În cursul anului 1924, mai ales spre sfârşitul acestuia, posibilitatea înfiinţării Patriarhiei

Române era un zvon care începea să devină realitate. Personalităţi de seamă ale neamului nostru,
printre care se aflau primul ministru, Ionel I. C. Brătianu, profesorii Nicolae Iorga, Simion
Mehedinţi, preotul Ioan Lupaş, miniştrii Costantin Argetoianu, Dr. C. Angelescu, Al. Lapedatu,
ca şi membri ai Sfântului Sinod, erau favorabili înfiinţării Patriarhiei Române.

Biserica Ortodoxă Română număra acum peste 14 milioane de credincioşi, cu 5

mitropolii şi 18 eparhii, fiind cea mai numeroasă Biserică Ortodoxă, după cea rusă. Se impunea,
deci, ca Biserica Ortodoxă, socotită de Constituţia din 1923 ca "dominantă" şi ca Biserică
"oficială" a Statului să fie ridicată la suprema treaptă în Biserica Ortodoxă.

Dând urmare numeroaselor glasuri (aparţinând deopotrivă clericilor şi credincioşilor),

care cereau ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, în ultimele zile ale
anului 1924, mitropolitul Pimen al Moldovei, ca membru senior al episcopatului românesc de
atunci, a făcut propunerea ca:"Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Munteniei), cu scaunul
mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar mitropolitul Ungrovlahiei,
ca Primat al României, care, de drept e şi Preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de:
Patriarh al Bisericii ortodoxe naționale române.

Această propunere s-a adus în plenul Sfântului Sinod în sesiunea de toamnă din anul
1924, care, prorogată în ziua de 4 decembrie acelaşi an, şi-a reluat lucrările la 4 februarie 1925,
zi în care a şi fost pusă în discuţie. În aceeaşi zi de 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a hotărât
înfiinţarea Patriarhatului Ortodox Român pentru Biserica Ortodoxă Română.