Sunteți pe pagina 1din 2

În cursul anului 1924, mai ales spre sfârşitul acestuia, posibilitatea înfiinţării Patriarhiei

Române era un zvon care începea să devină realitate. Personalităţi de seamă ale neamului nostru,
printre care se aflau primul ministru, Ionel I. C. Brătianu, profesorii Nicolae Iorga, Simion
Mehedinţi, preotul Ioan Lupaş, miniştrii Costantin Argetoianu, Dr. C. Angelescu, Al. Lapedatu,
ca şi membri ai Sfântului Sinod, erau favorabili înfiinţării Patriarhiei Române.

Biserica Ortodoxă Română număra acum peste 14 milioane de credincioşi, cu 5


mitropolii şi 18 eparhii, fiind cea mai numeroasă Biserică Ortodoxă, după cea rusă. Se impunea,
deci, ca Biserica Ortodoxă, socotită de Constituţia din 1923 ca "dominantă" şi ca Biserică
"oficială" a Statului să fie ridicată la suprema treaptă în Biserica Ortodoxă.

Dând urmare numeroaselor glasuri (aparţinând deopotrivă clericilor şi credincioşilor),


care cereau ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, în ultimele zile ale
anului 1924, mitropolitul Pimen al Moldovei, ca membru senior al episcopatului românesc de
atunci, a făcut propunerea ca:"Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Munteniei), cu scaunul
mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar mitropolitul Ungrovlahiei,
ca Primat al României, care, de drept e şi Preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de:
Patriarh al Bisericii ortodoxe naționale române.

Această propunere s-a adus în plenul Sfântului Sinod în sesiunea de toamnă din anul
1924, care, prorogată în ziua de 4 decembrie acelaşi an, şi-a reluat lucrările la 4 februarie 1925,
zi în care a şi fost pusă în discuţie. În aceeaşi zi de 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a hotărât
înfiinţarea Patriarhatului Ortodox Român pentru Biserica Ortodoxă Română.

Sfântul Sinod a comunicat Ministerului Cultelor, la 7 februarie, hotărârea adoptată, de


înfiinţare a Patriarhiei Române, care a fost prezentată Guvernului. Acesta a alcătuit un proiect de
lege, care a fost aprobat de Senat, la 12 februarie 1925, apoi de Parlament, la 17 februarie 1925.
Ulterior, la 25 februarie 1925, s-a promulgat Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi
mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal.

După toate acestea, urma să aibă loc şi ultimele acte ale unui astfel de eveniment
bisericesc:învestitura şi înscăunarea. Acestea, însă, din cauza bolii Regelui Ferdinand I, n-au
putut avea loc în primăvara anului 1925, cum se planificase, ci s-au amânat în toamnă, pentru

1
data de 1 noiembrie 1925. Înainte de această dată, Sfântul Sinod a trimis scrisori tuturor
Bisericilor Ortodoxe surori, rugându-le să participe la "ceremonia învestiturei".

Apoi, în ziua de 29 octombrie 1925, regele Ferdinand I, pe baza "legii pentru ridicarea


Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungrovlahiei, ca Primat al României, la rangul de
scaun patriarhal", prin decret regal, "a întărit" pe arhiepiscopul şi mitropolitul Ungrovlahiei, Dr.
Miron Cristea, Primatul României, în scaunul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

La 12 martie 1925, Sfântul Sinod trimite o scrisoare irenică (propunere de unificare)


Patriarhiei de Constantinopol, celorlalte Patriarhate Ortodoxe şi Bisericilor Ortodoxe autocefale,
prin care li s-a comunicat ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie.

Trimisă după 6 mai 1925, la Patriarhia ecumenică, prin profesorul de teologie Dragomir
Demetrescu, documentata scrisoare irenică a ajuns la Constantinopol, în timp ce, din pricina
evenimentelor politice, patriarhul Constantin al VI-lea (17 decembrie 1924-mai 1925) se afla cu
sediul la Tesalonic. Acesta a fost de acord cu schimbarea făcută în Biserica românească, în ziua
de 20 mai 1925 încredinţându-l pe mesagerul scrisorii că "totul este gata", urmând ca Sinodul
patriarhal, care atunci era la Cospoli să facă toate formalităţile. Dar, fiindcă, după câteva zile,
patriarhul Constantin s-a retras din scaun, lucrările referitoare la Patriarhia românească nu s-au
putut desfăşura.