desfăşurare, a regulilor de recrutare, avansare
şi decizii, hotărâri ministeriale cu privire la numirea şi promovarea în funcţii).

Angajamentul contabil
Angajamentul contabil constă în afectarea unei părţi din creditele bugetare în vederea
realizării cheltuielilor care rezultă din angajamentul juridic.
Este, fără îndoială, necesară organizarea unei evidenţe contabile a angajamentelor pentru a
avea o bună gestiune financiară.
Trebuie să facem precizarea că angajamentele sunt limitate fie la nivelul creditelor
aprobate, fie la nivelul sumelor aprobate pentru programe, prin Legea finanţelor sau Legea
anuală a Bugetului.
Este necesar să se cunoască în orice moment suma cumulată a cheltuielilor angajate
pentru a o putea compara cu suma aprobată prin buget pentru a determina creditele disponibile
de a fi angajate.
De subliniat este faptul că angajamentul contabil a fost întotdeauna în urma
angajamentului juridic.
Dacă este vorba de cheltuieli de investiţii, trebuie să subliniem faptul că angajamentul
precede, se află în amonte faţă de decizia ordonatorului.
Toate proiectele de investiţii presupun trei tipuri de operaţiuni: individualizarea,
afectarea şi angajamentul.
Individualizarea autorizării unui program constă în materializarea, concretizarea unui
lucru din investiţia respectivă; de exemplu, în cadrul unui program de amenajări rutiere,
construcţia unui pod.
Afectarea autorizării de program constă în decizia ordonatorului de a preleva (pune de o
parte) o sumă de bani pentru realizarea unei operaţiuni de investiţii; de exemplu, ordonatorul
afectează zece milioane pentru construcţia podului.
Angajamentul este actul care corespunde definiţiei date şi el este ulterior afectării şi
autorizării de programe; de exemplu, pentru ordonator este vorba de a semna contractul cu
privire la construirea podului.

Limitele angajamentului
Prevederile bugetare limitează posibilităţile angajamentului de cheltuieli. Aceste limite
constau în sumele posibile de a fi cheltuite, pe de o parte, şi în ce interval de timp, ce perioadă
pot fi angajate aceste cheltuieli.
41
Cu privire la perioada angajamentului
Legea privind finanţele publice stabileşte durata angajamentului la un an bugetar de la 1
ianuarie la 31 decembrie. Angajamentele pentru cheltuieli curente a căror execuţie sau livrare
n-a avut loc până la 31 decembrie, sau a căror ordonanţare nu a putut fi operată înaintea
închiderii gestiunii anuale sunt imputate creditelor bugetare ale anului următor. Această măsură
a fost luată pentru a evita folosirea creditelor din anul curent, neutilizate, pentru cheltuielile
care privesc anul viitor.

Cu privire la sumele angajate

Nivelul angajamentelor nu poate fi mai mare decât alocaţiile bugetare. Această autorizare
are la bază creditele deschise în baza Legii anuale a bugetului, care sunt împărţite pe capitole
ale clasificaţiei bugetare, fiecare capitol grupând cheltuielile după natura şi destinaţia lor.
Creditele bugetare sunt alocaţii prevăzute prin buget, pentru cheltuieli stabilite.
Bugetul aprobat fixează natura lor şi autorizează realizarea acestora până la nivelul
sumelor stabilite.

Credite estimative, provizorii şi limitative

Creditele nu au toate aceleaşi caracteristici: ele pot fi estimative, provizorii şi
limitative.
Creditele estimative sunt credite destinate datoriilor statului, rezultate din dispoziţii
speciale sau convenţii permanente prevăzute de lege; ele vizează datoria publică,
cheltuielile de judecată sau de reparaţii civice, rambursările, degrevările şi restituirile,
precum şi alte cheltuieli prevăzute într-o situaţie anexă a Legii bugetului.
Este vorba de cheltuieli obligatorii care trebuie în orice caz plătite; nivelul acestor
cheltuieli nu este cunoscut decât cu aproximaţie şi prevederile bugetare sunt estimative.
Creditele provizorii se referă la cheltuielile de apărare a căror sumă nu poate fi cu
exactitate stabilită de buget şi care au, de asemenea, un caracter obligatoriu pentru că ele
sunt angajamente în virtutea Legii bugetului.
Lista, capitolele şi datoriile au un caracter provizoriu; ea este dată în fiecare an prin
Legea anuală a bugetului.
Angajamentele de cheltuieli nu pot depăşi limita creditelor deschise. Periodic, dacă
Creditele deschise sunt insuficiente, ele pot fi completate printr-o ordonanţă a Ministerului
de Finanţe.
Toate celelalte credite sunt limitative: cheltuielile nu pot fi angajate decât în limita
aprobărilor:
Aceste credite limitative nu pot fi mărite decât printr-o Lege rectificativă a
bugetului.

Autorizarea de programe şi credite de plată

Legea privind finanţele publice precizează că dotările afectează cheltuielile de
capital şi împrumuturile şi prevede cuprinderea acestora în programul de dezvoltare.
Autorizările de programe constituie limitele superioare ale cheltuielilor pe care
ministerele sunt abilitate să le angajeze pentru realizarea investiţiilor prevăzute de lege.
Ele au o valabilitate nelimitată sau sunt valabile până în momentul în care Legea prevede
anularea sau modificarea lor.
42
 Autorizările de programe sunt utilizate de ministere, fie sunt delegate ordonatorilor
secundari de credite.
Creditele de plată reprezintă limitele superioare ale cheltuielilor care pot fi
ordonanţate sau plătite în timpul anului.
Pentru acest gen de cheltuieli, sumele cuprinse în autorizările de program sunt
limite maxime, iar creditele deschise constituie limita angajamentelor.

Transferurile şi virările de credite

Aprobările bugetare stabilite prin Legea anuală a bugetului nu sunt de neschimbat.
Transferurile şi virările de credite pot modifica repartizarea stabilită pe capitole, dar ele nu pot
să determine deschiderea unor noi capitole. Transferurile modifică hotărârile serviciilor
responsabile cu executarea cheltuielilor, nu şi natura acestor cheltuieli.
Virările care vizează modificarea naturii cheltuielilor prevăzute de Legea bugetului
trebuie aprobate (autorizate) de Ministerul Finanţelor. Ministerul Finanţelor, în baza unui raport
întocmit, solicită Guvernului aprobarea acestor modificări, numai dacă este vorba de modificări
în interiorul aceluiaşi titlu sau minister.

Autorităţile abilitate în vederea angajării cheltuielilor

Ministrul are calitatea de a angaja cheltuielile în limitele prevederilor legii bugetare. În
fapt, numeroase cheltuieli sunt angajate la nivel central de ministere sau de mandatarii
(delegaţii) acestuia.
În acelaşi timp, necesitatea izvorâtă din realitatea vieţii administrative a făcut ca miniştrii
să delege o parte din puterilor lor funcţionarilor locali, care au posibilitatea de a angaja
cheltuieli în limita mandatului primit.
Cheltuieli curente. Miniştrii sunt competenţi pentru a angaja cheltuieli la nivel central.
Pentru unităţile din subordine, din profil teritorial, miniştrii urmează să adreseze ordonatorilor
secundari delegare de autoritate pentru angajamente de cheltuieli, în limita la care trebuie
menţinute cheltuielile la nivel local.
Această delegare este separată cu privire la creditele aprobate care arată ordonatorului
secundar limita mandatului de cheltuieli pe care el poate să le efectueze.
Trebuie, în schimb, să notăm faptul că delegările de credite au valoare, adeseori, şi de
delegare de angajamente.
Cheltuielile de capital. Gestiunea cheltuielilor de investiţii prin ordonatori este, prin
natura lor, mult mai complexă decât cea a cheltuielilor curente.
De subliniat este faptul că faza angajamentului este ulterioară diverselor decizii cu privire
la investiţie, localizarea ei în spaţiu, autorizarea programului etc. Legea Finanţelor face o
clasificare a investiţiilor, după cum urmează:
- investiţii de interes naţional;
- investiţii de interes local.
Investiţii de interes naţional. Trebuie să precizăm că aceste lucrări se pot realiza şi
coordona direct de la nivel central sau pot fi încredinţate unui ordonator secundar.
Realizarea operaţiunilor direct, la nivel central
Ministrul aprobă operaţiunile după ce obţine viza de control financiar preventiv şi apoi
hotărăşte afectarea autorizării de program necesară, precum şi angajamentul contabil şi juridic
al operaţiunii.
Realizarea operaţiunilor de investiţii încredinţate unui ordonator secundar
43
 După ce obţine viza de control preventiv, ministrul poate opta pentru una din cele două
variante, şi anume:
a) Stabileşte suma pe care o afectează pentru programul autorizat şi comunică
ordonatorului sarcina de a executa programul în limitele autorizării. Ordonatorul secundar
consemnează aprobările ministrului, în evidenţa contabilă. El procedează mai întâi la
consemnarea unui angajament contabil, apoi trece la angajamentul juridic al operaţiunii.
b) Delegă autorizarea de program în sarcina ordonatorului secundar care primeşte
creditele, execută şi justifică apoi modul de realizare a mandatului încredinţat.
Investiţii necentralizate. Autorizările de programe aferente investiţiilor necentralizate
sunt delegate global de miniştri, primarilor din fiecare judeţ, ordonatorilor secundari sau
ordonatorilor terţiari.
Ordonatorii procedează la angajamentul contabil şi apoi al celui juridic.

Controlul angajamentelor
Cheltuielile publice nu pot fi angajate decât în limita şi în conformitate cu prevederile
bugetare: Contabilul exercită un control amănunţit asupra tuturor documentelor de cheltuieli,
ocazie cu care el poate să refuze plata unor cheltuieli care i se par în neregulă.
Dar această intervenţie a contabilului se exercită ulterior, atunci când creanţa în sarcina
statului din punct de vedere juridic era născută (de exemplu, furnizorul a livrat mărfurile
comandate).
În aceste condiţii este dificil de a refuza plata furnizorului, din exemplul dat, deoarece nu
există temeiul legal; o insuficienţă a creditelor sau un viciu administrativ nu poate afecta plata,
deoarece furnizorul şi-a executat corect prestaţiile prevăzute în contract.
Singura soluţie constă în exercitarea asupra angajamentelor de cheltuieli a unui control
preventiv, care să verifice legalitatea, prevederile bugetare, disponibilităţile băneşti înaintea
semnării contractului, de exemplu. Acest control convenim a-l numi "control al angajamentelor
de cheltuieli".
Dacă începând cu anul 1992 putem vorbi într-adevăr de un control al angajamentelor de
cheltuieli care a fost creat şi care funcţionează bine la nivel central pentru angajamentele de
cheltuieli ale ministerelor şi administraţiilor centrale, la nivel local, practic, nu este organizat un
control al angajamentelor de cheltuieli.
O dată cu creşterea rolului administraţiilor locale corelată cu descentralizarea
operaţiunilor financiare, trebuie luate măsuri în vederea asigurării unor activităţi administrative
locale mult mai eficace şi mai rapide.
În acest sens este bine să ne gândim la instituirea unui control al angajamentelor de
cheltuieli la nivel local şi încredinţarea organizării acestuia Trezoreriei locale.

Controlul cheltuielilor angajate la nivel central

Controlul angajamentelor de cheltuieli la nivel central este asigurat de către funcţionari
specializaţi. O dată cu creşterea cheltuielilor publice, Legea contabilităţii publice din 1929
instituie funcţia de "controlor al angajamentelor de cheltuieli".
Sistemul prevăzut prezenta anumite inconveniente, deoarece aceşti controlori aparţineau
ministerului unde ei exercitau controlul, deci, în realitate, ei aveau o independenţă limitată.
Plasarea "controlorilor financiari" sub autoritatea Ministerului Finanţelor a făcut ca
autoritatea reală a acestora să crească. Începând cu anul 1993, după ce Curtea de Conturi a
44
României se reorganizează şi îşi începe activitatea, "controlorii financiari" trec sub autoritatea
acesteia şi sunt plasaţi în toate ministerele şi administraţiile centrale.
Atribuţiunea lor principală constă în examinarea prealabilă a actelor cu privire la
angajamentele de cheltuieli şi apoi, dacă ele sunt legale, vizarea acestora. Toate actele,
indiferent de forma lor, dacă constituie angajamente de cheltuieli, trebuie supuse vizei de
control preventiv.
Aceştia exercită verificarea urmărind exactitatea evaluărilor şi a destinaţiei, aplicarea
dispoziţiilor de ordin financiar şi legal, existenţa disponibilităţilor băneşti şi a prevederilor
bugetare. Ei solicită în acest scop toate documentele justificative cu privire la angajamentele de
cheltuieli.
Controlorii financiari au deci un câmp de observaţii foarte întins. Cu privire la
oportunitatea cheltuielilor, sarcina rămâne de competenţa ordonatorilor.
În urma verificărilor, controlorii financiari pot să acorde viza şi atunci cheltuiala poate fi
angajată, sau să refuze acordarea vizei, fapt ce împiedică ordonatorul de a da curs cheltuielii.
Dar, în acest caz, există o procedură de urmat prevăzută de Legea nr.94/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României. Delegările autorizării
angajamentelor de cheltuieli se supun şi ele vizei controlorilor financiari.
Dar controlorii financiari nu execută numai funcţia de control, ei au şi un important rol
de consilieri financiari.
În calitatea de consilier financiar, controlorii sunt însărcinaţi cu:
◊ ţinerea evidenţei angajamentelor de cheltuieli;
◊ avizarea proiectelor ministerului pe care îl controlează, proiecte ce urmează a se aproba
de Ministerul Finanţelor;
◊ avizarea propunerilor bugetare, cererile suplimentare de credite, proiectele de hotărâre,
proiectele de decrete şi legi care trebuie contrasemnate şi de ministrul finanţelor;
◊ analizarea şi semnalarea tuturor infracţiunilor de la principiile bugetare, a tuturor
neajunsurilor din reglementările Contabilităţii publice sau a textelor legislative şi
regulamentelor, prezentarea tuturor repercusiunilor directe sau indirecte ale unei măsuri care
vizează banul public;
◊ în virtutea informaţiilor pe care le deţin, ei trebuie să fie veritabili consilieri financiari ai
ministrului;
◊ ei fac parte din diferite comisii sau comitete care intervin în executarea bugetului;
◊ joacă rolul de informatori ai Ministerului Finanţelor şi ai Curţii de Conturi în legătură cu
activitatea financiar-contabilă;
◊ la sfârşitul fiecărei gestiuni, ei prezintă un raport de ansamblu unde formulează observaţii
şi propuneri.
În ceea ce priveşte controlul angajamentelor de cheltuieli, rolul "controlorilor financiari"
este foarte important. Acest control este eficace pentru că el este prealabil. El se exercită nu
asupra deciziilor deja luate şi care nu mai pot fi, de regulă, revocate, ci asupra proiectelor sau a
propunerilor susceptibile de a fi modificate sau îmbunătăţite.

Controlul angajamentelor de cheltuieli la nivel local

Toate cheltuielile care angajează financiar statul se supun unui control financiar,
implantat în fiecare judeţ. Această misiune nu a fost încredinţată unor funcţionari specializaţi,
ca şi în cazul controlorilor financiari centrali, ci Trezoreriilor finanţelor publice locale.
45
 7.5.2. Lichidarea

Lichidarea are ca obiect verificarea realităţii datoriei şi stabilirea sumei de plată. În

realitate, procedura execuţiei cheltuielilor cuprinde două operaţiuni: constatarea serviciului
operaţiunii de efectuat şi efectuarea propriu-zisă a acestuia.
Atât constatarea operaţiunii, cât şi efectuarea propriu-zisă a acestuia au la bază acte,
documente justificative.

Constatarea operaţiunii de efectuat şi calculul obligaţiilor statului

Prima operaţiune constă în stabilirea din punct de vedere juridic a realităţii datoriei
statului.
Angajamentul de cheltuieli nu pune statul în situaţia de debitor, el constituie doar actul
prealabil de naştere a datoriei. Este vorba, aici, de a verifica dacă această datorie s-a ivit normal
şi dacă persoana cu care statul a intrat în legătură a înţeles bine condiţiile prevăzute, precum şi
obligaţiile ce-i revin. De exemplu, statul nu este debitor doar pentru munca prestată de un
funcţionar sau pentru activitatea prestată de un furnizor, chiar dacă a fost comandată, ci trebuie
să ne asigurăm că toate serviciile au fost prestate sau că întreaga comandă a fost onorată.
Constatarea serviciului efectuat constituie deci un element esenţial în procedura execuţiei
cheltuielilor.
A doua operaţiune constă în efectuarea corectă a calculelor cu privire la datoria statului şi
verificarea dacă aceasta este exigibilă.
Constatarea serviciului efectuat şi lichidarea (plata) acestuia apar câteodată simultan sau
câteodată unul după altul, constatarea preceda în mod normal şi logic lichidarea.
Dar ele sunt strâns legate şi, de aceea, adeseori este dificil de a le distinge. Aceste
operaţiuni sunt efectuate de ordonatori conform principiului separării ordonatorilor şi a
contabililor. Cheltuielile statului sunt lichidate de ordonatori. Administraţia, pentru onorarea
acestor creanţe, procedează fie din oficiu, dacă posedă elementele de bază ale lichidării, fie la
cererea creditorilor, în funcţie de documentele justificative prezentate.
Dacă administraţia refuză să constate existenţa unei creanţe a statului şi de a o lichida,
persoana care se consideră titularul acestei creanţe poate angaja o acţiune juridică în vederea
constatării drepturilor sale.

Documentele justificative
Atât constatarea serviciului efectuat, cât şi lichidarea (plata) au la bază documente
justificative. Aceste documente justificative trebuie să stabilească realitatea serviciului efectuat
şi a drepturilor creditorilor.
Documentele justificative variază în funcţie de natura cheltuielilor. Documentele
justificative fac obiectul unui ordin al Ministerului Finanţelor sau, după caz, sunt prevăzute în
normele sau instrucţiunile de aplicare a Legii contabilităţii publice. Anumite operaţiuni, aşa
cum este de altfel şi firesc, nu pot fi cuprinse sau enumerate. În toate cazurile, documentele
justificative trebuie să scoată în evidenţă regularitatea şi legalitatea datoriei, precum şi a plăţii.
Aceste documente justificative trebuie păstrate în conformitate cu instrucţiunile speciale
care sunt diferite, în funcţie de natura cheltuielilor, de forma acestora, precum şi de diferitele
controale la care ele sunt supuse.

46
 7.5.3. Ordonanţarea

După ce cheltuiala a fost angajată, s-a constatat existenţa datoriei, rămâne o singură
operaţiune de efectuat, aceea care va permite creditorilor statului să perceapă suma datorată.
Ordonanţarea constituie a treia fază a execuţiei cheltuielilor publice. "Ordonanţarea este
actul administrativ dat - reprezintă ordinul de plată a datoriei organismului public.
În fapt, ordonanţarea cuprinde două operaţiuni:
◊ ordinul de plată dat contabilului;
◊ stabilirea unui titlu de plată.
Ordonanţarea apare ca o regulă categorică şi absolută: "Orice cheltuială efectuată în
contul statului nu poate fi achitată înainte de a fi ordonanţată". Ordonanţa constituie deci un act
administrativ, care în nici un caz nu poate da naştere la un recurs contencios.

Modalităţi de ordonanţare
Autorităţi competente

Ordonanţarea cheltuielilor se poate face fie direct de ministere în calitate de ordonator

principal, fie prin ordonatorii secundari (conducătorii diferitelor instituţii publice). Pentru a
realiza acest lucru, ordonatorii principali emit ordonanţe, ordine de plată ordonatorilor
secundari sau terţiari.
Ordonanţările directe numite şi ordine de plată sunt cele eliberate direct creditorului de
către ministru, pentru o cheltuială dată, şi vizează execuţia cheltuielilor bugetare ale
administraţiei centrale. Ordonanţele de delegare au un caracter diferit: ele nu constituie, ca şi
ordonanţările directe, ordine de plată a unor creditori anume. Ele sunt ordine prin care ministrul
delegă autoritatea sa, în cadrul unor limite bine stabilite, ordonatorilor secundari sau terţiari.
Ordonatorii secundari efectuează plata în cadrul mandatului primit, sau delegă la rândul
lor o altă persoană ca să efectueze plata creditorilor statului sau ai instituţiei publice.
Putem concluziona, deci, că se desprind trei situaţii distincte, după cum urmează:
 cheltuieli angajate şi ordonanţate la nivel central;
 cheltuieli angajate la nivel central şi mandatate pe plan local (delegarea plăţilor de
credite);
 cheltuieli angajate şi mandatate pe plan local (delegare de credite).
Perioada ordonanţei
Determinarea perioadei în care, cheltuielile pot fi ordonanţate este necesară deoarece
acestea fac parte dintr-un buget anual, iar utilizarea creditelor trebuie să respecte legea anuală a
bugetului.

7.5.4. Plata

Ordonanţarea pune capăt fazei administrative. Toate documentele stabilite sau adunate de
ordonator (borderoul jurnal de mandate emise, ordonanţe sau mandate, documente justificative,
etc.) sunt transmise contabilului public care are sarcina de a dispune plata.

Rolul trezorierului plătitor

Ultima operaţiune în urma căreia creditorii pot intra în posesia sumelor stabilite este cea
a trezorierului plătitor.
47
 Dar plata nu este o simplă operaţiune de casă: rolul contabilului este într-adevăr foarte
mare, el vizează în special două aspecte:
 trezorierul plătitor trebuie, în primul rând, să verifice operaţiunile efectuate de ordonator şi
să se convingă dacă o cheltuială este legal angajată, lichidată şi ordonanţată;
 el trebuie, apoi, să identifice dacă persoana care solicită achitarea sumei este cea prevăzută
în documente şi apoi să efectueze operaţiunea.
Aceste operaţiuni de control sunt foarte importante, deoarece orice neregulă semnalată,
cu privire la operaţiunile efectuate, cade în sarcina trezorierului plătitor (plăţile ilegale rămân în
sarcina sa).
Din acest punct de vedere putem afirma că trezorierul-plătitor are o dublă
responsabilitate:
 responsabilitate de "plătitor", şi în această calitate trebuie să verifice toate operaţiunile din
punct de vedere administrativ înaintea efectuării plăţii;
 responsabilitate de "casier", care vizează operaţiunile de casă propriu-zise şi anume, de a
elibera creditorului suma în schimbul unei semnături, chitanţe etc, care să poată descărca statul
de operaţiunea efectuată.
Toate aceste controale sunt cele tradiţionale ale trezorierului plătitor în procesul execuţiei
cheltuielilor statului. Doar trezorierii plătitori au în ultima vreme atribuţiuni şi răspunderi noi cu
privire la angajamentele financiare ale statului; este vorba de a exercita un: control al actelor
ordonatorului în stadiul de angajamente de cheltuieli.

BIBLIOGRAFIE

 Bostan I. “Controlul financiar”, Editura Polirom, Iaşi, 2000

 Beudean I. “Evaluarea şi valorificarea informaţiei fiscale”, Revista
“Impozite şi taxe”, nr. 6 / iunie 1998
 Bistriceanu G., “Finanţele agenţilor economici”, Editura Didactică şi
Adochiţei M., Pedagogică, Bucureşti, 1995
Negrea N.
 Blejer I.M., “Microeconomics dimensions of public finance. Essays in
Ter-Minassian T. honour of Vito Tanzi”, Ed. Routlege, London, 1997
 Bodea G. “Sistemul economic, între dezechilibru şi dezvoltare”, Editura
Dacia, Cluj Napoca, 1999
 Boulescu M., Ghiţă “Control financiar şi expertiză contabilă”, Editura Eficient,
M. Bucureşti, 1996
 Brezeanu P., “Finanţe publice şi fiscalitate”, Editura Fundaţiei “România de
Marinescu I. Mâine”, Bucureşti, 1998
 Comaniciu C. „Managementul finanţelor publice în profil teritorial”, Ed.
Imago, Sibiu, 2002
 Comaniciu C. „Fiscalitate – aplicaţii practice”, Ed. Imago, Sibiu, 2002
 Condor I. “Drept fiscal şi financiar”, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 1996
 Condor I. “Evitarea dublei impuneri pe venit şi pe avere”, Editor
Tribuna economică, Bucureşti, 1999
 Corduneanu C. “Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor”, Editura Codecs,
48
 Bucureşti, 1998
 Dobrescu R., Ghete “Sursele de venituri ale bugetelor locale”, Bucureşti, 1999
G., Parlagi A.
 Filip G. “Fiscalitatea şi nivelul său relativ”, Revista “Finanţe. Credit.
Contabilitate”, nr. 8 /1995
 Gogoneaţă C., “Economie politică. Teorie micro şi macroeconomică. Politici
Gogoneaţă A. economice”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti,
1995
 Gorcea C. “Indexul obligaţiilor fiscale”, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 1998
 Hada T. “Finanţele agenţilor economici din România”, Editura
Intelcredo, Deva, 1999
 Halpern p., Weston “Finanţe manageriale”, Editura Economică, Bucureşti, 1996
J.F., Brigham F.E.
 Hoanţă N. “Economie şi finanţe publice”, Editura Polirom, Iaşi, 2000
 Iorgovan A. “Tratat de drept administrativ”,vol. II, Editura Nemira,
Bucureşti, 1996
 Lăcriţa G. “Impozitele şi taxele locale”, Editor Tribuna Economică,
Bucureşti, 1999
 Manolescu Gh. “Buget – abordare economică şi financiară”, Editura
Economică, Bucureşti, 1997
 Mărgulescu D., “Analiza economico-financiară, Editura Fundaţiei “România
Vâlceanu G., de Mâine”, Bucureşti, 1999
Cişmaşu I.P., Şerban
C.
 Minea M.Ş. “Regimul juridic al finanţelor publice în România”, Editura
Argonaut, Cluj Napoca, 1998
 Mrejeru T. “Impozite şi taxe contencios administrativ”, Editor Tribuna
Economică, Bucureşti, 1999
 Nemec J., “Finanţe publice. Teorie şi practică în tranziţia central-
Wright G. (coord.) europeană”, Editura Ars Longa, Bucureşti, 2000
 Roman C. “Gestiunea financiară a instituţiilor publice”, Vol. I, Editura
Economică, Bucureşti, 2000
 Scutaru D. “Auditul financiar – contabil”, Editura Economică, Bucureşti,
1997
 Slemrod J. “Tax policy în the real world”, Cambridge University Press,
U.S.A., 1999
 Talpoş I. “Finanţele României”, vol. I, Editura Sedona, Timişoara, 1997
 Toma M., “Audit financiar şi certificare a conturilor anuale”, Editat de
Chivulescu M. Fundaţia pentru Management Financiar – Contabil şi Audit
“Grigore Trancu Iaşi”, Bucureşti, 1997
 Ungureanu M. “Organizarea şi conducerea trezoreriei finanţelor publice în
condiţiile economiei de piaţă în România”, Editura Conphys,
Rm. Vâlcea, 1996
 Văcărel I. “Politici economice şi financiare de ieri şi de azi”, Editura

49
 Economică, Bucureşti, 1996
 Văcărel I. “Politici fiscale şi bugetare în România 1990-2000”, Editra
Eficient, Bucureşti, 2001
 Vedinaş V. “Statutul funcţionarului public”, Editura Nemira, Bucureşti,
1998

50