Cuprins

1. Structuri organizaționale...............................................................................................................3
1.1 Structuri formale și informale......................................................................................................3
1.2 Eficiența structurilor formale.......................................................................................................4
2. Fenomenul de globalizare..............................................................................................................4
Concluzie...........................................................................................................................................7
Bibliografie............................................................................................................................................8
 1. Structuri organizaționale

Organizațiile reprezintă grupuri de oameni care își organizează și coordonează

activitatea în vederea realizării unor finalități relativ clar formulate ca obiective (C. Zamfir,
L. Vilăsceanu, Dicționar de sociologie, Editura Babei, București, 1998).
Orice organizație are o structură. Aceasta este normativă (adică un ansamblu de
norme, roluri și mijloace de acțiune) și de personal (adică rețeaua de statusuri, de roluri și de
persoane care realizează în mod efectiv activitățile organizațiilor).
Organizațiile pot fi puternic structurate sau slab structurate.
În organizațiile puternic structurate conducerea este centralizată, ierarhiile, procedeele
și normele extraordinar stabilite, iar grupurile locale și indivizii au o autonomie redusă
(exemplu: armata).
Organizațiile slab structurate acționează descentralizat, indivizii și grupurile au o
autonomie mare, rolurile și normele sunt mai puțin definite și pot fi ajustate la particularitățile
individuale și locale.

1.1 Structuri formale și informale

Organizațiile dețin și structuri informale și structuri formale. Structurile formale sunt

codificate în legi, regulamente. Prin intermediul lor se legitimează și se instituționalizează
autoritatea. Structurile formale pot fi redate sub forma organigramelor, care sunt reprezentări
grafice ale elementelor unei organizații și ale legăturilor dintre ele.
Structurile informale în cadrul organizațiilor formale se datorează faptului că indivizii
simt nevoia să-și exprime, în relațiile dintre ei, întreaga personalitate (atitudini, valori,
aspirații).
Diferențierea celor două structuri, apare pe baza disocierii autorității de influență
(Ioan Mihăilescu, Sociologie Generală, Editura Polirom, 2003).
Autoritatea este un drept oficial, prevăzut în structura formală. Autoritatea este
capacitatea de a afecta acțiunea altora li se bazează pe status, iar influența pe stimă.
Structurile informale le pot completa pe cele formale; se pot ocupa de satisfacerea
unor nevoi de care nu se ocupă structurile formale. În alte cazuri, ele se pot ocupa de
satisfacerea acelorași obiective ca și structurile formale (Claudette Lafaye, Sociologia
organizațiilor, document google books).
 1.2 Eficiența structurilor formale

Pentru a fi eficiente, structurile organizaționale formale trebuie să dețină o serie de

caracteristici, printre care cele mai importante sunt considerate a fi (Ioan Mihăilescu,
Sociologie Generală, Editura Polirom, 2003):
1. Relativa unitate a structurilor organizatorice (trebuie să fie relativ omogene pentru a
permite comunicarea între ele);
2. Flexibilitatea (capacitatea structurilor de a se adapta schimbărilor intervenite în
tehnicile de producție și în alte sectoare ale societății);
3. Suplețea sau asigurarea unui număr optim de compartimente funcționale și de
persoane în cadrul fiecărui compartiment;
4. Raționalitatea (stabilirea precisă a activităților ce revin fiecărui sector);
5. Eficiența sistemului informațional;
6. Multidimensionalitatea (capacitatea structurilor de a lua în considerare totalitatea
aspectelor ce intervin în funcționarea lor);
7. Economicitatea (costurile funcționării);
8. Eficiența (funcționarea optimă a caracteristicilor).
Relațiile dintre structurile formale și cele informale sunt determinate de mai mulți factori:
1. Raporturile dintre liderii grupului;
2. Stilul de conducere (autoritar, conflictual și neconflictual);
3. Vârsta membrilor grupurilor;
4. Pregătirea profesională;
5. Trăsături de personalitate;
6. Mărimea grupului.

2. Fenomenul de globalizare

Globalizarea este un fenomen inevitabil. Nu putem decide sau alege dacă o dorim sau
nu.
Astăzi, globalizarea există pur și simplu, iar noi suntem „predestinați” să trăim sub
semnul acesteia și să-i facem față.
Ce înseamnă aceste fenomen pe care îl numim „globalizare”?
Pe scurt, putem spune că globalizarea este „sistemul nou, foarte bine uns și
interconectat” care a înlocuit sistemul lent, stabil, ciopârțit al Războiului Rece, care dominase
politica internațională începând din 1945. Prin globalizare noi am devenit și suntem „un
singur fluviu” (Thomas L. Friedman, Lexus și măslinul. Cum să înțelegem globalizarea,
Editura Fundației PRO, București, 2001).
Globalizarea este examinată în raport cu economia, cu tehnologiile. În esența ei,
globalizarea redă stare lumii noastre în integralitatea ei. Globalizarea face posibil ca orice
manifestare economică, politică sau de alt ordin, să se realizeze într-un anume timp, fără să se
găsească în vreun spațiu concret (I. Bădescu, I. Mihăilescu, Geopolitică, Integrare,
Globalizare, Editura Mica Valahie, București, 2011).
Fenomenul de globalizării a apărut în spațiul lumii occidentale și s-a extins datorită
dorinței și deciziei celorlalte țări de a se conecta la acest sistem, în vederea câștigării unor
beneficii de pe urma lui.
Cel mai mare pericol pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea
societății. Influențată de televiziune și internet, lumea globalizată trăiește pe fondul unei crize
generale a sensurilor vieții, unui dezastru cultural și educațional global.
Cultura tradițională dispare sau se preface în spectacol și marfă, e eliminată treptat și
tot mai mult de tehno-știință și transformată în pseudo-știință.
Asistăm la procese complexe care au loc la nivel mondial și care redefinesc structura
lumii. Un astfel de proces este globalizarea, care, fără îndoială, antrenează și alte fenomene
precum cel al identității.
„Conceptul de globalizare are multiple conotații. Unii autori, privind critic fenomenul,
cred că globalizarea este interpretată ca un proces de omogenizare. Din această perspectivă
globalizarea constă în standardizare (care determină fenomen ca McDonaldizarea,
CocaColonizarea sau cultura postcolonială); uniformizare și sincronizare comercială,
tehnologică și culturală. Alții consideră globalizarea occidentalizare” ( Coord. Vasiliu
Florica, Globalizarea și identitatea socioculturală, Editura Universității „Lucian Blaga”,
Sibiu, 2005).
Conform Eduard Tinyakin, globalizarea este o lume marcată de distrugerea granițelor
tradiționale și a compartimentărilor atât la nivel microsocial, cât și la nivel macrosocial.
R. Maik și K. Anderson, arată într-o cercetare că prioritățile și interesele locale
continuă să fie lumea socială pe care o știm și în interiorul căreia trăim. Globalizarea
accentuează diversitatea.
Procesele globalizării contribuie la conectarea și transformarea localităților aflate la
mari distanțe prin intensificarea rețelelor sociale.
 Pentru M. Albrow, globalizarea se referă la toate acele procese prin care oamenii sunt
încorporați într-o singură societate umană, societatea globală, care se caracterizează prin
globalizare economică (internaționalizarea și răspândirea relațiilor capitaliste de piață);
globalizarea producției și finanțe globale; dezvoltarea politicilor globale; focalizarea pe
comunicații globale.
Fenomenul globalizării se realizează, în principal, prin corporații multinaționale,
bănci transnaționale, instituții internaționale, organizații religioase, schimburi tehnologice,
dar și rețele transnaționale ale mișcării sociale sau/și globalizarea panicii (Coord. Vasiliu
Florica, Globalizarea și identitatea socioculturală, Editura Universității „Lucian Blaga”,
Sibiu, 2005).
Ca urmare a acestor procese este schimbarea majoră pe care o suferă individul.
„Identitatea personală (incluzând aici și identitatea ocupațională) și relațiile interpersonale,
bazele tradiționale ale identității eului, orientării eului, dezvoltării eului își pierd sensul și
semnificația tradițională. Societatea umană încă suferă de sindromul Cain-lupta de putere,
competiție de criterii etice. Printre problemele ridicate de globalizare, cele de ordin cultural
provoacă cele mai mari controverse, specialiștii, dar și intelectualii atrăgând atenția asupra
distrugerii culturilor și nivelării culturale.”
„Globalizarea culturală” ridică problema identității socio-culturale. Păstrarea
identității socioculturale a grupurilor reprezintă premisa dialogului culturilor.
La Giddens globalizarea are 4 dimensiuni importante:
1. Revoluția comunicațională,
2. Apariția economiei fără greutate,
3. Lumea post-1989,
4. Transformări la nivelul vieții cotidiene.
“Procesul de globalizare se dezvoltă pe fondul acutizării unor probleme sociale și
anume: creșterea semnificativă a problemelor cu care se confruntă societatea (delincvență,
droguri, prostituție, terorism, sărăcie, probleme economice, financiare); creșterea gradului de
control al individului; creșterea gradului de conștientizare a pericolelor (amplificarea
sentimentului de vulnerabilitate, nesiguranță, teama); creșterea gradului de informare a
individului(duce de multe ori la blocaj acționa); scăderea rolului familiei în asigurarea
securității emoționale a individului.
 Concluzie

Singura șansă care ne rămâne este să încercăm să dobândim o viziune echilibrată

asupra globalizării, care să ne ajute în plan concret, iar de cealaltă parte, să-i sesizăm
pericolele pentru a le putea atenua din timp efectele.
Trebuie să fim conștienți că “globalizarea și cultura națională” nu este doar o
sintagmă, ci reprezintă o reală dilemă. Dincolo de definițiile formale ale globalizării, este
necesar să insistăm asupra atitudinii pe care trebuie să o adoptăm vis-a-vis de acest fenomen
ce ar putea afecta cultura unei țări. Unii susțin că fenomenul globalizării are ca efect
diversificarea culturilor naționale, iar alții, în special francezii, susțin contrariul.
Niciodată nu va fi posibilă ștergerea culturii naționale, a literaturii și artei, a religiei, a
tradițiilor folclorice sau a istoriei vreunui popor. Lumea ar fi mai săracă dacă nu ar exista
diversitate culturală. Trebuie să sperăm că vom găsi o cale de mijloc între acceptarea
globalizării și păstrarea rădăcinilor.
 Bibliografie

1. C. Zamfir, L. Vilăsceanu, Dicționar de sociologie, Editura Babei, București, 1998,

2. Ioan Mihăilescu, Sociologie Generală, Editura Polirom, 2003;
3. Claudette Lafaye, Sociologia organizațiilor, document google books;
4. Thomas L. Friedman, Lexus și măslinul. Cum să înțelegem globalizarea, Editura
Fundației PRO, București, 2001;
5. I. Bădescu, I. Mihăilescu, Geopolitică, Integrare, Globalizare, Editura Mica Valahie,
București, 2011
6. Coord. Vasiliu Florica, Globalizarea și identitatea socioculturală, Editura Universității
„Lucian Blaga”, Sibiu, 2005;