Acesta este focul cu care creştinul arde fără

să se mistuie
Hristos a adus acel foc sfânt cu care El din veşnicie şi în veşnicie a fost înflăcărat şi a
luminat: focul adevărului şi al dragostei, foc curat, dumnezeiesc, din vatra veşnică ce
se numeşte Sfânta Treime. Flacăra adevărului din care se revarsă căldura dragostei.

Acesta este focul cu care creştinul arde fără să se mistuie, aşa cum rugul din pustie
ardea şi nu se mistuia.

Acesta este focul pe care l-a simţit proorocul Ieremia în oasele sale şi care îl mâna în
chip nebiruit să arate adevărul lui Dumnezeu (Ieremia 23, 29).

Acesta este focul care s-a pogorât asupra apostolilor în chipul limbilor de foc, care i-a
înţelepţit şi i-a luminat pe pescarii simpli şi i-a făcut cei mai mari dintre înţelepţi.

Acesta este focul de care lumina faţa arhidiaconului Ştefan şi îl făcea asemenea
îngerilor lui Dumnezeu. Acesta este focul duhovnicesc al adevărului şi al dragostei,
prin care apostolii şi misionarii creştini au renăscut lumea, au înviat hoitul omenirii
păgâne, l-au curăţit, l-au luminat şi l-au înţelepţit. Tot ce e bun în lume este din acest
foc ceresc, pe care Domnul l-a aruncat pe pământ.

Acesta este focul ceresc, prin care sufletul e curăţit aşa cum e curăţit aurul prin focul
pământesc. La lumina acestui foc recunoaştem calea, ne dăm seama de unde venim şi
încotro mergem, cunoaştem pe Tatăl nostru Cel Ceresc şi patria cea veşnică. De la
acest foc inima noastră se încălzeşte cu negrăită dragoste faţă de Hristos, aşa cum au
simţit şi cei doi apostoli la Emaus şi au descris: au nu ardea în noi inima noastră când
ne vorbea?

Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi

1
Soţul trebuie să fie un zid care-şi ocroteşte
soţia
Fiecare bărbat trebuie să înţeleagă, odată pentru totdeauna: în căsnicie nu trebuie să existe
luptă pentru poziţia de lider. Casa mea trebuie să fie cetatea mea, cum se spune, nu câmp de
luptă. Ca atare, chiar dacă ştii că bărbatul trebuie să fie capul familiei, nu trebuie să dovedeşti
asta nimănui cu forţa, adică pe calea „bătăliilor” familiale. Ţipetele, certurile, scandalurile,
capriciile sunt arma oamenilor slabi şi la ele recurg foarte frecvent tocmai femeile. Bărbaţilor nu
le şade bine să facă scandal.
Singurul mijloc de a arăta cine-i în casă capul este să începi să ai un comportament
bărbătesc autentic. Ce aşteaptă de la bărbatul său oricare femeie? Ocrotire, grijă, atenţie. Dacă-i
poţi da toate acestea, se va linişti şi va recunoaşte singură statutul tău de cap. Orice femeie, chiar
dacă pare puternică şi dominatoare, vrea tocmai asta: să fie femeie, adică să simtă sprijinul
soţului, să vadă în el un reazem. Soţul trebuie să fie un zid care ocroteşte soţia şi copiii de
furtunile şi restriştile lumii.
Apostolul Petru îi învaţă pe bărbaţi să se poarte cu soţiile lor cum se cuvine unor făpturi mai
slabe, facându-le parte de cinste (I Petru 3, 7). Nu doar soţiile trebuie să-şi cinstească soţii, ci şi
soţii trebuie să le cinstească pe tovarăşele lor de viată.
Atunci când femeia are pretenţii, face scandal, are capricii în mod constant, foarte frecvent
aceasta este o reacţie emoţională la lipsa de atenţie din partea soţului. Ea caută ocrotire,
ajutor, şi nu le primeşte. 

Cum să luptăm cu gândurile păcătoase?

Cea mai puternică armă împotriva tuturor gândurilor păcătoase este rugăciunea,
mai ales rugăciunea lui Iisus. Totuşi, există şi alte mijloace de luptă. Împotriva
gândurilor de slavă deşartă şi înfumurare, trebuie să ne amintim că trupul nostru va
putrezi; împotriva mândriei – să ne aducem aminte că numai mândria mănâncă toate
faptele bune; împotriva pomenirii răului – să ne rugăm pentru vrăjmaşi; împotriva
osândirii – să ne mustrăm din pricina mândriei, să ne amintim păcatele noastre şi să ne
rugăm ca Domnul să-l îndrepte pe cel căzut în păcat şi să-l miluiască; împotriva
gândurilor hulitoare – să nu acordăm atenţie hulei şi să o atribuim diavolilor, să o
mărturisim (în general) la spovedanie, să citim o rugăciune pentru cel împotriva căruia
este hula; împotriva gândurilor deşarte – să citim Sfânta Scriptură şi să cugetăm

2
la Dumnezeu şi la cele dumnezeieşti; împotriva gândurilor desfrânate – să pomenim
înfricoşătoarea Judecată, chinurile veşnice.

1000 de întrebări şi răspunsuri despre viaţa duhovnicească

Grijile lumești ‒ o pânză de păianjen

aruncată de diavol 
Lumea este ca o pânză de păianjen, ca o pânză a diavolului, pe care acesta o aşterne
intenţionat între oamenii cei fără grijă şi fără purtare de grijă. Şi pe toţi cei care se încurcă
în pânza lui îi omoară, îi sfâşie sufleteşte şi trupeşte.

‒ În fiecare clipă ne pândeşte pericolul acestei secularizări. În fiecare clipă, în fiecare oră, putem
fi călăuziţi către sinuciderea noastră duhovnicească.

‒ Ce-aţi spus, sinucidere?!

‒ Da, sinucidere duhovnicească, pentru că asta este secularizarea, sinucidere duhovnicească.

Cel care se încurcă în lume şi în cele lumeşti se încurcă în plasa morţii şi, precum peştii care se
încurcă în plasa pescarului şi nu pot să scape sunt scoşi din apă de pescar şi mor, exact aşa se
întâmplă şi cu oamenii secularizaţi, cu oamenii lumeşti, care sunt netoţi sau cu mintea scurtă, ca
şi peştii. Şi această prostie a lor îi conduce în final către moartea sufletească şi trupească,
precum foarte frumos şi corect profeţeşte Sfânta Scriptură, zicând: Învăţătura celui înţelept este
izvor de viaţă, ca să putem scăpa de cursele morţii (Pilde 13, 14).

Oamenii proşti şi lumeşti mor exact aşa cum mor şi insectele care, zburând libere încolo şi-
ncoace, nu sunt atente şi brusc se-ncurcă în plasa păianjenului, care le pândeşte în apropiere. Şi,
îndată ce vreo insectă se-ncurcă în pânza lui, el aleargă cu o viteză uimitoare, o înşfacă şi o
mănâncă. Insecta îşi plăteşte neatenţia şi negrija ei cu moartea.

‒ Foarte bună comparaţia.

‒ Lumea, iubitule, este plasa pescarului diavol, pe care o aruncă între oamenii fără de
minte, ca să-i prindă. Şi nu-l lasă să se descurce uşor pe cel care a intrat o dată în plasa lui. Şi
încet îl omoară, şi sufleteşte, şi trupeşte.

3
Lumea este ca o pânză de păianjen, ca o pânză a diavolului, pe care acesta o aşterne intenţionat
între oamenii cei fără grijă şi fără purtare de grijă. Şi pe toţi cei care se încurcă în pânza lui îi
omoară, îi sfâşie sufleteşte şi trupeşte.

Să nu te desfăteze gluma şi râsul

copilăresc, ci textele lecturilor duhovniceşti
Căinţa inimii nu mai are acces acolo unde râsul şi gluma sunt necumpătate. Unde însă
sunt lacrimi, acolo se aprinde focul duhovnicesc care luminează tainiţele minţii şi
mistuie toate patimile. Atunci, sufletul arzând de dorinţa cerească, se uneşte cu
Hristos prin dragoste şi, cu toate că trăieşte în cele pământeşti, meditează continuu la
cele cereşti; dispreţuieşte poftele lumeşti şi tinde spre răsplata celor viitoare; nicio
grijă lumească nu-l desparte de Hristos, şi măcar că prin trup se vede că trăieşte
printre oameni, totuşi, întreaga lui comportare este ţesută din cele cereşti. Moartea de
acum fiind pentru el tot aşa de plăcută ca şi însăşi viaţa, doreşte să se desprindă de
aceasta şi să fie cu Hristos (Filip. 1,21), care, în trup vieţuind a purtat templul lui
Dumnezeu în fiinţa Sa.

Vezi, aşadar, cât de mult bine aduc plânsul şi lacrimile şi ce primejdii grave pregătesc
râsul şi gluma. Cine râde, se desfătează acum, dar apoi va plânge cu amar; cine, însă,
se străduieşte să plângă acum se va bucura în viitor (Matei V, 4). Mântuitorul nostru a
numit fericiţi pe cei ce plâng, iar despre cei care acum se bucură a spus că vor plânge
în cele din urmă. Pe tine să nu te desfăteze gluma şi râsul copilăresc, ci textele
lecturilor duhovniceşti.

Sfântul Vasile cel Mare, Învățătură către fiul duhovnicesc

4
Cum ştim dacă nu putem să ne facem
rugăciunea de seară, de oboseală sau din
lene?
Cum ştim dacă nu putem să ne facem rugăciunea de seară de oboseală sau din lene?
Să mergem la rugăciune, spunea un părinte, la locul de rugăciune, şi să spunem:
„Doamne, sunt atât de obosit, încât nu zic decât Tatăl Nostru”. Şi stăm acolo în
genunchi, spunem „Tatăl nostru”, ne ridicăm şi ne ducem să ne culcăm. Dacă a fost
oboseală, vom dormi de parcă ne-am rugat două ore.

Dacă a fost de la vrăjmaşul, rămânem două ore în continuare la rugăciune. Că el fuge

când vede această smerire a noastră. Să dăm puţinul pe care îl putem da, acolo, la
locul de rugăciune.
Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt

Importanta Rugaciunii noaptea

indemn al Sf Ioan Gura de Aur

Nici o armă a diavolului nu-i atât de tare ca deznadejdea.

Diavolul nu se bucură atâta când păcătuim, cât se bucură
când deznădăjduim.
 Cumplit lucru este să păcătuieşti dar cu mult mai cumplit,
să te lauzi cu păcatele. 
Dacă lăudându-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu
mult mai multă pagubă ai dacă te lauzi cu păcatele; păcatul
acesta e mai mare decât păcatele cu care te lauzi. De aceea

5
spune Domnul: "Când veţi face totul spuneţi: Slugi
netrebnice suntem". (Luca 17, 10). Deci, dacă trebuie să se
smerească cei care îndeplinesc toate poruncile, apoi cu
mult mai mult cel ce păcătuieşte trebuie să plângă şi să se
numere printre cei din urmă. Nu? 

Suntem legaţi unii de altii ca mădularele de trup. La trup,

dacă e rănit piciorul, simte durerea şi capul. Şi ce este mai
de preţ decât capul? Şi totuşi capul uită de vrednicia sa în
timp de nenorocire. Fă şi tu tot aşa! 
[...] "să ne bucuram cu cei ce se bucură şi să plângem cu
cei ce plâng”( Romani 12, 15)
 “E nevoie de rugaciune si marturisire ca să piară boala din
tot oraşul". 
 "Oare, nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată
frământătura?”( I Corinteni 5, 6)
 "Dacă răul înaintează, va cuprinde şi celelalte mădulare;
trebuie deci să vă îngrijiţi aşa de păcatul acesta, ca şi cum
aţi avea de luat hotărâri cu privire la nişte rele obşteşti. Să
nu-mi spui mie că numai acela a păcătuit, ci gândeşte-te la
aceea că răul e un puroi, care ameninţă să se întindă în tot
trupul".
 Şi după cum când arde o casă, sar în ajutor şi se grăbesc şi
cei care n-au suferit nici un rău, nu mai puţin decât cei cu
casa aprinsă, ca nu cumva focul să se întindă şi să ajungă şi
la uşile lor, tot aşa şi Pavel îi trezeşte pe corinteni,
spunându-le: "Păcatul săvârşit între voi e un foc; să ieşim
întru întâmpinarea răului; să stingem focul, înainte de a
cuprinde Biserica.

6
 Dacă nu-ti pasă de păcat, pentru că este în trupul altuia,
află că şi tu eşti bolnav, căci acela este mădular al
întregului trup". 
Dar gândeşte-te şi la aceea că, dacă trândăveşti, dacă treci
cu vederea răul, răul te va cuprinde şi pe tine. Deci dacă nu
pentru fratele tău, fii treaz măcar pentru tine! Opreşte
ciuma, pune stavilă puroiului, zăgăzuieşte întinderea lui!
"Arătati-i prietenie trainică şi statornică, dragoste
fierbinte, clocotitoare şi înflăcărată, care să
contrabalanseze ura voastră de mai înainte; purtati-vă cu
el cu bunăvoinţă!'. 
 "întăriţi în el dragostea",  "Ca nu cumva să fie doborât de
mai multă tristeţe unul ca acesta". (II Corinteni 2, 7)" 
 Corabia este în mijlocul furtunii, să ne grăbim s-o salvăm
înainte de a se scufunda!
 După cum corabia se scufundă când marea se ridică şi
valurile se înaltă de pretutindeni, tot aşa şi sufletul se
sufocă iute dacă nu are pe cineva să-i întindă mâna de
ajutor, când e înconjurat de pretutindeni de tristeţe; căci
tristeţea, mântuitoare pentru iertarea păcatelor, e
pierzătoare când depăşeşte măsura".
 
Uită-te cu câtă precizie a grăit Pavel! N a spus: "Să nu-1
piardă diavolul!". - Dar ce? - "Ca să nu ne lăsăm prinşi de
lăcomia satanei". II Corinteni 2, 11)
 Iar lăcomia este dorire de bunuri străine. 
Arătând deci că păcătosul din Corint a scăpat de diavol şi
că, prin pocăinţă, a ajuns iar în turma lui Hristos, Pavel a
spus: "Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei". "Dacă
diavolul mai pune gheara pe el, vrea să spună Pavel, atunci

7
răpeşte mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos, că
acela, prin pocăinţă, lepădase păcatul". 
Pavel ştia ce a făcut diavolul cu Iuda; de aceea s-a temut să
nu se întâmple acelaşi lucru şi cu păcătosul din Corint. -
Dar ce a făcut diavolul cu Iuda? - Iuda s-a pocăit, că a zis:
"Am păcătuit vânzând sânge nevinovat!". (Matei 27,4) 
Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puţin prilej şi ne iartă
mulţime de păcate. 
Am să vă vorbesc şi de o pildă care întăreşte spusele mele. 

Erau doi fraţi; şi-au împărţit între ei averea părintească;

unul a rămas acasă, iar celălalt s-a dus în altă ţară, a
mâncat partea lui de avere şi nu mai putea îndura ruşinea
foamei.(Luca 15, 11-32) 
M-a îndemnat gândul să vă spun această pildă, ca să vedeţi
că ni se iartă şi păcatele săvârşite după botez, dacă suntem
cu luare aminte. Nu vă spun asta ca să vă trândăviţi, ci ca
să alungaţi din sufletul vostru deznădejdea.
Că deznădejdea aduce peste noi mai multe rele decât
trândăvia.
 Fiul acesta este icoana celor ce au căzut în păcate, după ce
s-au botezat. Că fiul cel plecat de acasă înfăţişează pe cei
căzuţi după botez, se vede din acestea: este numit fiu; şi
nimeni nu-i numit fiu dacă nu-i botezat; locuia în casa
părintească şi i s-a împărţit toată averea părintească;
înainte de botez, nimeni nu poate lua cele părinteşti, nici
nu poate primi moştenire.
 Deci totul ne arată că fiul acesta făcea parte din ceata
credincioşilor. Era apoi frate cu fiul cel bun; iar frate nu

8
poate fi nimeni fără naşterea de a doua, cea
duhovnicească. 
- Ce-a spus, dar, fiul acela, care ajunsese atât de ticălos? 
- "Mă voi întoarce la tatăl meu!" (Luca 15, 18). 
Tatăl lui 1-a lăsat să plece în tară străină şi nu 1-a oprit,
tocmai ca să cunoască bine, prin proprie experienţă, de
câte binefaceri nu s-ar fi bucurat de rămânea acasă. 
De multe ori Dumnezeu, când nu ne convinge cu cuvintele,
ne lasă să ne învăţăm minte cu faptele. 
Aşa făcea cu iudeii. Când nu-i convingea şi nici nu-i abătea
de la răutatea lor cu miile de cuvinte grăite prin prooroci, îi
lăsa să fie instruiţi prin pedepse şi le spunea: "Lepădarea
ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra".
(Ieremia 2, 19)
 Ar fi trebuit ca iudeii să-L creadă pe cuvânt înainte de
împlinirea ameninţărilor; dar pentru că erau atât de
nesimţiţi că nu credeau în îndemnurile şi sfaturile Lui, de
aceea îngăduie să fie instruiţi prin fapte, ca aşa să-i
redobândească iarăşi. 
Fiul cel risipitor a plecat deci în tară străină; acolo a
învăţat prin fapte ce mare rău este să pleci din casa
părintească; de aceea, s-a întors. 
Tatăl lui nu i-a purtat ură, ei 1-a primit cu braţele
deschise. 
- Pentru ce?
 - Pentru că era tată, şi nu judecător. 
Şi au fost în casă dansuri, ospeţe, sărbătoare. Toată casa
era veselă şi plină de bucurie. 
- Ce spui? Acestea sunt răsplătile păcatului?
 - Nu ale păcatului, omule, ci ale întoarcerii! Nu ale
răutăţii, ci ale pocăinţei! Nu ale desfrânării, ci ale

9
schimbării în mai bine! Mai mult! Fratele cel mai mare s-a
supărat de toate acestea. Tatăl 1-a potolit şi pe el cu
blândeţe, spunându-i: "Tu totdeauna ai fost cu mine; pe
când acesta, pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a
înviat”( Luca 15. 31. 32).
 "Când trebuie să mântui pe un om pierdut, îi spune tatăl,
nu-i timp de judecată, nici de cercetare amănunţită, ci
numai de iubire de oameni, de iertare, nici un doctor nu
cere unui bolnav socoteală de viata lui dezordonată şi nici
nu-1 pedepseşte, ci-i dă doctorii ca să-1 vindece. Iar dacă
ar fi trebuit totuşi să-1 pedepsesc pe fratele tău, apoi
îndestulătoare pedeapsă i-a fost şederea lui în tară străină. 
 A fost atâta vreme despărţit de noi; a avut de luptat cu
foamea, cu dispreţul, cu cele mai grele necazuri. 
De asta îţi spun: "Pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a
înviat", nu te uita la veselia şi sărbătoarea din casa noastră,
ci gândeşte-te la nenorocirea lui cea mare de mai înainte! 
Vezi un frate, nu un străin!". Fiul s-a întors la tatăl lui; la
tatăl lui, care nu-şi putea aminti de nici una din faptele lui
de mai înainte. Dar, mai bine spus, îşi amintea numai de
acelea care-1 puteau atrage spre compătimire, spre milă,
spre dragoste, spre grija aceea pe care o au numai părinţii.
De asta nici n-a spus ce-a făcut fiul lui, ci ce-a pătimit; n-a
adus vorba că a mâncat averea, ci că a îndurat mii şi mii de
necazuri. Tot cu atâta râvnă a căutat Domnul şi oaia cea
pierdută. Dar, mai bine spus, cu mai multă râvnă. Acolo s-
a întors fiul de capul lui; aici a plecat Păstorul după oaie; a
găsit-o şi a adus-o; şi S-a bucurat de ea mai mult decât de
toate cele din staul. Uită-te şi cum a adus-o în staul! N-a
bătut-o, ci a pus-o pe umerii Lui, a purtat-o şi a adus-o
iarăşi în turmă.(Luca 15,4-5) Ştiind dar că Dumnezeu nu

10
numai că nu-Şi întoarce fata de la cei ce se întorc la El, ci
că-i primeşte tot aşa de bine ca şi pe cei virtuoşi, că nu
numai că nu-i pedepseşte, ci că merge chiar în căutarea
celor rătăciţi şi că Se bucură de găsirea acestora mai mult
decât de cei care nu s-au rătăcit, să nu deznădăjduim când
ne simţim încărcaţi de păcate, nici să ne încredem când
ştim că facem fapte bune, ci să ne temem când le săvârşim,
ca să nu cădem din pricina încrederii în noi; iar când
păcătuim, să ne pocăim. 
Vă spun şi acum ce vă spuneam şi la început. Amândouă
acestea ne fac să ne pierdem mântuirea: încrederea, pe cel
din picioare; deznădejdea, pe cel căzut. De aceea Pavel, ca
să întărească pe cei din picioare, spunea: "Celui ce i se pare
că stă, să ia aminte să nu cadă" (l Corinteni 10, 12); şi
iarăşi: "Mă tem ca nu cumva, propovăduind altora, însumi
să mă fac netrebnic" (l Corinteni 9, 27). 
Ca să ridice pe cei căzuţi şi să-i îmboldească spre mai
multă râvnă, Pavel le scria corintenilor, spunându-le: "...
ca nu cumva să plâng pe mulţi din acei ce au păcătuit
înainte şi nu s-au pocăit (II Corinteni 12, 21). 
Prin aceste cuvinte a arătat că nu sunt vrednici atâta de
plâns cei ce păcătuiesc cât cei care nu se pocăiesc de
păcatele lor. Iar profetul le spunea acestora: "Oare cel ce
cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se întoarce?"
(Ieremia 8, 4). De aceea şi David îi îndemna pe aceştia,
spunând: "Astăzi, de veţi auzi glasul Lui, să nu
vă învârtoşaţi inimile voastre, ca în timpul
răzvrătirii"(Ps.94,8-9;Evrei 3,7-8). Atâta vreme cât se
spune "astăzi", să nu deznădăjduim, ci să avem bune
nădejdi în Stăpânul nostru, gândindu-ne la noianul
bunătăţii Lui. Să scuturăm de pe noi orice cuget rău; să

11
începem să facem fapte bune cu multă râvnă şi nădejde; să
arătăm covârşitoare pocăinţă, ca, lăsând aici pe pământ
toate păcatele, să putem sta cu îndrăznire înaintea
scaunului de judecată al lui Hristos şi (să putem) dobândi
împărăţia cerurilor, pe care, facă Dumnezeu ca noi toţi să o
dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului
nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul
Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin

Sfântul Ioan Gură de Aur, OMILIILE DESPRE

POCAINTA 

12