Sunteți pe pagina 1din 10

1.

1 Delimitari conceptuale
1.1.1 Evolutia istorică
Cercetarea problematicii argumentarii nu este noua. O gasim prezentata in operara lui Aristotel (Retorica si Topica) fara
ca el sa fie initiatorul acestei problematici. Sub aspecte diferite, referiri la argumentare gasim si in scrierile retorilor (Tisias si
Georgias) care au trait inaintea lui Aristotel. Argumentarea poate fi privita dinspre teoria comunicarii (deoarece orice argumentare
este un act de comunicare), dinspre psihologie (orice argumentare este defapt o actiune sociala, individuala), dinspre praxiologie
(orice argumentare este un instrument eficient de convingere a unui destinatar), dinspre teoriile etice (caci orice argumnetare
produce efecte asupra individului sau grupuil care pot sat sub semnul binelui sau raului) si, nu in ultimul rand, argumnetarea poate
fi privita din perspectiva logicii ( orice argumnetare este o constructie discursiva, cu caracteristici pragmatice)
Foarte explicit in aceasta privinta este Dumitru Popovici. (1)El specifica faptul ca argumentarea a fost tintita in cultura
antica din trei directii:
1. Retorica – prima definitie ii apartine lui Platon si Aristotel, acestia au definit-o drept „facultatea de a descoperii in orice
argument ceea ce este in masura sa convinga” (Retorica).2 Platon reuseste prin intermediul personajelor din dialogurile
sale sa prezinte demersul teoretic al conceptului de retorica. Dialogul Phaidros se deschide cu o interogatie importanta
pentru intelegerea retoricii : „… pentru cele care urmeaza sa fie spuse ingrijit si frumos, oare nu trebuie ca spiritul
vorbitorului sa aiba conoasterea adevarului despre cele pe care le are de spus?” Constantin Salavastru considera ca prin
aceasta interogatie socratica se evidentiaza cateva probleme cu care retorica se confrunta:
Retoricii i se stabilesc limitele domeniului de aplicabilitate, aceasta ocupandu-se doar cu cele „spuse ingrijit si frumos”.
Pentru Platon relatia dintre vb frumoasa (ca obiect al retoricii) si vorbirea adevarata (ca obiect al dialecticii) este importanta ijn
analiza critica a acestui domeniu al cunoasterii umane. Phaidros este de parere ca viitorul orator are nevoie de acordul multimii,
astfel arta retorica apartine opiniei (DOXA) si nu domeniului stiintei (episteme). Deci, stiinta nu asigura materia prima pentru arta
vorbirii frumoase, daca opinia multimii nu coincide cu acest adevar.astfel finalitatea finalitatea actului discursiv este convingerea
auditoriului. CONSTANTIN SALAVASTRU, P27, Rationalitate si discurs
Convingerea este o actiune verbala al carei scop final consta in influientarea deplina a altuia manipiland limbajului prin actul de
comunicare persuasiva. ( p13.incercari asupra argumentarii, gheorghe MIHAI , Stefan PAPAGHIUC, editura Junimea) Astfel ,
retorica evidentiaza posibilitatile pe care le ofera argumentarea in influientarea auditoriului, argumnetarea fiind doar mijlocul prin
care faciliteaza accesul catre atingerea scopului.
2. Dialectica – termenul a primit semnificatii diferite odata cu evolutia filosofiei. La acel timp, conform lui Platon,
dialectica semnifica arta dialogului si a disputei, extinsa si la dialogul interior al sufletului, care cuprinde gandirea ca
atare.
Pentru Aristotel, dialectica are ca obiect argumnetatiile care se intemeiaza pe premise verosimile si se multumesc cu concluzii
probabile (Topica). In acest sens, dialectica se ocupa de analiza critica a disputelor verbale, de intemeierile lor si de constructia
acestora.
3. Logica – priveste argumentarea din perspectiva modului in care adevarul premiselor factuale
garanteaza adevarul tezelor de sustinut, dar si de gradul apropierii de adevar a tezelor respective.
In lucrarea Introducere in arta argumentarii, Karyn C Rybachi afirma ca in teroria logicii, un argument este
considerat ” ( …) un bun de consum sau un produs a carui calitate se testeaza prin aplicarea regulilor pentru
crearea de argumente intemeiate” 3
Asa cum sunt predate acum, teoriile logice ale argumentarii sunt distantate de necesitatea actorilor de
comunicare umani.
Teoriile retoricii, dialecticii si logicii isi aduc fiecare contributia la functia argumentarii ca instrument
de influentare a convingerilor si comportamentului.
Cu ajutorul acestora putem stabili caracteristicile argumentarii ca forma de comunicare:
Argumnetarea ofera o serie de enunturi conectate intre ele, numite argumente
Aceste argumente, fie in forma scrisa sau orala, implica folosirea rationamnetelor
Rationamnetele sunt introduse in procesula rgumentarii pentru a induce convingeri
Argumentele reprezinta o modalitate de persuasiune
Pentru ca argumentele sa aiba o utilitate sociala, trb sa ne asuman o raspundere de natura etica.
Dictionarul de stiinte ale limbii precizeaza ca domeniul argumentarii se gaseste la intersectia logicii cu retorica
si lingvistica si ca argumentarea este definita fie ca strategie logica, fie ca o activitate verbala servind la
justificarea sau respingerea unei opinii, deci ca o constructie lingvistica cu insusiri specifice. Argumnetarea este
deci o constructie rationala, o constructie textuala si o constructie discursiva, apartinand deopotriva logicii,
lingvistivii si retoricii.
Sa argumentezi (…) inseamna sa plasezi idei si cunostinte intr-un raport de interactiune logica si de
succesiune adecvata, astfel incat sa conduca la acceptarea sau respingerea anumitor asertiuni. Este una dintre
cele mai complexe activitati ale omului ca fiinta vorbitoare. (…) Cu totii dorim sa fim in stare sa dam glas cu
precizie gandului si emotiilor noastre.[4]
1.1.2 Ce este argumentarea?
In viata de zi cu zi, s-a folosit în mod voluntar sau invountar argumentarea în comunicarea
discursiva, termenul de „argument” a fost luat din latina „argumentum” cu sensul de dovada.
Înpermanenţă comunicăm lumii exterioare informaţii despre noi, când comunicam, ne aflam într-un
proces de argumentare, noi argumnetam propriile fapte, idei, păreri, concepţii şi convingeri.
Conform teoriei lui Aristotel argumentarea constă în : ”a găsi o metodă, prin care putem
argumenta despre orice problemă pusă, pornind de la premise probabile, şi prin care putem evita
căderea în contradicţie, când trebuie să apărăm o argumentare.[5]
Argumentarea presupune o dimensiune logică (formală), care implică corectitudinea
procesului în sine, dar şi o dimensiune psihologică, prin care se urmăreşte influienţarea unei persoane
cu privire la o anumita opinie. În urma acestor două orientări, putem spune că există o intrdependenţă
între gândirea corectă a subiectului şi conduita acestuia când îşi susţine punctul de vedere. Preyentarea
punctului de vedere este opinia, iar modalitatea de a o susţine este argumentarea.
Argumentarea este văzută şi ca un instrument indispensabil atunci când dorim susţinere unei
idei cu scopul de a-i convinge pe ceilalti de validitatea ideiilor susţinute. În practică se întâlnesc mai
multe situaţii. Fie că prezentăm un punct de vedere s-au susţinem o anumită concepţie despre realitatea
care ne înconjoară, pretinzând că este unicul adevar admis, respingându-le pe altele. În această situaţie,
opinantul nu recunoaşte caracterul de alternativă al opiniei sale şi încearcă să demonstreze ce nu este
demonstrabil, când refuză discutarea, dezbaterea argumentelor sale, considerându-le infailibile, când
confundă conştient dialogul cu discursul oratoric, argumentarea cu demonstraţia. Toate acestea au un
caracter argumentativ în procesul de comunicare.
Aşadar, o structură argumentativă este o reţea de argumente cu o anumita ordine, data de
subiectul construtor, care susţine teza ca punct al său de vedere. Argumentarea este o formă de
fundamentare (întemeiere). Fundamentarea sau întemeierea este operaţia de indicare a temeiurilor
pentru o propoziţie a cărei validitate este controversată. Întemeierea este preocuparea oricărei persoane
care nu acceptă propoziţii fără temeiuri bine justificate. Chaim Perelman şi Lucie Olbrechts -Tyteca şi
Stephen Toulmin au readus teoria argumentarii în logica actuală. Conform acestora teoria argumentării
este concepută atât ca cercetare a aspectelor comunicaţionale ale argumentării şi ca cercetare a
mecanismelor ei logice. Perelman concepe argumentare ca un proces prin care se urmareşte adeziunea
auditoriului la teza unui vorbitor. Ea se realizează într-o comunitate de oameni vorbitori de aceeşi
limbă şi între care există relaţii de recunoaştere, astfel se poate căuta adevărul prin cooperarea
oamenilor intre ei.

1.1.2 Studiul argumentării


1.2 Tipuri de argumentare

1.2.1 Argumentare versus demonstraţie


Demonstraţia este procesul logic ce constă într-un raţionament sau şir de raţionamente deductive, prin
intermediul caruia o propoziţie trebuie să fie acceptată ca adevărată.
Diferenţa dintre demonstraţie şi argumentare constă în scopul utilizării acestor doua procese.
Scopul demonstraţiei este dovedirea/probarea adevărului tezei, iar prin argumentare se urmăreşte
convingerea auditoriului, interlocutorului în vederea accptării tezei argumentării. Prin convingere se
urmăreşte nu stabilirea adevarului unei propoziţii, ci schimbarea atitudinii unui interlocutor faţă de o
opinie.
Petre Botezatu în lucrarea „Introducere în logică”defineşte demonstraţia ca „(…) o înlănţuire de inferenţe care,
sprijinindu-se pe anumite propoziţii date, stabileşte adevarul sau falsitatea altei propoziţii”[6]. Chiar din definiţie
rezultă ca demonstraţia este formată din trei elemente:
1. Teza de demonstrat este propoziţia a cărei adevăr trebuie dovedit, care constituie scopul demonstraţiei
2. Fundamentul demonstraţiei este reprezentat de ansamblul de propoziţii care trebuie să fie adevărate
(axiome, teoreme, definiţii, reguli, noţiuni nedefinite/primare şi care ne ajută în demonstraţie.
3. Procedeul demonstraţiei sau procesul de demonstrare este raţionamentul sau şirul de raţionamente
deductive care pun în legătura teza cu fundamentul şi care permite derivarea tezei din fundament.
Să luam un exemplu de demonstraţie din domeniul logicii:
Teza de demonstrat: modul silogistic aai-1 este valid
Fundamentul demonstraţiei: legile generale ale silogismului
Procedeul demonstraţiei: îl reprezintă un argumnet deductiv valid, de tip modus ponens.
Daca un mod silogistic respenca toate legile generale ale silogismului, atunci este valid
Modul aaa-1 respectă toate legile generale ale silogismului
Modul aaa-1 este valid
Pentru ca o demonstraţie să fie corectă, atunci ea trebuie să respecte anumite reguli, pe care le voi
prezenta în urmatorul tabel:

Tabel 1.2.1 Corectitudinea demonstraţiei


Reguli referitoare la: Prezentarea regulii:
teza de demonstrat 1. Teza trbebuie să fie clar şi precis formulată
2. Teza trebuie să fie o propoziţie cel puţin probabilă (cu mari
şanse de a fi adevărată), dar nu una infirmată
3. Teza trbebuie să rămâna aceeaşi pe tot parcursul procesului de
demonstraţie
Fundamentul demonstraţiei 4. Fundamentuzl trebuie să fie format numai din propoziţii
adevărate
5. Fundamentul trebuie să fie un temei suficient pentru derivarea
tezei (propoziţiile care formeza fundamentul trebuie să poată
fi demonstrate ca adevărate independent de adevărul tezei)
Procedeul demonstrativ 6. Raţionamnetele ce formeaza procedeul demonstraţiei trebuie
să fie toate valide, adica logic-corect construite (daca cel puţin
un raţionamnet nu etse valid, atunci teza nu mai poate fi sigur
adevărată)

Pentru a stabili că o demonstraţie este corectă, ea trebuie să respecte simultan toate aceste şase reguli.
Astfel, prin demonstraţie se legitimează propoziţiile, spre a fi acceptate ca adevărate, astfel demonstraţia este
un raţionament mult mai riguros, în sensul că teza/concluzia rezultă cu necesitate din premise. Printr-un astfel de
raţionament sau lanţ de raţionamente se ganateaza transferul adevărului premiselor, asupra concluziei. Dacă nu
se reuşeşte acest lucru, atunci demonstraţia este incorectă.
Pentru argumentare nu există o astfel de necesitate între premise şi concluzie, în funcţie de domeniul,
de scopul urmărit, legătura logică dintre ceea ce susţine argumnetatorul şi premisele la care apelează poate avea
grade de tărie diferite. În timp ce demonstraţiile sunt corecte/incorecte, argumnetarea poate fi concludentă sau
mai puţin concludentă. Trebuie precizat că, argumentarea nu poate înlocui demonstraţia şi nici nu putem
pretinde ca demonstrăm, unde putem argumenta mai mult sau mai puţin convingător.
În acest sens Aristotel afirma:
„Cunoscător se arată a fi acela care cere în diferite ramuri numai gradul de exactitate ce+l îngăduie natura
obiectului, si ar fi tot atât de greşit când am vrea să primim de la un matematician principii de probabilitate, cum
ar fi când am vrea să cerem de la un orator într-o adunare deliberativă dovezi stricte.”[7]
Din cele spuse mai sus, se poate observa o altă difernţă majoră: în unele raţionamnete teza de demonstrat rezultă
cu necesitate din probele ce se invoc, în altele rezultă cu o anumită probabilitate. Aceasta diferenţa a fost arătată
de Aristotel şi făcută cunoscută ca diferenţa dintre analitică, înţeleasă ca teorie a derivărilor, şi topică, înteleasă
ca teorie a derivărilor cu caracter de probabilitate.
Andrei Marga precizează că textele Stagiritului nu mai au pentru noi aceeaşi precizie, însă
delimitarile făcute în Organon sunt importante. Una din aceste distincţii este între demonstraţie şi
argumentare, ca forme de întemeiere.
În Topica, Aristotel formulează această distincţie, astfel „Raţionamentul este o vorbire, în care
din anumite lucruri date reyulta cu necesitate altceva, pe temeiul celor date. El este o demonstraţie când
raţionamnetul este obţinut din premise adevărate şi prime sau din premise a căror cunoaştere derivă din
premise adevărate şi prime. Dimpotrivă, este dialectic raţionamentul care rezultă din premise
probabile.”[8]
Spre deosebire de rigurozitatea demonstraţiei, o argumentare poate fi criticată şi găsită ca fiind
insuficientatotcmai sub aspectul adevărului premiselor folosite. Disputa/neînţelegerile dintre doi oameni dintre
care unul admite concluzia unui argument, iar celălatnu, apare din atitudinile diferite faţă de una din premise, şi
nu din discuţiile despre corectitudinea logică a argumentării.
Dacă intr-o demonstraţie este foarte importantă univocitatea termenilor care formeaza
fundamentul demonstraţiei, în argumentare această cerinţă nu ets eurmărită. În cadrul argumnetării
poate interveni cateodată ambiguitatea, imprecizia şi dependenţa înţelesului de context. Astfel în
practica argumnetării, atunci cand un argumentator se confruntă cu rezerve şi obiecţii sa replice „dar nu
am vrut să spun aşa ceva”, sau „ Raţionamnetul meu a fost rastălmacit”, sau „ Spusele mele au fost
scoase din context”, etc- astfel de justificări nu vor aparea niciodată într-un limbaj formalizat.

1.2.2 Argumentare versus explicaţie


Alături de argumentare şi demonstraţie, ca mijloc raţional de comunicare şi cunoştere, explicaţia are un
rol important.
Etimologic, „a explica” provine din latinescu „explicare”, care inseamna iniţial „a desfăşura”, iar ulterior „a
desczrca”, „a expune clar”[9]
Astazi, în sens general, „a explica” înseamnă „a face să fie mai uşor de înţeles, a clarifica, a lamuri ceea ce etse
doar enunţat sau implicit.
Când cautăm să explicăm ceva care s-a întâmplat, urmărim „de ce” şi „cum” a avut loc acel fapt. Într-un
raţionamnet explicativ, adevărul concluziei este presupus.
Constatam ca, prin explicaţie nu căutăm să stabilim că un fapt a avut loc, ci căutăm să spunem de ce faptul
respectiv se petrece (sau de ce este valabilă o anumită exactitate în natura)- adevărul concluziei este presupus, în
timp ce premisele pot fi puse sub semnul întrebării.
În cazul unei argumentări lucrurile stau invers: premisele sunt acceptate, în timp ce concluzia este pusă în
discuţie. Acelaşi raţionamnet poate fi folosit în cadrul unei explicaţii sau al unei argumentări:
Explicatţie:
Socrate este muritor pentru că toţi oamenii sunt muritori si Socrate etse om.
Argumentare:
Toţi oamenii sunt muritori, iar Socrate este om. Prin urmare, Socrate este muritor.
Prin explicaţie urmarim stabilirea adevărului, iar prin argumentare se urmareşte obţinerea
convingerii.

1.2.3 Convingere şi persuasiune


Distincţia dintre convingere şi persuasiune este legată de problema cunoşterii şi o întâlnim în
antichitatea greacă. În dialogul Theaitetos şi nunumai, Platon delimitează opinia (doxa) de ştiinţă
(episteme). Socrate observă că judecăţile oamenilor au valori diferite în cunoaştere în unele situaţii sunt
judecăţi adevărate, în alte situaţii sunt judecăţi false.
Această constatare a lui Socrate, justifică „ideea de adevăr pentru un anumit individ”,
(Constantin Sălăvăstru, Raţonalitate şi discurs, p197) a lui Protagoras, conform acestuia lucrurile sunt
pentru un individ aşa cum îi apar lui. Raţionamnetul lui Socrate esteŞ când un individ judecă o situaţie,
acest rezultat reprezintă un adevăr doar pentru cel care a gândit situaţia respectivă. Acest lucru ţine de
opinie, adevărul este dependent de indivi. Analiza procesului cunoaşterii îl conduce pe Platon la
distinctia, mai sus amintită, dintre opinie şi ştiinţă, între ceea ce noi numim convingere şi persuasiune.
Kant preia această distincţie în Critica ratiunii pure, acesta ne atenţionează asupra faptului că
atunci când ne asumăm ceva ca fiind adevărat pe baza unor principii obiective, ne confruntăm cu o
convingere. Iar, persuasiunea este asumată în momentul în care celălalt reuşeşte să ne imprime ideea
proprie prin intermediul unor mijloace în faţa cărora nu putem rezista. Aşadar, conform idei kantiene,
persuasiunea este o formă de influenţare prin care ne asumăm o idee pe baza unor criterii subiective.
Constantin Sălăvăstru afirmă în Mic tratat de oratorie faptul ca „suntem convinşi prin noi
înşine, dar suntem persuadaţi prin altul!”[10] Conform lui Constantin Sălăvăstru, convingerea este
dependentă de „dimensiunea raţională a relaţiei de influenţare”.
Kant stabileşte diferenţa dintre convingere si persuasiune, căutând răspunsul la următoarea
întrebare: Care sunt criteriile după care voi considera ceva ca fiind adevărat şi cum diferenţiază
aceste criterii rezultatele cunoşterii noastre?
Dacă considerăm adevărat ceea ce e valabil pentru oricine care posedă raţiune, bazându-ne pe
principii obiective, atunci avem de+a face cu convingerea. Iar, dacă ceea ce este este adevărat îşi are
temeiul în natura particulară, subiectivă a individului, discutăm despre persuasiune.
Astfel, conform lui Kant, convingerile sunt valabile pentru toţi, persuadările vor fi valabile
numai pentru subiectul în cauză. Aceasta din urmăva avea o validitate particulară ceea ce înseamnă că
nu poate fi comunicată mai departe, iar judecata de tip convingere va avea o validitate universală, ceea
ce permite transmiterea ei oricarei fiinte raţionale.
Kant realizează distincţia dintre convingere şi persuasiune în funcţie de posibilitatea
comunicării unor judecăţi.
Constantin Sălăvăstru consideră că pentru noi, ca indivizi persuasiunea nu difera de
convingere. Diferenţa apare atunci când vrem să transmitem altei raţiuni (altui individ) o judecată de-a
noastră, la adevarul căreia am ajuns numai pe principii subiective. Convingerea se realizează prin
adevăruri universale.
Pentru epoca modernă persuasiunea este procesul prin care îl asistăm pe celălalt să ajungă la
concluzii care se suprapun cu aşteptările sale. Mijlocul prin care reuşim să ajungem la sufletul celuilalt,
după Chaignet este vorbirea şi tot ce o însoţeşte în acţiunea ei persuasivă: gesturi, mimică, voce,
tonalitate afectiva.

1.2.4. Ce este manipularea?


Într-un sens foarte larg, manipularea este o tehnică de influenţare ascunsă a unui individ prin
care el poate produce modificări asupra sentimentelor, conduitelor, acţiunilor, fără acordul acestora din
urmăşi, de multe ori, fără ca aceştia să fie conştienţi de influenţa pe care o suferă.
Dacă prin persuasiune se urmăreşte o influenţare cu integritate, prin manipulare se
influentează făra integritate.
Există în procesul de manipulare un acord aparent, dar beneficiul aparţine doar celui mare
manipulează. Astfel, în procesul de manipulare, persoana manipulată nu este responsabilă de noua
conduită, deoarece nu s-a lăsat influenţată în mod conştient şi activ să facă ceea ce i s-a propus.
In lucrarea Mic tratat de oratorie, Constantin Sălăvăstru surpinde câteva condiţii pentru ca o
situaţie argumentativă să fie manipulare:
1. Trebuie să fie un act intenţionat de a induce în eroare auditoriul prin prezentarea unor argumente
false, mincinoase, prin folosirea unor raţionamnete greşite, dar având aparenţa corectitudinii
(sofismele)
2. Acest act intenţionat de influenţă trebuie să aibă ca rezultat o schimbare de acţiune, comportament,
stare afectivă a interlocutorului.
3. Aceasta schimbare este obţiunută fara acordul interlocutorului, aşa Cuma am precizat mai sus,
acesta din urmă actionează crezând că se afla pe drumul adevărului, aflându-se , în eroare
4. Se folosesc tehnici de argumentare voit eronate, fără ca auditoriul să conştientizeze acest lucru
(dacă ar exista conştiinţă, atunci influenţa ar fi anulată)
Manipularea prin argumentare este prezentă astăzi în forme din ce în ce mai agresive: de la
dezbateri politice şi opinii polemice pe diverse teme de actualitate, până la discuţile cotidiene din
viaţa publică, profesională, când se urmăreşte obţinerea succesului cu orice preţ.(c-tin Sălăvăstru
Mic tratat de oratorie, p63)
Bibliografie

[1] Dumitru Popovici, Logica si psihologie, editura…., pagina 117


[2] Enciclopedia de filozofie……p 931.
[3] p 26 Introducere in arta argumentarii, Karyn C Rybachi
[4] Vicenzo Lo Casco, Gramatica argumentarii. Stategii si structuri, Bucuresti, Ed. Meteora Press, 2002, P.32
[5] Aristotel, Topica, I, 1, Organon, IV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p.3
[6] Petre Botezatu, Introducere în logica, p260
[7] Aristotel, Etica nicomahica, cartea întâi, cap. 1, 1094b, Editura Antet, traducere din limba elina de Traian
Brăileanu, p19
[8] Aristotel, Organon volumul II, Topica I,1,100a, b, Editura Iri, Bucureşti, 1998, p 299
[9] Aurel Cazacu, Teoria argumentarii, Editura România Press, Bucureşti, 2007, p38

[10] constantin Sălăvăstru, Mic tratat de oratorie, Ediţia a II-a , Editura universităţii
“Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2020, p22

S-ar putea să vă placă și