ȘCOALA „POSTLICEALĂ SANITARĂ” ARAD

REFER
AT
PSIHO
Rolul afectivității în
activitatea umana

Prof.Coordonator: Elevă:
Breban Ancuța Marc Alina-Aurelia
Anul 1 D ,AMG

ARAD,2020
Una din definiţiile afectivităţii spune ca aceasta este o sumă de trăiri psihice subiective -
emoţii, dispoziţii, sentimente şi pasiuni - care reflectă relaţiile omului cu lumea
înconjuratoare şi care dau coloratura, substanţa a tot ceeea ce gândim şi facem.
 Afectivitatea este o componentă de bază a psihicului uman, neexistând practic vreun proces
psihic (memorie, senzaţie, gând, motivaţie) care să nu fie strâns legat de o trăire afectivă sau
invers. Am putea spune că procesele mentale interioare dar şi comportamentele sunt
determinate de trăiri afective şi/sau declanşează emoţii, sentimente, dispoziţii sau pasiuni.
 De multe ori afectele (felul în care simţim şi ne simţim) vin împreună cu o puternică nevoie
de a exprima în exterior încărcătura emoţională. Uneori prin cuvinte, dar şi prin tonalitatea
vocii, gesturi diferite, posturi corporale sau grimase faciale. Alteori ele transpar în felul în
care organismul nostru funcţionează (ne înroşim, ni se usucă gura, creşte ritmul respiraţiei şi
al bătăilor inimii, ni se "taie genunchii", etc.) Totodată aceleaşi afecte "au nevoie" să fie
aprobate, ascultate, înţelese şi chiar plăcute, îndrăgite, simpatizate de interlocutor.
Câteva particularităţi ale proceselor afective ar fi:
 polaritatea (sunt fie pozitive/plăcute, fie negative/neplăcute);
 mobilitatea (se referă la capacitatea pe care omul o are de a trece de la o stare afectivă
la alta, sau de la un nivel de intensitate la altul);
 durata (în timp);
 intensitatea;
 valoarea lor motivaţională (a face din dragoste ceva pentru cineva, de exemplu).
 Sfera afectivităţii omului este foarte variată. Vom regăsi însă, ca şi forme ale afectivităţii:
emoţiile, dispoziţiile, sentimentele şi pasiunile.
 Emoţiile sunt trăiri afective cu durată scurtă, cu intensitate în general ridicată, dar variabilă,
şi de obicei apar ca reacţie la lucrurile sau gândurile cu care ne confruntăm. De reţinut în
plus, la emoţii, este că uneori, unele dintre ele, mai exact groaza, furia, disperarea şi bucuria
explozivă se trăiesc extrem de intens. Ele mai poartă denumirea de emoţii şoc tocmai pentru
că, atunci când le trăim, au tendinţa de a acapara întreaga fiinţă, scăpând controlului conştient
al omului şi, sub imperiul lor, oamenii săvârşesc cel mai des fapte necugetate.
 Dispoziţiile, în schimb, sunt trăiri afective cu o intensitate mai mică, mai difuze şi
generalizate care pot dura ceva mai multă vreme (ore, zile). Atunci când suntem bine dispuşi
avem tendinţa de a ne bucura mai des, mai mult, pe când atunci când suntem prost dispuşi
parcă nimic nu ne intră în voie şi găsim uşor motive de ceartă şi de nemulţumiri.
 Când vine vorba despre sentimente, atunci e bine de ştiut că, aceste sunt trăiri afective (mai)
complexe - pentru că intervin în menţinerea şi manifestarea lor şi alte procese psihice. Au o
durata lungă (ani, întreaga viaţă), o intensitate moderată şi o stabilitate crescută. Ele
evoluează din emoţii prin repetare şi cristalizare şi tocmai din acest motiv uneori poartă
aceleaşi nume (ură, iubire). Însă mecanismul de formare constă în faptul că, de exemplu,
emoţia îndrăgostirii repetată si stabilizată (la vederea aceleiaşi persoane dragi) dă naştere,
prin cristalizare sentimentului iubirii, care sentiment se întreţine mai apoi voluntar şi
conştient. În cele din urmă pasiunile sunt trăiri afective foarte intense, de foarte lungă durată
(întreaga viaţă), foarte stabile şi care implică în manifestarea lor întreaga personalitate a
omului. Nu de puţine ori se spune ca pasiunile îl "stăpânesc" pe om. Ele îi mobilizează
omului întreaga energie către satisfacerea ei. Unele pasiuni sunt nobile si constructive pe
când altele sunt negative (patimi, vicii).
 Rolul afectivităţii în activitatea umană este acela de a pune omul în acord cu situaţia, de a
regla şi adapta conduita umană la interactiunea cu mediul, dar şi de a exprima nevoile,
trebuinţele individului sau de a susţine energetic diverse acţiuni (comportamente).
 
Procesele afective asociate conflictelor pot avea mai multe funcţii:
 a) Afectivitatea poate deveni cauză a conflictului - stările de furie, nemulţumire,
nedreptate, frustrare, se pot manifesta înafară sub forma acuzelor, atacurilor
direcţionate către cei din jur, indiferent dacă exista sau nu la mijloc şi nişte lucruri
concrete pe care persoanele să se certe. Doar simplele emoţii negative pe care una
dintre părţi le simte sunt uneori de-ajuns pentru a stârni o ceartă.
b) Aşa cum am văzut mai sus, stările noastre afective pot susţine
energetic activităţile noastre. Oamenii fac tot felul de lucruri mânaţi de
simţămintele lor. Ele pot alimenta încăpăţânarea, puterea, curajul, astfel încât
cineva poate să persiste în conflict sau dimpotrivă să se grabească în rezolvarea
lui.
c) Emoţiile noastre pot constitui şi un mecanism de stingere a conflictului. Uneori ne
simţim bine, eliberaţi, atunci când ne spunem oful, cand ne "vărsăm nervii".
Sentimentul de satisfacţie că am spus ce aveam de spus poate stinge conflictul.
Dar stingerea conflictului se poate obţine şi dacă recompensăm pozitiv (printr-un
zâmbet, un gest, sau un ton mai cald al vocii) sentimentele pozitive ale celuilalt
participant la conflict.
d) Trăirile noastre afective pot fi şi un indicator sau un simptom ori al unui conflict
interior, ori al conflictului trăit poate de partenerul de discuţie. Orice conflict
(interior sau exterior) provoacă diverse emoţii celor implicaţi, iar faptul de a avea
prezente aceste emoţii sunt un indiciu asupra faptului că persoana traieşte un
conflict.
e) altă funcţie a proceselor afective în conflicte este aceea de indicator al
importanţei lucrurilor întâmplate, discutate pentru cei implicaţi. Avem tendinţa,
normală şi naturală dealtfel, ca atunci când ne confruntăm cu lucruri importante să
ne şi implicăm emoţional, şi cu cât importanţa este mai mare cu atât intensitatea
emoţiilor este mai mare.
Se poate intui că în conflicte participă tot felul de emoţii, fie ele pozitive sau negative.
Emoţiile negative (neîncrederea, furia, tema, ruşinea, etc.), mai ales dacă sunt necunoscute,
neascultate, nevalidate de cealaltă baricadă (ceea ce poate provoca ofensă), pot duce la
blocaje în împăcare chiar dacă problema are rezolvare, partea adversă refuzând continuu
orice propunere.
Tot trăirile negative resimţite de una dintre părţi pot duce la conflicte interminabile atunci
când aceasta simte că îi sunt atacate valorile (identitatea, principiile) sau dacă omului îi sunt
atacate interesele imediate este posibil ca emoţiile negative să provoace reacţii foarte
virulente.
Trăirile emoţionale pozitive, în schimb, influenţează conflictele în sensul rezolvării lor mai
facile, mai rapide. Buna dispoziţie implică lipsa agresivităţii ceea ce duce la atitudini
cooperante între părţi. Pozitivitatea mai implică ingeniozitate, respect, disponibilitate crescută
către obţinerea acordului şi dorinţă de rezolvare rapidă.
Deşi am arătat până acum cât de important este rolul emoţiilor în conflicte, totuşi ele sunt
neglijate şi de literatura de specialitate şi de cei care instruiesc oameni în managementul
conflictelor şi chiar de negociatori. Iar asta se întâmplă din mai multe motive: de multe ori se
pune accentul pe aspectul (interesul) concret, pragmatic al negocierii întrucât rezolvarea
acestuia atrage dezamorsarea conflictului; recunoaşterea emoţiilor este evitată şi din credinţa
că acestea vulnerabilizează; ori pur şi simplu pentru că ele sunt greu de gestionat.
Furia - este o stare naturală, de extremă iritare, în care de obicei se pierde stăpânirea de sine
(controlul conştient), care apare instantaneu (în caz de ameninţări, frustrări sau neîmpliniri) şi
se manifestă printr-o activare expresivă facială, nonverbală şi comportamentală (gestuală).
Frica - este o reactie emoţională puternică (unii susţin - având dreptate - că este un mecanism
de supravieţuire) ce apare ca răspuns al omului la o ameninţare concretă, de obicei negativă şi
neaşteptată (surprinzătoare). Se deosebeşte de teamă (care apare când pericolul este cunoscut
şi anticipat) dar şi de angoasă (care nu identifică pericolul, dar îl bănuieşte).
Frica este importantă în conflicte pentru că ea poate declanşa comportamente iraţionale,
deranjante, periculoase, extreme care pot avea ca rezultat escaladarea conflictului.
Gestionarea propriei fricii sau furiei se face în primul rând, prin conştientizarea lor, apoi prin
identificarea modurilor în care frica sau furia proprie se exprimă verbal, comportamental şi
fiziologic străduindu-ne să evităm aceste manifestări. Este de dorit recunoaşterea acelor
situaţii care generează frica sau furia şi evitarea lor pe cât posibil. De asemenea este
binevenită practicarea de tehnici comportamentale pentru reducerea fricii, furiei sau a
stresului.
Vina şi ruşinea - sunt două trăiri afective distincte, dar care merg deseori împreună întrucât
vina provoacă ruşine. Vinovăţia poate avea cauze reale (când comportamentul persoanei
încalcă norme, legi, reguli, principii) sau cauze imaginare (când individul crede ca ar fi sau
nu ar fi trebuit să...). Ruşinea în schimb, este sentimentul penibil de sfială, de jenă provocat
de un insucces sau de o greşeală, aşadar o emoţie puternică survenită în urma conştientizării
vinei sau în urma incorectitudinii ori a nerespectării cuvântului dat.
Ambele emoţii au importanţă şi în rezolvarea şi în prevenirea, dar şi în crearea conflictului.
Sentimentul de vinovăţie, atunci când apare, poate preveni apariţia unui conflict. Noi îi tratăm
pe cei din jur aşa cum noi am vrea să fim trataţi (după propriile valori morale). Aşa încât, cel
mai probabil, vom evita să facem ceva nepotrivit (în dezacord cu ceea ce noi considerăm că e
moral) pentru a nu ne simţi vinovaţi după aceea. Dacă însă conflictul este deja în plină
desfăşurare cele două emoţii, vina şi ruşinea se comportă diferit. Vina poate duce la o
atitudine (din parte părţii care o resimte) de colaborare şi dedicare pentru rapida soluţionare a
neînţelegerii, în timp ce ruşinea are un efect opus - omul tinde să fugă, să se retragă din
interacţiune, să-i evite pe ceilalţi. În concluzie mai degrabă ruşinea provoacă conflict, iar vina
ajută la rezolvarea lui.
Umilirea - când vorbim despre umilire vorbim de fapt despre două lucruri: o data
despre actul umilirii (care se întâmplă în interacţiunea dintre un umilitor şi un umilit) şi apoi
despre emoţia sau sentimentul umilirii - ca fiind ceea ce subiectul simte în urma actului
umilirii. Un aspect foarte important aici este faptul că umilirea poate fi precedată de teama
puternică de a nu fi umilit. Teama aceasta este atât de puternică încât uneori oamenii preferă
moartea decât umilirea (de exemplu, samuraii îşi făceau sepuku mai degrabă decât să fie
prinşi de inamic). Umilirea, ca stare (emoţie) este atât de puternică încât se consideră că ea
creează o rană psihologică profundă persoanei, ea vizând direct identitatea personală. Omul
este devalorizat şi degradat, pus pe o treptă mult inferioară celei care i s-ar cuveni împotriva
voinţei lui. Umilirea se deosebeşte clar de ruşine (care e mai uşor de acceptat fiind şi mai
puţin intensă şi care nu atacă identitatea personală), se deosebeşte de vinovăţie, de jenă, de
zeflemea şi de umilinţă (care este o smerenie voită, neprovocată forţat).
Reacţia de răspuns la actul umilirii poate fi lipsa schimbării (mai ales în cazurile în care cel
umilit dezvoltă depresie), schimbarea violentă (în sensul răsturnării situaţiei umilitor-umilit)
sau schimbare nonviolentă (dacă cel umilit reuşeşte să-şi ierte asupritorul). În general însă,
umilirea provoacă amplificarea conflictului şi dorinţă de răzbunare tocmai datorită violenţei
şi profunzimii deosebite a emoţiei.
Respectul - este o atitudine sau un sentiment de stimă, de consideraţie sau de preţuire
deosebită faţă de cineva, de recunoaştere a valorii acelei persoane. Când respectăm pe cineva
îi luăm în serios sentimentele, nevoile, gândurile, ideile, dorinţele. Respectul, în afară de a fi
simţit, poate fi şi arătat. Desigur, putem afişa comportamente care dau iluzia că respectăm,
însă dacă simţim respect, atunci comportamentul plăcut va veni natural.
Recunoaşterea - aici, recunoaşterea, nu are sensul de admitere a vreunei vinovăţii, ci mai
degrabă se referă la capacitatea personală de a-l acceptape celălalt ca fiind egal cu mine, cu
drepturi şi îngrijorări legitime. Se referă mai degrabă la ceea ce oferim, şi nu la ceea ce
primim.