Războiul cel Mare, 

Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Primul

Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. A fost un război global declanșat în
Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918, la care au participat peste 70 de
milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni, mobilizați într-unul dintre cele mai mari
războaie din istorie. Peste nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili au murit ca urmare
a războiului, o rată a accidentelor exacerbată de progresul tehnologic și industrial al beligeranților și
impasul tactic cauzat de războiul de tranșee. A fost unul dintre cele mai mortale conflicte din istorie și
a provocat schimbări majore politice, inclusiv revoluțiile din 1917-1923 la multe dintre națiunile
implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul conflictului au contribuit la începutul celui de-al Doilea
Război Mondial, 21 de ani mai târziu.[5] Situația din Europa, înainte de război, era
îngrijorătoare. Imperialismul, Militarismul și Naționalismul se aflau în ascensiune, iar cursa
înarmărilor între marile imperii ale Europei a condus la un nivel crescut de militarizare fără
precedent. Conflictele teritoriale nerezolvate au creat tensiuni internaționale, iar conflictele
regionale multiple au dus la descompunerea relațiilor diplomatice. Războiul a atras în luptă toate
marile puteri economice ale lumii, grupate în două alianțe opuse: Puterile Aliate
sau Antanta (Imperiul Rus, A Treia Republică Franceză și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei),
contra Puterilor Centrale formate din Imperiul German și Austro-Ungaria. Deși Italia a fost membră a
Alianței Triple alături de Germania și Austria-Ungaria, ea nu s-a alăturat Puterilor Centrale, deoarece
Austro-Ungaria a atacat-o încălcând termenii alianței. Aceste alianțe au fost reorganizate și extinse
pe măsură ce mai multe națiuni au intrat în război: Italia, Japonia și Statele Unite ale Americii care s-
au alăturat Puterilor Aliate, în timp ce Imperiul Otoman și Bulgaria s-au alăturat Puterilor Centrale.[6]

Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei,

moștenitor al tronului Austro-Ungariei, de către naționalistul iugoslav Gavrilo Princip la Sarajevo la 28
iunie 1914. Această crimă a declanșat o criză diplomatică atunci, când Austro-Ungaria a dat un
ultimatum Regatul Serbiei și, ca urmare, alianțele internaționale formate de-a lungul deceniilor
anterioare au fost invocate. În câteva săptămâni marile puteri se aflau în război, iar conflictul urma să
escaladeze în curând la scară globală.

Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a armatelor sale în zilele 24 iulie-25 iulie, iar
la 28 iulie, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a anunțat mobilizarea generală la 30 iulie.
Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se demobilizeze. Rusia a refuzat. Astfel, Germania i-a
declarat război Rusiei la 1 august. Fiind depășită numeric pe Frontul de Est, Rusia a îndemnat aliatul
său francez să deschidă un al doilea front în vest.[7]

Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-prusac a pus capăt celui de-al doilea imperiu
francez, iar Franța i-a cedat Germaniei provinciile Alsacia-Lorena. Amărăciunea în legătură cu această
înfrângere și hotărârea de a recupera Alsacia-Lorena i-au determinat să accepte pretenția Rusiei,
astfel că Franța a început să se mobilizeze pe deplin la 1 august, iar Germania, la 3 august, a declarat
război Franței. Frontiera dintre Franța și Germania a fost puternic fortificată pe ambele părți, astfel
încât, conform planului Schlieffen, Germania a invadat state neutre ca Belgia și Luxemburgul înainte
de a se deplasa spre Franța din nord, determinând Regatul Unit să declare război împotriva
Germaniei la 4 august, din cauza încălcării neutralității belgiene.[8]

Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23 august 1914, profitând de ocazia distragerii
Germaniei de războiul european pentru a-și extinde sfera de influență în China și Pacific.

Marșul german spre Paris a fost oprit în Prima bătălie de pe Marna, ceea ce a determinat ca pe
Frontul de Vest să se instaleze o luptă de uzură, cu o linie de tranșee care s-a schimbat rareori până
în 1917. Pe Frontul de Est armata rusă a condus cu succes campania împotriva austro-ungurilor, însă
germanii au oprit-o în Prusia de Est în bătăliile de la Tannenberg și Lacurile Mazurice. În noiembrie
1914, Imperiul Otoman s-a alăturat Puterilor Centrale, deschizând fronturi în Caucaz, Mesopotamia și
Peninsula Sinai. În 1915, Italia s-a alăturat Puterilor Aliate, iar Bulgaria s-a alăturat Puterilor Centrale.
România s-a alăturat Puterilor Aliate în 1916. După ce au fost scufundate șapte nave comerciale
americane de către focurile trase de submarinele germane și revelația că germanii încercau să obțină
cooperarea Mexicului pentru a duce război împotriva Statelor Unite, SUA au declarat război
Germaniei la 6 aprilie 1917.

Guvernul țarist rus a fost înlăturat în martie 1917, odată cu Revoluția din Februarie, iar Revoluția din
Octombrie, urmată de o nouă înfrângere militară, i-a determinat pe ruși să încheie pace cu Puterile
Centrale prin Tratatul de la Brest-Litovsk, care le-a acordat germanilor o victorie semnificativă. După
uimitoarele[judecată  de  valoare] ofensive germane de primăvară de-a lungul Frontului de Vest, în primăvara
anului 1918, puterile aliate s-au adunat și au condus Ofensiva de 100 de zile împotriva germanilor.
La 4 noiembrie 1918, Imperiul Austro-Ungar a acceptat Armistițiul de la Villa Giusti și Germania, care
avea propriile probleme cu revoluționarii, a fost de acord cu încheierea unui armistițiu la 11
noiembrie 1918, războiul încheindu-se cu victoria forțelor aliate.

Până la sfârșitul războiului sau imediat după aceea, Imperiul German, Imperiul Rus, Imperiul Austro-
Ungar și Imperiul Otoman au încetat să mai existe, iar monarhiile acestora au fost abolite. Frontierele
naționale au fost redesenate, cu restabilirea sau crearea a nouă națiuni independente, iar coloniile
germane și teritoriile otomane au fost împărțite între puterile victorioase. În timpul Conferinței de la
Paris din 1919, cele patru mari puteri (Marea Britanie, Franța, Statele Unite și Italia) și-au impus
termenii într-o serie de tratate. Liga Națiunilor a fost creată cu scopul de a împiedica repetarea unui
astfel de conflict. Acest efort nu a reușit, iar depresiunea economică, naționalismul reînnoit, statele
succesoare slăbite și sentimentele de umilință (în special pentru Germania) au contribuit în cele din
urmă la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.[9]

Cuprins

 1Denumirea

 2Cauze

o 2.1Cauze și responsabilități

 31914: Primele bătălii

o 3.1Mobilizare și chemarea la arme

o 3.2Frontul de Vest

 3.2.1Violarea neutralității Belgiei de către Germania

 3.2.2Marna

 3.2.3Ypres

o 3.3Frontul de Est

 3.3.1Tannenberg

o 3.4Frontul Oriental
  3.4.1Primele bătălii navale

 41915: Războiul de poziții

o 4.1Frontul din Orientul Mijlociu: Gallipoli

o 4.2Frontul Italian: Isonzo

 51916: Infernul

o 5.1Frontul de Vest

 5.1.1Verdun (1916)

 5.1.2Somme (1916)

 6Revoluția Rusă

 7Ultima jumătate

o 7.1Intrarea Statelor Unite în război

o 7.2Ofensiva germană din primăvara anului 1918

o 7.3Victoria Antantei

 8Sfârșitul războiului

 9Experiența cotidiană în tranșee

 10Societatea la război

 11Economia pe timp de război

 12Cultura pe timp de război

o 12.1Literatura

o 12.2Cinematografie

o 12.3Memoria Primului Război Mondial

 13Scurtă cronologie

 14Bilanțul războiului

o 14.1Soldați aliați morți

o 14.2Soldați morți ai Puterilor Centrale

o 14.3Civili morți

 15Note

 16Bibliografie

 17Vezi și

 18Legături externe

o 18.1Media
Denumirea[modificare | modificare sursă]

Termenul „primul război mondial” a fost folosit pentru prima dată în septembrie 1914 de biologul și
filosoful german Ernst Haeckel, care a susținut că „nu există nici o îndoială că cursul și caracterul
acestui război european de temut ... va deveni primul război mondial în sensul deplin al cuvântului”
citând un raport de serviciu în The Indianapolis Star, la 20 septembrie 1914.[10] Înainte de Al Doilea
Război Mondial, anii 1914-1918 au fost, în general, cunoscuți ca anii Marelui Război. Europenii
contemporani l-au caracterizat, de asemenea, ca fiind „ războiul care trebuia să pună capăt
războiului” sau „războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor”, datorită percepției lor asupra
scării și devastării sale, atunci neegalate. După ce a început cel de-al Doilea Război Mondial în 1939,
termenul a devenit mai standard la istoricii Imperiului Britanic, inclusiv la canadieni, utilizând mai des
termenul „Primul Război Mondial”.[11]

În octombrie 1914, revista canadiană Maclean a scris: „Unele războaie se autonumesc. Acesta este
Marele Război”. Cu toate acestea, istoricul John Holland Rose descria în 1911 războaiele din 1793-
1815 împotriva Franței ca Marele Război. Această a fost validată de cartea lui Gareth Glover din
2015, Waterloo în 100 fapte, în care afirmă: „Această declarație de deschidere va provoca o serie de
nedumeriri față de mulți care au crescut cu numirea Marelui Război aplicat ferm la primul război
mondial din 1914-18. Dar pentru oricine trăia înainte de 1918, titlul Războiului cel Mare a fost aplicat
în  Războaiele Napoleoniene  în care Marea Britanie a luptat aproape continuu împotriva Franței timp
de 22 de ani între anii 1793-1815.”[12]

Anterior, au mai fost războaie franco-britanice majore precum: Războiul Succesiunii Spaniole (1701-

1714), Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748), Războiul de Șapte Ani (1756-1763) și Războiul
de Independență al Statelor Unite ale Americii (1775-1783), petrecute pe fronturile a două-trei
continente.

În Germania denumirea „Marele război” a fost folosit istoric pentru Războiul de treizeci de ani din
1618-1648, cunoscut și sub numele de „Marele război german” sau „Marea schismă”. Una dintre cele
mai lungi și mai distrugătoare conflicte din istoria omenirii a condus la opt milioane de decese
cauzate de acțiuni militare, violență, foamete și ciumă, majoritatea acestora fiind din statele germane
din Sfântul Imperiu Roman. În ceea ce privește pierderile și distrugerile proporționale din Germania,
a fost depășită doar între ianuarie și mai 1945; vizibilitatea sa de durată este parțial rezultatul pan-
germanismului din secolul al XIX-lea. Indiferent de terminologie, rămâne cea mai mare traumă de
război în memoria germană, așa cum s-a demonstrat în dezbaterile despre convențiile de numire
pentru centenarul din 1914-1918.[13]

Cauze[modificare | modificare sursă]

Articol principal:  Cauzele Primului Război Mondial.

Atentatul de la Sarajevo. Desen din presa vremii

În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului austro-ungar, a

fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-bosniac. Acesta a făcut parte
dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de
naționaliști pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care deja
exista în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au
fost instigate de minoritatea sârbă, care era nemulțumită de anexarea în 1908 a Bosniei și
Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea violentă [14] a provinciei
de către același imperiu, în 1878.

Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele
reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua complexă de alianțe și contrabalansări
care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franței și a proclamării
Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea „cancelarului de fier”, Otto von Bismarck,
în 1871.

Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii factorilor
implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa surselor de
materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul de alianțe,
guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa înarmărilor etc.

Cauze și responsabilități[modificare | modificare sursă]

Gavrilo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand, cauza imediată a declanșării războiului.
Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda populațiilor lor
dreptul la auto-determinare.[15][16] Bosnia a fost anexată de către Imperiul Austro-Ungar în 1908, în
disprețul sentimentelor sau dorințelor populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja, la acel moment,
un stat multi-etnic în care numeroase minorități erau dominate de o clică de nemți și unguri.[17] La fel
cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea austro-ungară priveau cu speranță de ajutor spre
românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii din Bosnia și din restul Imperiului Austro-
Ungar priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent al Serbiei.[18]

Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau în interiorul
statului multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor popoare, și la începutul secolului al
XX-lea această loialitate, în mod vădit, se dilua.[19] Popoarele aflate în interiorul imperiilor
multinaționale erau nemulțumite de frontierele existente la acel moment, precum și de modul în
care aceste frontiere erau menținute prin instituții politico-statale conservatoare.[20] De altfel, unul
dintre puținele câștiguri obținute în urma Primului Război Mondial a fost chiar acest drept al
popoarelor la autodeterminare.[21] În epocă, observatorii avizați considerau că aristocrații care
conduceau Imperiul Austro-Ungar promovau politici expansioniste nebunești, care erau contra
propriilor lor interese: imperiul gemea deja sub greutatea propriilor contradicții și a frustrării
minorităților oprimate, în timp ce conducerea îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă provincie cu
populație diversă religios și etnic.[22]

Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru începutul Primului
Război Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea oficială, care, în
conformitate cu Tratatul de la Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate
asupra Germaniei și aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a
început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susținută de Germania care a invadat, fără
provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru război s-a
creat prin agresiunea Germaniei și a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franța și Marea Britanie au
ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată de istorici ca Franz
Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen și V.R. Berghahn. Cu timpul, alți
analiști au luat în considerație și factori suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor
militare ruse și germane, dată fiind importanța concepției de a ataca primul și de a executa planurile
militare într-un ritm rapid).

Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale, unde au triumfat
rapid și ușor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu entuziasm. Totuși,
dificultățile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) și în cel de-al doilea război bur (1899-
1902), au redus probabilitatea că britanicii au fost naivi în privința potențialului unui război major.
Faptul că nicio forță politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau de
acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziție viabilă, cu toate că pe durata
războiului au existat proteste minore.

O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea de alianțe
cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS Dreadnought, o navă
de luptă revoluționară, care avea o superioritate majoră față de navele anterioare, numite „pre-
dreadnought”. Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a lansat o competiție acerbă în
construcția vaselor între Marea Britanie și Germania din cauza neoimperialismului. În general,
națiunile care făceau parte din Tripla Înțelegere (Antanta) se temeau de cele care aparțineau la Tripla
Alianță și vice versa.
Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naționalistă, care a
crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluție a redus opțiunile
viabile ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul
austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece acțiunile agresive din partea Germaniei și a
Rusiei[necesită  citare] nu făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.

Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea conflictului:

toate națiunile utilizau încă telegraful și ambasadorii lor ca principală metodă de comunicare,
cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.

1914: Primele bătălii[modificare | modificare sursă]

Mobilizare și chemarea la arme[modificare | modificare sursă]

 
 

Planul Schlieffen din 1905

În ziua de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria, după o rivalitate ce durase ani întregi, a declarat război
Serbiei. Franța și Rusia s-au mobilizat imediat ca răspuns la mobilizarea austriacă. Părea că criza va
escalada și că înfruntarea era inevitabilă. Ultima săptămână din luna iulie a fost caracterizată de un
schimb continuu de telegrame între cancelariile din marile capitale europene. Diplomații europeni și
unii oameni politici încă mai credeau că criza se va rezolva. Gravitatea crizei era însă, subevaluată.
Astfel, Tisza, primul ministru al Ungariei (Transleithaniei), excludea riscul izbucnirii unui război
european.
La 1 august, Germania intră în scenă, declarând război Rusiei, după ce i-a cerut să pună capăt
mobilizării. Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe două fronturi simultan, strategia
germană prevedea ca, în caz de conflict cu Rusia, să distrugă preventiv armata franceză după Planul
Schlieffen, plan inițiat și pregătit de Alfred von Schlieffen în 1905. Printr-o manevră de învăluire,
armatele germane trebuiau să traverseze teritoriul Belgiei pentru a pătrunde pe teritoriul francez
dinspre nord și a ocupa rapid porturile de la Canalul Mânecii, Dunkerque și Le Havre, obiectivul final
fiind încercuirea Parisului. Operațiunea avea să dureze 42 de zile și să se încheia cu o victorie, înainte
ca Rusia să ducă la bun sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să declanșeze un atac pe frontul estic.

Ordinul de Mobilizare Generala (Franta)

Afisul britanic de recrutare cu mesajul: Kitchener wants you!

La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în timp ce în Franța s-a emis ordinul de
mobilizare (solidară cu Rusia care, deja, mobilizase), iar în 3 august, Germania a declarat război
Franței. La 4 august, după ce i s-a refuzat cererea de liberă trecere a trupelor, Germania a invadat
Belgia. Violarea neutralității Belgiei a determinat Marea Britanie să intre în conflict.

Trupe britanice debarcând in Qingdao (China).

La 23 august, Japonia, motivată de competiția comercială germană din China, a declarat război
Germaniei. Pe 27 august, japonezii și britanicii au atacat portul german Qingdao din China, blocada
fiind încheiată în noiembrie, cu victoria Aliaților. La 1 noiembrie, Imperiul Otoman a intrat în război
alături de Puterile Centrale. Între timp, Italia a ales să fie neutră.

Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia. Dar odată cu implicarea Franței, Marii
Britanii, Germaniei și Rusiei, războiul a căpătat o scară continentală. Era imposibil ca războiul să fie
limitat spațial. Războiul se propagase după ce mari puteri industriale cu creșteri demografice au
intrat în conflict.

Marile puteri europene se pregăteau de mult timp pentru un război european. Armatele aveau forțe
inegale. Germania considera de un secol că războiul trebuia cultivat ca o știință pentru profesioniști,
nu ca o simplă răfuială sau ocupație pentru aristocrați. Helmuth Johannes Ludwig von Moltke (1848-
1916) - nepotul celebrului mareșal Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800-1891), un mare
strateg, care timp de 30 de ani fusese șeful Statului Major General al armatei prusace și obținuse
victorii categorice în războaiele purtate cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870-1871) - a
fost numit șef de Stat Major în 1906 și a aplicat, consecvent, planul creșterii eficienței aparatului
național de război, iar în 1914 a fost determinat să aplice planul Schlieffen. Tradiția militaristă
prusacă modelase structura socială a imperiului care dispunea de un număr mare de oameni apți
pentru serviciul militar. Cei mai buni dintre cei selectați erau instruiți printr-un antrenament
îndelungat. Statul Major German conta pe mijloace logistice superioare, pe spiritul de elită și pe
efective mari, Germania putând trimite 5 milioane de soldați pe front. Aliatul austro-ungar dispunea
de forțe mult inferioare.[23]

În tabăra Antantei, Franța și Marea Britanie dispuneau de tehnologie militară dezvoltată și de un

mare randament de producție, deși se înfruntau cu numeroase probleme. Franța era nevoită să
susțină unilateral războiul, fiind dezavantajată în privința efectivelor, reușind să mobilizeze 4 milioane
de soldați. Marea Britanie deținea superioritatea navală. Contribuția ei inițială constă în trimiterea pe
continentul european a unui contingent de 100 000 de soldați din Forța Expediționară Britanică.
Imperiul Rus avea, la rândul său, probleme privind efectivele, iar mobilizarea, din cauza distanțelor
mari, se desfășura lent.

Cavaleria indiană din British Expeditionary Force

Răspunsul la chemarea la arme era pozitiv oriunde, nu doar în statele participante. Însuflețiți de
propagandă, voluntari din dominioanele coloniale (Australia, Canada, India, Algeria, Senegal și
Maroc) au răspuns chemării la arme din motive ca sentimentul datoriei și loialității față de țară, dar
erau atrași și de perspectiva unui salariu fix și spiritul de aventură.

În Marea Britanie, apelurile aveau un ecou mai puternic în rândurile claselor de mijloc înstărite, fiind
formate batalioanele „Pals”, ca Grimsby Chums, detașamente alcătuite din oameni care provin din
aceeași regiune sau comune, înrolându-se împreună, ca tovarăși, mulți dintre ei fiind muncitori din
aceeași breaslă, sau foști elevi ai unor colegii prestigioase.

Se credea că războiul va fi de scurtă durată și că soldații se vor întoarce în casele lor înainte de
Crăciun. În ambele tabere opuse se manifesta euforia colectivă care însoțea plecările spre front ale
trenurilor pline de soldați, hrăniți cu entuziasm, de mulțimile adunate în piețe și gări, care fluturau
steaguri și se îmbrățișau de rămas-bun, născându-se sentimente de fraternitate și solidaritate menite
să unească. Niciunii nu se așteptau că aveau să fie duși în trenuri precum „vitele la abator”, așa cum,
după încheierea războiului, aveau să susțină pacifiștii.

La toate puterile europene prevala consensul intern în fața inamicului, fiecare dintre ele considera că
are pretenții justificate, astfel: Germania, care avea pretenția supremației europene, lupta împotriva
autocrației ruse; în Franța domnea sentimentul de revanșă împotriva tradiționalului adversar
german, care îi luase teritoriile în războiul anterior; Rusia, pretindea că lupta să apere slavismul de
amenințarea germană și cea otomană; Marea Britanie considera că Germania, prin politica ei
expansionistă, devenea un rival periculos în competiția pentru supremația navală și industrială.[24]

Frontul de Vest[modificare | modificare sursă]

Violarea neutralității Belgiei de către Germania[modificare | modificare sursă]

 
 

Întrucât, la începutul conflictului, armatele germane invadatoare au întâmpinat o neașteptată

rezistență a micii armate belgiene a regelui Albert I, care a dat dovadă de o bună capacitate de
apărare, părea că războiul nu se desfășura conform planului Schlieffen. În această situație,
generalului german Ludendorff i-au trebuit 11 zile să cucerească orașul Liège și abia pe 20 august,
germanii au reușit să între în Bruxelles. Belgienii s-au retras ordonat pentru a se baricada în portul-
fortăreață Anvers, unde au rezistat eroic până în 9 octombrie 1914.

Pentru a înfrânge rezistență belgiană, germanii au adoptat tactică terorii, lăsând în urmă lor așezări
distruse și civili morți. Autoritățile belgiene locale au fost abolite, economia devastată, iar germanii
au rechiziționat fabricile, înfometând populația. Albert I nu și-a abandonat poporul și a rămas la
comanda armatei concentrate în sud-estul Belgiei, devenind un simbol al valorilor morale ale
Antantei.

În sectorul Mons și Charleroi, trupele franceze comandate de generalul Joffre și Corpul Expediționar
Britanic comandat de Sir John French (veteran din războiul cu burii), au contraatacat și au silit trupele
germane să se retragă spre sud. Armatele germane au pătruns în Franța. Nevoit să renunțe la câteva
divizii pentru a întări Frontul de Est, amenințat de mobilizarea rușilor, von Motke nu mai avea forțele
necesare să ducă la bun sfârșit planul Schlieffen. S-a renunțat la atacul direct asupra capitalei
franceze dinspre nord și est și s-a trecut la atacul prin învăluire dinspre sud și vest.[25]

Marna[modificare | modificare sursă]