Tema 14 CONSILIEREA FAMILIEI

Plan:
1. Consilierea psihologică ca procedeu de schimbare
2. Aportul şcolilor terapeutice în dezvoltarea domeniului consilierii
3. Modele consultative
4. consilierea de familie> scop, rezultate, beneficiari

The British Association for Connselling, fondată în 1977, defineşte consilierea astfel:

„Consilierea este utilizarea pricepută şi principială a relaţiei interpersonale pentru a facilita auto-
cunoaşterea, acceptarea emoţională şi maturizarea, dezvoltarea optimă a resurselor personale.
Scopul general este acela de a furniza ocazia de a lucra în direcţia unei vieţi mai satisfăcătoare şi
pline de resurse. Relaţiile de consiliere variază în funcţie de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte
ale dezvoltării, pe formularea şi rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, controlul
stărilor de criză, dezvoltarea unui insight personal, pe lucrul asupra trăirilor afective sau a
conflictelor interne, ori pe îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi” (B.A.C., 1989, cf. Claekson şi
Pokorny, 1994, p.8).
• S-a constatat ca originile consilierii sunt mai vechi decât ale oricarui serviciu social; acest
lucru deoarece batrânii, preotii precum si alti întelepti ai unei comunitati realizau actiuni
care aveau ca activitate principala consilierea.
• Înfiintarea consilierii ca profesie distincta s-a realizat începând cu jumatatea secolului al
XX-lea si se considera ca s-a desprins din psihoterapie.
• Consilierea familiei se poate defini ca printr-o discutie deschisa intre consilier si membrii
unei familii, ca printr-o psihoterapie a familiei menita sa-i faca pe membrii ei sa spuna,
fara teama, care le sunt nemultumirile in viata de familie.
• Consilierea de familie este acea consiliere in care sunt implicati copiii, parintii si alti
membri ai familiei, pentru ca atunci cind un membru al familiei are o problema, intreaga
familie este afectata
• Cind intreaga familie lucreaza pentru rezolvarea unei probleme isi insuseste o modalitate
de a gasi solutii si de a rezolva probleme si in alte situatii conflictuale.
• De fapt, scopul oricarui tip de consiliere vizeaza insusirea de catre client a unui mod de a
gasi solutii eficiente in diverse situatii de viata.
• Consilierea poate raspunde parintelui la intrebari legate de ce anume are nevoie copilul si
cum ii poate oferi. Altfel spus de intelegerea comportamentului copilului.
Consilierea familiei ajuta in identificarea, recunoasterea si rezolvarea dificultatilor prin
care trece familia clientului. Acele incercari dificile care au aparut in viata clientului pot
fi legate de comunicarea cu partenerul/partenera sau cu membrii familiei sale, pierderea
increderii in celalalt, unele probleme in relatia parinte – copil sau parinte – adolescent,
perioade de stres sau de lipsuri financiare, evenimente traumatice, diverse schimbari sau
tranzitii, divort, separare, probleme sexuale si altele.
• Consilierul deasemenea ofera servicii familiilor aflate in dificultate, copilului in situaţie
de risc, aceasta referindu-se la acea stare de fapt care limitează temporar sau definitiv
capacitatea familiei de a-şi îndeplini funcţiile şi responsabilităţile ce-i revin faţă de copil.
• Copilul în risc este acel copil aflat într-o situaţie care îi afectează relaţia cu familia şi/sau
comunitatea în care trăieşte, care îi pune in pericol sănătatea, fizică şi psihică, securitatea,
dezvoltarea morală, educaţia şi integrarea socio-profesională.
• Consilierea familiei imbunatateste, “vindeca” relatiile, dezvolta capacitatea de a face fata
problemelor, intareste si imbogateste comunicarea si schimba felul in care este atent
clientul la nevoile si sentimentele celorlalti.
 • Consilierea familiei este orientata spre imbunatatirea interactiunilor in interiorul familei
ca intreg.
Ea presupune consilierea întregii familii sau a mai multor membri de familie la, membrii
familiei având astfel posibilitatea sa-si exprime punctul de vedere si sa asculte ideile
celorlalti, ajungandu-se astfel la o întelegere mai buna a problemelor si gasirea unor
solutii viabile.
• Obtinerea unui rezultat durabil presupune participarea familiei la mai multe sedinte, iar
participarea membrilor de familie, efortul comun al tuturor persoanelor, poate avea un rol
important în solutionarea problemei.

Consilierea familiei se adreseaza familiilor care se confrunta cel mai frecvent cu situatii
precum: nemultumiri legate de relatia maritala, problemele de comunicare, problemele
sexuale, gelozia, infidelitatea si violenta, comportamentul dificil al unui copil, divortul.
• Consilierea familială sprijină şi asistă părinţii/potenţialii părinţi pentru a face faţă
dificultăţilor psihosociale care afectează relaţiile familiale, pentru dezvoltarea
competenţelor parentale, pentru prevenirea separării copilului de familia sa, şi sprijină
copiii atunci când apar probleme în dezvoltarea acestora. Cum ar fi :
• Consilierea părinţilor în vederea înţelegerii nevoilor reale ale copiilor;
• Consilierea părinţilor în vederea întăririi capacităţii lor de a depăşi momentele de criză ;
• Consilierea părinţilor în vederea îmbunătăţirii relaţiei părinte-copil;
• Consilierea părinţilor pentru dobândirea sau dezvoltarea capacităţii individuale şi
familiale de a-şi îndeplini responsabilităţile legate de îngrijirea, securitatea şi educaţia
copilului;
• Consilierea copiilor şi familiilor aflate în evidenţa altor servicii ale Direcţiei generale, la
solicitarea acestor servicii;

• Consilierea părinţilor decăzuţi din drepturile părinteşti şi a celor cărora le-a fost limitat
exerciţiul drepturilor părinteşti în vederea redobândirii drepturilor părinteşti;
• Consilierea copiilor în vederea optimizării personale, remiterii problemelor emoţionale,
cognitive şi de comportament, având în vedere factorii implicaţi, şcoala – familia –
comunitatea;
• Oferirea de recomandări familiei copilului privind modul de lucru cu copilul şi nevoile
specifice ale acestuia;
• Realizarea unor programe de sprijin şi educaţie parentală pentru formarea şi dezvoltarea
abilităţilor parentale;
• Organizarea unor grupuri de sprijin pentru părinţi/familii substitutive;
• Optimizarea şi dezvoltarea personală a copiilor, părintilor şi altor persoane semnificative
pentru aceştia prin intermediul consilierii/terapiei individuale şi de grup;
• Informarea gravidelor şi mamelor copiilor nou-născuţi cu risc de abandon, cu privire la
resursele existente la nivelul comunităţii;

2. Aportul şcolilor terapeutice în dezvoltarea domeniului consilierii

Acum, în secolul XXI principalele curente psihoterapeutice sunt:

- psihoterapiile dinamice: psihanaliza, psihoterapia analitică (sau jungiană)
- psihoterapiile cognitiv comportamentale: psihoterapia raţional-emotivă,
- psihoterapia comportamentală,
- psihoterapia cognitivă,
- psihoterapiile eriksoniene: hipnoza eriksoniană,
- psihoterapiile umanist-experenţiale: gestaltterapia, psihodrama, artterapia,
- psihoterapia experenţială,
- analiza tranzacţională.
Deşi adesea schimbarea este apreciată prin dispariţia simptomului, psihanaliza nu consideră
dispariţia sau ameliorarea simptomului o schimbare autentică, deoarece poate fi expresia
temporară a relaţiei transferenţiale cu terapeutul şi nu consecinţe manifeste ale unor schimbări
structurale profunde ale personalităţii. Mă întreb dacă nu cumva, refuzând să se centreze pe
simptom, psihanaliza ajunge să dureze prea mult timp şi nu cu o prea mare eficienţă?
Teoria freudiană asupra schimbării a evoluat în timp. Iniţial, schimbarea a fost tratată ca un
proces care privează simptomul de locul lui în economia psihică, agentul schimbării fiind
interpretarea eficientă, sensul nou pe care îl introduce ar trebui să ducă la dispariţia simptomului.
Încetineala cu care se instalează efectele analizei este expresia unei inerţii psihice, fapt ce
justifică repetarea intervenţiei. Psihanalistul pare a cădea în capcana de a face mai mult şi mai
bine din acelaşi lucru, menţinând astfel problema. Oare de ce cura psihanalitică poate dura ani de
zile?
   Pe parcursul definitivării concepţiei despre aparatul psihic, Freud a ajuns la concluzia că nu
se poate face o schimbare fără a interveni asupra ansamblului acestui aparat psihic. Această
transformare nu poate fi deci efectul unei interpretări izolate ca în cazul unui sistem mecanic care
ajunge la un nou echilibru când se modifică un element. Intervenţia se loveşte de un sistem de
reglări. Şi pentru a face faţă rezistenţelor, terapeutul trebuie să se orienteze alternativ spre
diferite structuri, încercând să acţioneze simultan asupra elementelor ce contribuie la asigurarea
homeostazei sistemului.

Terapia centrată pe client

a lui Rogers nu încearcă să schimbe clientul, ci îl acceptă aşa cum este, dând mare atenţie
relaţiei terapeutice. Afirmaţia lui Carl Rogers „Paradoxul cel mai curios este faptul că eu mă pot
schimba numai dacă mă accept aşa cum sunt.” pare a sta la baza atitudinii faţă de client. Acesta
este convins de faptul că clientul se poate vindeca (schimba) şi singur, dacă va profita din plin de
climatul de încredere realizat de terapeut şi în interiorul căruia „forţele de vindecare personale”
se vor putea manifesta conform tendinţei spontane de autoactualizare sau de remisiune. Aceasta
presupune ca în relaţia terapeutică clientul să aibă maximum de libertate pentru a-şi putea
manifesta personalitatea pe deplin, adică dirijarea trebuie să fie cât se poate de puţin manifestă şi
neapărat indirectă.

TERAPIA ERICSONIANĂ
Prin atitudinea pozitivă faţă de client, Erickson se aseamănă cu Rogers. Printre regulile
abordării terapeutice ericksoniene se numără faptul că terapeutul nu trebuie să îi impună
clientului propriul model despre lume, ci să ţină cont de modelul acestuia, să îl ajute pe client să
aleagă, având grijă să nu anuleze libertatea de alegere a acestuia. Oamenii percep lumea şi
problemele lor prin propria prismă de referinţă, de aceea terapeutul trebuie mai întâi să identifice
sistemul de referinţă al acestuia, să ţină cont de el şi să vorbească clientului în limba lui, altfel
este posibil ca terapia să fie respinsă de client. Pornind de la grila de lectură şi de la resursele
clientului, intervenţia terapeutică poate fi eficientă şi duce la extinderea sau schimbarea grilei de
lectură a clientului. Observăm că Erickson consideră că schimbarea eficientă porneşte din
interiorul clientului, nu din afara acestuia, evitând situaţia în care clientul ar rejecta ceva ce îi
este prea străin. Clientul trebuie învăţat să aleagă şi să găsească soluţia potrivită pentru el.
Resursele sunt în acesta, rolul terapeutului fiind acela de a-l ajuta pe client să îşi maximizeze
resursele în vederea obţinerii schimbării.
   Simptomul este încercarea clientului de a se adapta în condiţiile interacţiunii sociale, este cea
mai bună formă de echilibru la care clientul a reuşit să ajungă. De aceea nu trebuie desconsiderat
clientul; empatia şi respectul faţă de acesta favorizează schimbarea.
Terapiile scurte au ca obiectiv clar definit schimbarea şi stabilesc şi un termen-limită.

    Terapia strategică, spre deosebire de psihanaliză, care afirmă că pentru a schimba
comportamentul trebuie mai întâi să producem modificări în imaginea pacientului despre sine şi
despre situaţia în care se află, consideră că schimbarea terapeutică poate demara şi prin
prescrierea de schimbări mici la nivelul comportamentului. Acestea pot iniţia ciclul schimbării
care va include şi schimbări la nivelul modului în care individul percepe realitatea.
    Demersul este unul strategic, terapeutul nu mai are o atitudine pasivă, îşi asumă
responsabilitatea de a influenţa oamenii. Schimbarea nu este aşteptată, ci este sistematic
provocată. Unul dintre reprezentanţii acestei orientări, Milton Erickson, credea că „schimbarea
este nu numai posibilă, ci şi inevitabilă.”, terapeutului rămânându-i, utilizând tehnici adecvate, să
valorifice şi să orienteze schimbarea, în vederea atingerii obiectivelor terapiei. Terapeutul care
utilizează un astfel de demers „identifică problemele susceptibile a fi rezolvate, fixează
obiective, evaluează răspunsurile pe care le primeşte pentru a-şi corecta modalitatea de abordare
şi, în final, verifică rezultatul terapiei sale pentru a vedea eficienţa ei.” (Haley, 1984)

Terapia strategică
propune un model al schimbării terapeutice cu patru etape: definirea clară a problemei în
termeni curenţi, examinarea soluţiilor deja încercate, definirea clară a schimbării la care dorim să
ajungem şi formularea şi aplicarea unui proiect pentru a efectua schimbarea propusă.
    Adoptând o perspectivă integrativă, Cancrini consideră că pentru obţinerea schimbării, spaţiul
psihologic creat de relaţia terapeutică permite, în general, utilizarea următoarelor manevre:
1. Dezvoltarea unei confruntări între premisele pacientului şi cele ale terapeutului, care trebuie să
evite să cadă în capcana confirmării vechilor premise ale pacientului.
2. Conducerea pacientului în situaţia de a se comporta, atât în cabinetul terapeutului cât şi în
afara lui, în aşa fel încât să fie confruntat cu premisele care, fără ca el să îşi dea seama, îi
controlează comportamentul.
3. Demontarea contradicţiilor dintre realitate şi premisele care controlează în mod obişnuit
comportamentul pacientului.
4. Inducerea la pacient a anumitor exagerări sau caricaturizări ale experienţelor fondate pe
vechile premise.
Psihoterapia vizează aceste „contradicţii”, conduce la schimbarea premiselor sau fundamentelor
pe care clientul şi-a organizat şi blocat experienţa proprie.
Şcoala de la Palo Alto
consideră că schimbarea terapeutică nu presupune totdeauna dispariţia simptomului-problemă, ci
poate interveni la nivelul semnificaţiilor care fac dintr-un anumit comportament o „problemă”.
  În acest context, schimbarea terapeutică poate fi definită ca „un proces terapeutic al iniţierii şi
promovării de comportamente observabile noi şi diferite şi/sau percepţii (cadre de referinţă) cu
privire la contextul problemei prezentate (şi a structurilor care o înconjoară) şi/sau a soluţiilor
acestei probleme.” (S. De Shazer)
Aşadar schimbarea terapeutică presupune promovarea de alternative comportamentale sau de
interpretare la problemele sau soluţiile pacientului.
     O distincţie interesantă face Watzlawick între schimbarea de ordinul I şi schimbarea de
ordinul II: prima se produce în interiorul sistemului, sistemul însuşi rămâne neschimbat, a doua
modifică sistemul. Schimbarea de ordinul I utilizează resursele cunoscute ale sistemului şi, prin
eliminarea perturbărilor, îl aduce la starea iniţială. Aceasta are ca regulă principală multiplicarea
(„mai mult din acelaşi lucru”) şi alimentează cercul vicios ce menţine problema.
   
Când mecanismele de reglare ale sistemului nu mai sunt suficiente pentru a restabili buna
funcţionare, sistemul se destructurează sau se reorganizează pentru a permite o funcţionare
diferită de până atunci, în acest caz vorbim de schimbare de ordinul II. Schimbarea terapeutică
este o schimbare de ordinul II, presupunând o schimbare la nivel logic. Dacă persoanele
implicate ar fi putut să prevadă soluţia care ar fi condus la o schimbare de ordinul II, aceasta li s-
ar fi părut ilogică, absurdă, din punctul de vedere al logicii lor de atunci. Ea presupune o
restructurare a hărţii, schimbarea cadrelor de referinţă, resemnificarea şi centrarea pe prezent şi
viitor, pe efecte şi soluţii şi nu pe cauze. Centrarea pe găsirea cauzelor, consideră Watzlawick,
furnizează cel mai adesea „soluţii ce menţin problema”.
Paradigme al psihoterapiei
(cf. I. Wilkinson, 1998)

Şcoala terapeutică Comportamentală

Teoria patologiei
Problemele se dezvoltă mediate de procese de învăţare neadaptative
Rolul terapeutului
Facilitează un proces de reînvăţare activă
Cum sunt determinate obiectivele terapiei
În mod normal (dar nu necesar) în colaborare cu pacientul
Cum se produce schimbarea
Reînvăţarea (conform principiilor învăţării)
Metoda de evaluare
Evaluarea schimbărilor comportamentale raportate de pacient/ de ceilalţi

Şcoala terapeutică Cognitivă

Teoria patologiei
Simptomele sunt cauzate /menţinute de scheme şi automatisme cognitive neadaptative
Rolul terapeutului
Ajută pacientul să exploreze sensul evenimentelor şi să corecteze automatismele mentale
„greşite”
Cum sunt determinate obiectivele terapiei
Într-o manieră colaborativă explicită. Terapeutul este un „supervizor” al procesului de căutare
declanşat de pacient
Cum se produce schimbarea
Noile înţelesuri, sensuri, produc noi stări afective şi noi comportamente
Metoda de evaluare
Schimbări în schemele bazale (postulatele cognitive centrale)

Şcoala terapeutică Psihodinamică

Teoria patologiei
Problemele sunt în relaţie cu dezvoltarea timpurie (teoria fixării) deseori caracterizată prin
diverse traume emoţionale
Rolul terapeutului
Furnizează un mediu securizant pentru explorarea sentimentelor profunde şi a felului în care ele
afectează prezentul
Cum sunt determinate obiectivele terapiei
Nu într-o manieră directivă, dar terapeutul este considerat „expert”
Cum se produce schimbarea
Pacientul devine treptat mai puternic, prin dezvoltarea unor clarificări complexe în cadrul
relaţiilor interpersonale
Metoda de evaluare
În mod tradiţional, prin studii de caz şi supervizare indirectă, recente dezvoltări interesante

Şcoala terapeutică Sistemică

Teoria patologiei
„Nimeni nu este o insulă”: problemele sunt văzute ca parte a contextului social
Rolul terapeutului
Variază, dar implică deseori o muncă activă cu soţul /soţia, familia, persoane semnificative
pentru client
Cum sunt determinate obiectivele terapiei
De obicei într-o manieră colaborativă, dar terapeutul utilizează diverse idei (deseori într-o
manieră subtilă care îşi are originea în teoria sistemelor)
Cum se produce schimbarea
Intervenţia sfârşeşte prin schimbarea aspectelor importante ale interacţiunilor din cadrul
sistemului
Metoda de evaluare
Supervizare în vivo. Definirea şi măsurarea sistemelor complexe necesită măsurări la „niveluri”
multiple

3. MODELE CONSULTATIVE
Modelele consultative se pot clasifica nu numai după orientarea teoretică pe care se bazează, ci şi
după modalitatea de lucru. Astfel, există:
  • psihoterapia individuală, în care psihoterapeutul discută cu un singur individ;
  • psihoterapia de cuplu, în care psihoterapeutul face terapie cu un cuplu;
  • psihoterapia de grup;
  • psihoterapia de familie sau terapia familială;
Fiecare dintre acestea se împart la rândul lor în funcţie de şcoala teoretică de provenienţă (de
exemplu, terapie de grup psihanalitica, terapie de grup gestaltista etc.).

In România sunt recunoscute următoarele modele consultative în dependenţă de tipuri de

psihoterapii:
 • Psihoterapii cognitiv-comportamentale (ex. psihoterapie raţional-emotivă şi
comportamentală, psihoterapie cognitivă, psihoterapie comportamentală etc.);
 • Psihoterapii dinamice (ex. psihoterapia psihanalitică, psihoterapia analitică, terapii
dinamice de scurtă durată etc.);
 • Psihoterapii ericksoniene (ex. psihoterapie ericksoniană, hipnoza ericksoniană etc.);
 • Psihoterapii scurte (ex. terapia scurtă focalizată pe soluţie, orientarea pe competenţe    şi
resurse, abordările constructivist-colaborative şi narative, etc);
 • Psihoterapii umanist-existenţiale-experienţiale, sistemice şi transpersonale    (ex.
gestalterapie, logoterapie, psihodramă, psihoterapie experienţială, analiza    tranzacţională, etc.).

5. consilierea de familie> scop, rezultate, beneficiari

Beneficiarii serviciilor de consiliere familială pot fi:

• 1. Părinţi, familii extinse, familii substitutive care:
- necesită competenţe/deprinderi de îngrijire a copiilor adaptate particularităţilor de vârstă
şi de dezvoltare ale acestora;
- constată existenţa/apariţia unor probleme la nivelul familiei care afectează dezvoltarea
normală/armonioasă a copilului său favorizează manifestarea unor comportamente ale
copiilor ce pun în pericol integrarea lor familială, socială, şcolară, profesională.
• 2. Viitorii părinţi care doresc să se formeze înainte de naşterea copiilor.
• 3. Copiilor care au probleme de dezvoltare şi/sau dificultăţi de integrare în familie, şcoală
sau în colectivitatea în care trăiesc.
• Consilierii de familie ii pot ajuta pe oameni sa faca fata si sa depaseasca dificultatile din
relatiile lor. Consilierul de familie isi ajuta clientii sa-si imbunatateasca stilurile de
comunicare si abordeaza probleme precum divortul sau conflictul in cresterea copiilor.
Consilierea de familie este utila deasemenea si in alte cazuri cum ar fi:
 
-     familii in care apar frecvent episoade de violenta fizica sau verbala,
-     familii in care unul din membri este dependent de droguri sau alcool sau sufera de o boala
psihica,
-     familii in care copilul (copiii) are un comportament deviant sau cu caracteristici patologice,
-     familii in care unul din membrii sufera de o boala incurabila sau se afla in faza terminala,
-     familii care doresc sa-si amplifice potentialul psihologic, relational, afectiv si sexual.
-     asistenta psihologica a gravidei. consilierea si terapia post-avort, pierdere de sarcina
-     consilierea pre-maritala
 
Scopurile consilierii de familie sunt:
 
-     sa reduca sau sa rezolve conflictele patogene si anxietatea din relatiile interpersonale,
-     sa promoveze relatii adecvate rolurilor fiecarui membru al familiei tinand cont de aspecte
legate de sex si generatie,
-     sa optimizeze capacitatea familiei si a fiecarui membru in parte, sa faca fata fortelor
distructive din interiorul si exteriorul sistemului,
-     sa imbunatateasca perceptia si sa focalizeze atentia membrilor familiei asupra nevoilor
emotionale ale fiecaruia,
-     sa influenteze valorile, identitatea familiei, astfel incit membrii ei sa fie orientati catre
maturizare, catre acceptarea si  intelegerea celorlalti.

Rezultatele consilierii familiale:   

Modificari pozitive – schimbarea intervine, iar membrii familiei lucreaza impreuna pentru a face
progrese in ceea ce priveste problema lor.
• Modificari negative – schimbarea nu intervine, deoarece unul dintre membrii familiei nu
doreste acest lucru, insa gasesti resursele necesare pentru a trece peste.

Bibliografie:
Ion Dafinoiu “ Elemente de psihoterapie integrativă”, Iasi, Polirom 2007.
Corneau,G. (2006) Psihologia relaţiilor de cuplu. Ed.humanitas, Bucureşti
Leleu,G. (2003)Cum să fim fericiţi în cuplu, Ed. Trei, Bucureşti
Albu Emilia, „Manifestari tipice ale devierilor de comportament la elevii
preadolescenti, Prevenire si terapie”, Ed. Aramis, Bucuresti, 2002.
Dumnitru Al. Ion, „Consiliere Psihopedagogica”, Ed. Polirom, Iasi, 2008.
Dumitru-Tiron Elena, „Consiliere Educationala”, Ed. Institutul European, Iasi, 2005.
Ciupercă Cristian, Cuplul modern - între emancipare și disoluție, Ed. Tipoalex, 2000.
Mitrofan I., Cuplul conjugal - armonie și dezarmonie, Ed. Științifică și enciclopedică,
1989.
Mitrofan I., Ciupercă C., Psihologia relațiilor dintre sexe. Mutații și alternative, Ed.
Alternative, 1997.
Mitrofan I., Ciupercă C., Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Ed.
Mihaela Press, 1998.
Mitrofan I., Ciupercă C., Psihologia vieții de cuplu - între iluzie și realitate, Ed. Sper,
2002.
Mitrofan I., Ciupercă C., Psihologia și terapia cuplului, Ed. Sper 2002.
Nichols P. Michael, Schwartz C. Richards, Terapia de familie, concepte si metode, Ed.
Pearson.
Ziglar Zig, Secretul căsniciei fericite, Ed. Curtea Veche, 2001.