Unitatea de învăţare nr.

1
ECOLOGIA - ŞTIINŢĂ BIOLOGICĂ CU ABORDARE
INTERDISCIPLINARĂ, CU CARACTER PRACTIC ŞI SOCIAL
Cuprins
Obiectivele unităţii de învăţare 1.................................................................. 5
Informaţii generale despre evaluare.............................................................. 5
Conţinutul U.I. 1.
1.1. Apariţia şi dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă.................. 6
1.2. Obiectul de studiu şi metodele de cercetare................ 12
1.3. Concepţia sistemică în Ecologie.................................. 13
1.4. Caracteristicile sistemelor biologice............................ 13
1.5. Organizarea şi ierarhizarea sistemelor biologice........ 15
Rezumatul U.I. 1........................................................................................... 16
Răspunsuri testele de autoevaluare................................................................ 16
Bibliografie.................................................................................................... 16

Obiectivele unităţii de învăţare 1

După parcurgerea materialului cuprins în această unitate de învăţare, veţi fi

capabili să:
- utilizaţi corect conceptul de ecologie
- localizaţi în timp anumite date importante în dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă
- explicaţi diferenţele dintre ramurile ecologiei
- explicaţi caracteristicile sistemelor biologice

Durata medie de studiu individual - 3 ore

INFORMAŢII GENERALE DESPRE EVALUARE

Verificarea modului de însuşire a cunoştinţelor oferite de această unitate de

învăţare se va face pe baza trei teste de autoevaluare, distribuite relativ uniform în
text. Răspunsurile la testele de autoevaluare se găsesc la sfârşitul unităţii de
învăţare. Dacă nu aţi răspuns corect la întrebări, este necesar să recitiţi materia
cuprinsă în această unitate de învăţare, după care reveniţi asupra rezolvării
testelor.
O bună însuşire a cunoştinţelor vă va ajuta la rezolvarea cu succes a LUCRĂRII
DE VERIFICARE NR. 1, care va cuantifica nivelul de dobândire a cunoştinţelor
incluse în U.I.1, U.I.2 şi U.I.3.
În introducere găsiţi informaţii despre tipul de exerciţii pe care le poate conţine
lucrarea (pag. 3). Transmiterea lucrării către tutore se va face la data stabilită de
către acesta.

5
1.1. Apariţia şi dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă

Ecologia s-a constituit ca ştiinţă către sfârşitul secolului al XIX-lea.

Este tributară operei celebrului naturalist britanic, Charles Darwin. Expediţiile
întreprinse de către acesta pe insulele Galapagos din Oceanul Indian i-au permis
observaţii care demonstrează influenţa reciprocă dintre specii, şi care atestă că
interacţiunile interspecifice determină succesul unei specii în lupta pentru
existenţă. În controversata sa lucrare, Originea speciilor (apărută în 1859),
Darwin a făcut cunoscut acest principiu al interacţiunii în lumea vie.
Conceptul de "luptă pentru existenţă", introdus şi explicat de
către Darwin, nu face altceva decât să explice totalitatea relaţiilor
intraspecifice şi interspecifice, relaţii care stau la baza existenţei şi
funcţionării biocenozelor, respectiv a ecosistemelor.
De asemenea, Darwin a oferit prima descriere ştiinţifică a
lanţului trofic speciilor într-un ecosistem. În Anglia de Sud, producţia
de seminţe de trifoi roşu (Trifolium pratense L.) depinde de bondarii
care polenizează plantele. Numărul bondarilor depinde de numărul
şoarecilor de câmp, care distrug fagurii şi cuiburile lor. Numărul
Charles Darwin
(1809 -1882)
şoarecilor depinde de numărul pisicilor. Analizând lanţul pisică
naturalist britanic, domestică – şoarece de câmp – bondar - trifoi roşu, Darwin ajunge la
geolog, biolog. concluzia că: „prezenţa unui mare număr de feline într-o regiune
Fondatorul teoriei
evoluţoniste
oarecare ar putea determina abundenţa unor anumite flori în acea
regiune, mai întâi prin intermediul şoarecilor şi apoi al albinelor”.

Ideile lui Darwin au fost dezvoltate de zoologul

german Ernst Haeckel care, în anul 1866, a
introdus în ştiinţă termenul de ecologie. Termenul
de provine de la cuvintele greceşti oikos = casă şi
logos = ştiinţă. De la început ecologia a fost
considerată ştiinţa gospodăririi naturii, domeniul de
cunoştinţe privind economia naturii sau mai exact
"ştiinţa relaţiilor organismelor vii între ele şi cu
mediul de trai abiotic".
După Ernst Haeckel, Ecologia este definită Ernst Haeckel (1834 –1919)
ca "Studiul interacţiunilor dintre organismele vii biolog şi filozof german, profesor universitar la
şi ambient şi organismele vii între ele în condiţii Jena, Germania, între anii 1865-1908. Este
cunoscut în ştiinţă pentru Legea fundamentală
naturale" a biogenezei faimoasa " (legea lui Haeckel").
sau "Studiul relaţiilor complexe directe sau În 1866 a introdus în ştiinţă termenul de
indirecte cuprinse în noţiunea darwinistă a luptei ecologie.
pentru existenţă" sau "studiul relaţiilor dintre
plante şi animale şi mediul lor organic şi
anorganic".

1.1.1 Dezvoltarea ecologiei pe plan mondial

După introducerea în ştiinţă, de către Haeckel, termenul de Ecologie a rămas uitat

până când a fost readus în atenţie de către botanistul danez E. Warming. Profesor
de botanică la Universitatea din Copenhaga, publică, în 1895, un tratat de
geobotanică (Plantesamfund Grundrak af den okologiske plantegeografie) în
care utilizează termenul de Ecologie. Tratatul său a fost tradus şi în limba engleză,
în anul 1909, sub titulatura Oecology of Plants.
E. Warming e considerat părintele ecologiei vegetale.
6
 Timp de aproape 100 de ani termenul ecologie a rămas cunoscut numai în
rândul specialiştilor ca reprezentând legătura dintre plante, animale şi mediul lor
de viaţă biotic sau abiotic. În toată această perioadă, ecologia s-a conturat ca o
ştiinţă de sine stătătoare, cu terminologie proprie, cunoscând o evoluţie continuă,
astfel, în:
1877 - K. Möbius defineşte biocenoza.
1896 - Schröter defineşte autecologia.
1902 - Schröter defineşte termenul de sinecologie.
1905 - F.E. Clements fundamentează din punct de vedere teoretic şi practic
unele metode de cercetare cantitativă în ecologia vegetală.
1908 - Friedrich Dahl introduce în ecologie, noţiunea de biotop.
1910 - Johnson introduce în ştiinţă noţiunea de nişă ecologică.
1911 - V. Shelford introduce metode fiziologice de cercetare pentru
fundamentarea repartiţiei geografice a animalelor şi formulează
"Legea toleranţei".
1916 - F.E. Clements a introdus conceptele de climax şi specie indicatoare,
descifrând în parte mecanismele succesiunii ecosistemelor din
stadiul de pionierat până la stadiul de maturitate ecologică;
(termeni reactualizaţi în 1930).
1918 - Thienermann defineşte noţiunea de ecosistem (noţiune ce rămâne
uitată până în 1935).
1927 - Ch. Elton, pune bazele ecologiei trofice, descriind în termeni
cantitativi piramida trofică, prin lucrarea "Ecologia animală".
1928 - R. Chapman formulează conceptul de rezistenţă a mediului.
1935 - A.G. Tansley elaborează şi reintroduce în ecologie conceptul de
ecosistem.
1937 - Hans Molisch, în lucrarea ”Der Einfluss einer Pflanze auf die andere:
Allelopathia’ defineşte, pentru prima dată, termenul de alelopatie.
1940 - Ch. Juday fundamentează conceptul de structurare energetică a
ecosistemului.
1942 - R.L. Lindeman fundamentează concepţia trofo energetică în ecologie.
1969 - Rene Truhaut, introduce noţiunea de ecotoxicologie.
1964 - UNESCO iniţiază Programul Biologic Internaţional.
Începând din anii '70, criza ambientală a devenit centrul atenţiei unor organisme
internaţionale, ecologia prin cunoaşterea mecanismelor şi legităţilor ecologice având menirea de
a răspunde problemelor ridicate de protecţia mediului.
- 1972, Adunarea Generală a O.N.U. a stabilit Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu
(P.N.U.M.), cu scop de a urmări situaţia mediului şi a aduce la cunoştinţă guvernelor principalele
probleme apărute.
- UNESCO a stabilit programul de cooperare internaţională intitulat "Omul şi biosfera" la care a
aderat şi România. Acest program se ocupă cu studierea raporturilor dinamice dintre
ecosistemele naturale şi fenomenele social economice, cu gospodărirea ştiinţifică a resurselor
naturale, protecţia mediului etc.
După Toma Liana Doina (2009): "dezvoltarea ecologiei cuprinde două etape şi anume:
ecologia tradiţională şi ecologia modernă (globală) ".
1. Ecologia tradiţională prezintă trei faze:
1.1. Faza de conturare, cuprinsă între anii 1870 şi 1911, când cercetările au un caracter
descriptiv, evidenţiază procesele fundamentale ce delimitează domeniul ecologiei.
7
1.2. Faza ecologiei trofice, cuprinsă între anii 1911 şi 1940, când se pun la punct
metodele de studiu în ecologie.
1.3. Faza trofoenergetică, cuprinsă între anii 1940 şi 1964, în care structura şi funcţiile
ecosistemului sunt explicate pe baza schimbului de energie. În domeniul ecologiei
demografice apare modelul de reglaj trofic Lotka-Voltera. Se arată că reglajul
numeric al populaţiilor se face nu numai prin hrană, ci şi datorită factorilor fizico-
chimici. Se demonstrează rolul şansei în procesele de reglaj, se dezvoltă ecologia
informaţională şi evoluţionistă.
În toate aceste etape, ecologia a avut un caracter teoretic, studiind interacţiunile
funcţionale ale lumii vii şi în interiorul acesteia. Astfel, ecologia tradiţională are
caracter de ştiinţă biologică.
2. Ecologia modernă (globală)
La mijlocul secolului al XX-lea, industrializarea excesivă, agricultura
intensivă, mijloacele şi căile de transport, necesarul tot mai ridicat de spaţiu de
locuit au determinat modificarea peisajului natural, un consum foarte ridicat de
materii şi energie, acumularea sau eliminarea unor cantităţi considerabile de
deşeuri nocive. Aceasta modifică starea ecologică optimală a mediului în sens
negativ.
Din acest moment ecologia se transformă dintr-o ştiinţă biologică, într-o
ştiinţă cu caracter practic şi social. Sarcina ei este de a concepe mediul ca o
construcţie tehnică ce trebuie proiectată, planificată şi amenajată. În concepţia
ecologiei moderne, omul nu este numai un exploatator, ci şi un constructor activ al
mediului, în sensul că întreaga activitate de exploatare trebuie desfăşurată astfel
încât să nu fie afectate echilibrele ecologice necesare desfăşurării normale a vieţii
pe Terra. Ecologia modernă devine o ştiinţă sintetică, integrativă a biosferei în
ansamblul ei.
Pe măsura acumulării de noi cunoştinţe, şi definiţia ecologiei a suferit
modificări.
V. Vîntu (2000), precizează faptul că: „de la Haeckel şi până în prezent, definiţia
ecologiei a cunoscut o anumită evoluţie, însă se pot distinge două categorii de
definiţii:
 definiţii referitoare la relaţiile organismelor cu mediul lor de
viaţă;
 definiţii referitoare la relaţiile sistemelor supraindividuale cu
mediul lor ambiant.
Din prima categorie fac parte definiţiile date de: Ch. Elton (1927), Nikolski
(1955), Mac Fadyen (1957), Lamotte (1971), Krebs (1972), R. Dajoz (1970); Din
a II-a, categorie fac parte definiţiile elaborate de: E. Odum (1966, 1971), M.
Ghiliarov (1973), B. Stugren (1975), N. Botnariuc şi V. Vădineanu (1982) “.
Ecologia a devenit o ştiinţă complexă, interdisciplinară a cărei cunoaştere
presupune, pe lângă o vastă cultură generală şi foarte multe cunoştinţe de
specialitate.
Ecologia este foarte bogată în termeni ştiinţifici. Răspândirea şi importanţa
lor depind de ramura ecologică ce îi utilizează.

8
 1.1.2. Dezvoltarea ecologiei în România

Grigore Antipa este considerat întemeietorul Ecologiei

Acad. prof. dr. Grigore Antipa
(1892 - 1944)
naturalist, biolog darwinist, zoolog,
ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor
universitar. Întemeietorul ecologiei
româneşti, al școlii românești de
hidrobiologie și ihtiologie. Creator al
Institutului Biooceanografic din
Constanța (1932). Director al Muzeului
Național de Istorie Naturală
româneşti. A studiat la Universitatea din Jena, apoi i-a fost
asistent profesorului. Haeckel la aceeaşi universitate. Întors în
ţară, s-a dedicat studiului factorilor ce influenţează producţia de
peşte din Delta Dunării şi litoralul românesc al Mării Negre.
Cercetările sale au constituit o contribuţie importantă la
cunoaşterea organizării şi funcţionării biocenozelor acvatice.
Grigore Antipa a implementat un plan de exploatare raţională a
pescăriilor din lunca şi Delta Dunării. Bazat pe principiile
ecologice ale lui Haeckel, acest plan a dublat în zece ani
producţia de peşte şi de icre negre, fără a distruge mediile şi
îndeosebi locurile de înmulţire ale peştilor.
În continuare, I. Borcea s-a ocupat cu studiul ecologic al
litoralului românesc al Mării Negre. Studiului ecologiei în
mediul acvatic a fost continuat de N. Botnariuc în mediul marin
şi M. Băcescu în mediul dulcicol.

De-a lungul timpului, numeroşi cercetători de prestigiu au contribuit la dezvoltarea

Ecologiei. Toma L. D. (2009) în lucrarea Ecologie şi protecţia mediului preciza că: "I.
Popovici - Bâznoşanu a fondat Ecologia animalelor terestre şi a elaborat prima clasificare
de biotopuri din ţara noastră. Tot el a introdus noţiunea de bioskenă, ca cel mai mic spaţiu
cu condiţii uniforme şi fond propriu de plante şi animale. E. Racoviţă a întemeiat
biospeologia, care se ocupă cu studiul condiţiilor ecologice din mediul subteran.
În domeniul ecologiei vegetale, în 1930 G. Bujorean a elaborat prima lucrare de
ecologie vegetală experimentală privind succesiunea covorului vegetal şi a organizat la
Cluj una din primele staţiuni de ecologie din Europa. I. Prodan şi Al. Borza au efectuat
studii ecologice în Ardeal şi în Carpaţi, iar Gh. Ionescu Şişeşti a studiat ecosistemele
agricole şi forestiere naturale. În 1960 apare lucrarea Zonarea ecologică a plantelor
agricole din România.
În 1965 a apărut primul curs de Ecologie generală elaborat de B. Stugren. Ulterior
apar diferite tratate cum sunt: Ecologia umană (1970) elaborată de I. Barnea,
Ecopedologia (1974) elaborată de C. Chiriţă, Ecologia forestieră (1977) elaborată de N.
Doniţă şi lucrarea Bazele biologice ale producţiei vegetale elaborată de N. Zamfirescu. În
1982 a apărut tratatul de Ecologie generală elaborat de N. Botnariuc şi A. Vădineanu".
În prezent, studii de ecologie modernă se desfăşoară în diferite Universităţi şi
Institute de cercetări şi au ca obiectiv studiul resurselor materiale ale biosferei sub
impactul acţiunii umane.
T.A. 1.1.
1. Ecologia este ştiinţa care: 3. Întemeietorul Ecologiei
a. studiază plantele şi animalele româneşti este
b. studiază relaţiile dintre organisme şi mediul lor de viaţă considerat:
c. studiază mediul de viaţă a. Emil Racoviţă
2. Termenul Ecologie apare pentru prima dată b. Grigore Antipa
într-o lucrare publicată de : c. Bogdan Stugren
a. Charles Darwin
b. Ernst Haeckel
c. Eilhard Alfred Mitscherlich

9
Ramurile ecologiei

Pe parcursul evoluţiei sale ca ştiinţă, Ecologia şi-a lărgit considerabil sfera

de cercetare ştiinţifică. Diversificarea cunoştinţelor în domeniu a permis
desprinderea din trunchiul ecologiei generale a numeroase ramuri ecologice.
Pentru clasificarea disciplinelor ecologice nou apărute, se utilizează diferite
criterii:
A. În funcţie de nivelul biologic studiat (fig 1.1.), se disting:
1. Autecologia (gr. autos = însusi;oikos=casă, logos= ştiinţă) - studiază influenţa
factorilor externi asupra organismelor (Mohan şi Ardelean, 2007),
adaptarea organismului, respectiv a speciei la condiţiile de mediu.
Este ramura Ecologiei special orientată spre Fiziologia vegetală şi
animală, fiind cunoscută şi sub denumirea de Fiziologie ecologică,
atunci când se referă la animale, şi de ecofiziologie când se ocupă cu
studiul plantelor.
2. Demecologia (gr. demos = populaţie; oikos=casă, logos= ştiinţă) denumită şi
ecologia populaţiilor – studiază dinamica şi interacţiunea populaţiilor.
Dacă populaţiile sunt studiate în profunzime referitor la fluxurile de
energie, genetica, evoluţia sau răspândirea geografică, atunci este
vorba de o ştiinţă aparte - biologia populaţiilor.
3. Sinecologia – ecologia comunităţilor (în engleză, community ecology), a
ecosistemului (gr. syn = împreună, oikos=casă, logos= ştiinţă) - se
ocupa cu studiul comunităţilor. Sunt studiate procesele ecologice din
ecosisteme, relaţiile intra- şi inter specifice din biocenoze şi dintre
acestea cu mediul ambiant: Studii privind structura trofică a
biocenozelor, structura, funcţiile şi dinamica ecosistemelor,
biodiversitatea sunt considerate ca aparţinând tot de domeniul
sinecologiei.

Figura 1.1. Ramurile Ecologiei în funcţie de nivelul biologic studiat

B. În funcţie de biotopul studiat aceasta se clasifică în:

1. Ecologia terestră - studiază ecosistemele terestre din punct de vedere

structural şi funcţional.
2. Ecologia apelor dulci sau limnologia (gr. limne = baltă, logos= ştiinţă)
studiază organismele care populează apele dulci în corelaţie cu
factorii de mediu

10
 3. Ecologia sistemelor marine (oceanologia) - se ocupă cu studiul complex al
oceanului planetar.
C. După specia studiată

1. Ecologia animalelor. Se ocupă cu studiul zoocenozelor (a animalelor dintr-o

biocenoză). Studiază relaţiile intra- sau interspecifice, structura şi
dinamica populaţiilor, distribuţia indivizilor într-un habitat,
productivitatea secundară, ocrotirea animalelor etc.
2. Ecologia plantelor. Se ocupă cu studiul relaţiilor dintre plante şi factorii
abiotici, precum şi relaţiile intra- sau interspecifice din lumea
vegetală.
3. Ecologia umană. Studiază comunităţile umane din punct de vedere ecologic
(habitatul uman, comportamentul sub influenţa diferiţilor factori,
piramidele alimentare etc.)

D. În funcţie de domeniul de cercetare, ecologia include două categorii:

1. Ecologia teoretică – cuprinde toate cunoştinţele de bază, termenii ştiinţifici de

care uzitează disciplina. Ecologia teoretică include, la rândul său, şi
ecologia matematică ce se ocupă cu realizarea de modele matematice
referitoare la interacţiunea dintre organism, respectiv populaţie şi
mediu.
2. Ecologia aplicată – cuprinde ramuri ale ecologiei cu directă aplicabilitate
practică, de exemplu: Ecologia agricolă, Ecologia forestieră, Chimia
ecologică, Ecologia industrială, Pedoecologie. Chiar şi Ecologia
umană este inclusă, de către unii autori, în aceasta clasificare, datorită
obiectului ei de studiu: factorii de mediu cu directa lor implicaţie
asupra sănătăţii şi comportamentului uman.
În cadrul ecologiei aplicate, cunoştinţele ştiinţifice sunt dobândite prin contribuţia
cercetătorilor cu pregătire foarte diversă: biologi, geografi, agronomi, sociologi etc.
Tot în cadrul ecologiei aplicate pot fi incluse şi următoarele ramuri: Ecologia evoluţionistă,
Ecologia moleculară, Ecotoxicologia, Paleoecologia, Ecologia socială; Antropologie
ecologică, Ecoevoluţie, Eco-arta.
Din rândul disciplinelor ecologice s-a desprins, ca domeniu propriu de cercetare
Geobotanica, cu mai multe ramuri: geobotanica floristică (studiază areale şi succesiunea
ecologica a speciilor, Geobotanica istorico-genetică (răspândirea taxonilor în trecut şi
previziuni pentru viitor) precum şi geobotanica ecologică (studiul teritoriului, respectiv
legătura dintre plante si mediul lor de viaţă).

T.A. 1.2.
1. Care este nivelul biologic la acare se raportează Autecologia? Cum a mai fost
denumită?
2. De unde provine denumirea de Demecologie?
3. Răspundeţi prin adevărat sau fals: Geobotanica este o ramură a ecologiei.

11
1.2. Obiectul de studiu şi metodele de cercetare

Pornind de la definiţia Ecologiei, dată de către Haeckel, putem observa că

Ecologia studiază de fapt relaţiile de interacţiune dintre organisme şi mediu.
Obiectul de studiu al ecologiei este foarte complex. Ecologia nu se ocupă cu
sistemul biologic individual, nu studiază plantele, cu acesta ocupându-se
Botanica. Nu studiază nici animalele, acesta fiind obiectul de studiu al Zoologiei.
Ecologia studiază sistemele supraindividuale: populaţia, biocenoza, ecosistemul şi
biosfera.
Problematica Ecologiei constă în studii şi cercetări pentru a cunoaşte:
- componentele structurale ale biotopului şi legităţile de acţiune a factorilor
abiotici;
- interacţiunile dintre organisme şi mediul abiotic;
- modul de organizare, structura şi interrelaţiile dintre indivizii unei
populaţii;
- structura biocenozelor şi a interrelaţiilor dintre populaţiile componente;
- structura, funcţiile, dinamica şi evoluţia ecosistemelor;
- productivitatea ecosistemelor, stabilitatea lor;
- caracteristicile ecosistemelor majore (a biomurilor);
Metodele de cercetare
Ca ştiinţă, Ecologia utilizează principii şi tehnici proprii de cercetare,
terminologie proprie, oferind baza teoretică în abordarea protecţiei mediului.
Deoarece are caracter interdisciplinar, Ecologia foloseşte cunoştinţele unor
discipline din domeniul ştiinţelor naturii precum: Biochimia, Fiziologia,
Geografia, Pedologia, Meteorologia, Genetica, Fizica, Cibernetica, Climatologia,
Morfologia, Taxonomia. De exemplu, pentru cercetarea factorilor abiotici:
temperatură, umiditate regim de precipitaţii, strat de zăpadă, proprietăţi fizice şi
chimice ale apei şi solului utilizează metode folosite în Meteorologie, Chimie,
Pedologie. Pentru prelucrarea şi interpretarea statistică a rezultatelor
experimentale foloseşte Statistica matematică.
Referitor la activitate de cercetare ştiinţifică, aceasta necesită temeinice
cunoştinţe de specialitate şi metodologice.
Presupune parcurgerea următoarelor etape:
a. etapa pregătitoare care constă într-o documentare temeinică în
domeniul temei alese;
b. etapa cercetărilor de teren, care constă în observaţii, măsurători,
preluare de probe pentru analiză în laborator;
c. etapa analizelor de laborator (când este cazul);
d. prelucrarea datelor, interpretarea lor şi formularea concluziilor.
Reuşita activităţii de cercetare constă în parcurgerea cu seriozitate a acestor etape,
precum şi dintr-o expunere clară şi concisă a rezultatelor. Implică multă muncă,
seriozitate şi dăruire.

12
1.3. Concepţia sistemică în ecologie

Prin lucrarea "Biologia teoretică" (1942) în care relevă faptul că întreaga

materie (vie şi nevie) se bazează pe structuri aflate în interacţiune, Ludwig von
Bertalanffy introduce, concepţia sistemică în biologie.

Fiecare element la rândul său poate fi considerat un sistem, compus din

elemente proprii mai mici, încât în natură se pot delimita foarte multe sisteme de
dimensiuni şi grade diferite de cuprindere.
După relaţiile cu mediul înconjurător (schimb de materie şi energie),
sistemele se clasifică în:
Sistemele - sisteme izolate,
biologice - sisteme închise
- sisteme deschise
Sistemele biologice sunt sisteme deschise având schimburi energetice şi de materie cu natura
înconjurătoare.
Pot fi constituite din unul sau mai multe organisme, împreună cu componentele
mediului lor fizic şi chimic, cu care individul sau gruparea se află în legături
funcţionale.

1.4. Caracteristicile sistemelor biologice

Sistemele biologice se deosebesc de cele nebiologice printr-o serie de

însuşiri generale, structurale şi funcţionale şi anume:
1. caracterul istoric
2. caracterul informaţional
3. integralitatea
4. echilibrul dinamic
5. autoreglarea
6. heterogenitatea
Caracterul istoric reprezintă rezultatul unei evoluţii în timp a sistemelor biologice.
Caracterul informaţional constă în capacitatea sistemelor biologice de a primi şi da
informaţii din şi în mediul înconjurător, de a le prelucra sau de a le stoca în
vederea integrării cât mai depline a ecosistemului în cadrul naturii.
Informaţia este alcătuită dintr-o succesiune de semnale de naturi diferite, ce
circulă pe căi fizice (sunete, culori etc.), chimice (diferite substanţe chimice din
sol, apă sau elemente în mediu) sau fiziologice (diferite comportamente, gesturi
etc.). La nivelul indiviziilor biologici, informaţia ereditară se transmite prin codul
genetic, reprezentat de succesiunea specifică a nucleotidelor din moleculele
acizilor nucleici.
Integralitatea reprezentă calitatea sistemului de a reuni componentele sale, subordonate
funcţiei întregului. Sistemul integrator posedă însuşiri noi, proprii, care nu se
regăsesc în componentele separate.
Echilibrul dinamic este acea stare a sistemului care se caracterizează printr-un flux
permanent de materie şi energie prin sistem, dar cu păstrarea integralităţii lui, cu
menţinerea unei stări staţionare. Datorită echilibrului dinamic, un sistem biologic
(fie că e vorba de individ, populaţie, biocenoză, sau ecosistem) se menţine cu
aproximaţie între aceleaşi limite, cu mici fluctuaţii în timp şi spaţiu.
13
 Autoreglarea constă în proprietatea oricărui sistem biologic de a-şi controla şi corecta
activitatea în vederea menţinerii sale în "stare staţionară". Orice sistem biologic
este capabil de a prelua informaţia din mediu, de a o prelucra şi de a reacţiona în
sensul conservării lui.
Legătura dintre dispozitivul de receptor şi dispozitivul efector se numeşte
conexiune directă, iar cea dintre efector şi receptor se numeşte conexiune inversă
sau feed-back (fig. 1.2.).

Figura 1.2. Schema autocontrolului (după Botnariuc şi Vădineanu, 1982, citaţi de Maxim, 2008)

În cazul sistemelor biologice, autoreglarea decurge din schimburile permanente de

substanţă şi energie cu mediul înconjurător şi are la bază conexiunea inversă
(feed-back). Feed-back-ul permite opoziţia activa a sistemului faţă de diferite
perturbări. Oferă posibilitatea anihilării influenţelor întâmplătoare ale diferiţilor
factori, realizând prin aceasta stabilitatea sistemelor biologice.
. Exemple:
 în organism: reglarea concentraţiei de glucoză din sânge, a tensiunii
arteriale.
 la nivel de ecosistem: reglarea mărimii unei populaţii prin mecanisme de
tip: pradă/prădător. Feed-back-ul este de două tipuri: pozitiv şi negativ.

Conexiunea pozitivă este atunci când semnalele venite de la efector la receptor şi apoi la
centrul de comandă duc la intensificarea efectului.
Exemple:
 creşterea CO2 atmosferic conduce la o creştere a biomasei plantelor, fapt
ce ridică întrebări referitoare la adaptarea plantelor la
schimbările climatice şi poluarea cu CO2.
Este cunoscut faptul că, o sporire a concentraţiei de CO2
determină sporirea productivităţii plantelor, de unde şi utilizarea de
fertilizării suplimentare cu CO2 în sere. A apărut astfel, falsa reflectat
părere a unora că excesul de CO2 atmosferic ar fi benefic pentru !
omenire. Trebuie avut în vedere că, numai la valori reduse de
CO2, intensitatea fotosintezei creşte proporţional cu concentraţia.
În funcţie de specie, valorile de peste 3 -10% sunt toxice pentru
plante. (Toma şi Jităreanu, 2007)
 un feed-back pozitiv poate fi considerat cel dintre agricultură şi
populaţia umană, ceea ce înseamnă că una o conduce pe
cealaltă cu o intensitate în creştere (Brown, 2003). Dacă
agricultura va continua să fie de tip intensiv, va continua
să epuizeze resursele solului, acest sistem de feedback
pozitiv se va încheia cândva catastrofal.
14
 Conexiunea negativă împiedică depăşirea valorii răspunsului sistemului, tinde să-i
stabilizeze valoarea fără a ajunge vreodată la o valoare fixă, invariabilă. O
populaţie poate răspunde la acţiunea unui duşman sau la modificarea calităţii
hranei în diferite moduri: modificarea ritmului reproducerii, a prolificităţii, a
structurii pe vârste etc (Maxim A., 2008).
Heterogenitatea este dată de faptul că toate sistemele biologice sunt
alcătuite din elemente ce prezintă deosebiri în compoziţia
sau în modul lor de funcţionare. Cu alte cuvinte,
heterogenitatea se referă la diversitatea elementelor
componente ale sistemelor biologice. În cazul
ecosistemelor, se vorbeşte de BIODIVESITATE
Stabilitatea unui sistem biologic este dată de heterogenitatea
sa. Cu cât heterogenitatea este mai accentuată, cu atât
sistemul este mai complicat şi mai stabil.
De exemplu, ecosistemele naturale (cu biodiversitate ridicată), sunt mult mai stabile decât
agroecosistemele. Acestea din urmă, fiind alcătuite dintr-o singură cultură, sunt
uşor de distrus de invaziile unor boli sau dăunători, în timp ce o pajişte alpină este
mult mai greu de destabilizat.

1.5. Organizarea şi ierarhizarea sistemelor biologice

Sistemele biologice cuprind 4 niveluri de organizare, şi anume:

nivelul individual, populaţional, biocenotic şi biosferic.
La baza fiecărui nivel de organizare se găsesc legi şi principii definitorii.
- la nivel individual legea specifică este metabolismul;
Nivelurile de - la nivel populaţional factorul esenţial este reproducerea;
organizare a
- la nivel biocenotic se impun relaţiile intraspecifice şi interspecifice
care reglementează raporturile dintre indivizi în interiorul speciei
sistemelor
sau cu indivizii altor specii ceea ce determină menţinerea
biologice:
integralităţii biocenozei.
Biosfera (ecosfera) cuprinde ansamblul nivelurilor de organizare a materiei vii,
desemnează spaţiile de pe Pământ unde există viaţă, incluzând partea inferioară a
atmosferei, partea superioară a uscatului (litosfera) şi hidrosfera.
Este alcătuită din totalitatea ecosistemelor.

T.A. 1.3.

1. Sistemele biologice 2. În cazul sistemelor biologice

sunt sisteme: autoreglarea se bazează pe:
a. izolate a. populaţie
b. închise b. individ
c. deschise c. feedback

3. Dioxidul de carbon din atmosferă:

a. este utilizat de plante pentru respiraţie
b. este utiliz de plante in procesuld e fotosinteză
c. este un gaz ce contribuie la efectul de seră

3. Enumeraţi însuşirile structurale şi funcţionale prin care sistemele biologice se

deosebesc biologice de cele nebiologice.

15
 Rezumat
Ecologia s-a constituit ca ştiinţă către sfârşitul secolului al XIX-lea.
Întemeietorul Ecologiei este considerat Ernst Haeckel.
Haeckel, definea Ecologia ca ”Studiul interacţiunilor dintre organismele vii şi
ambient şi organismele vii între ele în condiţii naturale”
sau "Studiul relaţiilor complexe directe sau indirecte cuprinse în noţiunea
darwinistă a luptei pentru existenţă" sau "Studiul relaţiilor dintre plante şi
animale şi mediul lor organic şi anorganic"
În accepţiunea iniţială, ecologia a fost considerată ştiinţa gospodăririi naturii (din
limba greacă, oikos = casă şi logos = ştiinţă).
Pe parcursul timpului, Ecologia şi-a extins domeniul de studiu, astfel încât dintr-o
ştiinţă biologică s-a transformat într-o ştiinţă cu caracter practic şi social.
Întemeietorul ecologiei româneşti este considerat Grigore Antipa.
Se bazează pe teoria sistemelor.
Sistemele biologice sunt sisteme deschise având schimburi energetice şi de
materie cu natura înconjurătoare cu însuşiri structurale şi funcţionale şi specifice:
caracterul istoric, caracterul informaţional, integralitatea, echilibrul dinamic,
autoreglarea heterogenitatea.
În funcţie de nivelul biologic al sistemului studiat, ca ramuri ale Ecologiei
se disting: Autecologia, Demecologia şi Sinecologia.

Răspunsuri la testele de autoevaluare:

T.A. 1.1: 1-b; 2-b, 3-b
T.A.1.2 1. organismul; fiziologie ecologică, atunci când se referă la animale, şi
ecofiziologie când se ocupă cu studiul plantelor; 2. gr. demos =
populaţie; oikos=casă, logos= ştiinţă; 3. Fals
T.A. 3 1-c; 2-c; 3. vezi pagina 13

Bibliografie
1. Brown A. D., 2003 – Feed or Feedback: Agriculture, Population Dynamics and the
State of the Planet, Utrecht: International Books, ISBN 978-90-5727-048-2
2. Mohan Gh., Ardelean A., 2007 – Dicţionar enciclopedic de Biologie. Ed. All
Educational, Bucureşti
3. Maxim A., 2008 – Ecologie generală şi aplicată. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, p. 15-
24.
4. Pârvu, C., 1980 – Ecosistenele din Romania: sub redacţia. Editura Ceres, Bucureşti.
5. Toma Liana Doina, 2009 – Ecologie şi protecţia mediului. Ed. PIM, Iaşi, p. 12- 20.
6. Vîntu V., 2000 – Ecologie şi protecţia mediului. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi,
p. 10-15.

16