M.paun Matematici

MATEMATICI PENTRU SILVICULTORI
Procesare computerizată a textului şi imaginii

Preprocesare şi editare grafică: Fair Partners
Procesare text: Autorul
Redactor: Viorica Cerasela Postolache
Editura Fair Partners

str. Mihai Bravu, nr. 47-49,
bl. P16-P16A, sc. C, ap. 89,
sector 2, 021307 Bucureşti
tel./fax: (021) 346.05.23
tel.: 0723.173.201; 0722.798.417
e-mail: editura@ fairpartners.ro
http:// www.fairpartners.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PĂUN, MARIUS
Matematici pentru silvicultori / Păun Marius. - Bucureşti : Fair
Partners, 2009-
vol.
ISBN 978-973-1877-34-1
Vol. 1 . - 2009. - Bibliogr. - ISBN 978-973-1877-35-8
51-7:630
Marius Păun
MATEMATICI PENTRU SILVICULTORI
Editura Fair Partners

Bucureşti
Manuale. Tratate. Monografii (vol. 112)
Editor şef:
prof. univ. dr. Mihai Postolache
Universitatea Politehnica” din Bucureşti
”
Colectiv editorial:
prof. univ. dr. Gheorghe Atanasiu
Universitatea Transilvania” din Braşov
”
prof. univ. dr. Constantin Radu
Universitatea Politehnica” din Bucureşti
”
2009
c Editura Fair Partners
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii Fair Partners.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată, prin niciun mijloc, fără acordul
scris al editurii Fair Partners.
Prefaţă
Concepută ı̂n trei volume, această carte se adresează ı̂n primul rând stu-
denţilor şi specialiştilor din domeniul silvic. Fără a se pretinde exhaustivă, ea
cuprinde principalele noţiuni din matematică ce se utilizează ı̂n domeniu.
Parcurgerea manualului nu impune decât cunoştinţe şi aptitudini elementare,
dobândite ı̂n ciclurile de studiu preuniverstare. Noţiunile sunt expuse gradual,
ı̂ntr-o ordine impusă de structura cursului de Matematici Superioare pe care au-
torul ı̂l susţine la Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere din cadrul
Universităţii “Transilvania” din Braşov, astfel ı̂ncât necesarul de cunoştinţe din
domeniu al tinerilor absolvenţi să fie acoperit.
Capitolele primului volum al acestei cărţi tratează noţiuni de:
• algebră liniară (mulţimi, funcţii, relaţii, spaţii vectoriale, produs scalar,
normă metrică cu aplicaţii ı̂n teoria aproximării);
• geometrie analitică, punând accentul pe plan şi dreapta ı̂n spaţiu;
• analiză matematică pe R (serii numerice, şiruri şi serii de funcţii, serii de
puteri, derivabilitatea şi diferenţiabilitatea funcţiilor şi aplicaţii);
• analiză matematică pe Rn (calcul diferenţial, probleme de extrem);
• geometrie diferenţială (curbe ı̂n plan).
Al doilea volum va fi consacrat studiului curbelor ı̂n spaţiu, suprafeţelor,
calculului integral, unor noţiuni de ecuaţii diferenţiale şi al statisticii.
Al treilea volum va fi dedicat modelării matematice aplicată ı̂n domeniul
silviculturii.
Autorul mulţumeşte colegilor şi studenţilor care au găsit timpul necesar
pentru a face observaţii, critici sau sugestii şi au contribuit astfel la apariţia
acestei cărţi.
15 noiembrie 2009
Autorul
v
Cuprins
1 Elemente de algebră liniară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1

1 Mulţimi, funcţii, relaţii binare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
2 Spaţii vectoriale reale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
2.1 Acţiuni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
2.2 Spaţii vectoriale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
2.3 Subspaţii vectoriale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
2.4 Bază şi dimensiune a unui spaţiu vectorial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
2.5 Izomorfisme de spaţii vectoriale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
2.6 Transformări liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
2.7 Matricea asociată unei transformări liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
2.8 Produs scalar, normă, metrică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
3 Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
3.1 Elemente de teoria aproximării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
3.2 Dreapta de regresie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
3.3 Rezolvarea sistemelor supradeterminate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40
3.4 Metoda contracţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42
3.5 Procedeu iterativ de tip Newton . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
3.6 Metoda Jacobi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49
2 Geometrie analitică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
1 Vectori liberi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
1.1 Spaţii punctual afine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
1.2 Adunarea vectorilor liberi.
Înmulţirea cu un scalar a vectorilor liberi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57
1.3 Produse de doi vectori . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
1.4 Produse de trei vectori . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
2 Planul şi dreapta ı̂n spaţiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
2.1 Diverse determinări ale unui plan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
2.2 Diverse determinări ale unei drepte ı̂n spaţiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
2.3 Unghiuri şi distanţe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
2.4 Probleme de simetrie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79
vii
3 Generarea suprafeţelor riglate şi de rotaţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
3.1 Suprafeţe riglate şi suprafeţe de rotaţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84
4 Cuadrice pe formă redusă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
4.1 Sfera . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
4.2 Suprafeţe algebrice de gradul al doilea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94
4.3 Elipsoidul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
4.4 Hiperboloidul cu o pânză . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99
4.5 Hiperboloidul cu două pânze . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101
4.6 Paraboloidul eliptic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101
4.7 Paraboloidul hiperbolic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102
4.8 Regula lui Kepler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
3 Elemente de analiză reală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107

1 Serii numerice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107
1.1 Criterii generale de convergenţă pentru serii numerice . . . . . . . . . . . . . . 108
1.2 Criterii de convergenţă pentru serii cu termeni pozitivi . . . . . . . . . . . . . 113
1.3 Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 118
2 Serii de puteri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121
2.1 Şiruri şi serii de funcţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121
2.2 Serii de funcţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123
2.3 Serii de puteri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124
2.4 Operaţii algebrice pentru serii de puteri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 126
2.5 Derivarea şi integrarea seriilor de puteri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127
3 Reprezentarea funcţiilor prin serii de puteri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
3.1 Formula Taylor, formula Maclaurin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
3.2 Serii Taylor, serii Maclaurin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131
3.3 Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 132
3.4 Interpolarea funcţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137
4 Calcul diferenţial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 140
4.1 Diferenţiabilitatea şi diferenţiala unei funcţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 140
4.2 Funcţiile transcendentale elementare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
5 Aplicaţii ale derivatelor şi diferenţialelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164
5.1 Probleme de optimizare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 165
5.2 Viteze corelate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 177
4 Analiză pe Rn . Calcul diferenţial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 183

1 Funcţii de mai multe variabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 183
2 Limite şi continuitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188
viii
3 Derivate parţiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189
4 Diferenţiabilitatea şi diferenţiala funcţiior de două variabile . . . . . . . . . . . . . 191
5 Derivate parţiale de ordin superior . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 193
6 Diferenţiale de ordin superior . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 195
7 Derivate parţiale şi diferenţiale pentru funcţii compuse . . . . . . . . . . . . . . . . . 196
8 Formula lui Taylor pentru funcţii de mai multe variabile . . . . . . . . . . . . . . . . 201
9 Funcţii implicite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204
10 Gradient, derivata după o direcţie, divergenţă, rotor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 208
11 Extreme locale pentru funcţii de mai multe variabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 214
5 Geometrie diferenţială. Curbe plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 225

1 Reprezentarea analitică a curbelor plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 225
2 Element de arc de curbă. Lungimea unui arc de curbă . . . . . . . . . . . . . . . . . . 228
3 Tangenta şi normala la o curbă plană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 233
4 Segmente tangentă, normală, subtangentă, subnormală . . . . . . . . . . . . . . . . . 235
5 Studiul curbelor ı̂n jurul punctelor multiple . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 238
6 Contactul dintre două curbe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 240
7 Curbura curbelor plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 244
8 Reper Serret-Frenet . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 246
9 Concavitatea unei curbe plane, sens direct de parcurgere . . . . . . . . . . . . . . . . 248
10 Înfăşurătoarea unei familii de curbe plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 248
11 Evoluta şi evolventa unei curbe plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 251
12 Curbe plane remarcabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 253
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 267
ix
Capitolul 1
Elemente de algebră liniară
1 Mulţimi, funcţii, relaţii binare

Georg Cantor (1845-1918), fondatorul teoriei mulţimilor, spunea că prin
”
mulţime se ı̂nţelege cuprinderea de obiecte diferite, bine determinate, ale gândirii
sau intuiţiei noastre ı̂ntr-un tot”.
Obiectele care compun o mulţime se numesc elemente. Faptul că elementul
a aparţine mulţimii M , respectiv b nu aparţine acestei mulţimi, se scrie a ∈ M ,
respectiv b ∈ M .
Două mulţimi, M şi N , sunt egale dacă ele conţin aceleaşi elemente; acest
lucru se notează cu M = N .
N se numeşte submulţime a lui M dacă toate elementele lui N se găsesc
printre elementele lui M , iar notaţia este N ⊆ M .
Mulţimea care nu conţine niciun element se numeşte mulţime vidă şi se
notează Ø.
Intersecţia a două submulţimi M1 şi M2 ale lui M , notată cu M1 ∩ M2 , este
submulţimea lui M formată cu elementele comune mulţimilor M1 şi M2 , luate
o singură dată.
Reuniunea a două submulţimi M1 şi M2 ale lui M , notată cu M1 ∪ M2 , este
submulţimea lui M formată cu elementele care aparţin cel puţin uneia dintre
cele două submulţimi.
Două mulţimi, M1 şi M2 , se numesc disjuncte dacă M1 ∩ M2 = Ø.
Fie M1 ⊆ M .
Numim complementara mulţimii M1 faţă de M , notată CM M1 , submulţimea
lui M care conţine toate elementele din M , care nu aparţin şi submulţimii M1 .
Definim diferenţa submulţimilor M1 şi M2 ca fiind
M1 \M2 = M1 ∩ CM M2 ,
1
2 Capitolul 1
iar diferenţa simetrică a celor două submulţimi prin
M1 ΔM2 = (M1 \M2 ) ∪ (M2 \M1 ).
Reamintim că produsul cartezian a două mulţimi, A şi B, se defineşte astfel
A × B = {(x, y) | x ∈ A, y ∈ B}.
Numim funcţie, definită pe A cu valori ı̂n B, o corespondenţă care ataşează

fiecărui element din A un singur element din B. Graficul funcţiei f : A → B
este Gf ⊂ A × B, definit astfel:
Gf = {(a, b) | f (a) = b}.
Dacă avem f : A → B şi g : B → C, putem defini funcţia
g ◦ f : A → C, (g ◦ f )(x) = g(f (x)),
numită compunerea funcţiilor f şi g. Compunerea funcţiilor este asociativă.
x y = f (x)
f
A B
g f g
C
z = g(y) = g (f (x))
Pentru orice mulţime A, există funcţia
1A : A → A, 1A (x) = x,
numită funcţia identică a lui A.

Fie f : A → B. Funcţia f se numeşte injectivă, dacă pentru oricare două
puncte x, y ∈ A, x = y, avem f (x) = f (y). Compunerea a două funcţii injective
este injectivă.
Propoziţia 1.1 Fie f : A → B şi g : B → C două funcţii. Dacă g ◦ f este

injectivă, atunci f este injectivă.
Demonstraţie. Presupunem că există x, y ∈ A, x = y astfel ı̂ncât f (x) = f (y).

Atunci g(f (x)) = g(f (y)), deci (g ◦ f )(x) = (g ◦ f )(y). Dar g ◦ f este injectivă,
deci x = y, contradicţie.
Elemente de algebră liniară 3
Propoziţia 1.2 Funcţia f : A → B este injectivă dacă şi numai dacă oricare
ar fi mulţimea C şi oricare ar fi funcţiile g, g : C → A, din f ◦ g = f ◦ g , rezultă
g = g .
Demonstraţie. ⇒” Fie g, g : C → A două funcţii oarecare şi fie x ∈ C.

”
Din ipoteză, avem (f g)(x) = (f g )(x), adică f (g(x)) = f (g (x)) şi cum f este
injectivă, rezultă g(x) = g (x), deci g = g .
⇐” Presupunem că f nu este injectivă. Atunci există x, y ∈ A, x = y
”
astfel ı̂ncât f (x) = f (y). Considerăm C = {x , y }, g : C → A, definită prin
g(x ) = x, g(y ) = y şi g : C → A, cu g (x ) = g (y ) = x. Rezultă f ◦ g = f ◦ g ,
dar g = g , contradicţie.
Funcţia f : A → B se numeşte surjectivă, dacă pentru orice y ∈ B, există
x ∈ A astfel ı̂ncât f (x) = y.
Fie f : A → B. Numim imagine a funcţiei f , mulţimea
Im f = {y ∈ B | ∃x ∈ A astfel ı̂ncât f (x) = y}.
Propoziţia 1.3 Fie f : A → B. Funcţia f este surjectivă dacă şi numai dacă,
pentru orice mulţime P şi orice funcţii g, g : A → P , din g ◦ f = g ◦ f , rezultă
g = g .
Demonstraţie. ⇒” Considerăm că f este surjectivă şi fie P o mulţime,

”
g, g :
A → P , astfel ı̂ncât g ◦ f = g ◦ f şi y ∈ B, oarecare. Există x ∈ A
astfel ı̂ncât f (x) = y. Din (gf )(x) = (g f )(x), rezultă g(f (x)) = g (f (x)), adică
g(y) = g (y), deci g = g .
⇐” Presupunem că f nu este surjectivă şi că pentru orice mulţime P şi
”
pentru orice funcţii g, g : A → P , din g ◦f = g ◦f rezultă g = g . Considerăm o
mulţime P , cu mai mult de două elemente, U mulţimea pe care f este surjectivă
şi funcţiile g, g : A → P , cu proprietăţile: g este funcţie constantă, g este
surjectivă şi g(x) = g (x), ∀x ∈ U . Observăm că g ◦ f = g ◦ f , dar g = g ,
contradicţie.
Spunem că funcţia f : A → B este bijectivă dacă este injectivă şi surjectivă.
Fie f : A → B şi y ∈ B. Numim preimagine a lui y, mulţimea notată cu
f −1 (y) şi definită prin
f −1 (y) = {x ∈ A | f (x) = y}.
Dacă pentru orice y ∈ B, mulţimea f −1 (y) conţine un element şi numai

unul, ı̂ntre mulţimile B şi A se stabileşte o corespondenţă de tip funcţie, notată
f −1 şi numită inversa funcţiei f . În acest caz, f se numeşte funcţie inversabilă.
4 Capitolul 1
Propoziţia 1.4 Funcţia f : A → B este inversabilă dacă şi numai dacă este
bijectivă.
Două mulţimi ı̂ntre care există o funcţie bijectivă se numesc echipotente sau
cardinal echivalente.
Fie A şi B două mulţimi nevide şi ρ : A × B → {0, 1}.
Spunem că elementul x ∈ A se află ı̂n relaţia ρ cu elementul y ∈ B, dacă
ρ(x, y) = 1. Dacă ρ(x, y) = 0, spunem că perechea (x, y) nu satisface relaţia ρ.
Numim relaţie ı̂ntre A şi B un triplet R = (A, B, ρ−1 (1)).
Mulţimea E = {x ∈ A | ∃y ∈ B astfel ı̂ncât ρ(x, y) = 1} este domeniul de
definiţie al relaţiei, F = {y ∈ B | ∃x ∈ A astfel ı̂ncât ρ(x, y) = 1} este codome-
niul, iar G = ρ−1 (1) graficul relaţiei.
Dacă pentru ∀x ∈ A există un singur y ∈ B astfel ı̂ncât (x, y) ∈ G, avem
stabilită o relaţie de tip funcţie ı̂ntre A şi B.
Pentru (x, y) ∈ G, facem notaţia xRy. În cazul ı̂n care A = B, spunem că
avem o relaţie binară pe A.
Fie R = (A, B, G) o relaţie. Definim inversa relaţiei R, ca fiind relaţia
R−1 = (B, A, G−1 ), unde G−1 = {(y, x) ∈ B × A | (x, y) ∈ G}. Domeniul de
definiţie pentru R este codomeniul lui R−1 şi invers.
Considerăm R1 = (A, B, G1 ) şi R2 = (B, C, G2 ). Presupunem că domeniul
de definiţie al lui R2 coincide cu codomeniul lui R1 . Atunci, are sens definirea
compunerii relaţiilor R2 şi R1 astfel: R3 = R2 ◦ R1 = (A, C, G3 ), unde
G3 = {(x, z) | ∃y ∈ B astfel ı̂ncât (x, y) ∈ G1 , (y, z) ∈ G2 }.
Similar, putem defini şi relaţia R4 = R−1 −1

1 ◦ R2 . Graficul acestei relaţii este
G4 = {(z, x) | ∃y ∈ B astfel ı̂ncât (z, y) ∈ G−1 −1

2 , (y, x) ∈ G1 }.
Propoziţia 1.5 În ipoteza că sunt posibile compunerile, avem ı̂ndeplinită rela-
ţia
(1) (R2 ◦ R1 )−1 = R−1 −1

1 ◦ R2 .
Demonstraţie. Fie R3 = R2 ◦ R1 = (A, C, G3 ), unde (x, y) ∈ G3 dacă şi

numai dacă ∃y ∈ B astfel ı̂ncât (x, y) ∈ G1 şi (y, z) ∈ G2 . Inversa acestei
relaţii este R−1 −1 −1 −1
3 = {C, A, G3 }. Notăm R4 = R1 ◦ R2 = {C, A, G4 }, unde
(z, x) ∈ G4 dacă şi numai dacă ∃y ∈ B astfel ı̂ncât (z, y) ∈ G−1 −1
2 şi (y, x) ∈ G1 .
−1 −1
Rămâne să demonstrăm că G3 = G4 . Dar (z, x) ∈ G3 , echivalent cu
(x, z) ∈ G3 dacă şi numai dacă ∃y ∈ B astfel ı̂ncât (x, y) ∈ G1 şi (y, z) ∈ G2 ,
adică dacă şi numai dacă ∃y ∈ B astfel ı̂ncât (z, y) ∈ G−1 −1

2 şi (y, x) ∈ G1 , de
unde obţinem (z, x) ∈ G4 .
Exemple: Fie A = {1, 2, 3}, B = {2, 3} şi C = {1, 2, 3, 4}.
1. Dacă G1 = {(x, y) ∈ A × B | x < y}, atunci relaţia R1 = {A, B, G1 }

are domeniul de definiţie E = {1, 2}, codomeniul F = {2, 3} şi graficul
G1 = {(1, 2), (1, 3), (2, 3)}.
2. R−1 −1 −1
1 = (B, A, G1 ) are graficul G1 = {(2, 1), (3, 1), (3, 2)}. Să observăm
că dacă R1 definea o relaţie de tip <”, atunci R−1
1 defineşte o relaţie de
”
tip >”.
”
3. R2 = ( B, C, G2 = {(y, z) ∈ B × C | y ≤ z} ) are domeniul de definiţie
F = {2, 3}, codomeniul H = {2, 3, 4} şi graficul G2 = {(2, 2), (2, 3), (2, 4),
(3, 3), (3, 4)}.
4. R2 ◦ R1 poate fi definită. Graficul ei conţine:

(1, 2), deoarece ∃ 2 ∈ F astfel ı̂ncât (1, 2) ∈ G1 şi (2, 2) ∈ G2 ;

(2, 4), deoarece ∃ 2 ∈ F astfel ı̂ncât (2, 3) ∈ G1 şi (3, 4) ∈ G2 .
Observăm că relaţia R2 ◦R1 este o relaţie de tip <”. Însă, ea este diferită
”
de relaţia R4 = (A, C, G4 ) = {(x, z) ∈ A × C | x < z}).
Definiţia 1.1 Spunem că relaţia binară R = (A, G) este:
1. reflexivă, dacă xRx, ∀x ∈ A;
2. simetrică, dacă (∀x, y ∈ A astfel ı̂ncât xRy) ⇒ yRx;
3. antisimetrică, dacă (∀x, y ∈ A astfel ı̂ncât xRy şi yRx) ⇒ x = y;
4. tranzitivă, dacă (∀x, y, z ∈ A astfel ı̂ncât xRy şi yRz) ⇒ xRz.
Definiţia 1.2 Fie R o relaţie binară pe A. Ea se numeşte:
• relaţie de echivalenţă, dacă este reflexivă, simetrică şi tranzitivă;
• relaţie de cvasiordine, dacă este reflexivă şi tranzitivă;

6 Capitolul 1
• relaţie de ordine, dacă este reflexivă, antisimetrică şi tranzitivă.
Exemple:
1. Fie p ∈ N. Definim relaţia binară
R = (Z, Gp = {(x, y) ∈ Z × Z | ∃k ∈ Z astfel ı̂ncât x − y = kp}).
Această relaţie este o relaţie de echivalenţă fiind reflexivă, simetrică şi

tranzitivă. Ea se numeşte relaţie de congruenţă modulo p.
2. Fie R = (Q, G = {(x, y) ∈ Q × Q | x − y ∈ Z}). Relaţia astfel definită

este relaţie de echivalenţă.
3. Fie T mulţimea triunghiurilor ı̂n plan. Asemănarea induce pe T o relaţie

de echivalenţă.
4. Considerăm A = {1, 2, 3}, G = {(1, 1), (1, 2), (1, 3), (2, 2), (2, 3), (3, 3)} şi
R = (A, G). Această relaţie este reflexivă (avem 1 ∈ A şi (1, 1) ∈ G,
2 ∈ A şi (2, 2) ∈ G, 3 ∈ A şi (3, 3) ∈ G), nu este simetrică (de exemplu,
(1, 2) ∈ G şi (2, 1) ∈ G), este antisimetrică şi tranzitivă.
Să considerăm acum R = (A, G) o relaţie de echivalenţă pe mulţimea A şi

fie x ∈ A. Numim clasă de echivalenţă a elementului x, mulţimea
Cx = {y ∈ A | xRy}.
Teorema 1.1 Fie R = (A, G) o relaţie de echivalenţă şi x, y ∈ A, x = y.

Atunci Cx = Cy dacă şi numai dacă Cx ∩ Cy = Ø.
Demonstraţie. Să observăm că, ∀x ∈ A, avem Cx = Ø, deoarece relaţia

este reflexivă şi atunci implicaţia stânga dreapta este evidentă.
⇐ Fie z ∈ Cx ∩ Cy , a ∈ Cx şi b ∈ Cy . Avem pe rând aRx şi xRz ⇒ aRz;
aRz şi zRy ⇒ aRy ⇒ Cx ⊆ Cy . Apoi, bRy şi yRz ⇒ bRz; bRz şi zRx ⇒
bRx ⇒ Cy ⊆ Cx , deci Cx = Cy .
Dacă R = (A, G) este o relaţie de echivalenţă, atunci mulţimea tuturor
claselor de echivalenţă ale ei se numeşte mulţime cât sau mulţime factor şi se
notează A/R.
Un element dintr-o clasă de echivalenţă se numeşte reprezentant al cla-
sei. Mulţimea formată cu câte un reprezentant din fiecare clasă de echivalenţă
poartă numele de sistem de reprezentanţi.
Exemple:
1. Să considerăm ı̂n Z congruenţa modulo 3.

Fie x ∈ Z un ı̂ntreg oarecare. Putem să scriem x = 3k + r, unde k, r ∈ Z
şi 0 ≤ r < 3. De aici avem că x − r = 3k, deci Cx = Cr şi orice clasă
de echivalenţă coincide cu C0 , C1 sau C2 . Putem să spunem că x este un
reprezentant al lui r şi că, de exemplu, {−3, 1, 23} formează un sistem de
reprezentanţi.
2. În plan, ne fixăm un punct O şi introducem relaţia R definită astfel:

M1 RM2 , dacă |OM1 | = |OM2 |. Această relaţie este o relaţie de echiva-
lenţă. Clasele de echivalenţă sunt date de toate cercurile centrate ı̂n O.
Orice semidreaptă cu originea ı̂n O constituie un sistem de reprezentanţi.
clase de
echivalenþã
sistem de
reprezentanþi
Pe mulţimea punctelor din plan, unde avem dat un reper cartezian, definim
relaţia R̃ ı̂n modul următor:
M1 (x1 , y1 )R̃M2 (x2 , y2 ), dacă |x1 | + |y1 | = |x2 | + |y2 |.
Şi această relaţie este o relaţie de echivalenţă. Clasele de echivalenţă sunt

pătrate centrate ı̂n origine şi cu vârfurile pe axele de coordonate.
O
8 Capitolul 1
Graficul unei funcţii bijective, f : R+ → R+ , constituie un sistem de

reprezentanţi.
3. Tot pentru punctele din plan, putem considera relaţia
M1 (x1 , y1 )RM2 (x2 , y2 ), dacă max{|x1 |, |y1 |} = max{|x2 |, |y2 |}.
Fiind definită prin intermediul unei egalităţi, se verifică imediat că R este
o relaţie de echivalenţă. Clasele de echivalenţă sunt pătratele cu centrul
√
ı̂n O şi cu laturile paralele cu axele de coordonate. Graficul funcţiei x
este, de exemplu, un sistem de reprezentanţi.
O x
Definiţia 1.3 Fie A o mulţime nevidă. Familia (Ai )i∈I , de submulţimi ale lui
A, constituie
o partiţie a lui A, dacă:
1. Ai = A
i∈I
2. Ai ∩ Aj = Ø, dacă i = j.
Propoziţia 1.6 O partiţie a lui A determină o relaţie de echivalenţă pe A şi,

reciproc, orice relaţie de echivalenţă pe A determină o partiţie a sa.
De exemplu, fie A = {1, 2, 3, 4, 5, 6} şi A1 = {1, 2}, A2 = {3, 4, 5}, A3 = {6}.

Atunci (Ai )i=1,2,3 este o parţiţie a lui A. Mulţimile ei constituie clasele de
echivalenţă ale relaţiei de echivalenţă indusă de partiţie. Graficul relaţiei de
echivalenţă se construieşte astfel: considerăm A1 clasa lui 1 şi atunci
{(1, 1), (1, 2), (2, 1), (2, 2)} ⊂ G,
A2 este clasa lui 3, deci
{(3, 3), (3, 4), (4, 3), (4, 4), (3, 5), (5, 3), (5, 5), (4, 5), (5, 4)} ⊂ G
şi, la fel,
{(6, 6)} ⊂ G.
Fie R = (A, G) o relaţie de ordine. Spunem că două elemente x, y ∈ A

sunt comparabile, dacă xRy. Un element, a ∈ A, se numeşte majorant pentru
mulţimea K ⊆ A dacă şi numai dacă xRa, ∀x ∈ K.
Similar se defineşte şi noţiunea de minorant. Un element, b ∈ A, se numeşte
minorant pentru mulţimea K ⊆ A dacă şi numai dacă bRx, ∀x ∈ K.
Mulţimea A se numeşte filtrantă la dreapta, dacă orice submulţime finită a
lui A are un majorant.
O mulţime se numeşte bine ordonată, dacă orice submulţime a sa are un cel
mai mic element.
Se spune că o mulţime ordonată A este total ordonată, dacă oricare două
elemente din A sunt comparabile.
Exemple:
• Mulţimea numerelor naturale, N, este, cu relaţia de ordine obişnuită, bine

ordonată, total ordonată, are un cel mai mic element, dar nu are un cel
mai mare element.
• Mulţimea Z a numerelor ı̂ntregi, ı̂nzestrată cu aceeaşi relaţie, este total

ordonată, dar nu este bine ordonată.
• Să considerăm pe N relaţia de divizibilitate
a | b ⇔ ∃c ∈ N astfel ı̂ncât b = ac.
Această relaţie este reflexivă, antisimetrică şi tranzitivă, ceea ce face din
ea o relaţie de ordine. Divizibilitatea nu este o relaţie de ordine totală
(nu orice două numere naturale sunt ı̂n relaţia a | b sau b | a). Orice
submulţime finită de numere naturale admite un majorant ı̂n raport cu
această relaţie de ordine (cel mai mic multiplu comun) şi un minorant
(cel mai mare divizor comun).
• Relaţia analogă pe Z nu este relaţie de ordine (nu este antisimetrică, ı̂n

speţă, a | −a şi −a | a, dar de aici nu rezultă că a = −a). Este o relaţie
de cvasiordine şi, prin intermediul acestei relaţii de cvasiordine, putem
introduce o relaţie de echivalenţă numită relaţie de asociere
a ∼ b ⇔ a = ±b.
Fie R1 = (A, G1 ) şi R2 = (B, G2 ) două relaţii de ordine (spunem că A

şi B sunt două mulţimi ordonate). Considerăm ψ : A → B. Funcţia ψ se
numeşte morfism de mulţimi ordonate sau funcţie monotonă, dacă ∀x, y ∈ A,
10 Capitolul 1
xRy ⇒ ψ(x)Rψ(y). Funcţia ψ se numeşte antimorfism de mulţimi ordonate,

dacă din xRy ⇒ ψ(y)Rψ(x).
ψ se numeşte izomorfism de mulţimi ordonate, dacă există un morfism de
mulţimi ordonate ϕ : B → A astfel ı̂ncât ψ ◦ ϕ = 1B şi ϕ ◦ ψ = 1A .
Putem introduce o relaţie de ordine şi pe mulţimea tuturor relaţiilor binare
definite pe A. Dacă R1 = (A, G1 ) şi R2 = (A, G2 ) sunt două relaţii binare,
spunem că R1 ≤ R2 , dacă din xR1 y rezultă xR2 y.
Să introducem acum noţiunea de relaţie binară determinată de o funcţie. Fie
f : A → B o funcţie şi relaţia Rf = (A, G), definită prin Rf y, dacă f (x) = f (y).
O astfel de relaţie este reflexivă, simetrică şi tranzitivă, deci este o relaţie de
echivalenţă pe A.
Putem defini ı̂n general noţiunea de mulţime factor. Fie A şi B două mulţimi
şi p : A → B o funcţie surjectivă. Perechea (B, p) se numeşte mulţime factor a
mulţimii A, iar p se numeşte surjecţia canonică.
Propoziţia 1.7 Fie (B, p) o mulţime factor a mulţimii A şi f : A → C.

1. Există o funcţie u : B → C astfel ı̂ncât u ◦ p = f dacă şi numai dacă ı̂ntre
relaţiile de echivalenţă Rp şi Rf , definite pe A, avem Rp ≤ Rf .
2. Dacă funcţia u există, atunci ea este unică.
3. Dacă u există, atunci, ea este surjectivă dacă şi numai dacă f este sur-
jectivă.
4. Dacă aplicaţia u există, atunci ea este injectivă dacă şi numai dacă Rp=Rf .
Demonstraţie. 1. ⇒” Presupunem că există u : B → C astfel ı̂ncât

”
u ◦ p = f şi că avem x, y ∈ A astfel ı̂ncât p(x) = p(y). De aici, rezultă că
u(p(x)) = u(p(y)) ⇒ f (x) = f (y) ⇒ Rp ≤ Rf .
⇐” Presupunem Rp ≤ Rf şi fie y ∈ B. Există x ∈ A astfel ı̂ncât p(x) = y
”
(p este surjecţie). Definim u : B → C prin u(y) = f (x). Corespondenţa ast-
fel introdusă ı̂ntre elementele lui B şi C este o funcţie, deoarece modul de
construcţie nu depinde de alegerea lui x ∈ A, ci numai de y ∈ B. Într-adevăr,
dacă presupunem că există x ∈ A astfel ı̂ncât p(x ) = y, atunci, din Rp ≤ Rf ,
rezultă f (x ) = f (x).
2. p este surjectivă şi aplicând propoziţia 1.3, rezultă că u este unică.
3. f este surjectivă şi u ◦ p = f , atunci u este surjectivă. Invers, u este sur-
jectivă, atunci f este compunerea a două funcţii surjective, deci este surjectivă.
4. Considerăm că u există şi este injectivă. Fie x, x ∈ A, x = x astfel ı̂ncât
f (x ) = f (x) implică u(p(x)) = u(p(x )), de unde obţinem p(x) = p(x ). Atunci
Rf ≤ Rp şi cum avem şi Rp ≤ Rf , rezultă Rp = Rf .
Reciproc, considerăm Rp = Rf şi y, y ∈ B, y = y , astfel ı̂ncât u(y) = u(y ).

Funcţia p este surjectivă, deci există x, x ∈ A, x = x astfel ı̂ncât p(x) = y şi
p(x ) = y . Avem
f (x) = u(p(x)) = u(y) = u(y ) = u(p(x )) = f (x )
şi din egalitatea relaţiilor, rezultă p(x) = p(x ), deci y = y , adică u este injec-
tivă.
2 Spaţii vectoriale reale

Reamintim pe scurt câteva noţiuni studiate ı̂n liceu.
Fie G o mulţime pe care am definit o operaţie internă
∗ : G × G → G, (x, y) → x ∗ y.
Dacă legea definită este asociativă, (G, ∗) se numeşte semigrup; dacă operaţia
admite şi element neutru, atunci (G, ∗) este monoid. Spunem că (G, ∗) este
grup dacă operaţia este asociativă, admite element neutru şi orice element din
G este simetrizabil. Dacă, ı̂n plus, operaţia este comutativă, spunem că grupul
este comutativ.
Următoarele mulţimi, cu operaţiile considerate, sunt grupuri: (R, +), (R∗ , ·),
(Z, +), (F = {f : A → A | f bijectivă}, ◦).
H ⊂ G se numeşte subgrup al grupului G, dacă operaţia indusă de pe G
determină pe H o structură de grup.
H ⊂ G este subgrup al grupului G dacă:
- H este parte stabilă faţă de operaţia definită pe G;
- ∀x ∈ H, simetricul său x ∈ H.
Dacă (G, ◦) şi (H, ∗) sunt două grupuri, numim homomorfism de grupuri, o
aplicaţie f : G → H, cu proprietatea
f (x ◦ y) = f (x) ∗ f (y), ∀x, y ∈ G.
Homomorfismul injectiv se numeşte monomorfism, cel surjectiv epimorfism

şi cel bijectiv izomorfism. Un homomorfism de la (G, ◦) la (G, ◦) se numeşte
endomorfism, iar un endomorfism bijectiv este un automorfism.
O mulţime A pe care definim două operaţii interne, notate + şi ·, spunem
că are o structură de inel, dacă (A, +) este grup comutativ, (A, ·) este monoid
şi · este distributivă faţă de +. Un inel ı̂n care orice element diferit de 0 este
inversabil ı̂n raport cu a doua operaţie se numeşte corp.
12 Capitolul 1
2.1 Acţiuni
Fie K şi V două mulţimi. Notăm V V mulţimea tuturor funcţiilor definite
pe V cu valori ı̂n V .
Definiţia 2.1 Numim acţiune a mulţimii K pe mulţimea V o aplicaţie care

realizează asocierea α ∈ K → fα ∈ V V .
Definiţia 2.2 Fie o acţiune a mulţimii K asupra mulţimii V . Se numeşte lege

de acţiune la stânga ataşată acţiunii date o aplicaţie care realizează asocierea
(α, x) ∈ K × V → fα (x) ∈ V .
Dacă g : K × V → V , atunci există o unică acţiune a mulţimii K asupra

mulţimii V astfel ı̂ncât g să fie legea ei de acţiune la stânga. În acest caz, g se
numeşte lege de acţiune, K mulţime de operatori, iar fα (x) transformatul lui x
prin legea de acţiune. Pentru legea de acţiune, folosim notaţia multiplicativă
αx, de tip putere xα sau o notaţie convenţională α ⊥ x, pentru α ∈ K şi x ∈ V .
Legea de acţiune la stânga asociată unei acţiuni date se mai numeşte şi operaţie
externă la stânga.
Similar se defineşte şi legea de acţiune la dreapta.
Exemple:
1. Fie semigrupul (N∗ , +) şi monoidul (V, ·). Atunci aplicaţia p : N∗ → V V ,

p
care realizează asocierea n ∈ N∗ → (x →
xn ) ∈ V V , este o acţiune a lui
∗
N pe V .
Dacă (V, ·) este grup, atunci putem defini similar o acţiune a grupului
(Z, +) asupra lui V , prin a ∈ Z → (x → xa ).
2. Aplicaţia identică a lui V V pe el ı̂nsuşi este o acţiune a lui V V pe V .

Legea de acţiune ataşată se numeşte lege de acţiune canonică şi este
(f, x) ∈ V V × V → f (x) ∈ V .
3. Fie (R, +, ·) corpul numerelor reale şi (Mn×m (R), +) grupul matricelor cu
n linii şi m coloane, cu elemente reale. Aplicaţia α ∈ R → (A ∈ M → αA)
este o acţiune a lui R pe M, a cărei lege de acţiune la stânga ataşată este
dată de ı̂nmulţirea unei matrice cu un scalar real.
4. Fie K, L şi V trei mulţimi, α → fα o acţiune a lui K pe V şi g : L → K

o funcţie. Atunci β ∈ L → fg(β) este o acţiune a lui L pe V .
5. Considerăm o mulţime V , pe care definim o operaţie binară notată aditiv.

Numim translaţie la stânga de element a ∈ V , o aplicaţie γa : V → V ,
definită γa (x) = a + x, ∀x ∈ V . Dacă operaţia de pe V este asociativă,
atunci avem
γa+b (x) = (a + b) + x = a + (b + x) = γa (γb (x)) = (γa ◦ γb )(x),
adică γa+b = γ ◦ γb . În aceste condiţii, aplicaţia γ, care asociază x → γx ,
este o acţiune a lui V pe el ı̂nsuşi, numită acţiune la stânga, dedusă din
legea dată.
Definiţia 2.3 Fie mulţimile K, V şi W , α → fα o acţiune a lui K pe V şi

α → gα o acţiune a lui K pe W . Numim K-morfism de la V la W o aplicaţie
h : V → W , cu proprietatea gα (h(x)) = h(fα (x)), ∀x ∈ V şi ∀α ∈ K.
h se mai numeşte şi aplicaţie compatibilă cu acţiunea lui K.
Definiţia 2.4 Fie K, L şi V, W mulţimi. Considerăm o acţiune α → fα a lui

K pe V , o acţiune β → gβ a lui L pe W şi ϕ : K → L. Aplicaţia h : V → W se
numeşte ϕ-morfism dacă gϕ(α) (h(x)) = h(fα (x)), ∀x ∈ V şi ∀α ∈ K.
O mulţime A ⊂ V se numeşte parte stabilă faţă de acţiunea lui K pe V ,

dacă acţiunea α → fα implică fα (A) ⊂ A, ∀α ∈ K. Un element x ∈ V se
numeşte invariant faţă de α ∈ K, dacă fα (x) = x.
Propoziţia 2.1 Dacă A şi B sunt părţi stabile faţă de acţiunea lui K pe V ,
atunci A ∩ B este parte stabilă.
Demonstraţie. Deoarece fα (A) ⊂ A şi A ∩ B ⊂ A, atunci fα (A ∩ B) ⊂ A.

Analog, cum fα (B) ⊂ B şi A ∩ B ⊂ B, obţinem fα (A ∩ B) ⊂ B. Deci A ∩ B
este parte stabilă.
Propoziţia 2.2 Fie A ⊂ V o parte stabilă faţă de α → fα , o acţiune a lui K

pe V şi fie x ∈ A. Atunci, pentru orice n ∈ N, avem
(fα ◦ · · · ◦ fα )(x) ∈ A.

de n ori
Demonstraţia este imediată, prin inducţie.
Definiţia 2.5 Dacă A ⊂ V este o parte stabilă a mulţimii V faţă de acţiunea

α → fα a lui K pe V şi dacă x ∈ A, atunci numim ı̂nchiderea la acţiune a lui
x, mulţimea
[x] = {x, fα , (fα ◦ fα )(x), . . . , (fα ◦ · · · ◦ fα )(x), . . . | α ∈ K}.
14 Capitolul 1
Există atunci o cea mai mică parte stabilă A ⊂ V , care conţine o parte dată
X. Această mulţime A se numeşte parte stabilă generată de X sau ı̂nchiderea
la acţiune a mulţimii X.
A = [X] = {(fα1 ◦ · · · ◦ fα∗ )(x) | ∀x ∈ X, ∀αi ∈ K}.
Definim acum noţiunea de distributivitate şi de acţiune distributivă. Fie

E1 , . . . , En , F mulţimi pe care avem introdusă câte o lege de compoziţie astfel
ı̂ncât ele să aibă o structură de semigrup. Fie indicele i fixat şi o aplicaţie
n
u: Ej → F .
j=1
Definiţia 2.6 Spunem că u este distributivă relativ la componenta i dacă apli-
caţia parţială xi → u(a1 , . . . , ai−1 , xi , ai+1 , . . . , an ) este homomorfism de semi-
grupuri (Ei → F ), oricare ar fi elementele aj ∈ Ej , cu i = j, adică
u(a1 , . . . , xi ⊥ yi , . . . , an ) = u(a1 , . . . , xi , . . . , an ) ◦ u(a1 , . . . , yi , . . . , an ).
Exemplu. Considerăm monoizii (N, +) şi (M, ·), ı̂mpreună cu aplicaţia

u : N × E → E, definită prin u(n, x) = xn . Distributivitatea faţă de prima
componentă ı̂nseamnă
u(n + m, x) = u(n, x) · u(m, x), adică xn+m = xn · xm .
Faţă de cea de a doua componentă, distributivitatea ı̂nseamnă
u(n, x · y) = u(n, x) · u(n, y),
ceea ce, ı̂n notaţie cu puteri, arată (xy)n = xn y n .

Observăm că această proprietate cere comutativitatea monoidului (E, ·).
2.2 Spaţii vectoriale

Pe lângă structurile de grup, inel şi corp studiate ı̂n liceu, disciplinele aplicate
cer studierea unei structuri speciale, cea de spaţiu vectorial sau spaţiu liniar.
Considerăm:
1. un corp (K, +, ·), pe care ı̂l numim corp de scalari şi ale cărui elemente
se notează, pentru moment, cu litere greceşti. Elementele neutre ale lui
K au notaţia 0, respectiv 1;
2. un grup comutativ (V, +), a cărui lege de compoziţie internă se notează tot
aditiv şi ale cărui elemente, numite ı̂n continuare vectori, sunt desemnate
prin caractere latine. Elementul său neutru se notează O;
3. o lege de acţiune a lui K pe V , notată prin juxtapunere, (α, x) → αx şi

numită ı̂nmulţire cu scalari. Datorită faptului că pe K avem definite două
operaţii interne, legea de acţiune a lui K pe V are proprietăţi distincte
faţă de ele:
(a) este distributivă pe prima şi pe a doua componentă, adică
(α + β)x = αx + βx şi α(x + y) = αx + αy;
(b) este asociativă pe prima componentă, adică α(β(x)) = (αβ)x;
(c) 1 este element neutru pe prima componentă, adică 1x = x.
Definiţia 2.7 Grupul comutativ (V, +), ı̂nzestrat cu legea de acţiune a lui K
pe V , care are proprietăţile a, b şi c, se numeşte spaţiu vectorial peste corpul
K.
Notăm acest spaţiu cu (V, +, ·K ).
În continuare, considerăm doar cazul ı̂n care corpul K este corpul numerelor
reale R şi, ı̂n acest caz, V se numeşte simplu, spaţiu vectorial, fără a mai
menţiona corpul scalarilor.
Propoziţia 2.3 Dacă V este un spaţiu vectorial, atunci avem următoarele pro-
prietăţi:
1. 0a = O;
2. αO = O;
3. (−1)a = −a;
4. αa = O ⇒ α = 0 sau a = O.
Exemple:
1. Corpul numerelor reale poate fi privit ca spaţiu vectorial peste el ı̂nsuşi.
2. Rn = R × R × · · · × R este un spaţiu vectorial, dacă este ı̂nzestrat cu
operaţia internă de adunare pe componente,
(a1 , a2 , . . . , an ) + (b1 , b2 , . . . , bn ) = (a1 + b1 , a2 + b2 , . . . , an + bn )
şi cu acţiunea canonică
α(a1 , a2 , . . . , an ) = (αa1 , αa2 , . . . , αan ).
Acest spaţiu vectorial se numeşte spaţiu vectorial aritmetic.
3. Mulţimea Rk [X], a polinoamelor de grad cel mult k cu coeficienţi reali,
ı̂mpreună cu adunarea de polinoame şi cu ı̂nmulţirea unui polinom cu un
număr real este un spaţiu vectorial real.
16 Capitolul 1
2.3 Subspaţii vectoriale

Considerăm un spaţiu vectorial, V şi V ⊂ V .
Definiţia 2.8 V se numeşte subspaţiu al lui V dacă operaţiile induse de pe V

fac din V un spaţiu vectorial.
Teorema 2.1 V ⊂ V este subspaţiu vectorial dacă şi numai dacă:
1. x + y ∈ V , ∀x, y ∈ V ;
2. αx ∈ V , ∀α ∈ R şi ∀x ∈ V .
Demonstraţie. Proprietatea (1) ne asigură că V este parte stabilă faţă de

adunare, iar din (2), pentru α = −1, avem că −x ∈ V , ∀x ∈ V , deci V
este subgrup al grupului comutativ V , ceea ce ı̂nseamnă că este la rândul său
grup. Proprietăţile legate de acţiunea lui R pe V sunt cele din V , deci, V este
subspaţiu vectorial.
Teorema 2.2 V ⊂ V este subspaţiu vectorial dacă şi numai dacă αx + βy ∈ V ,

∀x, y ∈ V şi ∀α, β ∈ R.
Demonstraţie. Dacă luăm pe rând α = 1, respectiv β = 1, avem ı̂ndeplinită

prima condiţie din teorema anterioară, iar pentru α oarecare şi β = 0, avem
ı̂ndeplinită şi condiţia a doua, deci teorema este demonstrată.
În continuare, considerăm subspaţiile V şi V ale spaţiului vectorial V .
Definim mulţimea
V + V = {x ∈ V | ∃x ∈ V şi x ∈ V astfel ı̂ncât x = x + x }.
Propoziţia 2.4 Mulţimile {O}, V sunt subspaţii ale lui V (ele se numesc
subspaţii improprii ale lui V ).
Dacă V şi V sunt subspaţii ale lui V , atunci submulţimile V ∩ V şi
V + V sunt subspaţii ale lui V .
Propunem demonstraţia acestei propoziţii ca exerciţiu.

Dacă un vector x ∈ V se poate scrie ca o sumă de elemente din V şi V ,
spunem că el se descompune după direcţiile” V şi V . Această descompunere
”
nu este, ı̂n general, unică.
Suma subspaţiilor V şi V se numeşte sumă directă şi se notează V ⊕ V ,
dacă descompunerea oricărui vector din această submulţime, după direcţile V
şi V , este unică.
Propoziţia 2.5 Fie V şi V două subspaţii nenule ale spaţiului vectorial V .
Suma celor două subspaţii este directă dacă şi numai dacă V ∩ V = {O}.
Demonstraţie. ⇒” Presupunem că V ∩ V = {O} şi fie z ∈ V ∩ V ,

”
z = O. Cu notaţiile uzuale, dacă x = x + x , atunci x = (x + z) + (x − z).
Descompunerea nu mai este unică şi astfel ajungem la o contradicţie.
⇐” Presupunem că suma nu este directă, ceea ce ı̂nseamnă că există un
”
vector x ı̂n suma celor două subspaţii, a cărui descompunere nu este unică.
Atunci x = x + x = y + y , cu x = y şi x = y . Avem că x − y ∈ V ,
y − x ∈ V şi x − y = y − x , deci V ∩ V = {O}, contradicţie.
În cazul ı̂n care avem ı̂ndeplinită relaţia V ⊕ V = V , spunem că cele două
subspaţii sunt suplimentare. Dacă pentru subspaţiul propriu V există un unic
subspaţiu propriu al lui V astfel ı̂ncât să avem V ⊕ V = V , atunci V se
numeşte complementul algebric al lui V .
Convenim ca o mulţime finită de vectori să se numească sistem de vectori.
Definiţia 2.9 Fie S = {x1 , x2 , . . . , xn } un sistem de vectori. Vectorul x ∈ V

se numeşte combinaţie liniară de elementele sistemului S dacă există scalarii
α1 , α2 , . . . , αn astfel ı̂ncât să avem
x = α1 x1 + α2 x2 + · · · + αn xn .
Definiţia 2.10 Fie S = {x1 , x2 , . . . , xn } un sistem de vectori. Numim ı̂nchi-

derea liniară a lui S mulţimea
[S] = {x ∈ V | x este combinaţie liniară de elementele lui S}.
Propoziţia 2.6 Închiderea liniară a sistemului S este subspaţiu vectorial al lui

V.
n
n

Demonstraţie. Fie x, y ∈ [S]. Atunci x = αk xk , y = βk xk şi de
k=1 k=1
aici, dacă α, β ∈ R, avem
n
n
n

αx + βy = α αk xk + β βk xk = λk xk ∈ [S].
k=1 k=1 k=1
Definiţia 2.11 Fie S un sistem de vectori şi V un subspaţiu vectorial al lui

V . S se numeşte sistem de generatori pentru V dacă [S] = V .
18 Capitolul 1
Definiţia 2.12 Considerăm un sistem de vectori S. Mulţimea S se numeşte

liniar independentă dacă orice combinaţie liniară a sa nulă este identic nulă,
n
adică, pentru orice combinaţie liniară cu proprietatea αk xk = 0, să rezulte
k=1
că αk = 0, ∀k = 1, 2, . . . , n. S se numeşte liniar dependentă dacă nu este liniar
independentă.
Observaţia 2.1 Dacă S este liniar dependent, atunci există un vector xi ∈ S,

care poate fi exprimat ca o combinaţie liniară a celorlalţi vectori din S.
Orice sistem de vectori care conţine vectorul nul este liniar dependent.
Dacă sistemul S conţine un subsistem liniar dependent, atunci el este liniar
dependent.
2.4 Bază şi dimensiune a unui spaţiu vectorial

Definiţia 2.13 Numim bază a unui spaţiu vectorial V un sistem de generatori
liniar independent.
Teorema 2.3 Fie V = {O} un spaţiu vectorial şi S un sistem de generatori

pentru V . Atunci S conţine o submulţime B, care este bază a lui V .
Demonstraţie. Dacă S este liniar independent, teorema este evidentă.

Dacă S nu este liniar independent, atunci el are cel puţin două elemente şi,
conform observaţiei anterioare, există un element xi ∈ S astfel ı̂ncât xi să se
poată scrie ca o combinaţie liniară de celelalte elemente ale lui S. Mulţimea
L = S \{xi } este sistem de generatori pentru V . Dacă L este liniar independent,
atunci B = L iar dacă nu, se repetă raţionamentul anterior.
Reamintim că am considerat cazul ı̂n care sistemul S este finit.
Propoziţia 2.7 Fie B o bază a spaţiului vectorial V . Dacă B are n elemente,

atunci orice sistem de vectori care are n + 1 elemente este liniar dependent, iar
orice sistem de vectori cu n − 1 elemente nu poate să fie sistem de generatori
pentru V .
Corolarul 2.1 Oricare două baze ale spaţiului vectorial V au acelaşi număr
de elemente.
Definiţia 2.14 Numim dimensiune a spaţului vectorial V , notată dim V , nu-

mărul de elemente dintr-o bază a sa.
Spaţiul nul este de dimensiune 0 şi este singurul spaţiu vectorial cu această
proprietate.
Propoziţia 2.8 Dacă B = {e1 , e2 , . . . , en } este o bază pentru spaţiul vectorial

n
V , atunci orice element x ∈ V se poate scrie ı̂n mod unic x = αk ek .
k=1
Demonstraţie. Presupunem că elementul x ∈ V nu are scriere unică ı̂n

n
n

baza B, adică se poate scrie ca x = αk ek , dar şi x = βk ek . Atunci
k=1 k=1
n

(αk − βk )ek = 0 şi cum B este sistem liniar independent, rezultă αk = βk ,
k=1
∀k = 1, 2, . . . , n.
Corolarul 2.2 Fie V un spaţiu vectorial şi B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază a sa.

Atunci V = [e1 ] ⊕ [e2 ] ⊕ · · · ⊕ [en ].
Propunem demonstraţia acestui corolar ca exerciţiu.

Fie V un spaţiu vectorial şi B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază a sa. În acest caz,
orice vector x ∈ V admite o reprezentare unică x = α1 e1 + α2 e2 + · · · + αn en .
Scalarii α1 , α2 , . . . , αn se numesc coordonatele vectorului x ı̂n baza B. Se sta-
bileşte astfel o corespondenţă ı̂ntre V şi Rn , care ataşează unui vector, x ∈ V ,
n-uplul (α1 , α2 , . . . , αn ) din Rn . Să observăm că această corespondenţă este bi-
jectivă. Asocierea x → (α1 , α2 , . . . , αn ) poartă numele de sistem de coordonate.
Fie acum o mulţime de p vectori, M = {x1 , x2 , . . . , xp }. În baza B, fiecărui
vector xi din familie putem să-i ataşăm coordonatele sale (αi1 , αi2 , . . . , αin ),
identificându-l pe xi cu coloana t (αi1 , αi2 , . . . , αin ). Atunci mulţimea M poate
fi reprezentată printr-o matrice A, de dimensiune n × p, care are drept coloane
componentele vectorilor din M . Matricea A se numeşte matrice asociată fami-
liei de vectori M ı̂n baza B.
Teorema 2.4 Considerăm V un spaţiu vectorial, B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază

a sa şi M = {x1 , x2 , . . . , xp }, p ≤ n, un sistem de vectori. Sistemul de vectori
M este liniar independent, dacă rangul matricei asociate lui M este p.
Dacă M este o altă bază al lui V , atunci matricea A, asociată lui M ı̂n baza
B, se numeşte matrice de trecere de la baza B la baza M şi avem ı̂ndeplinită
relaţia M = AB. Dacă vectorul x ∈ V are reprezentările X ı̂n baza B şi Y ı̂n
baza M , atunci X = AY .
20 Capitolul 1
Exemplu. Considerăm spaţiul vectorial aritmetic V = R3 şi trei vectori

oarecare a = (a1 , a2 , a3 ), b = (b1 , b2 , b3 ) şi c = (c1 , c2 , c3 ). Să determinăm ı̂n ce
condiţii, cei trei vectori sunt liniari independenţi.
αa + βb + γc = 0 ı̂nseamnă, pe componente,
(αa1 + βb1 + γc1 , αa2 + βb2 + γc2 , αa3 + βb3 + γc3 ) = (0, 0, 0).
Această egalitate conduce la un sistem omogen care are soluţie unică, soluţia
este nulă dacă şi numai dacă deteminantul matricei sistemului este nenul, adică

a1 b1 c1

a2 b2 c2 = 0.

a3 b3 c3
În aceste condiţii, sistemul format de vectorii a, b şi c este şi sistem de generatori,
deci este o bază. De aici rezultă că dimensiunea spaţiului R3 este 3.
Să considerăm şi un caz particular. Fie baza B = {a, b, c}, cu vectorii
a = (1, 1, 0), b = (1, 0, 1), c = (0, 1, 1) şi vectorul v = (3, 2, 4). Componentele

lui

1 5 3
v sunt 3, 2, respectiv 4, ı̂n timp ce coordonatele lui v ı̂n baza B sunt , , ,
2 2 2
1 5 3
adică v = a + b + c.
2 2 2
O bază ı̂n care componentele unui vector şi coordonatele sale ı̂n acea bază
coincid, poartă numele de bază canonică. Pentru R3 , această bază este
C = {(1, 0, 0), (0, 1, 0), (0, 0, 1)}.
Exemplu. Considerăm spaţiul vectorial R2 [X], al polinoamelor de grad

maxim doi, cu coeficienţi reali. Fie baza B = {t, 1 + t2 , −1}, p ∈ R2 [X],
p = 1 − t2 şi baza canonică C = {1,⎛t, t2 }. Pentru⎞baza B, matricea schimbării
0 1 −1
de bază faţă de baza canonică este ⎝ 1 0 0 ⎠. Coordonatele lui p ı̂n baza
0 1 0
B sunt (0, −1, −2).
2.5 Izomorfisme de spaţii vectoriale

Definiţia 2.15 Fie U şi V două spaţii vectoriale reale. O funcţie f : U → V se
numeşte izomorfism de spaţii vectoriale dacă este bijectivă şi satisface condiţiile:
1. f (x + y) = f (x) + f (y), ∀x, y ∈ U ;

2. f (αx) = αf (x), ∀x ∈ U, ∀α ∈ R.
Exemple 2.1 Un sistem de coordonate pe spaţiul vectorial V , cu dim V = n,

stabileşte un izomorfism ı̂ntre V şi Rn .
Teorema 2.5 Două spaţii vectoriale reale sunt izomorfe dacă şi numai dacă
cele două spaţii au aceeaşi dimensiune.
Demonstraţie. ⇒” Fie f : U → V izomorfismul dat şi B = {e1 , e2 , . . . , en }

”
o bază a lui U . Demonstrăm că B = {f (e1 ), f (e2 ), . . . , f (en )} este bază a lui
V.
1. B este un sistem liniar independent. Fie scalarii α1 , . . . , αn astfel ı̂ncât

n n

αk f (ek ) = 0. Pentru că f este izomorfism, avem f (αk ek ) = 0, deci
k=1 k=1
n

αk ek = 0. Dar B este bază pentru U , deci α1 = α2 = · · · = αn = 0.
k=1
2. B este şi sistem de generatori. Arătăm că orice vector din V poate fi
scris ca o combinaţie liniară de elementele lui B . Fie y ∈ V . Deoarece
f este surjectivă, există un element x ∈ U astfel ı̂ncât f (x) = y. B este
n
bază a lui U , deci există scalarii α1 , . . . αn astfel ı̂ncât x = αk ek . De
n n
k=1

aici, rezultă că f αk ek = y, adică y = αk f (ek ).
k=1 k=1
⇐” Dacă dim U = dim V = n, atunci U şi V sunt izomorfe cu Rn şi avem

”
f g
U → Rn → V . Atunci, g ◦ f este izomorfismul căutat.
2.6 Transformări liniare

Definiţia 2.16 Fie U şi V două spaţii vectoriale peste corpul R. O funcţie
T : U → V se numeşte transformare liniară dacă:
T (x + y) = T (x) + T (y), ∀ x, y ∈ U
T (αx) = αT (x), ∀x ∈ U, α ∈ R.
Notăm L(U, V ) mulţimea transformărilor liniare de la U la V şi cu End (U )

mulţimea transformărilor de la U la U .
22 Capitolul 1
Exemple:
1. Funcţia T : R → R, definită T (x) = αx, este o transformare liniară.
2. T : R2 → R3 , definită T (x, y) = (3x, x − y, y), este tot o transformare

liniară.
3. Dacă U este spaţiul vectorial al funcţiilor de clasă C 1 ([a, b]), atunci apli-
b
caţia T : U → R, definită prin T (f ) = f (x)dx, este o transformare
a
liniară.
4. Considerăm U spaţiul funcţiilor polinomiale de grad cel mult trei, definite

pe R, şi V spaţiul funcţiilor polinomiale de grad cel mult unu, definite pe
R. Aplicaţia care asociază unei funcţii din U derivata sa de ordinul al
doilea este o transformare liniară.
Teorema 2.6 Fie T ∈ L(U, V ). Următoarele relaţii sunt adevărate:
1. T (0) = 0.
2. Dacă U este un subspaţiu al lui U , atunci T (U ) este subspaţiu al lui V .
3. Daă S este un sistem de vectori liniar dependeţi din U , atunci T (S) este
un sistem liniar dependent ı̂n V .
4. Fie S un sistem de vectori din U . Dacă T (S) este un sistem liniar inde-
pendent, atunci S este liniar independent.
Demonstraţie. Primele două puncte sunt evidente.

Pentru punctul al treilea, considerăm S = {x1 , x2 , . . . , xn }. Dacă există
scalarii α1 , α2 , . . . , αn nu toţi nuli astfel ı̂ncât α1 x1 + α2 x2 + · · · + αn xn = 0,
atunci
T (α1 x1 + α2 x2 + · · · + αn xn ) = α1 T (x1 ) + α2 T (x2 ) + · · · + αn T (xn ) = 0,
ceea ce arată că T (S) este liniar dependent.

Pentru punctul 4, se procedează similar. Propunem demonstraţia ca temă.
Mulţimea L(U, V ) poate fi ı̂nzestrată ı̂n mod natural cu o structură de spaţiu
vectorial definind pe ea operaţia de adunare a funcţiilor (ı̂n raport cu care este
grup comutativ) şi operaţia externă de ı̂nmulţire a unei funcţii cu un scalar.
În cazul ı̂n care V = R, atunci transformările se numesc forme liniare, iar
spaţiul L(U, R) este numit dualul lui U .
Teorema 2.7 Considerăm L(U, V ), B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază pentru U şi

S = {v1 , . . . , vn } un sistem de vectori din V . Următoarele afirmaţii sunt
adevărate:
1. Există o singură transformare T ∈ L(U, V ) astfel ı̂ncât T (B) = S.
2. Dacă S este liniar independent atunci transformarea de la punctul 1 este

injectivă.
Demonstraţie. Considerăm aplicaţia T : U → V , definită prin

n n

T (x) = T xi ei = xi vi .
i=1 i=1
Această aplicaţie este evident liniară. Rămâne să demonstrăm că este singura
transformare cu proprietatea menţionată. Presupunem că există ı̂ncă o aplicaţie
liniară T1 astfel ı̂ncât T1 (B) = S. Atunci, ∀x ∈ U avem:
n n

T1 (x) = T1 xi ei = xi vi = T (x).
i=1 i=1
Pentru punctul 2, considerăm că S este liniar independent şi presupunem că
T nu este injectiv, deci există x, y ∈ U , x = y, astfel ı̂ncât T (x) = T (y). Dacă
n n
n
n
n

x= xi ei şi y = yi ei , rezultă că xi vi = yi vi , adică (xi − yi )vi = 0.
i=1 i=1 i=1 i=1 i=1
Liniar independenţa lui S ne asigură că xi = yi , ∀i = 1, . . . , n - contradicţie.
Definiţia 2.17 Fie transformarea liniară T ∈ L(U, V )
1. Mulţimea Ker (T ) = {x ∈ U | T (x) = 0} se numeşte nucleul lui T .
2. Mulţimea Im (T ){y ∈ V | ∃x ∈ U astfel ı̂ncât T (x) = y} se numeşte ima-

ginea lui T .
Propoziţia 2.9 Dacă T ∈ L(U, V ), y ∈ Im (T ) şi x0 este o soluţie particu-

lară dată a ecuaţiei T (x) = y, atunci soluţia generală a ecuaţiei este dată de
mulţimea S = Ker(T ) + {x0 }.
Demonstraţie. Dacă x ∈ S, atunci există z ∈ Ker (T ) astfel ı̂ncât x = z + x0

şi T (x) = T (z + x0 ) = T (z) + T (x0 ) = y.
Reciproc, considerăm x̃ o soluţie oarecare a ecuaţiei T (x) = y, x̃ = x0 şi fie
z = x̃ − x0 . Avem că T (z) = 0 şi x̃ = z + x0 ∈ Ker (T ) + {x0 }.
24 Capitolul 1
Observaţia 2.2 Ker (T ) este subspaţiu vectorial al lui U , iar Im (T ) este sub-
spaţiu al lui V .
Teorema 2.8 Considerăm U, V două spaţii vectoriale peste corpul R. Dacă

dim U = n, atunci
dim U = dim Ker (T ) + dim Im (T ).
Demonstraţie. Să observăm că dacă Ker (T ) = {0}, atunci dim Ker (T ) = 0
şi T este morfism injectiv. Aplicaţia T : U → Im (T ) este izomorfism, deci
dim U = dim Im (T ). Dacă dim Ker (T ) = p ≥ 1, atunci alegem o bază
B1 = {e1 , . . . , ep } pentru Ker (T ), pe care o completăm până la o bază a lui
U , B = {e1 , . . . , ep , ep+1 , . . . , en }. Fie y ∈ Im (T ). Atunci, dacă y ∈ Im (T ),
există x ∈ U astfel ı̂ncât relativ la baza B să avem:
n n

y = T (x) = T xi ei = xi T (ei ).
i=1 i=p+1
Să demonstrăm că vectorii T (ep+1 ), . . . , T (en ) sunt liniar independenţi. Pre-
supunem că nu sunt liniar independenţi şi considerăm o combinaţie liniară a
lor nulă, αp+1 T (ep+1 ) + · · · + αn T (en ) = 0. Atunci, pentru că T este o trans-
formare liniară, rezultă că T (αp+1 ep+1 + · · · + αn en ) = 0, ceea ce ı̂nseamnă
că αp+1 ep+1 + · · · + αn en ∈ Ker (T ). Acest element, ı̂n baza B1 , va admite o
reprezentare de forma: αp+1 ep+1 + · · · + αn en = β1 e1 + · · · + βp ep . Rezultă:
β1 e1 + · · · + βp ep − αp+1 ep+1 − · · · − αn en = 0 şi cum B este o bază pentru U ,
combinaţia liniară nulă anterioară este identic nulă, adică,
β1 = · · · = βp = αp+1 = · · · = αn = 0.
De aici rezultă că B̄ = {T (ep+1 ), . . . , T (en )} este bază pentru Im (T ) şi teorema
este astfel demonstrată.
Teorema 2.9 Fie U, V două spaţii vectoriale peste corpul K, care au aceeaşi
dimensiune. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1. T este injectivă.
2. T este sujectivă.
3. T este bijectivă.
Demonstraţia se bazează pe teorema anterioară şi o propunem cititorului

drept exerciţiu.
Să considerăm cazul formelor liniare. Mulţimea lor o vom nota L(V ) şi o
ı̂nzestrăm ı̂n mod natural cu o structură de spaţiu vectorial peste R. Acest
spaţiu se va numi dualul lui V .
Propoziţia 2.10 Fie V un spaţiu vectorial astfel ı̂ncât dim V = n. Atunci
dim L(V ) = n.
Demonstraţie. Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază ı̂n V . Dacă x ∈ (V ), atunci

x = α1 e1 + α2 e2 + · · · + αn en .
Considerăm f ∈ L (V ) , f (x) = α1 f (e1 ) + α2 f (e2 ) + · · · + αn f (en ) . Rezultă
că, ı̂n baza B, forma f este determinată dacă cunoaştem comportarea ei pe
vectorii e1 , e2 , . . . , en ai bazei B. Atunci, să alegem B = {f1 , f2 , . . . , fn } un
sistem de n forme liniare, definit astfel:

1, i=j
fi (ej ) = δij =
0, i = j
şi să demonstrăm că B este o bază pentru L (V ) . Observăm că dacă x ∈V ,
x = α1 e1 + α2 e2 + · · · + αn en , fj (x) = αj şi f (ej ) = βj , atunci f (x) = βj fj (x);
deci, B este sistem de generatori pentru L (V ). El este şi liniar indepen-
dent pentru că dacă presupunem că B nu este liniar independent, atunci, din
n
αi fi (x) = 0, avem cel puţin un αi = 0, pentru orice x. Considerăm atunci
i=1
x = ei şi de aici rezultă αi = 0.
2.7 Matricea asociată unei transformări liniare

Considerăm spaţiile vectoriale U şi V peste corpul K, pentru care dim U = n,
dim V = m, bazele B = {e1 , . . . , en }, B1 = {f1 , . . . , fm } ale lui U şi respectiv V
şi T ∈ L(U, V ). Imaginea prin T , a unui element oarecare ej al lui B, se exprimă
m

ı̂n baza B1 sub forma T (ej ) = tij fi . Coeficienţii (tij ), cu i = 1, . . . , m;
i=1
j = 1, . . . , n, definesc ı̂n mod unic o matrice A ∈ Mm×n (K). Această matrice
defineşte la rândul ei ı̂n mod unic transformarea T dacă bazele B şi B1 sunt
fixate. Spunem că matricea A este matricea asociată transformăii T relativ la
bazele B, B1 şi folosim notaţia A = [T ]B,B1 .
26 Capitolul 1
n

Teorema 2.10 Fie T ∈ L(U, V ), x ∈ U şi y = T (x). Dacă x = xj ej şi
j=1
m
n

y= yi fi , atunci yi = tij xj , ∀i = 1, . . . , m.
i=1 j=1
Demonstraţie.
⎛ ⎞ m ⎛ ⎞
n
n
m
n

T (x) = T ⎝ xj ej ⎠ = xj tij fi = ⎝ tij xj ⎠ fj .
j=1 j=1 i=1 i=1 j=1
Din unicitatea scrierii lui y ı̂n baza B1 , rezultă că, pentru orice i = 1, . . . , m,
n
avem yi = tij xj .
j=1
În notaţie matriceală, pentru A = [T ]B,B1 , X = t (x1 , . . . , xn ) şi

Y = t (y1 , . . . , ym ), avem Y = AX.
Considerăm acum spaţiul vectorial V peste corpul K, mulţimea endomorfis-
melor lui V şi T ∈ End (V ). Alegând baze diferite pentru V , lui T i se asociază
matrice diferite, care pot fi corelate ı̂n modul următor:
Teorema 2.11 Matricele pătratice n dimensionale A şi A , cu elemente din

K, sunt asociate aceluiaşi endomorfism T relativ la bazele B, B dacă şi numai
dacă există o matrice C, pătratică, nesingulară, n dimensională, cu elemente
din K astfel ı̂ncât A = C −1 AC.
Demonstraţie. Fie B = {e1 , . . . , en } şi B = {e1 , . . . , en } două baze pentru

V şi C matricea de trecere de la B la B , adică matricea construită ı̂n modul
n
n
următor: ej = cij ei , pentru j = 1, . . . , n. Avem T (ej ) = aij ei şi T (ej ) =
i=1 i=1
n

aij ei . De aici, pentru orice j = 1, . . . , n, rezultă:
i=1
n n n
n

T (ej ) = aij cki ek = cki aij ek
i=1 k=1 k=1 i=1
dar şi:
n
n n n n
n

T ej = T cij ei = cij T (ei ) = cij aki ek = aki cij ek .
i=1 i=1 i=1 k=1 k=1 i=1
Egalând coeficienţii lui ek ı̂n cele două reprezentări rezultă,

n
n

cki aij = aki cij ,
i=1 i=1
adică CA = AC şi cum C este inversbilă, A = C −1 AC.
Definiţia 2.18 Două matrice pătratice A, B, pentru care există o matrice

nesingulară C astfel ı̂ncât A = C −1 BC, se numesc matrice similare.
Observaţia 2.3 Similaritatea este o relaţie de echivalenţă pe spaţiul vecto-

rial al matricelor pătratice de ordin n cu elemente din K. Fiecare clasă de
echivalenţă este definită de către un endomorfism şi conţine toate matricele
asociate lui. Toate matricele dintr-o clasă de echivalenţă au acelaşi rang, iar
acest număr se numeşte rangul endomorfismului T ce determină clasa. Toate
matricele dintr-o clasă de similaritate au acelaşi determinant, numit determi-
nantul endomorfismului T .
Fie A o matrice cu n linii şi p coloane, iar B o matrice cu n linii şi k coloane.
Notăm (A | B) matricea cu n linii şi p + k coloane, obţinută prin concatenarea
celor două matrice A şi B.
Teorema 2.12 Fie T ∈ L(U, V ). Presupunem că dim U = n şi că matricea
asociată lui T ı̂ntr-o bază convenabil aleasă este [T ] = (Ik | R), unde Ik este
matricea unitate de ordin k, iar R este o matrice cuk linii şi n− k coloane.
Atunci, nucleul lui T va fi generat de liniile matricei −t R | In−k .
Demonstraţie. Subspaţiul Im T este generat de coloanele matricei [T ], ceea

ce
ı̂nseamnă că dimensiunea sa este k. Spaţiul generat de linile matricei
− t R | In−k este de dimensiune n − k, dimensiune pe care o are şi Ker (T ).
Atunci, este suficient să arătăm că (Ik | R) × t − t R | In−k = On×n−k , lucru
care se demonstrează prin calcul direct.
2.8 Produs scalar, normă, metrică

Până ı̂n acest moment, am studiat spaţiile vectoriale strict ca pe o structură.
Acum ı̂ncercăm să introducem pe aceste structuri algebrice şi o geometrie”.
”
Prin această sintagmă, o geometrie”, ı̂nţelegem o modalitate de a ataşa unui
”
vector o mărime cu semnificaţia de lungime a vectorului, o modalitate de a
decide când doi vectori sunt perpendiculari, mai apoi de a măsura unghiul
dintre doi vectori, precum şi o modalitate de a măsura distanţe ı̂ntr-un spaţiu
28 Capitolul 1
vectorial. Aceste noţiuni pot fi privite corelat sau independent, obţinând spaţii
cu proprietăţi geometrice” similare sau diferite de cel cu care ne-a obişnuit
”
geometria studiată ı̂n liceu.
Fie V un spaţiu vectorial real, cu dim V = n. Pe acest spaţiu vectorial,
considerăm bază canonică. Reamintim că acest spaţiu este izomorf cu Rn şi
deci, măcar pentru n ≤ 3, refugiul ı̂ntr-un model geometric palpabil” ne este
”
la ı̂ndemână.
Definiţia 2.19 Numim produs scalar o aplicaţie < ·, · > : V × V → R+ , cu
următoarele proprietăţi:
1. < x, y > = < y, x >, ∀x, y ∈ V ;
2. < x + y, z > = < x, z > + < y, z >, ∀x, y, z ∈ V ;
3. α < x, y > = < αx, y >, ∀x, y ∈ V şi ∀α ∈ R;
4. < x, x >≥ 0 şi < x, x > = 0 dacă şi numai dacă x = 0.
Un spaţiu vectorial pe care s-a introdus un produs scalar se numeşte spaţiu
vectorial euclidian.
Observaţia 2.4 Un produs scalar verifică şi următoarele proprietăţi:
1. < x, y + z > = < x, y > + < x, z >;
2. < 0, 0 >=< 0, x > = < y, 0 >= 0;
3. α < x, y > = < x, αy > .
Teorema 2.13 Dacă V este un spaţiu vectorial euclidian, atunci oricare ar fi
vectorii x şi y, avem ı̂ndeplinită inegalitatea lui Cauchy-Schwarz:
< x, y >2 ≤ < x, x >< y, y > .
Avem egalitate dacă şi numai dacă x şi y sunt liniar dependenţi.
Demonstraţie. Pentru x = 0 sau y = 0, egalitatea este evidentă. Fie vectorii
nenuli x şi y şi fie z = αx + βy, cu α şi β nenuli. Atunci avem
0 ≤< z, z > = α2 < x, x > +2αβ < x, y > +β 2 < y, y > .
α
Putem ı̂mpărţi relaţia anterioară cu β 2 şi să facem notaţia = λ. Ajungem la
β
λ2 < x, x > +2λ < x, y > + < y, y > ≥ 0, ∀λ ∈ R.
Condiţia Δ ≤ 0 ne dă chiar inegalitatea cerută de enunţ.
Observăm că < z, z > = 0 dacă şi numai dacă z = 0, adică dacă şi numai
dacă x şi y sunt liniar dependenţi.
Exemple:
1. Dacă V = Rn , atunci funcţia
n

< ·, · > : V × V → R, < x, y >= xk y k ,
k=1
este un produs scalar. Acesta este produsul scalar uzual şi vom vedea că,
prin intermediul lui, V poate fi ı̂nzestrat cu o geometrie.
2. Pe Rn putem să definim şi alte produse scalare; de exemplu, cel dat de
n
1
< x, y >= xk y k .
k!
k=1
3. Considerăm spaţiul vectorial M , al matricelor pătratice de ordin n, cu

elemente din R. Aplicaţia
< ·, · > : M × M → R, < A, B >= Tr(t AB),
este un produs scalar.
4. Mulţimea F = {f : [a, b] → R | f continuă}, ı̂nzestrată cu adunarea

funcţiilor şi cu ı̂nmulţirea funcţiilor cu un număr real, este un spaţiu
vectorial. Acest spaţiu nu are dimensiune finită. Pe acest spaţiu avem
definit produsul scalar uzual
b
< f, g >= f (x)g(x)dx,
a
pe care ı̂l putem privi ca pe o generalizare” a produsului scalar uzual de

”
pe Rn .
Să definim acum conceptul de lungime a unui vector, extinzând noţiunea

de modul. Reamintim că semnificaţia geometrică a acestei noţiuni este de
distanţă de la un punct la origine”.
”
Definiţia 2.20 Numim normă pe spaţiul vectorial V o aplicaţie · : V → R+ ,
care are următoarele proprietăţi:
1. x ≥ 0 şi x = 0 dacă şi numai dacă x = 0;

2. x + y ≤ x + y, ∀x, y ∈ V ;
3. αx = |α|x, ∀x ∈ V şi ∀α ∈ R.
30 Capitolul 1
În cazul ı̂n care dorim să construim o geometrie euclidiană pe V = Rn ,

trebuie ca acolo să avem definit produsul scalar uzual şi, cu ajutorul lui, să ne
definim norma
n
√ 2
x2 = < x, x > = xk .
k=1
Spunem că această normă provine dintr-un produs scalar.

Pe Rn putem defini şi norme care nu provin dintr-un produs scalar. De
exemplu:
n

1. x1 = |xk |;
k=1

n
p
2. xp =
p
xk ;
k=1
3. x∞ = max {|xk |}.
k=1,2,...,n
Numim bilă unitate mulţimea Bk = {x ∈ R2 | xk ≤ 1}. Ea este formată

din toate punctele care au distanţa până la origine mai mică sau egală cu 1.
Imaginea geometrică a unei astfel de bile depinde de norma definită pe spaţiu.
Astfel, considerând V = R2 , pentru k = 2, imaginea geometrică este un
disc centrat ı̂n origine, de rază 1, pentru k = ∞, ea este un pătrat centrat ı̂n
origine, cu laturile paralele cu axele, de latură 2, iar pentru√ k = 1, avem un
pătrat centrat ı̂n origine, cu vârfurile pe axe şi de latură 2.
În cazul V = R, să remarcăm că normele prezentate anterior coincid toate
cu modulul.
Cu ajutorul noţiunii de normă se defineşte convergenţa şirurilor ı̂n spaţiile
vectoriale, deci se pot construi toate noţiunile studiate la analiză matematică
(continuitate, derivabilitate, integrabilitate etc.).
Două norme se numesc echivalente dacă definesc acelaşi tip de convergenţă,
adică dacă toate şirurile convergente ı̂ntr-o normă, sunt convergente ı̂n cealaltă
şi reciproc. Pentru cazul Rn , se demonstrează că normele definite anterior sunt
echivalente.
Un spaţiu vectorial pe care s-a introdus o normă poartă numele de spaţiu
vectorial normat.
Să considerăm acum cazul ı̂n care pe V = Rn avem definit produsul scalar
uzual şi norma euclidiană. Inegalitatea Cauchy-Schwarz poate fi scrisă sub
forma
| < x, y > | ≤ xy,
ceea ce ı̂nseamnă că
< x, y >
−1 ≤ ≤ 1,
xy
oricare ar fi vectorii nenuli x şi y. Atunci, putem defini unghiul dintre doi
vectori astfel:
Definiţia 2.21 Fie vectorii x, y ∈ V . Mărimea unghiului dintre cei doi vectori
este dată de determinarea principală a soluţiei ecuaţiei
< x, y >
cos(
x, y) = .
xy
Definiţia 2.22 a) Spunem că doi vectori nenuli sunt ortogonali, dacă produsul
lor scalar este nul.
b) O mulţime M ⊂ V se numeşte ortogonală, dacă oricare doi vectori ai săi
sunt ortogonali.
c) O mulţime ortogonală se numeşte ortonormată, dacă fiecare element al
său are norma egală cu 1.
Teorema 2.14 Dacă M = {x1 , x2 , . . . , xk } ⊂ V este ortogonală şi dim V = n,

atunci k ≤ n.
Demonstraţie. Să observăm că, dacă vectorii x şi y sunt ortogonali, atunci
ei sunt şi liniar independenţi. Pentru a demonstra acest fapt, pornim de la o
combinaţie liniară a lor, nulă, αx + βy = 0 şi o ı̂nmulţim scalar cu x. Obţinem
α < x, x > +β < x, y > = 0. Cum < x, x > = 0, iar < x, y > = 0, rezultă că
α = 0. Înmulţind scalar cu y, rezultă β = 0 şi astfel observaţia este demon-
strată. M fiind ortogonală, rezultă ca este liniar independentă. Ştim că un
sistem liniar independent, ı̂ntr-un spaţiu vectorial de dimensune n, are maxim
n elemente. Teorema este astfel demonstrată.
Faptul că M = {x1 , x2 , . . . , xk } este ortonormată, poate fi exprimat şi sub
forma
< xi , xj >= δij ,
32 Capitolul 1
unde δij este simbolul lui Kroneker, care se defineşte astfel:

1, i = j
δij =
0, i = j.
Definiţia 2.23 Considerăm V un spaţiu vectorial normat euclidian şi v ∈ V .

a) Se numeşte proiecţia vectorului x ∈ V pe v vectorul
< x, v >
xv = v.
< v, v >
b) Se numeşte mărimea algebrică a proiecţiei lui x pe v mărimea

< x, v >
xv = .
v
Teorema 2.15 Fie spaţiul vectorial normat euclidian V = Rn şi o bază ortonor-
mată a sa, B = {e1 , e2 , . . . , en }. Atunci orice vector x ∈ V se poate scrie sub
forma
n

x= < x, ek > ek .
k=1
n

Demonstraţie. B fiind bază, x se poate scrie sub forma x = αk ek .
k=1
Înmulţind această relaţie, pe rând, cu vectorii bazei, obţinem
n
n

< ej , x >= αk < ej , ek >= αk δjk = αj
k=1 k=1
şi teorema este demonstrată.
Definiţia 2.24 Fie V = Rn , pe care considerăm produsul scalar uzual, norma

euclidiană şi o submulţime S ⊂ V .
1. Un vector x ∈ V se numeşte ortogonal pe S dacă el este ortogonal pe toţi

vectorii din S.
2. Mulţimea tuturor vectorilor ortogonali pe S se numeşte subspaţiul ortogo-

nal lui V şi se notează cu S ⊥ .
3. Dacă S este un subspaţiu vectorial, atunci subspaţiul S ⊥ se numeşte com-

plementul ortogonal al lui S.
Observaţia 2.5 S ⊥ este subspaţiu vectorial chiar dacă S nu este subspaţiu

vectorial.
Teorema 2.16 Fie V = Rn şi W ⊂ V un subspaţiu propriu al lui V. Atunci:
1. V = W ⊕ W ⊥ ;
2. Dacă v ∈ V şi v = w + w⊥ , atunci v2 = w2 + w⊥ 2 .
Demonstraţie. Considerăm v ∈ V , B o bază ortonormată pentru W şi

vectorul w ∈ W , proiecţia lui v pe W . Mai considerăm vectorul w⊥ = v − w.
Atunci < w⊥ , w >=< v, w > − < w, w >= 0 (De ce? Demonstraţi acest
lucru ca exerciţiu, folosind exprimarea vectorilor ı̂n baza B). De aici rezultă că
w⊥ ∈ W ⊥ . Unicitatea lui w ne asigură că V = W ⊕ W ⊥ .
Al doilea punct al teoremei rezultă imediat din următoarele egalităţi:
v2 = < v, v >=< w + w⊥ , w + w⊥ >

= < w, w > +2 < w, w⊥ > + < w⊥ , w⊥ >= w2 + w⊥ 2 .
Orice spaţiu vectorial normat euclidian admite o bază ortonormată. Acest

lucru este dat de
Teorema 2.17 (Gramm-Schmidt) Fie V un spaţiu vectorial normat eucli-

dian şi B = {v1 , v2 , . . . , vn } o bază a sa. Atunci, există o bază ortonormată B
a lui V , B = {e1 , e2 , . . . , en }, cu proprietatea că ı̂nchiderea liniară a oricărui
subsistem {e1 , e2 , . . . , ep } al ei coincide cu ı̂nchiderea liniară a subsistemului
{v1 , v2 , . . . , vp }, p = 1, . . . , n.
Demonstraţie. Construim inductiv baza cerută. Fie w1 = v1 şi e1 = w1 .

w1
Considerăm elementul w2 ca o combinaţie liniară de v2 şi w1 astfel ı̂ncât
să fie ortogonal pe w1 . Vectorul e2 se obţine prin normarea vectorului w2 ,
w2 = v2 + kw1 . Punem condiţia ca < w2 , w1 >= 0; rezultă
< v2 , w1 >
k=− ,
< w1 , w1 >
adică w2 = v2 − (v2 )w 1 . Vectorul w3 se determină după acelaşi principiu şi

anume
w3 = v3 + k1 w1 + k2 w2 = 0,
unde w3 ortogonal pe w1 , respectiv w2 . Vectorul e3 este w3 normat.
34 Capitolul 1
Condiţiile < w3 , w1 >= 0 şi < w3 , w2 >= 0 ne conduc la determinarea lui

< v3 , w1 > < v3 , w2 >
k1 = − şi k2 = − ,
< w1 , w1 > < w2 , w2 >
de unde obţinem exprimarea lui
w3 = v3 − (v3 )w 1 − (v3 )w 2 .
În general, obţinem

j−1

wj = vj − (vj )w k
k=1
şi
wj
ej = .
wj
Introducem acum o funcţie prin intermediul căreia să putem măsura distanţa
dintre doi vectori.
Definiţia 2.25 Numim distanţă sau metrică, pe spaţiul vectorial V , o aplicaţie

d : V × V → R+ cu proprietăţile:
1. d(x, y) ≥ 0 şi d(x, y) = 0 dacă şi numai dacă x = y;
2. d(x, y) = d(y, x), ∀x, y ∈ V ;
3. d(x, y) ≤ d(x, z) + d(z, y), ∀x, y, z ∈ V .
Un spaţiu vectorial pe care am definit o distanţă se numeşte spaţiu metric.

De exemplu, dacă pe V avem dată o normă, putem să definim metrica lui
V astfel:
d(x, y) = y − x.
3 Aplicaţii
Teoria prezentată anterior, prin generalitatea ei, are avantajul unei aplica-
bilităţi ı̂n domenii foarte variate. În cele ce urmează, ne concentrăm atenţia
asupra unor aspecte legate de teoria aproximării, insistând pe noţiunea de
dreaptă de regresie, pe aproximarea neliniară ı̂n sensul celor mai mici pătrate
şi pe rezolvarea sistemelor liniare supradeterminate, de tipul celor care inter-
vin ı̂n problemele practice de fotogrametrie. Apoi trecem ı̂n revistă aplicaţii ale
acestei teorii la rezolvarea prin metode iterative ale ecuaţiilor de tipul f (x) = 0.
3.1 Elemente de teoria aproximării

În continuare, expunem câteva noţiuni fundamentale de teoria aproximării.
Pentru a mări accesibilitatea la informaţia din acest paragraf, unele teoreme,
care necesită cunoştinţe mai bogate de matematică, sunt date fără demonstraţie.
Fie V un spaţiu vectorial real normat (nu neapărat de dimensiune finită),
M ⊂ V şi p ∈ V \ M .
Definiţia 3.1 Se numeşte cea mai bună aproximare a lui p cu elemente din M
mulţimea
M ∗ = {y ∈ M | y − p ≤ x − p, ∀x ∈ M }.
Cu alte cuvinte, cea mai bună aproximare a lui p cu elemente din M este
formată din mulţimea puntelor din M care realizează minimul distaţei la p.
Depinzând de caz, această mulţime poate să fie vidă, să conţină un singur
punct sau să fie chiar infinită.
Să dăm nişte exemple. Fie V = R3 , mediul ambiant, un plan π, un punct
p ∈ V \ π şi y0 proiecţia lui p pe π. În cazul ı̂n care considerăm mulţimea M
ca fiind tot planul π, atunci M ∗ = {y0 }, deci cea mai bună aproximare a lui p
cu elemente din plan există şi este unică.
P P P
y0 y0 y0 C=M
p M=p p M=p\{y0} p
Dacă M = π \ {y0 }, atunci M ∗ = Ø.

Fie C un cerc situat ı̂n planul π, centrat ı̂n y0 şi de rază r. Dacă M = C,
atunci M ∗ = M .
Teorema 3.1 Fie V un spaţiu vectorial real normat, M ⊂ V şi p ∈ V \ M .

Dacă M este subspaţiu vectorial finit dimensional al lui V , atunci M ∗ este
nevidă. În plus, dacă norma lui V provine dintr-un produs scalar, atunci
card M ∗ = 1.
Teorema dă condiţiile ı̂n care cea mai bună aproximare există şi este unică.
În acest caz, aproximarea se numeşte aproximare ı̂n sensul celor mai mici
pătrate.
Observaţia 3.1 Cea mai bună aproximare depinde de norma aleasă pe spaţiul
V.
36 Capitolul 1
Observaţia ne spune că ı̂n acelaşi context, la norme diferite, avem cele mai
bune aproximări diferite. Să dăm un
Exemplu. Avem o unitate economică a cărei producţie o desfacem la un
magazin nesituat ı̂n incinta ı̂ntreprinderii, magazin care are un depozit. Dorim
să planificăm o producţie constantă, optimă, ı̂n funcţie de vânzări şi de două
situaţii distincte:
- mijlocul de transport de la fabrică la depozit este ı̂nchiriat şi nu costă
depozitarea;
- nu costă mijlocul de transport, dar costă depozitarea ı̂n funcţie de cantitate
şi de durată.
Modelul pe care ı̂l propunem se bazează pe faptul că vânzările, ı̂n cazul
unei reclame neagresive, respectă un grafic de tip sinus. Pentru primul caz,
π
problema este de a aproxima funcţia sinus pe intervalul 0, cu o constantă
2
c, folosind norma dată de
f = maxπ |f (x)|,
x∈[0, 2 ]
adică de a determina
min maxπ (|f (x) − c|).
c x∈[0, 2 ]
1
2
} l2
l1 l1= l2
1 p
2
1
Minimul cerut se obţine pentru c = şi este dat de acea constantă care este
2
egal depărtată de valorile de extrem ale funcţiei sinus pe intervalul considerat.
În cazul al doilea, norma pe care o utilizăm este

π
2
f = f 2 (x)dx,
0
adică avem de determinat

π
2
min (sin x − c)2 dx.
c 0
Problema este echivalentă cu cea a determinării lui

π
2
min (sin x − c)2 dx.
c 0
π
2
Calculând integrala (sin x − c)2 dx, obţinem expresia
0
π 2 π
E(c) = c − 2c + .
2 4
1
A2
0,63 A1=A2
A1
O p
2
2
Valoarea lui c care realizează minimul acestei expresii este c = . Dreapta
π
2
c = este cea care are proprietatea că ariile cuprinse ı̂ntre ea şi graficul funcţiei
π
sinus până la punctul de intersecţie şi după acest punct sunt egale.
Teorema 3.2 Fie V un spaţiu vectorial normat euclidian, M un subspaţiu

al său finit dimensional, B = {e1 , e2 , . . . , ek } o bază pentru M şi p ∈ V \ M .
Atunci, cea mai bună aproximare a lui p cu elemente din M este dată de
k
y0 = αi ei , unde αi sunt soluţiile sistemului liniar
i=1
k

< ei , ej > αj =< p, ei >, i = 1, 2, . . . , k.
j=1
3.2 Dreapta de regresie

Presupunem că avem dată o funcţie discretă
f : {x1 , x2 , . . . , xn } → {y1 , y2 , . . . , yn }.
38 Capitolul 1
Graficul acestei funcţii este dat de un nor de puncte. Dorim să determinăm o
dreaptă F (x) = a + bx, cu proprietatea că suma pătratelor distanţelor de la ea
la punctele norului să fie minimă.
bx
=a+
... F(x)
y1
y2
O x1 x2 x3 ... xn
Să aducem această problemă la contextul teoremelor anterioare.

Considerăm V = Rn , n fiind numărul de puncte ale norului. Ştim că

F1 = {f : [x1 , xn ] → R | f (x) = a + bx}, +, ·R
este un spaţiu vectorial de dimensiune 2, având baza canonică C, formată din

funcţiile f1 , respectiv f2 , cu f1 (x) = 1 şi f2 (x) = x. Atunci, considerăm M ca
fiind subspaţiul de dimensiune 2 al lui V , generat de elementele e1 = (1, 1, . . . , 1)
şi e2 = (x1 , x2 , . . . , xn ). Elementul care trebuie aproximat este p = (y1 , y2 , . . . , yn ).
Parametrii a şi b se determină rezolvând sistemul

< e1 , e1 > a+ < e1 , e2 > b =< p, e1 >
(2)
< e2 , e1 > a+ < e2 , e2 > b =< p, e2 > .
Dăm ı̂n continuare şi un exemplu numeric. Să se găsească ecuaţia dreptei
de regresie ataşată tabelei
x 1 2 3
y 2 1 4
Considerăm e1 = (1, 1, 1), e2 = x = (1, 2, 3) şi p = y = (2, 1, 4). Dreapta de re-
gresie căutată este de forma F (x) = a+bx. Avem < e1 , e1 > = 3, < e1 , e2 > = 6,
< e2 , e2 > = 14, < p, e1 > = 7 şi < p, e2 >= 16. Coeficienţii acestei drepte se
determină rezolvând sistemul

3a + 6b = 7
6a + 14b = 16.
1 1
Rezultă a = şi b = 1, deci F (x) = + x.
3 3
În acest caz, putem să dăm şi o soluţie geometrică. În spaţiul R3 considerăm
planul determinat de punctele O(0, 0, 0), I(1, 1, 1) şi X(1, 2, 3), a cărui ecuaţie
este x−2y +z = 0. Fie punctul Y (2, 1,
4), exterior
planului. Proiecţia punctului
4 7 10
Y pe planul (OIX) este punctul Y0 , , , care este cea mai bună apro-
3 3 3
ximare a punctului Y cu elemente din planul OIX. Punctul Y0 are coeficienţii
1
descompunerii după direcţiile OI şi OX egali, respectiv, cu a = şi b = 1.
3
O altă aplicaţie interesantă ar fi cea legată de liniarizarea unor modele. Să
luăm un exemplu simplu. Pe intervalul [0, 1], avem un model dat de funcţia
√
f (x) = x, pe care dorim să-l liniarizăm ı̂n sensul celor mai mici pătrate.
Atunci V este spaţiul funcţiilor continue, definite pe [0, 1]. Pe acest spaţiu,
produsul scalar uzual este dat de
1
< f, g > = f (x)g(x)dx.
0
Mulţimea M = F1 = {f : [x1 , xn ] → R | f (x) = a + bx} are, ca subspaţiu

vectorial, baza canonică C = {f1 , f2 }, cu f1 (x) = 1 şi f2 (x) = x. Sistemul care
√
ne determină aproximarea lui x este

< f1 , f1 > a+ < f1 , f2 > b = < p, f1 >
< f2 , f1 > a+ < f2 , f2 > b = < p, f2 >,
1 1
√ 1
unde p(x) = x. Avem < f1 , f1 > = 1 · 1dx = 1, < f1 , f2 > = xdx = ,
1 0 1 0 2
2 1 2 √ 2
< f2 , f2 > = x dx = , < p, f1 > = şi < p, f2 > = x xdx = .
0 3 3 0 5
Atunci, sistemul este
⎧ 1 2
⎪
⎨ a+ b=
2 3
⎪
⎩ 1a + 1 = 2.
2 3 5
Observăm că matricea sistemului nu depinde de funcţia care trebuie apro-

ximată, ci doar de intervalul pe care se face liniarizarea. Putem aproxima
funcţiile tabelate, ı̂n sensul celor mai mici pătrate, cu orice combinaţie de funcţii
liniar independente.
De exemplu, dacă dorim o aproximare ı̂n sensul celor mai mici pătrate cu o
funcţie de forma
F (x) = a + b ln x + c cos x
40 Capitolul 1
pentru o tabelă de tipul
x x1 x2 ... xn
,
y y1 y2 ... yn
trebuie să ı̂l alegem pe M un subspaţiu de dimensiune trei, care are baza
B = {e1 , e2 , e3 }, dată de e1 = (1, 1, . . . , 1), e2 = (ln x1 , ln x2 , . . . , ln xn ) şi
e3 = (cos x1 , cos x2 , . . . , cos xn ). Evident, pentru x1 , . . . , xn sunt impuse res-
tricţiile de domeniu cerute de funcţiile cu care se face aproximarea.
Sistemul care ne dă coeficienţii funcţiei F este
⎧
⎨ < e1 , e1 > a + < e1 , e2 > b + < e1 , e3 > c =< y, e1 >
< e2 , e1 > a + < e2 , e2 > b + < e2 , e3 > c =< y, e2 >
⎩
< e3 , e1 > a + < e3 , e2 > b + < e3 , e3 > c =< y, e3 > .
3.3 Rezolvarea sistemelor supradeterminate

Rezolvarea şi discuţia sistemelor liniare a constituit obiect de studiu ı̂n anii
de liceu, aşa că noţiuni de tipul compatibilitate a unui sistem sau incompati-
bilitate a lui sunt familiare.
În practică (vezi fotogrametria), se ı̂ntâlnesc frecvent situaţii ı̂n care avem
de-a face cu sisteme care au numărul liniilor mai mare decât al coloanelor, adică
al necunoscutelor. Spunem că aceste sisteme sunt supradeterminate. Intrările
acestor sisteme sunt date, de cele mai multe ori, de măsurători efectuate ı̂n
cadrul unor experimente. Aceste sisteme sunt ı̂n general incompatibile. Şi
totuşi, pentru ele trebuie să decidem o cea mai bună soluţie.
Această decizie” poate fi interpretată astfel: avem un sistem liniar Ax = b,
”
unde A este o matrice m × n, m > n, x şi b fiind vectori coloană cu n, respectiv
m componente. Trebuie să determinăm acel vector x0 care să se transforme,
prin intermediul matricei A, ı̂ntr-un vector cât mai apropiat de b.
Putem să facem acest lucru ı̂n anumite condiţii, folosind o metodă de tipul
aproximării ı̂n sensul celor mai mici pătrate.
Definiţia 3.2 Fie sistemul supradeterminat Ax = b. Numim vector reziduu,

al sistemului, vectorul r = b − Ax.
Definiţia 3.3 Numim soluţie, ı̂n sensul celor mai mici pătrate, a sistemu-
lui considerat, acel vector x0 care minimizează norma euclidiană a vectorului
reziduu r.
Observaţia 3.2 Dacă x0 este soluţie pentru sistemul Ax = b, atunci el este şi
soluţie ı̂n sensul celor mai mici pătrate.
√
Definim norma vectorului coloană r astfel: r = t rr.
Teorema 3.3 Considerăm sistemul liniar Ax = b, unde A este o matrice

m × n, m > n, x şi b fiind vectori coloană cu n, respectiv m componente. Notăm
cu rx̃ vectorul reziduu corespunzător unui vector x̃. Dacă x̃ este soluţia siste-
mului t A(b − Ax) = 0, atunci pentru orice vector y avem rx̃ ≤ ry .
Demonstraţie. Pe ry ı̂l putem scrie ı̂n modul următor:
ry = b − Ay + Ax̃ − Ax̃ = rx̃ + A(x̃ − y).
Calculul lui ry 2 ne conduce la egalitatea
ry 2 = rx̃ 2 + A(x̃ − y)2 .
Alegerea lui x̃ ca soluţie a sistemului t A(b − Ax) = 0 ne spune că x̃ este soluţia
sistemului normalizat
(t AA)x = t Ab.
Teorema 3.4 Matricea t AA este nesingulară dacă şi numai dacă coloanele
matricei A sunt liniar independente.
Să dăm un exemplu numeric: determinaţi soluţia, ı̂n sensul celor mai mici
pătrate, pentru sistemul ⎧
⎨ 2x + y = 5
x−y =1
⎩
x + y = 4.
Se observă că sistemul este incompatibil. Matricea sa este
⎛ ⎞
2 1
A = ⎝ 1 −1 ⎠
1 1
şi are coloanele liniar independente.

Sistemul normalizat poate fi scris
⎛ ⎞ ⎛ ⎞

2 1

5
2 1 1 ⎝ x 2 1 1 ⎝ ⎠
1 −1 ⎠ = 1 .
1 −1 1 y 1 −1 1
1 1 4
Efectuând calculele, obţinem

6 2 x 15
= .
2 3 y 8
42 Capitolul 1
Acest sistem are soluţia

⎛ 29 ⎞
⎜ 14 ⎟
x̃ = ⎝ ⎠.
9
7
Ea este cea mai bună soluţie, ı̂n sensul celor mai mici pătrate, pentru sistemul
iniţial.
3.4 Metoda contracţiei

În acest paragraf ne ocupăm de unul dintre cele mai importante tipuri de
principii utilizate ı̂n rezolvarea iterativă a ecuaţiilor funcţionale f (x) = 0. Acest
principiu poartă numele de principiul contracţiei şi acţionează astfel:
Se rescrie ecuaţia f (x) = 0 sub forma g(x) = x. În ipoteza că funcţia g are
nişte proprietăţi speciale, se construieşte un şir recursiv ı̂n modul următor: se
alege un punct x0 , de start al procedeului şi apoi, recursiv, se ia xn+1 = g(xn ).
Dacă funcţia g şi punctul x0 sunt corect alese, atunci şirul xn converge către
soluţia ecuaţiei f (x) = 0.
Ideea folosirii funcţiilor cu punct fix ı̂n rezolvarea unor ecuaţii provine şi din
frământările matematicienilor de a rezolva una dintre problemele celebre
ale antichităţii şi anume: La o mănăstire din India, un călugăr săvârşeşte
”
un păcat capital. Pedeapsa sa ı̂nfricoşătoare este următoarea: dimineaţa, la
răsăritul soarelui, să iasă cu o găletuşă cu apă sfinţită pe poarta mănăstirii, să
urce dealul sfânt, pe drumul sfânt; seara, la apusul soarelui, să ajungă la copacul
sfânt, să-l ude cu apa din găletuşă, să doarmă lângă copac, pentru ca a doua
zi, la răsărit de soare, să plece ı̂napoi la mănăstire, unde trebuie să ajungă la
apus de soare”. Acesta este păcatul, aceasta este pedeapsa, dar problema este
alta. Trebuia să se arate că, indiferent de cum merge călugărul, există un loc pe
drum prin care pedepsitul trece la acelaşi moment al zilei şi la dus şi la ı̂ntors.
Următoarea teoremă de punct fix rezolvă problema.
Teorema 3.5 Fie f : [a, b] → [a, b] o funcţie continuă. Atunci există un punct
c ∈ [a, b] astfel ı̂ncât f (c) = c.
Demonstraţie. Considerăm funcţia g : [a, b] → R, cu g(x) = f (x) − x. g

este continuă şi g(a) ≥ 0 şi g(b) ≤ 0. Cum g are proprietatea lui Darboux şi ia
valori de semne contrare pe [a, b], rezultă că există un punct, c ∈ [a, b], ı̂n care
ea se anulează.
Problema noastră este astfel rezolvată. Considerând x(t) legea de parcurgere

a drumului ı̂n prima zi şi f (x(t)) legea de parcurgere a drumului ı̂n a doua zi,
teorema anterioară ne asigură că există un punct ı̂n care f (x(t0 )) = x(t0 ).
Un fapt divers foarte interesant este următorul. Problema, atestată do-
cumentar de aproximativ 2500 de ani, primeşte o soluţie la mijlocul secolului
al XIX-lea. În jurul anului 1935, această problemă este rezolvată ı̂n alt mod,
foarte elegant şi foarte simplu. Surpriza provine din faptul că soluţia este dată
de un filozof care nu ştia matematică, nici măcar puţin. Filozoful propune
simplu: Să dăm drumul la doi călugări simultan, unul de jos şi unul de sus.
”
Pe drum, ei se ı̂ntâlnesc”. Remarcabil! Dar aceasta este o altă poveste. Şi ea
este parte a unui principiu din matematică şi anume principiul superpoziţiei.
Teorema anterioară ne asigură existenţa soluţiei, dar nu ne asigură unici-
tatea ei şi nici nu ne dă un mod de a ajunge la soluţie. În mod evident, trebuie
ca funcţia g, implicată ı̂n demonstraţie, să aibă proprietăţi mult mai tari. În
continuare, prezentăm teoria ı̂n cel mai general caz, din două motive. Scrierea
globală este mai uşor de urmărit şi de ı̂nţeles decât cea locală şi aplicăm această
teorie nu numai la rezolvarea ecuaţiilor generate de funcţii reale de variabilă
reală, dar şi la rezolvarea sistemelor liniare sau neliniare.
Fie (X, d) un spaţiu metric.
Definiţia 3.4 Şirul (xn )n∈N , xn ∈ X este convergent către a ∈ X, dacă pentru
orice ε > 0 există un rang Nε astfel ı̂ncât pentru orice n > Nε avem d(xn , a) < ε.
Interpretând liber această definiţie, spunem că şirul este convergent, dacă
distanţa dintre termenii şirului şi limită poate fi făcută oricât de mică sau, ı̂n
limbaj de erori, eroarea absolută poate fi făcută oricât de mică. Observăm
că, pentru a putea demonstra convergenţa unui şir utilizând doar definiţia,
trebuie să cunoaştem neapărat limita şirului, lucru care nu este mereu posibil.
Pentru a elimina acest inconvenient, folosim noţiunea de şir Cauchy sau şir
fundamental.
Definiţia 3.5 Spunem că şirul (xn )n∈N , xn ∈ X, este fundamental sau Cauchy
dacă pentru orice ε > 0, există un rang Nε astfel ı̂ncât pentru orice n > Nε şi
pentru orice p ≥ 1 avem d(xn+p , xn ) < ε.
Dacă cele două noţiuni ar fi echivalente, atunci convergenţa şirurilor s-ar

putea demonstra şi evaluând distanţa dintre doi termeni oarecare ai şirului,
fără a mai implica ı̂n evaluări limita şirului, pe care ı̂n general nu o ştim. Am
putea lucra astfel cu o eroare relativă”, mai convenabilă şi mai practică, ı̂n
”
44 Capitolul 1
locul unei erori absolute”. În general, ı̂n spaţii metrice, aceste două noţiuni
”
nu sunt echivalente. Dacă un şir este convergent, atunci el este şi fundamental,
reciproca ı̂nsă nu este mereu adevărată.
Definiţia 3.6 Un spaţiu metric (X, d), ı̂n care un şir este convergent dacă şi
numai dacă este fundamental, se numeşte spaţiu metric complet.
Să definim acum noţiunea de contracţie.
Definiţia 3.7 Fie (X, d) un spaţiu metric. Funcţia g : X → X se numeşte
contracţie dacă există o constantă C ∈ [0, 1) astfel ı̂ncât
d(g(x), g(y)) ≤ Cd(x, y),
oricare ar fi punctele x, y ∈ X.
Constanta C poartă numele de constantă de contracţie şi caracterizează
funcţia g.
Teorema 3.6 (de caracterizare a principiului contracţiei ı̂n spaţii me-
trice complete) Fie (X, d) un spaţiu metric complet şi g : X → X o contracţie
de constantă C. Atunci există un unic punct ξ astfel ıncât g(ξ) = ξ.
În plus, dacă definim recursiv şirul (xn )n∈N astfel: x0 ∈ X şi xn+1 = g(xn ),
atunci
Cn
d(ξ, xn ) ≤ d(x1 , x0 ).
1−C
Demonstraţie. Observăm că putem presupune din start d(x1 , x0 ) = 0. În
caz contrar, teorema este verificată trivial.
Avem de parcurs mai mulţi paşi pentru a demonstra teorema şi anume:
1. evaluăm distanţa dintre doi termeni consecutivi ai şirului;
2. evaluăm distanţa dintre doi termeni oarecare ai şirului;
3. demonstrăm că şirul definit ı̂n teoremă este fundamental, deci convergent;
notăm limita sa cu ξ;
4. următorul pas este de a proba inegalitatea din enunţ;
5. arătăm că g(ξ) = ξ;
6. demonstraţia se ı̂ncheie cu probarea unicităţii soluţiei ecuaţiei g(x) = x.
Facem demonstraţia, punând ı̂n evidenţă cele şase etape:
1. Fie xn şi xn+1 doi termeni consecutivi ai şirului definit ı̂n enunţul teore-
mei. Ştim că xn+1 = g(xn ), xn = g(xn−1 ) şi că g este o contracţie de constantă
C. Atunci
d(xn+1 , xn ) = d(g(xn ), g(xn−1 )) ≤ Cd(xn , xn−1 ) = d(g(xn−1 ), g(xn−2 ))
≤ C 2 d(xn−1 , xn−2 ) ≤ · · · ≤ C n d(x1 , x0 ).
2. Evaluăm distanţa ı̂ntre doi termeni oarecare ai şirului. Fie p ≥ 1. Dacă

utilizăm direct aceeaşi tehnică ca la punctul 1, atunci obţinem o evaluare a
distanţei d(xn+p , xn ) ı̂n funcţie de d(xp , x0 ) şi constanta C de contracţie. Însă
această evaluare nu ne este de folos, deoarece p este oarecare. Atunci evaluăm
distanţa de la xn+p la xn , intercalând toţi termenii şirului care lipsesc şi, cu
ajutorul rezultatului de la punctul 1, măsurând distanţele ı̂ntre doi termeni
consecutivi. Aşadar,
d(xn+p , xn ) ≤ d(xn+p , xn+p−1 ) + d(xn+p−1 , xn+p−2 ) + · · · + d(xn+1 , xn )

≤ C n+p−1d(x1 , x0 ) + C n+p−2d(x1 , x0 ) + · · · + C n d(x1 , x0 )

= C n d(x1 , x0 ) C p−1 + C p−2 + · · · + C + 1
1 − Cp n Cn
= C d(x1 , x0 ) ≤ d(x1 , x0 ).
1−C 1−C
3. Pentru pasul următor al demonstraţiei, este esenţial faptul că avem

C ∈ [0, 1), deci C n → 0. Astfel, pentru orice ε > 0, există un rang Nε astfel
ı̂ncât, pentru orice n > Nε să avem C n < 1 − C ε. Rezultă că ∀ε > 0, ∃Nε
d(x1 , x0 )
astfel ı̂ncât ∀n > Nε şi ∀p ≥ 1, avem
Cn 1 − C d(x1 , x0 )
d(xn+p , xn ) < d(x1 , x0 ) < ε = ε.
1−C d(x1 , x0 ) 1 − C
Astfel, am demonstrat că şirul (xn )n∈N este fundamental. Datorită faptului că
spaţiul este complet, rezultă că el este şi convergent. Notăm cu ξ limita acestui
şir.
4. Pentru a demonstra inegalitatea din enunţ, procedăm astfel. Am arătat
că, pentru orice n şi pentru orice p ≥ 1, este adevărată relaţia
Cn
d(xn+p , xn ) ≤ d(x1 , x0 ).
1−C
Trecem la limită după p această inegalitate, adică
Cn
lim d(xn+p , xn ) ≤ lim d(x1 , x0 ),
p→∞ p→∞ 1 − C
deci
Cn
d(ξ, xn ) ≤ d(x1 , x0 ),
1−C
adică inegalitatea din enunţ.
46 Capitolul 1
5. Pentru a arăta că punctul ξ este soluţie a ecuaţiei considerate, g(x) = x,

trebuie să evaluăm distanţa de la ξ la g(ξ). Nu putem face aceasta direct şi
atunci folosim un termen al şirului.
d(g(ξ), ξ) ≤ d(g(ξ), xn+1 ) + d(xn+1 , ξ) = d(g(ξ), g(xn )) + d(xn+1 , ξ)

2C n+1
≤ Cd(ξ, xn ) + d(xn+1 , ξ) ≤ d(x1 , x0 ).
1−C
Am ajuns la următoarea inegalitate:
2C n+1
d(g(ξ), ξ) ≤ d(x1 , x0 ),
1−C
pe care o trecem la limită după n. Obţinem
2C n+1
lim d(g(ξ), ξ) ≤ lim d(x1 , x0 ) = 0.
n→∞ n→∞ 1 − C
Adică d(g(ξ), ξ) ≤ 0, care ı̂mpreună cu d(g(ξ), ξ) ≥ 0 (inegalitate asigurată de

definiţia metricii), ne conduce la d(g(ξ), ξ) = 0, adică g(ξ) = ξ.
6. Pentru a demonstra unicitatea soluţiei ecuaţiei g(x) = x, folosim re-
ducerea la absurd. Presupunem că ecuaţia admite şi soluţia ξ = ξ. Atunci
d(ξ, ξ ) = d(g(ξ) şi g(ξ )) ≤ Cd(ξ, ξ ). Trecând totul ı̂n membrul stâng, avem
(1 − C)d(ξ, ξ ) ≤ 0 şi cum 1 − C > 0 şi d(ξ, ξ ) ≥ 0, rezultă d(ξ, ξ ) = 0, deci
ξ = ξ.
Teorema este complet demonstrată.
Merită să mai rămânem la această frumoasă teoremă şi să ı̂ncercăm să citim
şi printre rândurile” ei.
”
Ecuaţia g(x) = x are soluţie şi soluţia ei este unică dacă g este contracţie.
Şirul recursiv definit de teoremă este convergent la soluţia ecuaţiei, deci avem
pusă la dispoziţie şi o modalitate de a afla această soluţie. Inegalitatea din
enunţ ne asigură, ı̂n ipoteza că ştim valoarea constantei de contracţie, că putem
determina eroarea absolută la pasul n al metodei. Mai mult, printr-un calcul
simplu, se poate determina şi pasul n la care eroarea absolută ajunge la mărimea
dorită.
Definiţia 3.8 Fie (X, d) un spaţiu metric complet şi g : X → X o contracţie.

Numim procedeu iterativ de tip contracţie, un şir recursiv definit astfel: x0
oarecare ı̂n X şi xn+1 = g(xn ), pentru orice n > 0.
3.5 Procedeu iterativ de tip Newton

Abordăm ı̂n continuare cazul ı̂n care V = R.
Definiţia 3.9 Fie g : [a, b] → [a, b]. Spunem că funcţia g este contracţie, dacă
există o constantă C ∈ [0, 1) astfel ı̂ncât
|g(x) − g(y)| ≤ C|x − y|, ∀x, y ∈ [a, b].
Observaţia 3.3 Dacă funcţia g este de clasă C 1 [a, b] (adică este continuă pe
[a, b], derivabilă pe [a, b] şi cu derivata continuă pe [a, b]), atunci folosind teo-
rema lui Lagrange pentru g, observăm că g este contracţie dacă
max |g (x)| < 1.

x∈[a,b]
Definiţia 3.10 Fie f : [a, b] → R o funcţie cu următoarele proprietăţi:
1. f ∈ C 2 [a, b];
2. ecuaţia f (x) = 0 admite o soluţie unică ı̂n [a, b];
3. f (x) = 0, ∀x ∈ [a, b].
Numim procedeu iterativ de tip Newton, generat de funcţia f pe intervalul

[a, b], un şir recursiv definit astfel:
f (xn )
x0 ∈ [a, b] şi xn+1 = xn − .
f (xn )
Teorema 3.7 Considerăm un procedeu iterativ de tip Newton, generat de funcţia

f , pe intervalul [a, b]. Dacă

f (x)f (x)
max < 1,
x∈[a,b] f 2 (x)
atunci procedeul generează un şir convergent, oricare ar fi punctul de start x0 .
f (x)
Demonstraţie. Fie funcţia g : [a, b] → R, dată de g(x) = x − . Arătăm
f (x)
că g este o contracţie. g ∈ C 2 [a, b] şi

f 2 (x) − f (x)f (x) f (x)f (x)

max |g (x)| = max 1 − < 1.
x∈[a,b] x∈[a,b] f 2 (x) = x∈[a,b]
max
f 2 (x)
Observaţia anterioară ne asigură că g este contracţie şi principiul contracţiei
ne asigură că procedeul este convergent, oricare ar fi punctul de start x0 .
48 Capitolul 1
Asigurarea convergenţei, oricare ar fi punctul de start x0 , este un rezultat

foarte tare”, dar şi condiţiile cerute sunt tari”. Alegerea unui punct x0 , de la
” ”
care pornind să obţinem un procedeu convergent, este o problemă de optimizare
a volumului calculelor. Este suficient să găsim un punct x0 , cu proprietatea
f (x0 )f (x0 ) > 0
şi procedeul Newton generat este convergent.

Importanţa procedeului iterativ de tip Newton este dată de faptul că acest
procedeu este foarte rapid convergent.
Definiţia 3.11 Fie (xn )n∈N , xn ∈ (X, · ) un şir convergent către a. Spunem
că şirul are ordinul de convergenţă p dacă există o constantă reală p astfel ı̂ncât
|xn+1 − a|
lim există şi aparţine intervalului (0, ∞).
n→∞ |xn − a|p
Teorema 3.8 Dacă procedeul iterativ de tip Newton, generat de funcţia f pe

intervalul [a, b], cu punctul de start x0 , furnizează un şir convergent, atunci
ordinul lui de convergenţă este doi.
Demonstraţie. Scriem formula Taylor de ordinul al doilea, ı̂n jurul lui xn ,

calculată ı̂n punctul c, soluţie a ecuaţiei f (x) = 0. Atunci, există un punct
θ ∈ (xn , c) astfel ı̂ncât
(c − xn ) (c − xn )2
f (c) = f (xn ) + f (xn ) + f (θ).
1! 2!
Dar f (c) = 0 şi f (x) = 0, ∀x ∈ [a, b], aşa că, ı̂mpărţind cu f (xn ), relaţia
devine:
f (xn ) (c − xn )2
0= + c − xn + f (θ),
f (xn ) 2!f (xn )
de unde, rearanjând termenii şi ţinând seama de definiţia procedeului iterativ
de tip Newton, obţinem:
1 f (θ)
xn+1 − c = (xn − c)2 · .
2! f (xn )
Împărţim cu (xn − c)2 , scriem ı̂n modul şi trecem la limită. Rezultă

|xn+1 − c| f (θ) f (c)
lim = lim =
2!f (c) ∈ (0, ∞).
n→∞ |xn − c|2 n→∞ 2!f (xn )
Teorema este astfel demonstrată.

Importanţa ordinului de convergenţă doi, pentru procedeu, este dată de

faptul că eroarea absolută la pasul n + 1 este comparabilă cu pătratul erorii
absolute de la pasul n, ceea ce ı̂nseamnă că trecerea, de la pasul n la pasul
n + 1, se face cu dublarea numărului de zecimale exacte pentru valoarea cu care
se aproximează soluţia.
3.6 Metoda Jacobi

Dăm acum o altă aplicaţie a principiului contracţiei, folosită la rezolvarea
sistemelor liniare.
Fie sistemul liniar Ax = b, unde A este o matrice pătratică n dimensională,
x şi b fiind vectori coloană, cu n componente. Rescriem acest sistem sub forma
x = αx + β, unde α este o matrice pătratică de ordin n, iar β este vector
coloană, cu n componente.
Definiţia 3.12 Numim procedeu iterativ de tip Jacobi, şirul vectorial (x(k) )k∈N ,
definit astfel: x(0) un vector oarecare şi
x(n+1) = αx(n) + β.
O privire superficială asupra modului de definire a acestui şir ar putea să

conducă la o afirmaţie de tipul următor:
Dacă
”
(3) g(x) = αx + β,
atunci g este contracţie, ı̂n ipoteza că
(4) max(|g (x)|) < 1,
adică dacă
(5) |α| < 1.”
De aici se ridică nişte ı̂ntrebări fireşti. Care este valoarea de adevăr a acestei
afirmaţii? Ce ı̂nseamnă g ı̂n relaţia (4)? Ce semnificaţie are relaţia (5), ştiind
că α este o matrice? Cum ar trebui potrivite lucrurile” ca afirmaţia să aibă
”
sens şi să fie adevărată?
Încercăm să dăm nişte răspunsuri.
În primul rând, să vedem ce ar ı̂nsemna |α|, dacă α este matrice. Am vorbit
despre noţiunea de normă ca despre o generalizare a noţiunii de modul. În prin-
cipiu, am putea utiliza, ı̂n locul modulului din afirmaţie, o normă definită pe
50 Capitolul 1
spaţiul vectorial (real, pentru că aşa l-am considerat până acum) al matricelor
Mn×n . Aceasta ar ı̂nsemna că am putea folosi norma vectorială euclidiană,
privind matricea α ca pe un vector de n componente, toate vectori de n com-
ponente, adică, până la urmă, ca pe un vector cu n2 componente. Deci,

n n
|α| = α2 = α2ij .
i=1 j=1
Răspunsul corect nu este tocmai acesta. Spaţiul Mn×n poate fi privit ca un

spaţiu vectorial de dimensiune n2 , dar nu avem voie să ignorăm faptul că pe el
avem definită şi o ı̂nmulţire a matricelor, iar norma de pe un astfel de spaţiu
ar trebui să aibă un anumit răspuns la produsul matricelor.
Definiţia 3.13 Numim normă matriceală, o aplicaţie ||| · ||| : Mn×n → R+ , cu

următoarele proprietăţi:
1. |||A||| ≥ 0 şi |||A||| = 0 dacă şi numai dacă A = (0);

2. |||aA||| = |a||||A|||, pentru orice a ∈ R şi pentru orice matrice A;
3. |||A + B||| ≤ |||A||| + |||B|||;
4. |||AB||| ≤ |||A||| · |||B|||, ∀A, B.

n
n
Din păcate, norma euclidiană A2 = a2ij nu este o normă ma-
i=1 j=1
triceală, deoarece nu respectă proprietatea 4. 1 şi ∞ sunt norme ma-
triceale, dar nu se folosesc uzual ı̂n cazul matricelor.
Normele matriceale cel mai des utilizate sunt cele obţinute ca o combinaţie
de cele două norme şi anume
n

|||A|||1 = max |aij |
j=1,...,n
i=1
şi
n

|||A|||∞ = max |aij |.
i=1,...,n
j=1
Dăm următoarea teoremă fără demonstraţie.
Teorema 3.9 Dacă |||A||| < 1, atunci matricea In − A este inversabilă.

Definiţia 3.14 O matrice A = (aij ) ∈ Mn×n se numeşte diagonal dominantă

dacă, pentru orice i = 1, 2, . . . , n, avem
n

|aij | < |aii |.
j=1;j=i
Teorema 3.10 (Levy-Desplanques) Dacă matricea A este diagonal domi-

nantă, atunci ea este inversabilă.
Demonstraţie. Din ipoteză, avem că matricea A are elementele de pe di-

agonala principală nenule. Fie atunci matricea diagonală D, formată astfel:
diagonala ei principală este diagonala principală a lui A, iar restul elementelor
ei sunt nule. D este o matrice inversabilă şi D −1 este tot o matrice diagonală,
care are toate elementele 0, ı̂n afară de elementele de pe diagonala principală,
care sunt inversele elementelor de pe diagonala principală a lui A. Matricea
C = (cij ) = D −1 A are elementele următoare: 1 pe diagonala principală şi ı̂n
aij
rest cij = . Atunci, matricea B = In − C are proprietatea că |||B|||∞ < 1,
aii
deci conform teoremei anterioare, In − B este inversabilă. Aceasta ı̂nseamnă
că C este inversabilă, adică A este inversabilă.
Să revenim la ı̂ntrebările noastre. Am clarificat una dintre ele şi am pregătit
răspunsul pentru celelalte.
Teorema 3.11 Dacă pentru matricea α avem |||α||| < 1, atunci procedeul ite-
rativ de tip Jacobi este convergent, oricare ar fi vectorul de start x(0) .
Observaţia 3.4 1. Dacă |||α||| < 1, atunci matricea A, care defineşte sis-
temul, este inversabilă, ceea ce confirmă faptul că, ı̂n condiţia ı̂n care pro-
cedeul este convergent, el este convergent către soluţia sistemului iniţial.
2. Matricea α, definită de procedeu, este chiar matricea B, construită ı̂n
demonstraţia anterioară.
3. Matricea α şi vectorul β, definite de procedeu, nu depind de pasul n. Un
astfel de procedeu iterativ se numeşte staţionar.
Considerăm un procedeu Jacobi convergent. Atunci putem lua ca vector de

start, x(0) , chiar vectorul nul (0).
Construind paşii procedeului, observăm că
x(1) = β,
x(2) = αβ + β = (α + In )β,
x(3) = α(α + In )β + β = (α2 + α + In )β,
52 Capitolul 1
de unde, prin inducţie, avem că

n−1

(6) x(n) = αk β.
k=0
Fie lim x(n) = x̃. Trecem la limită relaţia dată de procedeu,

n→∞

lim x(n) = lim αx(n) + β ,
n→∞ n→∞
de unde obţinem x̃ = αx̃ + β, adică (In − α)x̃ = β. Trecem la limită şi relaţia
∞

(6) şi obţinem x̃ = αk . Am demonstrat astfel şi teorema 3.9, găsind expresia
k=0
inversei matricei In − α şi anume
∞

(In − α)−1 = αk .
k=0
Pentru a ı̂ncheia acest paragraf, să subliniem faptul că noţiunile introduse
aici ne pot ı̂ndruma ı̂n conceperea modelelor liniare. Astfel, un model liniar
ı̂n care matricea sitemului este diagonal dominantă are sigur soluţie (evident,
nu este singurul mod de a concepe modele liniare, este doar o sugestie). Apoi,
vectorul β, care se poate determina fără calcule prea grele, dă o imagine destul
de bună asupra ordinului de mărime a soluţiei.
Convergenţa metodei nu este prea rapidă, dar simplitatea ei este hotărâtoare.
Evident, metoda se aplică ı̂n cazul ı̂n care dimensiunile matricei A sunt suficient
de mari pentru ca metodele de rezolvare exactă a sistemului să ducă la calcule
mult prea complicate sau când componentele matricei A sunt mărimi supuse
unor erori de măsurare.
Definiţia 3.15 Un sistem liniar Ax = b compatibil şi determinat, cu A matrice

pătratică, x şi b vectori coloană cu n componente, se numeşte bine condiţionat
(sau matricea A se numeşte bine condiţionată) dacă variaţii mici ale compo-
nentelor matricei A conduc la variaţii mici ale soluţiei.
Definiţia 3.16 Numim număr de condiţionare a unei matrice, mărimea
ν(A) = |||A||| · |||A−1 |||.
Observaţia 3.5 Cu cât numărul de condiţionare al unei matrice este mai mic,
cu atât matricea este mai bine condiţionată.
Dăm exemple numerice: Fie sistemul

⎧
⎨ 2x1 − 0, 2x2 + 0, 1x3 = 4, 1
0, 32x1 + x2 − 0, 2x3 = 1, 04
⎩
0, 3x1 − 0, 54x2 + x3 = 3, 06.
Avem
⎛ ⎞ ⎞⎛ ⎛ ⎞
2 −0, 2 0, 1 x1 4, 1
A = ⎝ 0, 32 1 −0, 2 ⎠, x = ⎝ x2 ⎠, b = ⎝ 1, 04 ⎠,
0, 3 −0, 5 1 x3 3, 06
⎛ ⎞ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
2 0 0 0, 5 0 0 2, 05
D= ⎝ ⎠
0 1 0 , D = −1 ⎝ 0 1 0 ⎠, β = D −1 b = ⎝ 1, 04 ⎠,
0 0 1 0 0 1 3, 06
⎛ ⎞
1 −0, 1 0, 05
C = D −1 A = ⎝ 0, 32 1 −0, 2 ⎠ ,
0, 3 −0, 5 1
⎛ ⎞
0 0, 1 −0, 05
α = B = I3 − C = ⎝ −0, 32 0 0, 2 ⎠ ,
−0, 3 0, 5 0
⎛ ⎞ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
0 2, 05 2, 001
x(0) = ⎝ 0 ⎠, x(1) = ⎝ 1, 04 ⎠, x(2) = ⎝ 0, 996 ⎠,
0 3, 06 3, 0066
|||A|||1 = 2, 62, |||A|||∞ = 2, 03,
|||A−1 |||1 = 1, 6557 . . ., |||A−1 |||∞ = 1, 89289 . . .,
ν1 (A) = 4, 364 . . ., ν∞ (A) = 3, 842579 . . . .
Sistemul, care a fost ales cu grijă”, produce un şir Jacobi convergent rapid.
”
Rezolvând sistemul cu regula lui Cramer, obţinem soluţia exactă
⎛ ⎞
2
x̃ = ⎝ 1 ⎠ .
3
Să verificăm dacă sistemul este bine condiţionat. În cazul ı̂n care considerăm
sistemul generat de matricea
⎛ ⎞
2 −0, 21 0, 11
A = ⎝ 0, 322 1 −0, 25 ⎠ ,
0, 3 −0, 5 1
54 Capitolul 1
atunci soluţia exactă este

⎛ ⎞
2, 05446 . . .
x̃ = ⎝ 1, 01686 . . . ⎠ .
3, 03335 . . .
Observăm că, erori de ordinul sutimilor la coeficienţii matricei A, conduc la

erori comparabile ı̂n soluţia exactă, la fel petrecându-se faptele şi cu iteraţiile
procedeului Jacobi.
Capitolul 2
Geometrie analitică
În primul capitol, am pornit de la o structură algebrică şi pe ea am definit

lungimi, distanţe şi unghiuri.
Acest capitol ı̂ncearcă să parcurgă drumul ı̂n sens invers şi anume, pornind
de la puncte, lungimi, distanţe, direcţii, sensuri şi unghiuri, să construim struc-
turi algebrice de tipul celor din primul capitol. Acest tip de teorie poate fi făcut
la modul general, dar pentru a avea la ı̂ndemână suportul imaginii geometrice,
să considerăm de la ı̂nceput că ne situăm ı̂n mediul geometric ı̂nconjurător, ı̂n
care regină” este geometria euclidiană.
”
1 Vectori liberi
În acest capitol definim geometric noţiunea de vector şi introducem operaţiile
fundamentale cu vectori.
1.1 Spaţii punctual afine

Considerăm o mulţime de puncte M = {A, B, . . .} din mediul ambiental şi
spaţiul vectorial R3 = {a, b, . . .}.
Definiţia 1.1 Numim spaţiu punctual afin un triplet A = {M, R3 , ϕ}, unde
ϕ : M × M → R3 are următoarele proprietăţi:
1. dacă A ∈ M şi v ∈ R3 , există un unic punct B ∈ M astfel ı̂ncât

−→
ϕ(A, B) = AB= v ;
−→ −→ −→
2. dacă A, B, C ∈ M, atunci avem AC= AB + BC;
−→ −→
3. dacă α ∈ R şi AB= v , atunci α AB = αv .
55
56 Capitolul 2
Observăm că un spaţiu punctual afin este format din puncte, vectori şi o
relaţie ı̂ntre puncte şi vectori. Dacă fixăm un punct O ∈ M, atunci aplicaţia
ϕO : M → R3 este bijectivă. În acest mod, putem să-l identificăm pe M cu
un spaţiu vectorial care are originea ı̂n O şi putem să spunem că spaţiul afin
A este de dimensiune 3. Pentru spaţiul punctual afin euclidian de dimensiune
trei, avem notaţia uzuală E3 .
−→
Fie A şi B două puncte din E3 şi vectorul AB . Aceste două puncte distincte
−→
determină o dreaptă. O numim dreaptă suport pentru AB; ea caracterizează
−→
direcţia vectorului AB. Pe dreapta suport alegem un sens de parcurgere de la
−→
A spre B. Îl numim sensul lui AB. Lungimea euclidiană a segmentului AB se
−→ −→
numeşte norma lui AB sau lungimea lui AB. Punctul A se numeşte punct de
−→ −→
aplicare a lui AB, iar B este extremitatea lui AB.
Definiţia 1.2 Elementele lui E3 , care se definesc prin direcţie, sens, lungime
şi punct de aplicare, se numesc vectori legaţi.
Definiţia 1.3 Spunem că doi vectori legaţi sunt echipolenţi dacă au aceeaşi
direcţie, mărime şi sens.
Observaţia 1.1 Relaţia de echipolenţă este o relaţie de echivalenţă.
Definiţia 1.4 O clasă de echivalenţă ı̂n raport cu relaţia de echipolenţă se

numeşte vector liber.
Notăm vectorii liberi cu a, x, . . .. Alegerea reprezentantului din clasa a, care
are ca punct de aplicare pe A, se numeşte aplicarea lui a ı̂n A.
Considerăm punctul O, fixat şi B = {e1 , e2 , e3 } o bază pentru R3 . Sistemul
R = {O, e1 , e2 , e3 } se numeşte reper afin.
Coordonatele unui vector a, ı̂n raport cu R, se numesc coordonatele afine
ale lui
−→
a.
OA se numeşte vector de poziţie a lui A ı̂n R.
Dacă baza B este ortonormată, atunci reperul se numeşte reper cartezian.
Reperul cartezian uzual este notat cu
R = {O;ı, j, k}.
Dacă identificăm punctul A cu (a1 , a2 , a3 ) ∈ R3 , atunci vectorul său de poziţie

ı̂n R este −→
OA= a1ı + a2j + a3k.
Geometrie analitică 57
−→
Clasa de echivalenţă ı̂n raport cu relaţia de echipolenţă a vectorului legat OA
este vectorul a, a cărui reprezentare ı̂n R este tot
a = a1ı + a2j + a3k.
1.2 Adunarea vectorilor liberi.

Înmulţirea cu un scalar a vectorilor liberi
Considerăm doi vectori liberi a şi b. Definim adunarea lor prin intermediul
următoarei reguli, numită regula triunghiului.
Definiţia 1.5 Fie doi vectori liberi, a şi b şi un punct fixat, O ∈ E3 . Aplicăm
vectorul a ı̂n O. Fie A extremitatea sa. Aplicăm vectorul b ı̂n A. Extremitatea
sa este B. Prin definiţie, suma vectorilor a şi b este clasa de echivalenţă c a
−→
vectorului OB. Notăm acest lucru astfel:
c = a + b
şi reprezentăm
b b B
c= a+
a b
O a A
Observaţia 1.2 Adunarea vectorilor liberi are următoarele proprietăţi:
1. este asociativă;
2. admite vectorul nul 0, ca element neutru;
3. opusul vectorului a, ı̂n speţă −a, este simetricul lui a;
4. adunarea este comutativă.
Această observaţie ne arată că mulţimea vectorilor liberi, ı̂mpreună cu

adunarea lor, formează o structură de grup abelian.
Dacă ı̂n reperul R punctul A are coordonatele A(a1 , a2 , a3 ) şi punctul B are
−→ −→ −→ −→ −→ −→
coordonatele B(b1 , b2 , b3 ), atunci din OA + AB=OB, rezultă AB=OB − OA
58 Capitolul 2
−→
şi cum vectorii de poziţie pentru A şi B sunt OA = a1ı + a2j + a3k, respectiv
−→
OB = b1ı + b2j + b3k, obţinem
−→
AB = (b1 − a1 )ı +(b2 − a2 )j +(b3 − a3 )k.
−→
Clasa vectorului AB este vectorul
v = (b1 − a1 )ı+ (b2 − a2 )j+ (b3 − a3 )k.
Considerăm corpul R. Să definim o lege de acţiune a lui R pe mulţimea

vectorilor liberi, lege pe care o numim, după cum era de aşteptat, ı̂nmulţire a
unui vector liber cu un scalar.
Definiţia 1.6 Numim ı̂nmulţire a unui vector liber, v , cu un scalar, α, o lege

de acţiune care ataşează vectorului v un vector, αv , după cum urmează:
1. vectorul αv are aceeaşi direcţie cu v (v şi αv sunt coliniari);
2. dacă α este pozitiv, atunci αv şi v au acelaşi sens, dacă α este negativ,
atunci αv şi v au sensuri opuse, iar dacă α = 0, atunci αv = 0;
3. lungimea lui αv este dată de lungimea lui v , ı̂nmulţită cu |α|.
Mulţimea V a vectorilor liberi din E3 devine astfel un spaţiu vectorial real

de dimensiune 3.
Propoziţia 1.1 Următoarele afirmaţii sunt adevărate:
1. Orice vector liber nenul este liniar independent.
2. Oricare doi vectori coliniari sunt liniar dependenţi.
3. Oricare trei vectori coplanari sunt liniar dependenţi (trei vectori liberi se
numesc coplanari dacă există reprezentanţi ai lor, care aplicaţi ı̂ntr-un
punct, sunt coplanari).
4. Oricare patru vectori din V sunt liniar dependenţi.

1.3 Produse de doi vectori

Fie vectorii liberi nenuli a şi b. Aplicăm aceşti vectori ı̂n O şi considerăm
semidreptele directoare care conţin vectorii. Unghiul θ ∈ [0, π] dintre cele două
semidrepte se consideră ca fiind unghiul dintre vectorii a şi b.
Definiţia 1.7 Numim produs scalar geometric aplicaţia

· : V × V → R, (a, b) → a · b = ab cos(a, b).
Teorema 1.1 Produsul scalar geometric este un produs scalar, adică:

1. a · b = b · a;
2. (a + b) · c = a · c + b · c;
3. α(a · b) = (αa) · b;
4. a · a ≥ 0 şi a · a = 0 dacă şi numai dacă a = 0.
Lăsăm demonstraţia acestei teoreme ca exerciţiu.

Astfel, V devine spaţiu vectorial euclidian. Acest spaţiu se notează cu V3 .
Dacă B = {e1 , e2 , e3 } este o bază a lui V3 , atunci numim matrice Gramm
ataşată acestei baze, matricea
⎛ ⎞
e1 · e1 e1 · e2 e1 · e3
G = ⎝ e2 · e1 e2 · e2 e2 · e3 ⎠ .
e3 · e1 e3 · e2 e3 · e3
Fie a şi b doi vectori liberi. În baza B, ei au exprimările

a = a1e1 + a2e2 + a3e3 şi b = b1e1 + b2e2 + b3e3 .
Folosind proprietăţile produsului scalar, observăm că

a · b = (a1 , a2 , a3 ) · G · t (b1 , b2 , b3 ).
Acţiunea produsului scalar asupra versorilor reperului ortonormat R = {O;ı, j, k}
este dată de
· ı j k
ı 1 0 0
j 0 1 0
k 0 0 1
În acest caz, avem G = I3 şi expresia analitică a produsului scalar devine
a · b = a1 b1 + a2 b2 + a3 b3 .
60 Capitolul 2
Definiţia 1.8 Spunem că doi vectori sunt ortogonali dacă şi numai dacă sunt
nenuli şi produsul lor scalar este 0.
Atunci, ı̂n reperul ortonormat R (pe care ı̂l considerăm ı̂n continuare tot
timpul, deci nu ı̂l mai menţionăm), avem
a = 0, b = 0, a ⊥ b ⇔ a · b = 0 ⇔ a1 b1 + a2 b2 + a3 b3 = 0.
Observaţia 1.3 a = 0, b = 0, c = 0 şi a · c = b · c nu implică a = b. Din acea

relaţie, putem trage concluziile că a = b sau a − b ⊥ c.
Din considerente fizice, apărute ı̂n problemele de momente ale forţelor, in-
troducem un alt produs a doi vectori liberi care are ca rezultat un vector.
Definiţia 1.9 Numim produs vectorial al vectorilor nenuli a şi b, vectorul liber
c, notat c = a × b, definit astfel:
1. c este perpendicular pe planul determinat de vectorii a şi b;
2. mărimea vectorului c este dată de aria paralelogramului construit pe vec-
torii a şi b aplicaţi ı̂ntr-un punct oarecare A, adică

c = ab sin(a, b);
3. sensul vectorului c este dat de regula de ı̂naintare a burghiului drept, atunci

când a se mişcă către b, pe drumul cel mai scurt.
Alegerea sensului vectorului c este o convenţie.

Se postulează că o mişcare stânga dreapta sugerează o ı̂naintare. Burghiele,
şuruburile respectă această convenţie, dar există şi burghie şi şuruburi care
acţionează invers. Un alt exemplu ar fi dat de apa care se scurge dintr-o chiu-
vetă. Acolo se produce un vârtej. Ecuaţiile de mişcare ale vârtejului au ı̂n
ele un produs vectorial. Presupunând că apa se scurge din chiuvetă şi vârtejul
produs are o mişcare de la stânga spre dreapta, ı̂nvârtind cu mâna apa ı̂n sensul
celălalt ea va continua să se scurgă, deşi vârtejul are sens de rotire contrar.
Putem defini sensul vectorului c şi printr-o condiţie algebrică. Alegem pe c
astfel ı̂ncât triedrul (a, b, c) să fie drept, adică dacă
a = a1ı+a2j+a3k, b = b1ı+b2j+b3k, c = c1ı+c2j+c3k,
atunci trebuie ca:

a1 a2 a3

b1 b2 b3 ≥ 0.

c1 c2 c3
Propoziţia 1.2 Produsul vectorial are următoarele proprietăţi:
1. este anticomutativ: a × b = −b × a;
2. este omogen: α(a × b) = (αa) × b = a × (αb);
3. este distributiv:
a × (b + c) = a × b + a × c şi (a + b) × c = a × c + b × c;
4. satisface identitatea lui Lagrange:
(a · a)(b · b) = (a × b) · (a × b) + (a · b)(a · b);
5. a × 0 = 0;
6. a × a = 0.
Acţiunea produsului vectorial asupra versorilor reperului ortonormat uzual

este dată de
× ı j k
ı 0 k −j
j −k 0 ı
k j −ı 0
Dacă a = a1ı j+ a2k + a3 şi b = b1ı j+ b2k + b3, atunci din proprietăţile pro-
dusului vectorial şi din tabelul anterior, obţinem expresia analitică a produsului
vectorial:
a × b = (a2 b3 − a3 b2 )ı j+(a3 b1 − a1 b3 )k +(a1 b2 − a2 b1 ).
Formal, avem

ı j k
a2 a3 a3 a1 a1 a2
a × b = ı +

j +

k = a1 a2 a3 .

b2 b3 b3 b1 b1 b2 b b b
1 2 3
Preferăm scrierea dezvoltării determinantului formal de ordin 3 sub această

formă, pentru a pune ı̂n evidenţă o regulă de descompunere de tip permutări
”
circulare” şi anume
ı j k
→ (+ı 23), (+j 31), (+k 12).
1 2 3
62 Capitolul 2
Dacă vectorii a = 0 şi b = 0 au produsul vectorial egal cu 0, atunci din liniar

independenţa versorilor ı, j şi k, rezultă că
a2 b3 − a3 b2 = 0, a3 b1 − a1 b3 = 0 şi a1 b2 − a2 b1 = 0,
adică, formal,
a1 a2 a3
= = = α,
b1 b2 b3
deci
a = αb.
De aici, rezultă
Propoziţia 1.3 Vectorii nenuli a şi b sunt coliniari (paraleli) dacă şi numai
dacă a × b = 0.
Observaţia 1.4 a = 0, b = 0, c = 0 şi a × b = a × c nu implică neapărat

b = c, ci implică b = c sau a (b − c).
Să subliniem ı̂ncă o dată importanţa geometrică a acestor produse şi anume:
1. produsul scalar ne dă o condiţie de ortogonalitate;
2. produsul vectorial ne dă o condiţie de paralelism, iar norma sa ne dă aria

paralelogramului construit pe cei doi vectori.
1.4 Produse de trei vectori

Considerăm trei vectori a, b, c ∈ V3 .
Definiţia 1.10 Numim produs mixt al celor trei vectori, numărul real obţinut
din a · (b × c).
Expresia analitică a acestui produs se obţine ı̂n modul următor:

b2 b3 b3 b1 b1 b2

a · (b × c) = (a1ı + a2j + a3 k) ·
ı +
j + k
c2 c3 c3 c1 c1 c2

a1 a2 a3

= b1 b2 b3 .
c1 c2 c3
Din această exprimare, folosind şi proprietăţile determinanţilor de ordin

trei, putem demonstra
Propoziţia 1.4 Produsul mixt a trei vectori liberi are următoarele proprietăţi:
1. produsul mixt este anticomutativ, adică
a · (b × c) = −a · (c × b)
şi, la fel,
a · (b × c) = −b · (a × c);
2. produsul mixt comută la permutări circulare, adică
a · (b × c) = b · (c × a) = c · (a × b);
3. produsele din produsul mixt comută, adică
a · (b × c) = (a × b) · c,
fapt pentru care produsul mixt se mai notează şi

not.
a · (b × c) = (a, b, c);
4. este omogen, adică
αa · (b × c) = (αa) · (b × c) = a · ((αb) × c) = a · (b × (αc));
5. este distributiv pe toate componentele, adică
((a + b), c, d)

= (a, + (b,
c, d)
c, d);
(a, (b + c), d)
= (a, b, d)
+ (a,
c, d);
(a , b, (c + d))
= (a, b, c) + (a, b, d);

6. respectă identitatea Lagrange:

= a · c a · d
(a × b) · (c × d)

;
b · c b · d
7. dacă a = 0, b = 0, c = 0, atunci (a, b, c) = 0 dacă şi numai dacă cei trei
vectori sunt coplanari.
Definiţia 1.11 Spunem că trei vectori, a, b şi c, formează un triedru drept
dacă produsul lor mixt este pozitiv. Altfel, spunem că formează un triedru
strâmb.
64 Capitolul 2
Interpretarea geometrică a produsului mixt este dată de
Observaţia 1.5 Modulul produsului mixt este egal cu volumul paralelipipedului

construit pe cei trei vectori, aplicaţi ı̂ntr-un punct A.
Scoatem ı̂ncă o dată ı̂n evidenţă importanţa geometrică a acestui produs

şi anume că el ne dă o condiţie de coplanaritate pentru trei vectori nenuli, iar
modulul său este egal cu volumul paralelipipedului construit pe cei trei vectori.
Definiţia 1.12 Numim dublu produs vectorial al vectorilor a, b şi c ∈ V3 vec-
torul a × (b × c).
Vectorul rezultat al acestui produs este situat ı̂n planul determinat de vec-
torii din paranteză, adică a × (b × c) = αb + βc. De aici, rezultă că ordinea
calculării dublului produs vectorial este esenţială, adică, ı̂n general,
a × (b × c) = (a × b) × c.
Calculul dublului produs vectorial se poate face folosind următorul deter-

minant formal:

b c
a × (b × c) = .
(a · b) (a · c)
Teorema 1.2 Este ı̂ndeplinită următoarea identitate (Jacobi):
a × (b × c) + b × (c × a) + c × (a × b) = 0.
Demonstraţie. Identitatea se obţine imediat, folosind formula de calcul a

dublului produs vectorial.
2 Planul şi dreapta ı̂n spaţiu

Fie E3 mulţimea punctelor spaţiului tridimensional al mediului ı̂nconjurător,
deci al geometriei euclidiene şi V3 spaţiul vectorial de dimensiune trei al vecto-
rilor liberi.
Am văzut că, fixând un punct O ı̂n E3 , prin aplicaţia
−→
ϕO : E3 → V3 , ϕO (M ) =OM,
−→
putem să stabilim o bijecţie ı̂ntre cele două spaţii. Reamintim că OM se
numeşte vectorul de poziţie al punctului M .
Considerăm acum reperul ortonormat R{O;ı, j, k}. O este un punct fixat
ı̂n E3 , iar ı, j şi k sunt trei versori ortogonali din V3 , pe care ı̂i considerăm
aplicaţii ı̂n O.
Bijecţiile canonice ı̂ntre E3 , R3 şi V3 ne asigură că unui punct A ∈ E3 ı̂i
corespunde ı̂n mod unic un triplet (a1 , a2 , a3 ) ∈ R3 , căruia ı̂i corespunde la fel
ı̂n mod unic, ı̂n baza B = {ı, j, k}, vectorul liber a = a1ı + a2j + a3k. Un
reprezentant al acestui vector este vectorul de poziţie al punctului A şi anume
−→
OA.
Reperul R = {O;ı, j, k} se numeşte reper cartezian, iar a1 , a2 şi a3 se numesc
coordonatele carteziene ale lui A.
Dreptele suport ale versorilor ı, j şi k, care trec prin O, se numesc axe de
coordonate şi sunt, respectiv, axele Ox, Oy şi Oz. Atunci, a1 este proiecţia
punctului A pe Ox, a2 proiecţia lui A pe Oy şi a3 proiecţia lui A pe Oz.
Planele determinate de axele de coordonate se numesc plane de coordonate,
punând ı̂n evidenţă, prin notaţie, axele pe care le conţin. Astfel, avem planele
xOy, yOz şi zOx.
În acest context, definim noţiunile de plan şi dreaptă ı̂n spaţiu, printr-o
caracterizare ı̂n raport cu un punct fixat M0 şi o direcţie. Alegem doi vectori
ale căror notaţii sunt consacrate,
= Aı + Bj + Ck,
N v = ı + mj + nk.
,
Definiţia 2.1 Numim plan determinat de punctul M0 şi vectorul normală N
−→
ca fiind mulţimea punctelor din E3 , cu proprietatea că vectorul M0 M este per-
pendicular pe N , ı̂mpreună cu punctul M0 .
În general, notăm un plan cu (π), iar dacă dorim menţionarea ı̂n notaţie a
).
punctului şi a normalei, folosim (π)(M0 , N
Definiţia 2.2 Numim dreaptă determinată de punctul M0 şi vectorul director

−→
v , ca fiind mulţimea punctelor M din E3 , cu proprietatea că vectorul M0 M este
coliniar cu v , ı̂mpreună cu punctul M0 .
În general, notăm o dreaptă cu (d), iar dacă dorim punerea ı̂n evidenţă a
punctului din determinare şi a vectorului director, folosim notaţia (d)(M0 , v ).
66 Capitolul 2
2.1 Diverse determinări ale unui plan

Planul determinat de un punct şi normala sa: (P )(M0 , N )
= Aı+Bj+Ck şi punctul curent
Fie punctul M0 (x0 , y0 , z0 ) fixat, vectorul N
al planului M (x, y, z). În raport cu reperul R, vectorul de poziţie al lui M0 se
notează cu r0 = x0ı + y0j + z0k, iar vectorul de poziţie al lui M se notează cu
= xı + yj + zk.
R
−→
Din definiţia planului, trebuie ca M0 M să fie perpendicular pe N . Dar
−→
M0 M = R − r0 , iar condiţia de perpendicularitate dată de produsul scalar ne
−→
dă M0 M ·N = 0. De aici obţinem ecuaţia vectorială a planului determinat de
un punct şi normala sa,
N
· (R
N − r0 ) = 0. M(x, y, z)
M0(x0, y0, z0)
(P)
Expresia analitică a acestei ecuaţii este
A(x − x0 ) + B(y − y0 ) + C(z − z0 ) = 0.
Rescriem această ecuaţie şi obţinem
Ax + By + Cz − (Ax0 + By0 + Cz0 ) = 0,
de unde, notând paranteza cu −D, obţinem
Ax + By + Cz + D = 0.
Reciproc, se demonstrează că punctele M din spaţiu, ale căror coordonate

satisfac o ecuaţie de forma Ax + By + Cz + D = 0, reprezintă un plan. Acest
lucru ne ı̂ndreptăţeşte să numim ecuaţia
Ax + By + Cz + D = 0,
ecuaţia generală a unui plan. Coeficienţii A, B şi C din ecuaţia generală a

planului ı̂şi păstrează semnificaţia de componente ale normalei la plan.
Dăm fără demonstraţie
Teorema 2.1 Două ecuaţii liniare de gradul unu, ı̂n x, y şi z, reprezintă
acelaşi plan dacă şi numai dacă termenii liberi şi coeficienţii necunoscutelor
sunt proporţionali.
Din această teoremă rezultă că, dintre caracteristicile vectorului N , nu este

esenţială decât direcţia; lungimea normalei şi sensul ei nu sunt esenţiale pentru
ecuaţia planului.
Corolarul 2.1 Dăm ecuaţiile unor plane particulare:
- ecuaţia unui plan care trece prin origine: Ax + By + Cz = 0;

- ecuaţia planului xOy: z = 0;
- ecuaţia planului yOz: x = 0;
- ecuaţia planului zOx: y = 0;
- ecuaţia unui plan care conţine axa Ox: By + Cz = 0;
- ecuaţia unui plan care conţine axa Oy: Ax + Cz = 0;
- ecuaţia unui plan care conţine axa Oz: Ax + By = 0;
- ecuaţia unui plan paralel cu xOy: z − z0 = 0;
- ecuaţia unui plan paralel cu axa Ox: Bx + Cz + D = 0.
Ecuaţia unui plan determinat de un punct, M0 (x0 , y0 , z0 ) şi două

direcţii, u = u1ı + u2j + u3k şi w
= w1ı + w2j + w3k: ((P )(M0 , u, v ))
Putem aborda această problemă ı̂n două moduri.
Reducem problema la definiţia planului. Atunci, deoarece u ⊥ N şi w
⊥N ,

rezulţă N u × w,
deci ţinând cont de observaţia anterioară, putem considera
chiar N = u × w.
Dacă M (x, y, z) este punctul curent al planului, iar R şi r0
sunt vectorii de poziţie ai punctelor M , respectiv M0 , atunci ecuaţia vectorială
a planului determinat de un punct şi două direcţii este
w M
M0
u
(P)
(u × w)
· (R
− r0 ) = 0.
r0 R
O
68 Capitolul 2
Ţinând cont că această ecuaţie are ı̂n membrul stâng un produs mixt, rezultă
că expresia analitică a ecuaţiei este

x − x0 y − y0 z − z0

u1 u2 u3 = 0.

w1 w2 w3
Normala acestui plan are expresia

u2 u3 u3 u1

N =
ı + j + u1 u2 k.
w2 w3 w3 w1 w1 w2
Cealaltă abordare este cea directă şi anume punctul M descrie planul de-
−→
terminat de punctul M0 şi direcţiile u şi w, dacă M0 M , u şi w,
aplicaţi ı̂n
M0 , sunt coplanari. Condiţia de coplanaritate conduce la ecuaţia vectorială
a acestui plan, evident aceeaşi ca şi ı̂n cealaltă abordare. Dezvoltând ecuaţia
analitică
x − x0 y − y0 z − z0

u1 u u =0
2 3
v1 v2 v3
după prima linie, cu permutări circulare, obţinem ecuaţia

u2 u3
(x − x0 ) + u3 u1 (y − y0 ) + u1 u2 (z − z0 ) = 0,
w2 w3 w3 w1 w1 w2
.
ceea ce conduce, evident, la aceeaşi expresie a normalei N
Ecuaţia unui plan determinat de două puncte, M0 (x0 , y0 , z0 ) şi
M1 (x1 , y1 , z1 ) şi o direcţie, u = u1ı + u2j + u3k: ((P )(M0 , M1 , u))
Reducem problema la cazul precedent, dacă luăm w = r1 − r0 , unde r1 este
vectorul de poziţie al lui M1 şi r0 este vectorul de poziţie al lui M0 . Atunci,
ecuaţia vectorială a planului determinat de două puncte şi o direcţie este
u M
M0
M1
(P)
(u × (r1 − r0 )) · (R
− r0 ) = 0.
r0 R r1
O
Ecuaţia carteziană a planului determinat de două puncte şi o direcţie este

x − x0 y − y0 z − z0

x1 − x0 y1 − y0 z1 − z0 = 0.

u1 u2 u3
= (r1 − r0 ) × u, având exprimarea carteziană dată de

Normala este N

y1 − y0 z1 − z0 z1 − z0 x1 − x0 x − x0 y 1 − y 0

N =
ı + j + 1 k.
u2 u3 u3 u1 u1 u2
Planul determinat de trei puncte: ((P )(M0 , M1 , M2 ))

Fie punctele M0 (x0 , y0 , z0 ), M1 (x1 , y1 , z1 ) şi M2 (x2 , y2 , z2 ). Ca şi ı̂n cazul
anterior, reducem problema la determinarea unui plan printr-un punct şi două
−→ −→
direcţii. Punctul se consideră M0 , iar direcţiile sunt date de M0 M1 şi M0 M2 .
Notând vectorii de poziţie ai punctelor M0 , M1 şi M2 cu, respectiv, r0 , r1 şi
obţinem
r2 , iar pentru punctul curent, M (x, y, z), luând vectorul de poziţie R,
ecuaţia vectorială a planului determinat de trei puncte sub forma
M2
M
M0
r2 M1
− r0 ) · [(r1 − r0 ) × (r2 − r0 )] = 0.
(R (P)
r0 R r1
Ecuaţia analitică a acestei determinări a unui plan poate fi scrisă astfel:

x − x0 y − y 0 z − z0

x1 − x0 y 1 − y 0 z1 − z0 = 0

x2 − x0 y 2 − y 0 z2 − z0
sau sub forma echivalentă,

x y z 1

x0 y0 z0 1
(1) = 0.
x1 y1 z1 1

x2 y2 z2 1
70 Capitolul 2
În acest caz, normala este dată de

= (r1 − r0 ) × (r2 − r0 ),
N
iar pe componente,

y − y0 z1 − z0
N = 1
ı + z1 − z0 x1 − x0 j + x1 − x0 y1 − y0 k.
y2 − y0 z2 − z0 z2 − z0 x2 − x0 x2 − x0 y 2 − y 0
Observaţia 2.1 Folosind forma (1) a ecuaţiei planului, obţinem condiţia de

coplanaritate pentru patru puncte: punctele M1 (x1 , y1 , z1 ), M2 (x2 , y2 , z2 ),
M3 (x3 , y3 , z3 ) şi M4 (x4 , y4 , z4 ) sunt coplanare dacă

x1 y1 z1 1

x2 y2 z2 1

x3 y3 z3 1 = 0.

x4 y4 z4 1
Ecuaţia planului prin tăieturi: ((P )(a, b, c))
Propoziţia 2.1 Ecuaţia unui plan care nu trece prin origine şi intersectează
axele de coordonate ı̂n punctele M1 (a, 0, 0), M2 (0, b, 0) şi respectiv M3 (0, 0, c)
este
z
(0,0,c)
x y z
+ + = 1.
a b c O (0,b,0)
y
(a,0,0)
x
Demonstraţie. Folosim ecuaţia (1). Atunci planul nostru este

x y z 1

a 0 0 1

0 b 0 1 = 0.

0 0 c 1
Dezvoltăm şi obţinem bcx + acy + abz − abc = 0, de unde, ı̂mpărţind cu abc,
obţinem ecuaţia căutată.
Ecuaţia normală a planului (ecuaţia Hessiană)
Versorul său, x =
X
Considerăm un vector X. , aplicat ı̂n origine, are

X
proiecţiile cos α, cos β şi cos γ pe axele de coordonate Ox, Oy şi respectiv Oz.
Acestea se numesc cosinusurile directoare ale normalei. Au, evident, propri-
etatea
cos2 α + cos2 β + cos2 γ = 1.
Teorema 2.2 Fie planul (π), a cărui normală are cosinusurile directoare cos α,
cos β şi cos γ şi distanţa de la origine la plan, egală cu p. Ecuaţia planului astfel
determinat este
x cos α + y cos β + z cos γ − p = 0.
Demonstraţie. Considerăm reperul cartezian R şi fie punctul P ∈ (π),

−→ −→
proiecţia punctului O pe plan. Atunci OP = p. Fie n versorul lui OP .
n este şi versorul normalei la plan.
z
(p)
P
g
b
O
a y
x
Punctul P are coordonatele (p cos α, p cos β, p cos γ). Ecuaţia planului care trece
prin P şi are normala n este
cos α(x − p cos α) + cos β(y − p cos β) + cos γ(z − p cos γ) = 0.
Efectuând calculele, obţinem
x cos α + y cos β + z cos γ − p(cos2 α + cos2 β + cos2 γ) = 0.
Ţinând cont de relaţia pe care o satisfac cosinusurile directoare,
cos2 α + cos2 β + cos2 γ = 1,
rezultă teorema.
72 Capitolul 2
2.2 Diverse determinări ale unei drepte ı̂n spaţiu

Dreapta determinată de un punct şi vectorul său director: ((d)(M0 , v ))
Considerăm punctul M0 (x0 , y0 , z0 ), vectorul v = ı + mj + nk şi un punct
curent de pe dreaptă, M (x, y, z).
M0 M (d)
v
r0 R
O
−→ −→
Cu notaţiile uzuale, vectorul M0 M are exprimarea M0 M = R −r0 . Condiţia
de coliniaritate cerută de definiţia dreptei dă ecuaţia vectorială a dreptei deter-
minată de un punct şi vectorul său director şi anume
− r0 ) × v = 0.
(R
Rescriind această ecuaţie sub forma echivalentă

− r0 = αv ,
R α ∈ R,
obţinem, punând ı̂n evidenţă egalităţile pe componente,

⎧
⎨ x − x0 = α
y − y0 = αm
⎩
z − z0 = αn,
de unde rezultă ecuaţiile parametrice ale dreptei,

⎧
⎨ x = x0 + α
y = y0 + αm
⎩
z = z0 + αn, α ∈ R.
Eliminând parametrul α ı̂ntre ecuaţiile anterioare, obţinem ecuaţiile canonice

ale dreptei,
x − x0 y − y0 z − z0
= = .
m n
Convenim să scriem aceste ecuaţii şi ı̂n cazul ı̂n care unii dintre coeficienţii
, m şi n sunt nuli, ı̂nţelegând ı̂n acest caz că şi numărătorii respectivi sunt
nuli.
Observaţia 2.2 Observăm că, ı̂n condiţia de coliniaritate scrisă, lungimea şi
sensul vectorului v nu sunt esenţiale, esenţială fiind direcţia acestuia.
Corolarul 2.2 Ecuaţiile canonice ale unor drepte particulare:

x y z
- axa Ox: = = ;
1 0 0
x y z
- axa Oy: = = ;
0 1 0
x y z
- axa Oz: = = ;
0 0 1
- dreapta care trece prin M0 (x0 , y0 , z0 ) şi este perpendiculară pe xOy:
x − x0 y − y0 z − z0
= = ;
1 0 0
- dreapta care trece prin M0 (x0 , y0 , z0 ) şi este paralelă cu xOy:
x − x0 y − y0 z − z0
= =
m 0
(demonstraţi această formulă).
Ecuaţiile dreptei determinată de două puncte: ((d)(M0 , M1 ))

Considerăm punctele M0 (x0 , y0 , z0 ) şi M1 (x1 , y1 , z1 ). Ele dau direcţia vec-
torului director al dreptei. Reducem atunci problema la cea anterioară.
M0 M1 M (d)
r1
r0 R

Dacă r0 şi r1 sunt vectorii de poziţie ai punctelor M0 , respectiv M1 , iar R
este vectorul de poziţie al punctului curent de pe dreaptă, M (x, y, z), atunci
avem:
- ecuaţia vectorială a dreptei determinată de două puncte:
− r0 ) × (r1 − r0 ) = 0;

(R
74 Capitolul 2
- ecuaţiile parametrice:
⎧
⎨ x = x0 + α(x1 − x0 )
y = y0 + α(y1 − y0 )
⎩
z = z0 + α(z1 − z0 ), α ∈ R.
- ecuaţiile canonice:
x − x0 y − y0 z − z0
= = .
x1 − x0 y1 − y0 z1 − z0
Dreapta determinată de intersecţia a două plane: ((d)((P1 ), (P2 ))

Fie planele
(π1 ) : A1 x + B1 y + C1 z + D1 = 0 şi (π2 ) : A2 x + B2 y + C2 z + D2 = 0.
Dacă cele două plane se intersectează şi nu sunt confundate, atunci ecuaţiile
dreptei lor de intersecţie sunt

A1 x + B1 y + C1 z + D1 = 0
A2 x + B2 y + C2 z + D2 = 0.
Propoziţia 2.2 Intersecţia celor două plane determină o dreaptă dacă şi nu-
mai dacă
A1 B1 2 A1 C1 2 B1 C1 2

A2 B2 + A2 C2 + B2 C2 = 0.
Demonstraţie. Cele două plane se intersectează după o dreaptă dacă şi

numai dacă sistemul format de cele două ecuaţii de plane este compatibil simplu
nedeterminat, echivalent cu faptul că rangul matricei sistemului este doi, adică
dacă şi numai dacă este ı̂ndeplinită condiţia din enunţ.
(p2) N2
(d)
v
N1
(p1)
Pentru a găsi vectorul director al acestei drepte, ţinem cont că avem ı̂ndeplinite
1 ) şi v ∈ (π2 ) (adică v ⊥ N
simultan condiţiile v ∈ (π1 ) (adică v ⊥ N 2 ), unde N
1
2 sunt, respectiv, normalele celor două plane. De aici rezultă v N

şi N 1 × N2

şi cum esenţială este doar direcţia lui v , putem considera chiar v = N1 × N2 .
Atunci avem:

B1 C1 C1 A1 A1 B1
= , m =
C2 A2 şi n = A2 B2 .

B2 C2
2.3 Unghiuri şi distanţe

- Distanţa dintre două puncte
Având ı̂n vedere că ı̂n spaţiul V3 avem definită uzual, metrica euclidiană,
considerăm distanţa dintre două puncte, M şi P , ca fiind lungimea vectorului
−→
MP.

d(M, P ) = M P 2 = rP −rM 2 = (xP − xM )2 + (yP − yM )2 − (zP − zM )2 .
- Distanţa de la un punct la un plan
Fie punctul M1 (x1 , y1 , z1 ) ı̂mpreună cu planul (π), determinat de punctul

, de versor n.
M0 şi normala N
N
M
d
n
(p) M0
Definiţia 2.3 Distanţa de la punctul M1 la planul (π) este proiecţia vectorului

dat de punctele M0 şi M1 pe versorul n, adică
−→
d(M1 , (π)) = | M0 M1 · n|.
Dacă n = cos αı + cos βj + cos γk, atunci

−→
M0 M1 · n = (x1 − x0 ) cos α + (y1 − y0 ) cos β + (z1 − z0 ) cos γ
= x1 cos α + y1 cos β + z1 cos γ − (x0 cos α + y0 cos β + z0 cos γ).
Punctul M0 aparţine planului, deci verifică ecuaţia normală, adică
x0 cos α + y0 cos β + z0 cos γ − p = 0.

76 Capitolul 2
De aici obţinem
d(M1 , (π)) = |x1 cos α + y1 cos β + z1 cos γ − p |.
Observăm că valoarea acestei distanţe rezultă ı̂nlocuind coordonatele punctului

M1 ı̂n ecuaţia normală a planului şi considerând modulul expresiei.
Dacă planul este dat prin ecuaţia sa generală, atunci putem √ reduce problema
la cea anterioară, ı̂mpărţind ecuaţia Ax+By+Cz+D = 0 prin 2 2 2

A +B +C ,
ε
D
unde ε = ±1 şi este ales astfel ı̂ncât sgn √ = −1.
ε A + B2 + C 2
2
- Distanţa dintre un punct şi o dreaptă
Fie punctul M1 (x1 , y1 , z1 ) şi dreapta (d), determinată de punctul M0 (x0 , y0 , z0 )

şi vectorul director v .
Definiţia 2.4 Distanţa de la punctul M1 la dreapta (d) este ı̂nălţimea core-

−→
spunzătoare bazei v , ı̂n paralelogramul determinat de v şi M0 M1 .
Propoziţia 2.3 Distanţa de la punctul M1 la dreapta (d) este
M1
−→
v × M0 M1 , M0M1 h
d (M1 , (d)) =
v
(d)
M0 v
adică
2 2 2
y2 − y1 z2 − z1
+ z2 − z1 x2 − x1 + x2 − x1 y 2 − y 1
m n n m
d= √ .
2 + m2 + n 2
- Distanţa dintre două drepte
Considerăm dreptele (d1 ) şi (d2 ), determinate de punctul M1 şi vectorul

director v1 = 1ı + m1j + n1k şi respectiv de punctul M2 şi vectorul director
v2 = 2ı + m2j + n2k. Aplicăm vectorii v1 şi v2 ı̂n punctul M1 şi construim
−→
paralelipipedul determinat de v1 , v2 şi M1 M2 .
(d2)
M2
h
v2
M1 v1 (d1)
Distanţa dintre cele două drepte considerate este dată de ı̂nălţimea paralelipipe-
dului corespunzătoare bazei, determinată de v1 şi v2 . Avem, pe rând, volumul
−→
paralelipipedului dat de modulul produsului mixt (v1 , v2 , M1 M2 ) şi aria bazei
dată de norma produsului v1 × v2 . Deci,

x2 − x1 y2 − y1 z2 − z1

modul 1 m1 n1
2 m2 n2
d((d1 ), (d2 )) = .
m1 n1 2 n1 1 2 1 m1 2

m2 n 2 + n 2 2 + 2 m2
- Unghiul dintre două plane
Definiţia 2.5 Definim unghiul dintre două plane ca fiind unghiul dintre nor-
malele lor.
Fie planele
N2
N1 a
(π1 ) : A1 x + B1 y + C1 z + D1 = 0;
(π2 ) : A2 x + B2 y + C2 z + D2 = 0.
(p2) (p )
1
Reamintim că normalele lor sunt N 1 = A1ı+B1j+C1k şi N

2 = A2ı+B2j+C2k.
Atunci
cos((π
1 ), (π2 )) = cos(N1 , N2 ) = 2
A1 A2 + B1 B2 + C1 C2
.
A1 + B12 + C12 A22 + B22 + C22
78 Capitolul 2
Cele două plane sunt perpendiculare dacă cos((π

1 ), (π2 )) = 0. Atunci
condiţia de perpendicularitate a două plane este
A1 A2 + B1 B2 + C1 C2 = 0.
Condiţia de paralelism a celor două plane este dată de paralelismul nor-

malelor. Deci (π1 ) (π2 ) şi sunt distincte dacă şi numai dacă
A1 B1 C1 D1
= = = .
A2 B2 C2 D2
- Unghiul dintre două drepte
Definiţia 2.6 Definim unghiul dintre două drepte ca fiind unghiul dintre vec-
torii lor directori.
Considerăm dreptele (d1 ) şi (d2 ), de vectori directori
(d2)
v2
v1 = 1ı + m1j + n1k;
v2 = 2 + m2 + n2 v2
a (d1)
v1
Atunci
1 2 + m1 m2 + n 1 n 2
cos((d v
1 ), (d2 )) = cos( v2 ) =
1, .
21 + m21 + n21 22 + m22 + n22
La fel ca şi ı̂n cazul planelor, scriem explicit condiţiile de perpendicularitate

şi cele de paralelism. Avem
(d1 ) ⊥ (d2 ) ⇔ 1 2 + m1 m2 + n1 n2 = 0;
1 m1 n1
(d1 ) (d2 ) ⇔
= = , (d1 ) ∩ (d2 ) = Ø.
2 m2 n2
- Unghiul dintre o dreaptă şi un plan
Definiţia 2.7 Prin definiţie, considerăm unghiul dintre o dreaptă şi un plan
ca fiind complementul unghiului ascuţit dintre vectorul director al dreptei şi
normala planului.
(d)
N
p v
2 a (dp)
a
(p)
Date fiind dreapta (d), de vector director v = ı + mj + nk şi planul (π), de
= Aı + Bj + Ck, avem
normală N
A + Bm + Cn
sin((d), (π)) = cos(v , N )= √ √ .
A2 + B 2 + C 2 2 + m2 + n 2
Astfel, condiţia de perpendicularitate dintre o dreaptă şi un plan este dată
de condiţia de paralelism dintre vectorul director al dreptei şi normala planului,
adică
A B C
(d) ⊥ (π) ⇔ = = .
m n
Planul şi dreapta sunt paralele dacă vectorul normală şi vectorul director sunt
perpendiculari. În consecinţă,
(d) (π) ⇔ A + Bm + Cn = 0.
2.4 Probleme de simetrie

- Simetricul unui punct faţă de alt punct
Considerăm punctele M1 (x1 , y1 , z1 ), M2 (x2 , y2 , z2 ) şi M3 (x3 , y3 , z3 ).
M1 M2 M3
Punctul M3 este simetricul lui M1 faţă de M2 dacă şi numai dacă M2 este
mijlocul segmentului M1 M3 , adică
x2 = x1 + x3 y1 + y3 şi z2 = z1 + z3
2 , y2 = 2 2 .
Atunci, determinarea coordonatelor lui M3 se face astfel
x3 = 2x2 − x1 , y3 = 2y2 − y1 şi z3 = 2z2 − z1 .

80 Capitolul 2
- Simetricul unui punct faţă de un plan
Fie planul (π)(M0 , N ) şi punctul M1 , exterior planului. Pentru a determina

simetricul lui M1 faţă de planul (π), procedăm astfel. Determinăm proiecţia lui
M1 pe plan, fie ea M2 şi apoi construim simetricul lui M1 faţă de M2 .
(d)
M1
N
M2
(p)
M3
Pentru a determina punctul M2 , scriem dreapta care trece prin M1 şi este
perpendiculară pe (π). Intersecţia ei cu planul dat este M2 . De aici, problema
se reduce la determinarea simetricului lui M1 faţă de M2 .
Schematic, avem:

) ∩ (d)(M1 , N
M2 = (π)(M0 , N ) , M3 = 2M2 − M1 .
Scriind efectiv ecuaţiile planului şi dreptei, rezultă:

⎧
⎨ A(x − x0 ) + B(y − y0 ) + C(z − z0 ) = 0

⇒ M2 (x2 , y2 , z2 )
⎩ x − x1 = y − y1 = z − z1

A B C
⇒ M3 (2x2 − x1 , 2y2 − y1 , 2z2 − z1 ).
- Simetricul unui punct faţă de o dreaptă
Considerăm punctul M1 (x1 , y1 , z1 ) şi dreapta (d)(M0 , v ). Determinăm punc-

tul M2 , proiecţia lui M1 pe dreapta (d). Simetricul lui M1 faţă de dreapta (d)
este de fapt simetricul lui M1 faţă de M2 . Punctul M2 se află intersectând
dreapta (d) cu planul (π), care trece prin M1 şi este perpendicular pe (d).
(p)
M1
M0 (d)
v M2
M3
Schematic, avem:
M2 = ((d)(M0 , v )) ∩ ((π)(M1 , v )) , M3 = 2M2 − M1
Ecuaţiile sunt:
⎧
⎨ (x − x0 ) + m(y − y0 ) + n(z − z0 ) = 0
⇒ M2 (x2 , y2 , z2 )
⎩ x − x1 = y − y1 = z − z1

m n
⇒ M3 (2x2 − x1 , 2y2 − y1 , 2z2 − z1 ).
- Simetrica unei drepte faţă de un plan
). Presupunem că dreapta

Considerăm dreapta (d)(M1 , v ) şi planul (π)(M0 , N
nu este conţinută ı̂n plan şi M0 = M1 . Determinarea simetricii se face ı̂n modul
următor. Se construieşte M3 , simetricul lui M1 faţă de planul (π). Se determină
M4 , punctul de intersecţie al dreptei (d) cu planul (π). Dreapta care trece prin
punctele M3 şi M4 este dreapta căutată.
(d) v
M1
(d2) N
(p) M2 M4
M3
Formalizând, obţinem simetrica (d2 ), astfel:

) ∩ (π),
M2 = ((d1 )(M1 , N M3 = 2M2 − M1 şi M4 = ((d)(M1 , v ) ∩ (π),
82 Capitolul 2
de unde obţinem (d2 )(M3 , M4 ).

- Simetricul unui plan faţă de un alt plan
Să definim ı̂ntâi noţiunea de fascicul de plane.
Definiţia 2.8 Fie (d) = (π1 ) ∩ (π2 ) o dreaptă. Numim fascicul de plane
mulţimea tuturor planelor care conţin dreapta (d).
Planele (π1 ) şi (π2 ) se numesc plane de bază sau plane fundamentale ale
fasciculului.
Dăm, fără demonstraţie
Teorema 2.3 Considerăm planele (π1 ) : A1 x + B1 y + C1 z + D1 = 0 şi

(π2 ) : A2 x + B2 y + C2 z + D2 = 0 şi dreapta (d)((π1 ) ∩ (π2 )). Pentru orice plan
(π) care conţine dreapta (d), există α, β ∈ R astfel ı̂ncât ecuaţia planului să
fie (π) : α(π1 ) + β(π2 ) = 0 şi reciproc.
Corolarul 2.3 Ecuaţia fasciculului de plane determinat de (π1 ) şi (π2 ) este
(π1 ) + λ(π2 ) = 0.
Corolarul 2.4 Oricare două plane distincte ale fasciculului pot fi considerate
plane fundamentale.
Revenim la problema determinării simetricului planului (π1 ) faţă de planul

(π2 ). Pentru aceasta, considerăm planele cu determinările specificate şi anume
1 ), respectiv (π2 )(M2 , N
(π1 )(M1 , N 2 ), unde M1 = M2 , N
1 = N 2 . Construim
punctul M3 , simetricul lui M1 faţă de (π2 ), scriem ecuaţia fasciculului de plane
determinat de (π1 ) şi (π2 ).
(p1) M1
(p2)
M2
M3
(p3)
Determinăm valoarea λ0 a parametrului λ astfel ı̂ncât M3 să aparţină fas-

ciculului. Simetricul (π3 ), al planului (π1 ) faţă de (π2 ), este
(π3 ) : (π1 ) + λ0 (π2 ) = 0.
3 Generarea suprafeţelor riglate şi de rotaţie

Definiţia 3.1 Numim suprafaţă ı̂n R3 , mulţimea punctelor M (x, y, z) ale căror
coordonate satisfac una dintre următoarele relaţii:
F (x, y, z) = 0 - ecuaţie carteziană implicită;
z = f (x, y) - ecuaţie carteziană explicită;
⎧
⎨ x = x(uv)
y = y(u, v) - ecuaţii parametrice.
⎩ 2
z = z(u, v), (u, v) ∈ D ⊂ R
Definiţia 3.2 Se numeşte curbă ı̂n spaţiu mulţimea punctelor M (x, y, z) ale
căror coordonate satisfac unul dintre sistemele:

F (x, y, z) = 0
1.
G(x, y, z) = 0;

z = f (x, y)
2.
z = g(x, y);
⎧
⎨ x = x(t)
3. y = y(t)
⎩
z = z(t), t ∈ [a, b].
În continuare, dăm (fără demonstraţie) teoremele de generare a suprafeţelor.

F (x, y, z; λ) = 0
Teorema 3.1 Fie curba (C) : ale cărei ecuaţii depind de
G(x, y, z; λ) = 0,
un parametru. În aceste condiţii, curba (C) se deplasează ı̂n spaţiu şi se de-
formează, dar nu umple tot spaţiul. Ea descrie o suprafaţă. Ecuaţia suprafeţei
generate de (C) se obţine eliminând parametrul λ ı̂ntre cele două ecuaţii ale
curbei.
Curba (C) se numeşte curbă generatoare.
Teorema 3.2 Dacă ecuaţiile curbei depind de doi parametri

F (x, y, z; α, β) = 0
(C) :
G(x, y, z; α, β) = 0,
84 Capitolul 2
iar parametrii sunt legaţi prin relaţia ϕ(α, β) = 0, atunci curba (C) descrie o
suprafaţă a cărei ecuaţie se obţine eliminând cei doi parametri ı̂ntre cele trei
relaţii (curba şi legătura).
O familie de curbe dependentă de n parametri, legaţi ı̂ntre ei prin n−1 relaţii

de legătură, descrie o suprafaţă. Ecuaţia acestei suprafeţe se obţine eliminând
parametrii ı̂ntre toate relaţiile.
Definiţia 3.3 Dacă o suprafaţă este generată de drepte, atunci ea se numeşte

suprafaţă riglată.
Definiţia 3.4 Dacă suprafaţa este generată de o curbă care se roteşte ı̂n jurul
unei axe fixe, (d), ea se numeşte suprafaţă de rotaţie.
3.1 Suprafeţe riglate şi suprafeţe de rotaţie

Suprafeţele riglate semnificative sunt: planul, cilindrul, conul, conoizii cu
plan director, hiperboloidul cu o pânză, paraboloidul hiperbolic.
Pentru ı̂nceput, să studiem suprafeţele cilindrice.
Definiţia 3.5 Considerăm (d)(M0 , v ) o dreaptă de vector director v şi o curbă

F1 (x, y, z) = 0
fixă (C) : Numim cilindru, suprafaţa generată de dreptele
F2 (x, y, z) = 0.
paralele cu (d) şi care se sprijină pe (C).
Familia de drepte se numeşte familie generatoare, iar curba (C) se numeşte

curbă directoare.
(d)
(G)
(C)
Teorema 3.3 Fie (d)((P1 ) ∩ (P2 )) o dreaptă dată ca intersecţie de două plane
F1 (x, y, z) = 0
şi (C) : o curbă fixă. Cilindrul generat de drepte paralele cu
F2 (x, y, z) = 0,
(d) şi care se sprijină pe (C), are ecuaţia de forma F ((P1 ), (P2 )) = 0.
Demonstraţie. Mulţimea planelor paralele cu (P1 ) este dată de (P1 ) = α,

iar a celor paralele cu (P2 ) este dată de (P2 ) = β. Intersecţia acestor două
familii de plane este formată din mulţimea tuturor dreptelor paralele cu (d).
Fie (d)α,β aceste drepte. Le alegem pe cele care se sprijină pe curba (C). Ele
ı̂ndeplinesc următoarele condiţii:
⎧
⎪
⎪ (P1 ) = α
⎪
⎪
⎨ (P ) = β
2
⎪
⎪ F1 (x, y, z) = 0
⎪
⎪
⎩ F (x, y, z) = 0.
2
Acest sistem ar trebui să aibă ca soluţie, pentru α şi β daţi, coordonatele de
intersecţie dintre o dreaptă a familiei şi curba (C). Avem un sistem cu patru
ecuaţii şi trei necunoscute, x, y şi z. Un astfel de sistem este, ı̂n general,
incompatibil. Însă, dacă ı̂ntre α şi β există o anumită relaţie, sistemul este
compatibil. Relaţia dintre cei doi parametri, care face sistemul compatibil, se
obţine eliminând x, y şi z ı̂ntre ecuaţiile sistemului.
Rezultă o relaţie de forma F (α, β) = 0.
Satisfacem astfel condiţiile teoremei de generare de suprafeţe de către familii
de curbe dependente de doi parametri, ı̂ntre care există o relaţie de legătură.
Avem: ⎧
⎪
⎨ (P1 ) = α
(P2 ) = β
⎪
⎩
F (α, β) = 0.
Eliminăm cei doi parametri, α şi β, ı̂ntre cele trei relaţii. Obţinem ecuaţia
cilindrului
F ((P1 ), (P2 )) = 0.
corp cilindric
suprafaþã cilindricã
}
cilindri
Să observăm că prin cilindru ı̂nţelegem o suprafaţă şi nu un corp. Dacă
avem curba directoare ı̂nchisă, atunci cilindrul se numeşte cilindru ı̂nchis. În
86 Capitolul 2
cazul ı̂n care curba directoare are un nume”, atunci cilindrul poartă acel nume;
”
de exemplu, cilindru eliptic, circular, parabolic, hiperbolic,. . . .
Conuri
Definiţia 3.6 Considerăm un punct fix V şi o curbă dată (C), de ecuaţii
F1 (x, y, z) = 0; F2 (x, y, z) = 0.
Suprafaţa generată de dreptele care trec prin V şi se sprijină pe curba (C) se
numeşte con.
V
(G)
(C)
Teorema 3.4 Dacă vârful V este definit ca intersecţie de trei plane,

V = (P1 ) ∩ (P2 ) ∩ (P3 )
şi curba (C) este dată de ecuaţiile F1 (x, y, z) = 0 şi F2 (x, y, z) = 0, atunci
ecuaţia conului determinat de dreptele care trec prin V şi se sprijină pe (C)
este de forma
P1 P3
F , = 0.
P2 P2
Demonstraţie. Dacă vârful V este dat de intersecţia planelor (P1 ), (P2 )
şi (P3 ), atunci dreptele (d1 )((P1 ) ∩ (P2 )) şi (d2 )((P2 ) ∩ (P3 )) au intersecţia
formată din punctul V . Mulţimea tuturor dreptelor care trec prin V este dată
de intersecţia fasciculelor de plane

(P1 ) − α(P2 ) = 0
(d)α,β =
(P3 ) − β(P2 ) = 0.
Determinăm condiţia de sprijin. Pentru aceasta, formăm sistemul
⎧
⎪
⎪ (P1 ) − α(P2 ) = 0
⎪
⎪
⎨ (P ) − β(P ) = 0
3 2
⎪
⎪ F1 (x, y, z) = 0
⎪
⎪
⎩ F (x, y, z) = 0.
2
Reluând raţionamentul din demonstraţia teoremei anterioare, avem că sistemul

este compatibil numai dacă parametrii α şi β sunt legaţi printr-o relaţie pe care
o obţinem dacă ı̂n sistemul anterior eliminăm necunoscutele x, y şi z. Rezultă
condiţia de sprijin, F (α, β) = 0. Am ajuns ı̂n condiţiile teoremei de generare a
suprafeţelor. Avem
⎧
⎪
⎨ (P1 ) = α(P2 )
(P3 ) = β(P2 )
⎪
⎩
F (α, β) = 0.
Determinarea ecuaţiei conului se face eliminând

parametrii α şi β ı̂ntre cele
(P1 ) (P3 )
trei relaţii. Rezultă ecuaţia F , = 0.
(P2 ) (P2 )
Aceeaşi observaţie ca la cilindri şi anume conurile sunt suprafeţe şi nu cor-
puri. În cazul ı̂n care curba directoare este ı̂nchisă, atunci avem de-a face cu
un con ı̂nchis.
Conoizi cu plan director
Definiţia 3.7 Fie planul (P ), dreapta (d) şi curba (C). Dreptele paralele cu
planul şi care se sprijină pe (d) şi pe (C) generează un conoid cu plan director.
(d)
(C)
(P)
Teorema 3.5 Considerăm planul (P ), dreapta (d)((P1 ) ∩ (P2 )) şi curba

F1 (x, y, z) = 0
(C) :
F2 (x, y, z) = 0.
Atunci, conoidul cu plan director, generat de drepte paralele cu planul şi care
se sprijină pe dreaptă şi curbă, are ecuaţia de forma

(P1 )
F (P ), = 0.
(P2 )
88 Capitolul 2
Demonstraţie. Familia de drepte generatoare, (d)α,β , se obţine intersectând

planele paralele cu (P ) cu fasciculul de plane care conţine drepta dată (d).
Planele paralele cu (P ) au ecuaţia (P ) = α, fasciculul de plane care conţine
dreapta (d) este (P1 ) = β(P2 ). Atunci, condiţia de sprijin se obţine eliminând
x, y şi z ı̂ntre ecuaţiile ⎧
⎪
⎪ (P ) = α
⎪
⎪
⎨ (P ) = β(P )
1 2
⎪
⎪ F1 (x, y, z) = 0
⎪
⎪
⎩ F (x, y, z) = 0.
2
Fie F (α, β) = 0 această relaţie. Îndeplinind condiţiile teoremei de generare,

obţinem ecuaţia conoidului cu plan director, eliminând α şi β ı̂ntre relaţiile
⎧
⎪
⎨ (P ) = α
(P1 ) = β(P2 )
⎪
⎩
F (α, β) = 0.

(P1 )
Rezultă F (P ), = 0.
(P2 )
Suprafeţe de rotaţie
Considerăm curba
F1 (x, y, z) = 0
(C) :
F2 (x, y, z) = 0
şi axa de rotaţie dată de dreapta
(d) : (v = ı + mj + nk, M0 (x0 , y0 , z0 )).
Teorema 3.6 Suprafaţa de rotaţie generată de curba (C), care se roteşte ı̂n
jurul dreptei (d), este de forma

F x + my + nz, (x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 = 0.
Demonstraţie. Un punct al curbei (C) descrie un cerc situat ı̂ntr-un plan

perpendicular pe axa de rotaţie. Acest cerc poate fi privit ca intersecţia unei
sfere cu centrul ı̂n M0 şi de rază variabilă, cu un plan al unei familii de plane
perpendiculare pe axa de rotaţie. Familia de plane perpendiculare pe (d) este
x+my+nz = α. Sfera variabilă are ecuaţia (x−x0 )2 +(y−y0 )2 +(z−z0 )2 = β 2 .
Condiţia de sprijin se obţine din

⎧
⎪
⎪ x + my + nz = α
⎨
(x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 = β 2
⎪
⎪ F (x, y, z) = 0
⎩ 1
F2 (x, y, z) = 0.
(d)
(C)
r1 (P)
(d)
Fie această condiţie F (α, β) = 0. Suprafaţa de rotaţie rezultă eliminând α

şi β din sistemul
⎧
⎨ x + my + nz = α
(x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 = β 2
⎩
F (α, β) = 0.
Astfel, teorema este demonstrată.

Exemple:
1. Să se determine ecuaţia cilindrului cu generatoarele paralele cu dreapta

x+y−z−1=0
(d) :
x − 3z − 2 = 0
şi care are curba directoare

x2 + y 2 + z 2 = 4
(C) :
z = 1.
Soluţie. Sistemul care ne conduce la determinarea condiţiei de sprijin este

⎧
⎪
⎪ x+y−z−1=α
⎨
x − 3z − 2 = β
⎪
⎪ z=1
⎩ 2
x + y 2 + z 2 = 4.
90 Capitolul 2
Condiţia de sprijin este (β − 5)2 + (α − β − 3)2 = 3. Ecuaţia cilindrului se obţine

eliminând α şi β din sistemul
⎧
⎨ x+y−z−1=α
x − 3z − 2 = β
⎩
(β − 5)2 + (α − β − 3)2 = 3.
Rezultă
x2 + y 2 + 9z 2 − 6xz + 4yz + 6x − 4y − 26z + 10 = 0.
2. Să se determine conul cu vârful ı̂n origine şi a cărui curbă directoare este
2
x + y2 = 4
(C) :
z = 2.
Soluţie. Scriem originea O ca intersecţie a planelor de coordonate

⎧
⎨ x=0
O: y=0
⎩
z = 0.
Atunci toate dreptele care trec prin origine se obţin ca

x = αy
(d)α,β :
z = βy.
Condiţia de sprijin este găsită prin eliminarea necunoscutelor x, y şi z din

sistemul ⎧
⎪
⎪ x = αy
⎨
z = βy
⎪ x2 + y 2 = 4
⎪
⎩
z = 2.
2 2α α2 1
Deoarece z = 2, obţinem y = , de unde avem x = . Deci, 2 + 2 = 1.
β β β β
Eliminăm α şi β din sistemul
⎧
⎪
⎪ x = αy
⎨
z = βy
⎪
⎪ α2 1
⎩ 2 + 2 = 1.
β β
Conul căutat este
x2 + y 2 = z 2 .
3. Să se determine conoidul cu plan director, generat de drepte paralele cu

planul x + z = 0 şi care se sprijină pe axa Oz şi pe curba
2
x + y2 = 1
(C) :
z = 0.
Soluţie. Fasciculul de plane care trece prin axa Oz este y = βx. Atunci
sistemul care ne dă condiţia de sprijin este
⎧
⎨ x + z = αy = βx
x2 + y 2 = 1
⎩
z = 0.
Această condiţie este α2 + α2 β 2 = 1. Eliminăm α şi β din
⎧
⎨ x+z =α
y = βx
⎩ 2
α + α2 β 2 = 1
şi obţinem ecuaţia conoidului cu plan director
(x + z)2 (x2 + y 2 ) = x2 .
4. Determinaţi ecuaţia suprafeţei generată de curba
2
x − 2y 2 + z 2 = 5
(C) :
x + z = −3,
care se roteşte ı̂n jurul axei x = y = z.
Soluţie. Cercul generator este dat de
2
x + y 2 + z 2 = α2
x + y + z = β.
Condiţia de sprijin se obţine din
⎧ 2
⎪
⎪ x + y 2 + z 2 = α2
⎨
x+y+z = β
2 − 2y 2 + z 2 = 5
⎪
⎪ x
⎩
x + z = −3.
Eliminând x, y şi z, rezultă α2 − 3(β − 3)2 = 5.
Ecuaţiile parametrice ale suprafeţei de rotaţie sunt
⎧ 2
⎨ x + y 2 + z 2 = α2
x+y+z =β
⎩ 2
α − 3(β − 3)2 = 5,
adică
x2 + y 2 + z 2 − 3(x + y + z − 3)2 − 5 = 0.
92 Capitolul 2
4 Cuadrice pe formă redusă

4.1 Sfera
Considerăm spaţiul dat de mediul ambiant, ı̂nzestrat cu metrica euclidiană.
Definiţia 4.1 Numim sferă, de centru C şi rază r, mulţimea punctelor M0 cu

proprietatea că d(M, C) = r.
Ecuaţia analitică pe care o satisfac aceste puncte este
(x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 = r 2 .
Efectuând calculele, ajungem la o expresie de forma
A(x2 + y 2 + z 2 ) + Bx + Cy + Dz + E = 0,
numită ecuaţia generală a unei sfere.

Punctele M de pe sferă sunt caracterizate vectorial astfel:
−→
OM = r.
Poziţia unui punct anume pe sferă poate fi precizată dacă ştim meridianul şi
paralela pe care se află el (similar cu poziţia unui punct pe Pământ). Meridianul
este obţinut ca intersecţia dintre sferă cu semiplanul determinat de axa Oz şi
puncul M .
z
j M
R
O
q y
M
Poziţia acestui semiplan ı̂n fasciculul de semiplane care sunt limitate de

axa Oz este caracterizată de unghiul pe care ı̂l face semiaxa pozitivă Ox cu
semidreapta determinată de intersecţia semiplanului din fascicul cu planul xOy,
unghi măsurat ı̂n sens direct trigonometric de la axa Ox. Fie acest unghi θ. Să
observăm că θ ∈ [0, 2π).
Cercul paralel este determinat de intersecţia dintre sferă cu un plan paralel

cu xOy şi care trece prin M . Poziţia acestui plan este caracterizată de unghiul
−→
pe care vectorul de poziţie OM ı̂l face cu versorul k, al axei Oz. Fie acest unghi
ϕ şi să observăm că ϕ ∈ [0, π].
Acum putem scrie ecuaţiile parametrice ale unei sfere cu centrul ı̂n originea
O a reperului ⎧
⎨ x = r cos θ sin ϕ
y = r sin θ sin ϕ
⎩
z = r cos ϕ,
iar dacă sfera are centrul ı̂n punctul C(a, b, c), printr-o translaţie, scriem ecuaţiile
parametrice ale unei sfere ı̂n general:
⎧
⎨ x = a + r cos θ sin ϕ
y = b + r sin θ sin ϕ
⎩
z = c + r cos ϕ.
Considerăm o sferă (S) : (C(a, b, c), r) şi un punct M0 (x0 , y0 , z0 ). Numim

puterea punctului M0 faţă de sferă, numărul real
ρ = (x0 − a)2 + (y0 − b)2 + (z − z0 )2 − r 2 .
Locul geometric al punctelor din spaţiu care au aceeaşi putere faţă de două
sfere poartă numele de plan radical şi este un plan perpendicular pe dreapta
celor două centre.
Pentru trei sfere cu centrele necoliniare, locul geometric al punctelor care
au puteri egale faţă de ele este axa radicală. Această dreaptă este dată de
intersecţia a două dintre planele radicale.
Considerăm sferele (S1 ) : (C1 (a1 , b1 , c1 ), r1 ), (S2 ) : (C2 (a2 , b2 , c2 ), r2 ) şi
(S3 ) : (C3 (a3 , b3 , c3 ), r3 ), date prin ecuaţiile lor carteziene implicite. Ecuaţia
planului radical al sferelor (S1 ) şi (S2 ) este
(S1 ) − (S2 ) = 0,
iar ecuaţiile axei radicale sunt

(S1 ) − (S2 ) = 0
(S3 ) − (S2 ) = 0.
Poziţia relativă a planelor şi sferelor

Reamintim că sfera este considerată o suprafaţă, iar corpul mărginit de
această suprafaţă se numeşte corp sferic.
94 Capitolul 2
Un plan şi o sferă au ı̂n comun un cerc, un punct dublu sau mulţimea vidă.
Planul care intersectează sfera după un cerc o ı̂mparte ı̂n două calote, iar pe
corpul sferic ı̂l ı̂mparte ı̂n două segmente sferice. Cele două calote (segmente)
sunt egale dacă planul trece prin centrul sferei.
Sector sferic
zonã
sfericã
razã
cerc
mare
diametru
cerc
oarecare
Sferã calotã Emisferã
Segment sferic
Două plane delimitează dintr-o sferă o zonă sferică. Două plane distincte,
care trec prin centrul sferei, delimitează patru pene sferice.
O rază vectoare a unei sfere, care se mişcă pe un cerc de pe sferă, descrie o
suprafaţă conică. Aceasta ı̂mparte corpul sferic ı̂n două sectoare sferice.
4.2 Suprafeţe algebrice de gradul al doilea

Definiţia 4.2 Fie suprafaţa a cărei ecuaţie carteziană implicită este
(S) : F (x, y, z) = 0.
Dacă F este o funcţie polinomială, suprafaţa se numeşte suprafaţă algebrică,

iar dacă polinomul este de gradul al doilea, ea se numeşte cuadrică (K).
Cuadricele reprezintă o clasă importantă de suprafeţe, cu proprietăţi geo-

metrice şi fizice remarcabile. Ecuaţia generală carteziană implicită este:
a11 x2 +a22 y 2 +a33 z 2 +2a12 xy +2a13 xz +2a23 yz +2a14 x+2a24 y +a34 z +a4 4 = 0.
Considerăm câteva proprietăţi ale cuadricelor, legate de intersecţia lor cu o

dreaptă.
Fie dreapta
(d) : (v = ı + mj + nk, M0 (x0 , y0 , z0 ))
şi cuadrica F (x, y, z) = 0. Intersecţia lor este formată din soluţiile sistemului
dat de ecuaţiile celor două mulţimi de puncte.
Scriem dreapta sub formă parametrică,

⎧
⎨ x = x0 + t
(d) : y = y0 + mt
⎩
z = z0 + nt, t ∈ R.
Eliminăm x, y şi z ı̂ntre ecuaţiile dreptei şi ecuaţia cuadricei, rearanjăm

termenii după puterile lui t şi obţinem relaţia
(2) ut2 + vt + w = 0,
unde u, v, şi w sunt
u = a11 2 + a22 m2 + a33 n2 + 2a12 m + 2a13 n + 2a23 nm

v = (2a11 x0 + 2a12 y0 + 2a13 z0 + 2a14 ) + m(2a12 x0 + 2a22 y0 + 2a23 z0 + 2a24 )
+n(2a13 x0 + 2(a23 y0 + 2a33 z0 + 2a34 )
= Fx0 + nFy0 + nFz0
w = F (x0 , y0 , z0 ).
Fie Δ discriminantul ecuaţiei (2). Dacă u = 0, atunci

- dacă Δ > 0, dreapta are două puncte de intersecţie cu cuadrica (K);
- dacă Δ = 0, dreapta este tangentă la (K);
- dacă Δ < 0, dreapta nu intersectează cuadrica;
Dacă u = 0, atunci avem următoarele situaţii:
- v = 0, ecuaţia (2) este de gradul ı̂ntâi şi dreapta intersectează cuadrica
ı̂ntr-un punct;
- v = 0 şi w = 0, ecuaţia (2) nu are soluţii, deci dreapta şi cuadrica nu se
intersectează;
- v = 0 şi w = 0, ecuaţia (2) devine identitate, aceasta ı̂nsemnând că (d)
este complet conţinută ı̂n (K).
Considerăm cazul particular ı̂n care M0 ∈ (K). În acest caz, condiţia nece-
sară şi suficientă ca dreapta să fie tangentă la cuadrică este v = 0, adică
(3) Fx0 + mFy0 + nFz0 = 0.
Definiţia 4.3 Numim gradientul funcţiei F : R3 → R ı̂n punctul M0 , vectorul
(grad F )(M0 ) = Fx0ı + Fy0 j + Fz0 k.

96 Capitolul 2
Condiţia (3) ne spune că dacă (grad F )(M0 ) = 0, atunci există o infinitate
de drepte care trec prin M0 şi sunt tangente la (K) şi că aceste drepte sunt
situate ı̂ntr-un plan perpendicular pe (grad F )(M0 ). Acest plan se numeşte plan
tangent la cuadrică şi are ecuaţia
Fx0 (x − x0 ) + Fy0 (y − y0 ) + Fz0 (z − z0 ) = 0.
Intersecţia dintre un plan şi o cuadrică se reduce la o ecuaţie de gradul al

doilea ı̂n două nedeterminate, ceea ce din punct de vedere geometric reprezintă
o conică ı̂n planul de intersecţie.
Revenim la ecuaţia generală a unei cuadrice (K),
a11 x2 +a22 y 2 +a33 z 2 +2a12 xy +2a13 xz +2a23 yz +2a14 x+2a24 y +a34 z +a44 = 0.
Alegând reperul convenabil, adică pornind de la un reper dat şi efectuând trans-
formări liniare de coordonate (rotaţie, translaţie sau o rotaţie şi o translaţie
combinate), coeficienţii din ecuaţia carteziană se transformă de aşa manieră
ı̂ncât expresia rămâne tot o expresie de gradul al doilea şi, foarte important,
există mereu o rotaţie pentru care coeficienţii obţinuţi din a12 , a13 şi a23 să fie
nuli. Această transformare poartă numele de transformarea axelor principale
de coordonate. Datorită acestei transformări, avem de luat ı̂n considerare doar
ecuaţiile de forma
a11 x2 + a22 y 2 + a33 z 2 + 2a14 x + 2a24 y + a34 z + a44 = 0.
O astfel de ecuaţie pentru care avem ı̂ndeplinită condiţia
a211 + a222 + a233 = 0,
printr-o translaţie bine aleasă, se poate ı̂ncă simplifica.

În urma studiilor, s-a ajuns la concluzia că orice ecuaţie de gradul al doilea
cu trei necunoscute se poate reduce la una dintre cele 17 forme de ecuaţii
speciale, alcătuite din cel mult patru termeni, numite ecuaţii ale cuadricelor
sub formă redusă.
Considerăm ı̂ntâi
x2 y 2 z 2 x2 y 2 x2
+ 2 + 2 + 1 = 0, + 2 + 1 = 0 şi + 1 = 0.
a2 b c a2 b a2
Facem gruparea acestor prime ecuaţii, deoarece ele nu au soluţie reală şi nu
reprezintă figuri geometrice.
Următoarele nouă ecuaţii sunt cele ale cuadricelor singulare, degenerate,
plane sau suprafeţe cilindrice ori conice care se pot desfăşura ı̂n plan:
2 y2 2
1. x2 + 2 + z2 = 0 - cuadrică degenerată (reprezintă un punct şi anume
a b c
originea);
2 y2
2. x2 + 2 = 0 - cuadrică degenerată (este o dreaptă şi anume axa Oz);
a b
2
3. x2 = 0 - planul yOz;
a
2
4. x2 = 1 - plane paralele cu yOz;
a
2 y2
5. x2 − 2 = 0 - două plane perpendiculare pe xOy;
a b
2 y2
6. x2 − 2 = 1 - cilindru hiperbolic generat de drepte paralele cu Oz;
a b
2 y2
7. x2 + 2 = 1 - cilindru eliptic cu generatoarea paralelă cu Oz;
a b
2
8. x2 − 2py = 0 - cilindru parabolic generat de drepte paralele cu Oz;
a
2 y2 2
9. x2 + 2 − z2 = 0 - con de gradul al doilea eliptic.
a b c
Cele cinci tipuri de ecuaţii care au rămas reprezintă cuadrice nesingulare.
Denumirea cuadricei depinde de intersecţia ei cu un plan care trece printr-o
axă de coordonate principală, aleasă (secţiune axială) şi de intersecţia ei cu un
plan perpendicular pe această axă (secţiune transversală).
Dacă prima intersecţie este elipsă, hiperbolă sau parabolă, suprafaţa se
numeşte elipsoid, hiperboloid sau paraboloid. Cea de-a doua intersecţie aduce
precizări, dacă este nevoie, adăugând la denumire adjectivele eliptic sau hiper-
bolic.
Nu există cuadrică nesingulară care să aibă secţiunea transversală parabolică.
Dacă suprafaţa are puncte ı̂n două semispaţii disjuncte şi nu are puncte
ı̂n planul de separare al celor două semispaţii, atunci spunem că suprafaţa are
două pânze. Cele cinci cuadrice rămase sunt astfel elipsoidul, hiperboloidul
cu o pânză, hiperboloidul cu două pânze, paraboloidul eliptic şi paraboloidul
hiperbolic.
4.3 Elipsoidul
Considerăm un reper cartezian.
98 Capitolul 2
Definiţia 4.4 Suprafaţa caracterizată de
x2 y 2 z 2
+ 2 + 2 = 1,
a2 b c
poartă numele de elipsoid.
Această suprafaţă este una reală, simetrică faţă de cele trei plane de coor-
donate.
Secţiunile prin elipsoid făcute după aceste plane ne dau elipse.
c
j M
R b
O
q y
M¢
a
Planele de coordonate şi axele de coordonate sunt plane şi axe de simetrie.
Orice diametru al elipsoidului este ı̂mpărţit de O ı̂n două segmente egale, ceea
ce ı̂nseamnă că elipsoidul are un centru de simetrie (cuadrică cu centru).
Intersecţia cu semiaxele de coordonate pozitive are valorile a, b şi respectiv
c. Segmentele determinate pe aceste semiaxe se numesc semiaxele elipsoidului.
Intersecţiile propriu-zise sunt vârfurile elipsoidului.
Dacă a = b = c, elipsoidul este o sferă.
Dacă două semiaxe sunt egale, atunci elipsoidul se numeşte elipsoid de
rotaţie sau elipsoid biaxial. Acesta poate fi obţinut prin rotirea unei elipse
situată ı̂n planul a două axe ı̂n jurul celei de-a treia axe.
Orice elipsoid poate fi transformat, printr-o omotetie a axelor (contracţie
sau dilatare), ı̂ntr-un elipsoid de rotaţie. Compunerea a două omotetii poate
transforma elipsoidul ı̂ntr-o sferă.
Păstrând semnificaţia notaţiilor şi variaţia unghiurilor din cazul sferei, pen-
tru elipsoid avem următoarele ecuaţii parametrice:
⎧
⎨ x = a cos θ sin ϕ
y = b sin θ sin ϕ
⎩
z = c cos ϕ.
4.4 Hiperboloidul cu o pânză

Cum am precizat anterior, dintre cele trei axe ale reperului cartezian special
poziţionat, ne alegem axa Oz ca axă de referinţă.
Definiţia 4.5 Suprafaţa care are, ı̂n reperul considerat, ecuaţia carteziană
x2 y 2 z 2
+ 2 − 2 =1
a2 b c
poartă numele de hiperboloid cu o pânză.
z
O
y
x
Intersecţia unui hiperboloid cu o pânză cu planele de coordonate ne dă,

pentru xOy, o elipsă de semiaxe a şi b, iar pentru xOz şi yOz, hiperbole de
semiaxe a şi c sau b şi c. Dacă a = b, avem un hiperboloid de rotaţie.
Axa Oz este axa hiperboloidului cu o pânză.
Pentru acest tip de hiperboloid, avem aceleaşi simetrii şi acelaşi centru ca
la elipsoid.
Transformările afine, pe direcţiile axelor Ox sau Oy, conduc la obţinerea
dintr-un hiperboloid uzual cu o pânză, a unuia de rotaţie şi reciproc.
Hiperboloidul cu o pânză este o suprafaţă riglată dar nu este o torsă, adică
nu este o suprafaţă desfăşurabilă.
Scriem ecuaţia hiperboloidului cu o pânză sub forma
x z x z y y
− + = 1− 1+
a c a c b b
şi considerăm următoarele familii de drepte
⎧ x z y
⎪
⎨ − =α 1−
a c b x z y
(dα ) : x z (d∞ ) : + = 1 − = 0;
⎪
⎩ α y a c b
+ =1+ ,
a c b
100 Capitolul 2
şi ⎧ x z
⎪ y
⎨ − =β 1+ x z y
a c b
(dβ ) : x z (d∞ ) : + = 1 + = 0;
⎪
⎩ β y a c b
− =1+ ,
a c b
unde α şi β sunt parametri reali.
Acest lucru ne arată că următoarea teoremă este adevărată:
Teorema 4.1 Orice punct al unui hiperboloid cu o pânză se găseşte pe o dreaptă
din familia (dα ) şi pe una din familia (dβ ) şi reciproc.
Definiţia 4.6 Dacă prin orice punct al unei suprafeţe riglate trec două drepte
distincte conţinute ı̂n suprafaţă, suprafaţa se numeşte dublu riglată.
Hiperboloidul cu o pânză este o suprafaţă dublu riglată.
Generatoarele distincte care trec printr-un punct al hiperboloidului cu o
pânză, determină planul tangent la suprafaţă ı̂n acel punct. Dacă generatoarele
suprafeţei sunt translatate ı̂n origine prin paralelism, ele generează un con,
numit conul asimptotic al hiperboloidului cu o pânză.
Ecuaţia conului asimptotic al hiperboloidului cu o pânză este
x2 y 2 z 2
+ 2 − 2 = 0.
a2 b c
Aceste proprietăţi geometrice ale hiperboloidului cu o pânză, ca şi ale conu-
lui asimptotic, au aplicaţii ı̂n tehnică. Doi hiperboloizi (sau două conuri) pot fi
folosiţi pentru a transmite mişcarea de rotaţie ı̂ntre două axe necoliniare (roţi
dinţate hiperbolice sau roţi dinţate conice), ca ı̂n figura de mai jos.
Hiperboloidul cu o pânză este caracterizat de următoarele ecuaţii parame-
trice: ⎧
⎨ x = a ch u cos v
y = b ch u sin v
⎩
z = c sh u, u ∈ R, v ∈ [0, 2π).
4.5 Hiperboloidul cu două pânze

Alegem axa Ox ca axă desemnată. Atunci avem
Definiţia 4.7 Suprafaţa a cărei ecuaţie carteziană este
x2 y 2 z 2
− 2 − 2 =1
a2 b c
se numeşte hiperboloid cu două pânze.
z
O
y
Axele şi planele de coordonate sunt axe şi plane de simetrie.

Punctele de coordonate V+ (a, 0, 0) şi V− (−a, 0, 0) se numesc vârfurile hiper-
boloidului cu două pânze.
Intersecţia cu planele de coordonate este formată din hiperbole pentru
planele xOz şi xOy, respectiv mulţimea vidă pentru yOz. Planele paralele
cu planele de coordonate intesectează suprafaţa după cum urmează: planele
paralele cu xOz şi xOy după hiperbole, iar planele x = α, paralele cu yOz,
au intersecţia cu hiperboloidul formată din mulţimea vidă, puncte duble sau
elipse, după cum α ∈ [0, a), sau α = a, sau α > a.
Ecuaţiile parametrice ale hiperboloidului cu două pânze sunt:
⎧
⎨ x = a sh u cos v
y = b sh u sin v
⎩
z = c ch u, u ∈ R, v ∈ [0, 2π).
4.6 Paraboloidul eliptic

Cele două cuadrice care au mai rămas de descris prezintă o mare importanţă
practică. Alegem axa Oz ca axă preferenţială.
102 Capitolul 2
Definiţia 4.8 Numim paraboloid eliptic suprafaţa caracterizată de ecuaţia
x2 y 2
+ 2 = 2pz,
a2 b
unde a şi b reprezintă semiaxele elipsei de intersecţie a paraboloidului cu planul
1
z= , a2 şi b2 reprezintă semiparametrii parabolelor obţinute din intersecţia
2p
suprafeţei cu planele xOz şi yOz.
Orice secţiune plană paralelă cu axa Oz este o parabolă.

Originea reperului considerat se numeşte vârful paraboloidului eliptic, iar
axa Oz poartă numele de axa paraboloidului.
Dacă a = b, obţinem un paraboloid de rotaţie.
Cea mai importantă proprietate geometrică a paraboloidului de rotaţie
constă ı̂n faptul că dreptele paralele cu axa paraboloidului se reflectă
toate
p
ı̂n focarul paraboloidului, care este dat de punctul de coordonate F 0, 0, .
2
F 0,0, p
( (
2
O y
4.7 Paraboloidul hiperbolic

Axa desemnată ı̂n acest caz este axa Oz.
Definiţia 4.9 Mulţimea punctelor din spaţiu, ale căror coordonate verifică ecuaţia
x2 y 2
− 2 = 2pz,
a2 b
se numeşte paraboloid hiperbolic.
1
a şi b sunt semiaxele hiperbolei de intersecţie cu planul z = , iar a2 şi b2
2p
sunt semiparametrii parabolelor obţinute ca secţiuni ale suprafeţei cu planele
de coordonate xOz şi yOz.
z
O y
Paraboloidul hiperbolic admite planele xOz şi yOz, ca plane de simetrie.

Intersecţia cu plane paralele cu axa Oz este formată din parabole, iar cea
cu planele paralele cu xOy (dar diferite de acesta), este dată de hiperbole.
Vârfurile acestor hiperbole se află pe axa Ox, dacă secţiunea se află ı̂ntr-un
plan situat deasupra lui xOy şi pe axa Oy, ı̂n rest.
Planul xOy taie paraboloidul hiperbolic după două drepte concurente ı̂n
origine. Aceste drepte se numesc linii de vârf.
Planele care conţin o linie de vârf şi axa Oz se numesc plane directoare.
Ele intersectează planele de secţiune perpendiculare pe Oz după asimptotele
hipebolelor de secţiune. Axa Oz se numeşte axa paraboloidului, iar O se numeşte
vârful lui. O este un punct şa.
Paraboloidul hiperbolic este singura cuadrică nesingulară, care nu poate fi
transformată prin omotetii ı̂n suprafaţă de rotaţie şi acest lucru se datorează
faptului că nici un plan nu intersectează acest paraboloid după o elipsă.
Paraboloidul hiperbolc poate fi generat ı̂n două moduri: ca o suprafaţă de
translaţie şi anume prin deplasarea prin translaţie a unei parabole cu ramurile
ı̂n jos astfel ı̂ncât vârfurile ei să se găsească pe o parabolă cu braţele ı̂n sus sau
ca pe o suprafaţă riglată.
Teorema 4.2 Paraboloidul hiperbolic este o suprafaţă dublu riglată
Demonstraţie. Scriem ecuaţia paraboloidului hiperbolic sub forma

x y x y
− + = 2pz,
a b a b
104 Capitolul 2
de unde obţinem familiile următoarelor generatoare rectilinii,

⎧ x y
⎪
⎨ − = αpz
a b x y
(dα ) : x y (d∞ ) : + = z = 0;
⎪
⎩ α a b
+ = 1,
a b
şi ⎧ x y
⎪
⎨ + = βpz
a b x y
(dβ ) : x y (d∞ ) : − = z = 0;
⎪
⎩ β a b
− = 1,
a b
unde α şi β sunt parametri reali.
Existenţa punctului şa pe această suprafaţă face ca ea să aibă o proprietate
fizică importantă şi anume că forţele aplicate pe ea se direcţionează spre punctul
şa.
Acoperişurile de această formă pot fi construite cu un singur stâlp de sus-
ţinere, care trece prin punctul şa şi materialele compozite plane, de tipul ma-
trice textilă ortogonală ı̂n mediu elastic, care se deformează natural la tracţiuni
unidirecţionale spre un paraboloid hiperbolic.
4.8 Regula lui Kepler

În practica inginerească, deseori este nevoie de calculul aproximativ al
volumelor unor corpuri. Nu facem referire la corpurile studiate ı̂n liceu, dar
dacă putem găsi formule aproximative generale, care să poată fi aplicate şi ı̂n
acele cazuri, este foarte bine. Ne referim la corpuri mărginite de suprafeţe de
rotaţie, la zone de paraboloid eliptic sau de hiperboloid cu o pânză, la conoizi
şi prismoizi.
Una dintre formulele aproximative de calcul al volumelor ı̂ntrebuinţată este
cea dată de regula lui Kepler (1571-1630). Ea a fost formulată pe vremea
când calculul integral nu exista şi este utilizată şi acum, datorită simplităţii
şi eficienţei ei. A fost concepută pentru calculul volumelor butoaielor, dar
aplicativitatea ei se extinde pe un domeniu mult mai mare.
Regula lui Kepler:
h(B0 + 4B1 + B2 )
V = ,
6
unde B0 şi B2 sunt ariile celor două baze, B1 este aria secţiunii medii, iar h
este ı̂nălţimea butoiului.
Formula dă valori exacte pentru piramidă şi trunchi de piramidă, sferă,
elipsoid, zonă sferică sau de elipsoid, zone cu secţiuni perpendiculare pe axă
pentru paraboloidul eliptic, hiperboloidul cu o pânză, conoidul circular drept

şi prismoizi.
a
B1
h
ha
Ea dă formulă aproximativă pentru butoaie şi trunchiuri de copac nu prea lungi.
Pentru corpuri care au pe h relativ mare, problema se rezolvă divizând
corpul sau aplicând o formulă mai rafinată, de tip Simpson:
[B0 + 4(B1 + B3 + · · · + Bn−1 ) + 2(B2 + B4 + · · · + Bn−2 ) + Bn ]

V = .
3n
Conoidul circular drept se defineşte ca un conoid cu plan director, la
care curba (C) este un cerc situat ı̂n planul director, iar dreapta (d) de sprijin
este paralelă cu planul.
Considerăm corpul mărginit de plan, dreapta (d) şi generatoarea. Să ob-
servăm că secţiunile paralele cu baza sunt elipse.
Prismoizii se definesc ca poliedre care au ca baze două poligoane oarecare,
iar feţele laterale triunghiuri sau trapeze. Prismoizi sunt piramidele, trunchiu-
rile de piramidă, prismele, penele (baza superioară degenerată ı̂ntr-o dreaptă),
pontoanele (trunchiuri de pană), diverse forme de acoperiş, care pot fi catalogate
prismoizi.
c1
B0 c
d
h1 B1
h
b B2
a
106 Capitolul 2
Dăm exemple de aplicare a formulei lui Kepler:

x2 y2 z2
• Considerăm hiperboloidul cu o pânză, + − = 1, pe care ı̂l
a2 b2 c2
delimităm cu planele z = 0 şi z = 2c. Calculul volumului corpului astfel
obţinut este exact şi ı̂l obţinem din B0 = πab, B2 = 5πab, B1 = 2πab, h = 2c,
8
adică V = πabc.
3
z
B0 c
B1 b h=2c
a
y
x
B2 c
• Volumul conoidului circular de rază 2a şi ı̂nălţime h. Secţiunea medie este

o elipsă de semiaxe 2a şi a astfel ı̂ncât B0 = 4πa2 , B2 = 0, B1 = 2πa2 , deci
V = 2πa2 h (jumătate din volumul cilindrului cu aceleaşi dimensiuni).
r/2
r
B1
h
ei
B2
Capitolul 3
Elemente de analiză reală
1 Serii numerice
Operaţiile aritmetice introduse ı̂n şcoala elementară ne permit să ı̂nţelegem
cum putem calcula suma unei mulţimi finite de numere reale. Principiul inducţi-
ei matematice ne permite să trecem la generalizări.
Să considerăm un şir de numere reale (un )n∈N şi următoarea ı̂nşiruire de
semne (momentan, fără semnificaţia de sumă)
u1 + u2 + · · · + un + · · ·
Convenim să numim ı̂nşiruirea anterioară serie de numere reale. Notăm o serie
∞

cu un , sau un , sau ı̂ncă (dacă nu există posibilitatea de confuzie) un .
n=1 n∈N
Numerele u1 , u2 , . . . se numesc termenii seriei.
Formăm următoarele sume:
S1 = u1
S2 = u1 + u2
···
Sn = u1 + u2 + · · · + un
···
Am obţinut astfel un şir S1 , S2 , . . ., Sn , . . ., numit şirul sumelor parţiale ale
∞

seriei un . Deci, avem următoarea definire a acestui şir:
n=1
S1 = u1 , Sn+1 = Sn + un+1 , ∀n ∈ N∗ .

Reciproc, putem să ataşăm şirului (Sn )n∈N o serie un , astfel ı̂ncât şirul
sumelor ei parţiale să fie termenii şirului (Sn )n∈N , dacă luăm
u1 = S1 , un+1 = Sn+1 − Sn .
107
108 Capitolul 3
Obţinem astfel posibilitatea caracterizării proprietăţilor seriei prin intermediul

şirului sumelor parţiale şi reciproc.
∞

Definiţia 1.1 Spunem că seria un este convergentă dacă şirul (Sn )n∈N al
n=1
sumelor ei parţiale este convergent.
Fie S limita acestui şir. Această limită se numeşte suma seriei şi o notăm
∞
S= un .
n=1
∞

Definiţia 1.2 Spunem că seria un este divergentă dacă şirul sumelor par-
n=1
ţiale nu are limită sau are limita +∞ sau −∞.
Dacă şirul sumelor parţiale nu are limită, nu putem da un sens acelei
adunări” infinite care defineşte seria. Spunem că seria este oscilantă.
”
Exemple:
∞

1. Fie r ∈ (0, 1). Considerăm seria r n . Şirul sumelor parţiale are ter-
n=1
menul general dat de
1 − rn
Sn = 1 + r + r 2 + · · · + r n−1 =
1−r
şi limita
1
S = lim Sn = .
n→∞ 1−r
1
Astfel, seria considerată este convergentă şi are suma .
1−r
∞

2. Considerăm seria n. Pentru ea, lim Sn = ∞. Seria este divergentă.
n→∞
n=1
∞

3. Fie (−1)n . Observăm că S1 = −1, S2 = 0, . . ., S2k+1 = −1 şi S2k = 0.
n=1
Şirul (Sn )n∈N nu are limită, deci seria este oscilantă.
1.1 Criterii generale de convergenţă pentru serii numerice

La fel ca ı̂n cazul şirurilor, studiul seriilor poate fi redus la răspunsurile a
două ı̂ntrebări: este seria covergentă? şi, ı̂n caz afirmativ, care este suma ei?
Elemente de analiză reală 109
Folosind caracterizarea convergenţei seriei prin intermediul convergenţei

şirului sumelor parţiale, avem pus la dispoziţie aparatul prin care să putem
decide răspunsul la prima ı̂ntrebare. În cazul seriilor convergente, răspunsul
la cea de-a doua ı̂ntrebare nu poate fi dat exact, decât ı̂n cazul unor serii
speciale”, deoarece, ı̂n general, sumele nu pot fi calculate ci doar aproximate
”
(cu eroare precizată).
Pentru ı̂nceput, să dăm câteva proprietăţi ale şirului sumelor parţiale,
∞

pentru seria un .
n=1
∞

Propoziţia 1.1 Dacă seria un este convergentă, atunci şirul (Sn )n∈N este
n=1
mărginit.
Demonstraţia este imediată. Seria este convergentă, deci şirul sumelor
parţiale este convergent şi ı̂n consecinţă, mărginit.
În general, afirmaţia reciprocă nu este adevărată. În exemplele anterioare,
primul are şirul sumelor parţiale mărginit şi seria este convergentă. În schimb, ı̂n
al treilea exemplu, deşi şirul sumelor parţiale este mărginit, seria este oscilantă.
∞

Propoziţia 1.2 Fie seria un , cu un > 0, ∀n ∈ N. Dacă şirul sumelor
n=1
parţiale este mărginit, atunci seria este convergentă.
Demonstraţie. Condiţia suplimentară, ca termenii seriei să fie pozitivi, face
din şirul sumelor parţiale un şir monoton.
un > 0, ∀n ∈ N ⇒ Sn+1 = Sn + un+1 > Sn .
(Sn )n∈N este şi mărginit, de unde rezultă că este convergent.
∞

Propoziţia 1.3 (Criteriu necesar de convergenţă) Dacă seria un este
n=1
convergentă, atunci şirul (un )n∈N este convergent către 0.
Demonstraţie. Seria este convergentă, deci şirul (Sn )n∈N este convergent.
Fie S limita sa. Cum un = Sn − Sn−1 , atunci
lim un = lim (Sn − Sn−1 ) = S − S = 0.
n→∞ n→∞
Observaţia 1.1 Criteriul are importanţă practică enunţat ı̂n forma echiva-
lentă: Dacă şirul (un )n∈N nu este convergent către 0, atunci seria nu este
convergentă.
110 Capitolul 3
Observaţia 1.2 Afirmaţia reciprocă nu este, ı̂n general, adevărată. Există

serii al căror termen general tinde către 0, dar seria este divergetă.
Exemple:
∞ n
n
1 1
1. Seria are ı̂ndeplinită condiţia lim un = lim = 0 şi este
2 n→∞ n→∞ 2
n=1
convergentă către 2.
∞
1
2. Seria este un exemplu special. Şi pentru ea avem condiţia
n
n=1
1
lim un = lim = 0,
n→∞ n→∞ n
dar seria nu este convergentă. Demonstrăm divergenţa seriei puţin mai
departe. Această serie se numeşte serie armonică sau serie Riemann.
Multă vreme s-a crezut că este convergentă, deoarece suma primilor o
mie de termeni este aproximativ 7, 48547 . . ., prima sută de mii de termeni
adunaţi dau 12, 09 . . ., primul milion, 14, 3927267 . . ., iar suma primilor o
sută de milioane de termeni adunaţi este 18, 99789641 . . . În concluzie,
este o serie lent divergentă, dar divergentă.
Pentru seriile convergente, avem ı̂ndeplinită următoarea teoremă:

Teorema 1.1 Fie şirurile convergente un şi vn , cu sumele S, respectiv
T . Atunci:

1. Seria (un + vn ) este convergentă şi are suma S + T .

2. Pentru orice α ∈ R, seria αun este convergentă şi are suma αS.

3. Seria (un − vn ) este convergentă şi are suma S − T .
Demonstraţia este imediată, folosind proprietăţile limitei.

În continuare, dăm un criteriu necesar şi suficient de convergenţă,
pentru serii cu termeni oarecare. Acest criteriu se numeşte criteriul general de
convergenţă al lui Cauchy şi are o importanţă teoretică fundamentală. Toate
criteriile care urmează se deduc din acest criteriu. Însă ı̂n aplicaţii, pe cazuri
concrete, el este dificil de folosit.
∞

Teorema 1.2 (Criteriul general al lui Cauchy) Seria un este conver-
n=1
gentă dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0, există un rang Nε astfel ı̂ncât
pentru orice n > Nε şi pentru orice p ≥ 1, să avem
|un+1 + un+2 + · · · + un+p | < ε.
Demonstraţie. Seria este convergentă dacă şi numai dacă şirul sumelor
parţiale este convergent. Ştim că ı̂n R, un şir este convergent dacă şi numai
dacă este fundamental. Sirul (Sn )n∈N este fundamental dacă şi numai dacă,
pentru orice ε > 0, există un rang Nε astfel ı̂ncât ∀n > Nε şi ∀p ≥ 1 avem că
|Sn+p − Sn | < ε.
Dar
|Sn+p − Sn | = |(u1 + · · · + u + n + un+1 + · · · + un+p ) − (u1 + · · · + un )|
= |un+1 + un+2 + · · · + un+p |.
Astfel teorema este demonstrată.
∞

Teorema 1.3 (Criteriul lui Abel) Considerăm seria un , pentru care şirul
n=1
sumelor parţiale, (Sn )n∈N , este mărginit şi un şir de numere reale, (αn )n∈N , po-
∞

zitiv, descrescător şi convergent către 0. În aceste ipoteze, seria (αn un ) este
n=1
convergentă.
Demonstraţie. Faptul că şirul sumelor parţiale este mărginit implică existenţa
unui număr real M astfel ı̂ncât |Sn | < M, ∀n ∈ N. Pentru că şirul (αn )n∈N
este pozitiv şi descrescător, rezultă că avem ∀k ∈ N, |αk − αk+1 | = αk − αk+1 .
∞
Arătăm că seria (αn un ) se ı̂ncadrează ı̂n condiţiile criteriului general al
n=1
lui Cauchy. Considerăm p ≥ 1 şi evaluăm
(1) |αn+1 u+1 + αn+2 un+2 + · · · + αn+p un+p |.
Ştim că uk = Sk − Sk−1 şi atunci, rescriind (1.1), obţinem
|αn+1 (Sn+1 − Sn ) + αn+2 (Sn+2 − Sn+1 ) + · · · + αn+p (Sn+p − Sn+p−1)|
= | − αn+1 Sn + Sn+1 (αn+1 − αn+2 )
+ · · · + Sn+p−1(αn+p−1 − αn+p ) + Sn+p αn+p |
≤ | − αn+1 Sn | + |Sn+1 (αn+1 − αn+2 )|
+ · · · + |Sn+p−1(αn+p−1 − αn+p )| + |Sn+p αn+p |
112 Capitolul 3
≤ | − αn+1 ||Sn | + |Sn+1 ||αn+1 − αn+2 |

+ · · · + |Sn+p−1||αn+p−1 − αn+p | + |Sn+p ||αn+p |
≤ αn+1 |Sn | + |Sn+1 |(αn+1 − αn+2 )
+ · · · + |Sn+p−1|(αn+p−1 − αn+p ) + |Sn+p |αn+p
≤ M (αn+1 + αn+1 − αn+2 + · · · + αn+p−1 − αn+p + αn+p )
= 2αn+1 M.
Fie ε > 0. Pentru că şirul (αn )n∈N tinde către 0, rezultă că există un număr
ε
natural, Nε , astfel ı̂ncât pentru orice n > Nε , avem αn < . De aici tragem
2M
concluzia că pentru orice ε > 0, există un rang Nε astfel ı̂ncât pentru orice
n > Nε şi pentru orice p ≥ 1, avem
ε
|αn+1 u+1 + αn+2 un+2 + · · · + αn+p un+p | ≤ 2M αn+1 < 2M = ε.
2M
Astfel teorema este demonstrată.
∞
Definiţia 1.3 Fie seria un , ı̂n care un > 0, ∀n ∈ N. Numim serie alter-
n=1
∞

nantă seria (−1)n un .
n=1
∞

Teorema 1.4 (Criteriul lui Leibniz) Fie seria alternantă (−1)n un . Dacă
n=1
şirul (un )n∈N este monoton descrescător către zero, atunci seria este conver-
gentă.
Demonstraţie. Aplicăm criteriul lui Abel astfel: pe postul seriei cu şirul
∞

sumelor parţiale mărginit, considerăm seria (−1)n , iar ı̂n locul şirului (αn )n∈N ,
n=1
luăm (un )n∈N .
Teorema 1.5 (Aproximarea sumei unei serii alternante) Eroarea de a-
proximare a sumei unei serii alternante convergente printr-o sumă parţială,
este mai mică decât primul termen neglijat. Suma parţială cu care se face
aproximarea este mai mică sau mai mare decât suma seriei, după cum indicele
sumei este par sau impar.
∞

Definiţia 1.4 Fie un o serie cu termeni oarecare. Seria se numeşte absolut
n=1
∞

convergentă, dacă seria |un | converge.
n=1
Teorema 1.6 O serie absolut convergentă este convergentă.

Lăsăm demonstraţia acestei teoreme ca exerciţiu. Ea se face folosind cri-
teriul general de convergenţă al lui Cauchy, ı̂mpreună cu proprietatea modulu-
lui, |a + b| ≤ |a| + |b|.
Observaţia 1.3 Afirmaţia reciprocă nu este mereu adevărată.
Definiţia 1.5 Se numeşte serie armonică generalizată, seria

∞
(−1)n
, α > 0.
nα
n=1
Corolar 1.1 Seria armonică generalizată este convergentă.
Demonstraţia rezultă imediat din criteriul Leibniz.
1.2 Criterii de convergenţă pentru serii cu termeni pozitivi

Dacă toţi termenii unei serii sunt pozitivi, atunci seria se numeşte cu termeni
pozitivi. Un prim mod de a decide convergenţa unei astfel de serii este cel de
a compara comportarea ei cu comportarea unei serii cunoscute. Dacă seria cu
care trebuie să facem comparaţia nu rezultă din calcule”, atunci alegerea ei
”
impune presupuneri legate de convergenţa seriei de studiat.
Comparând termenii generali a două serii, obţinem:
Teorema 1.7 (Primul criteriu de comparaţie) Fie seriile cu termeni po-

∞
∞

zitivi un şi vn astfel ı̂ncât
n=1 n=1
un ≤ vn , ∀n ∈ N.
În aceste condiţii, avem că

∞
∞

un ≤ vn
n=1 n=1
şi
∞
∞

1. dacă seria un este divergentă, atunci vn este divergentă;
n=1 n=1
∞
∞

2. dacă vn este convergentă, atunci un este convergentă.
n=1 n=1
114 Capitolul 3
∞

Demonstraţie. Dacă (Sn )n∈N este şirul sumelor parţiale pentru un , iar
n=1
∞

(Sn )n∈N pentru vn , atunci din un ≤ vn , rezultă că Sn ≤ S n , de unde,
n=1
trecând la limită obţinem, lim Sn ≤ lim S n . Limita din stânga infinită
n→∞ n→∞
implică şi limita din dreapta infinită, iar limita din dreapta finită implică limita
din stânga finită.
Comparăm creşterile a două serii şi obţinem
Teorema 1.8 (Al doilea criteriu de comparaţie) Fie seriile cu termeni po-
∞
∞

zitivi un şi vn astfel ı̂ncât
n=1 n=1
un+1 vn+1
≤ , ∀n ∈ N.
un vn
În aceste condiţii, avem că
∞
∞

un ≤ vn
n=1 n=1
şi
∞
∞

1. dacă seria un este divergentă, atunci vn este divergentă;
n=1 n=1
∞
∞

2. dacă vn este convergentă, atunci un este convergentă.
n=1 n=1
Putem formula şi un criteriu la limită:
Teorema 1.9 (Al treilea criteriu de comparaţie (la limită)) Fie seriile
∞ ∞
un
cu termeni pozitivi un şi vn astfel ı̂ncât lim ∈ (0, ∞). Atunci, cele
n→∞ vn
n=1 n=1
două serii au aceeaşi natură, adică sunt simultan convergente sau simultan
divergente.
∞

Corolar 1.2 Fie seria cu termeni pozitivi un astfel ı̂ncât şirul (un )n∈N este
n=1
∞

descrescător şi seria 2n u2n . Atunci cele două serii sunt convergente simul-
n=1
tan.
∞

Demonstraţie. Dacă seria 2n u2n este convergentă, atunci grupând con-
n=1
∞

venabil termenii seriei un şi ţinând cont că şirul (un )n∈N este descrescător,
n=1
obţinem
u1 + (u2 + u3 ) + (u4 + · · · + u7 ) + · · · + (u2n + · · · + u2n+1 −1 ) + · · ·

≤ 20 u20 + 21 u21 + 22 u22 + · · · + 2n u2n + · · ·
∞

Primul criteriu de comparaţie ne asigură convergenţa seriei un .
n=1
∞

Dacă seria un este convergentă, atunci ţinem cont că şirul (un )n∈N este
n=1
descrescător şi grupând convenabil, obţinem
(u1 + u2 ) + (u3 + u4 ) + (u5 + · · · + u8 ) + · · · + (u2n−1 +1 + · · · + u2n ) + · · ·

≥ 20 u21 + 21 u22 + 22 u23 + · · · + 2n−1 u2n .
∞

Cu aceasta, am demonstrat că seria 2n−1 u2n este convergentă. Teorema 1.7
n=1
∞

ne asigură şi convergenţa seriei 2n u2n .
n=1
Criteriile de comparaţie se utilizează, de obicei, folosind două tipuri de serii
martor şi anume o serie geometrică sau o serie armonică generalizată. Pentru
aceste două tipuri de serii, avem:
∞

Propoziţia 1.4 Fie seria geometrică cu termeni pozitivi q n . Seria este
n=1
convergentă dacă şi numai dacă q ∈ (0, 1).
Demonstraţie. Termenii şirului sumelor parţiale (Sn )n∈N sunt daţi de suma
1 − q n+1
unei progresii geometrice de raţie q. Atunci Sn = şi lim Sn este finită
1−q n→∞
dacă şi numai dacă q ∈ (0, 1).
∞
1
Propoziţia 1.5 Considerăm seria armonică generalizată (Riemann) .
nα
n=1
Seria este convergentă pentru α ∈ (1, ∞) şi divergentă pentru α ≤ 1.
116 Capitolul 3
Demonstraţie. Pentru α = 1, folosim, conform cu Corolarul 1.2, faptul că

∞
1
seria are aceeaşi comportare cu seria
n=1
nα
∞
∞ n
n 1 1
2 = .
n=1
(2n )α n=1 2α−1
Din propoziţia anterioară, rezultă că dacă α > 1, seria este convergentă, iar
dacă α < 1, seria este divergentă.
Pentru α = 1, cazul seriei armonice, demonstrăm că seria nu respectă
condiţiile din criteriul general de convergenţă al lui Cauchy, deci este diver-
gentă.
Presupunem că seria este convergentă. Atunci, pentru orice ε > 0, există
un rang Nε astfel ı̂ncât pentru orice n > Nε şi pentru orice p ≥ 1 să avem
1
|un+1 + un+2 + · · · + un+p | < ε. Alegem ε < şi p = n. În aceste condiţii,
2

1 1 1
|un+1 + un+2 + · · · + un+n | = + + ··· +
n+1 n+2 n + n
1 1 1
> + ··· + = ,
2n
2n 2
de n ori
contradicţie, deci seria este divergentă.
Teorema 1.10 (Criteriul rădăcinii (criteriul lui Cauchy)) Fie seria cu

∞

termeni pozitivi un .
n=1
√
1. Dacă există un q ∈ (0, 1) şi un rang N astfel ı̂ncât n un ≤ q, ∀n > N,
atunci seria este convergentă.
√
2. Dacă n un ≥ 1 pentru o infinitate de termeni, atunci seria este divergentă.
Demonstraţie. Pentru primul punct, ne folosim de faptul că seria geometrică

de raţie subunitară este convergentă şi de primul criteriu de comparaţie.
∞
∞

√
n
un ≤ q ⇒ un ≤ q n ⇒ un ≤ qn.
n=1 n=1
Cum seria din dreapta este convergentă, acest punct este demonstrat.
Pentru a demonstra punctul al doilea, ne folosim de faptul că ipoteza

√
n un ≥ 1, pentru o infinitate de indici, implică un ≥ 1 pentru o infinitate de
indici, deci şirul (un )n∈N conţine un subşir care nu tinde la 0, adică şirul nu
converge la 0 şi conform cu Observaţia 1.1, rezultă că seria este divergentă.
Criteriul admite şi o consecinţă la limită, dată de
∞
√
Propoziţia 1.6 Fie un o serie cu termeni pozitivi. Dacă lim n un = k,
n→∞
n=1
atunci
1. pentru k < 1, seria este convergentă;
2. pentru k > 1, seria este divergentă;
3. pentru k = 1, criteriul nu dă răspuns.
Teorema 1.11 (Criteriul raportului (criteriul lui d’Alembert)) Consi-

∞

derăm seria un cu termeni pozitivi.
n=1
un+1
1. Dacă există un rang N şi q ∈ (0, 1) astfel ı̂ncât ≤ q, ∀n > N, atunci
un
seria este convergentă.
un+1
2. Dacă ≥ 1, pentru un număr infinit de indici n, atunci seria este
un
divergentă.
Demonstraţie. 1. Convergenţa unei serii nu se schimbă, dacă se elimină un

număr finit de termeni. Suma ei se modifică, dar convergenţa nu. Putem atunci
un+1
presupune, pentru simplitate, că există q ∈ (0, 1) astfel ı̂ncât ≤ q, ∀n. De
un
aici, avem că un+1 ≤ qun , ∀n. Obţinem
u(n+1) ≤ qun ≤ q 2 un−1 ≤ · · · ≤ q n u1 ,
adică
∞
∞

un ≤ u1 qn.
n=1 n=1
∞
∞

n
Cum seria q este convergentă, rezultă acelaşi lucru şi pentru un .
n=1 n=1
118 Capitolul 3
un+1
2. Inegalitatea ≥ 1 pentru o infinitate de termeni, combinată cu faptul
un
că şirul (un )n∈N este pozitiv, ne duce la concluzia că şirul termenilor generali
admite un subşir crescător. lim un nu poate fi 0, deci seria nu este convergentă.
n→∞
Criteriul admite şi o consecinţă la limită:

∞
un+1
Propoziţia 1.7 Fie un o serie cu termeni pozitivi. Dacă lim = k,
n→∞ un
n=1
atunci:
1. k < 1 implică seria este convergentă;
2. k > 1 implică seria este divergentă;
Observaţia 1.4 Dacă criteriul raportului nu dă răspuns, atunci nici criteriul
rădăcinii nu dă răspuns. Reciproca acestei afirmaţii nu este mereu adevărată.
În cazul ı̂n care criteriile raportului sau al rădăcinii nu dau răspuns, folosim
un criteriu mai rafinat. Dăm enunţul acestui criteriu doar ı̂n consecinţa sa la
limită.
∞

Teorema 1.12 (Criteriul Raabe şi Duhamel) Fie un o serie cu ter-
n=1
un
meni pozitivi cu proprietatea că lim n − 1 = k. Atunci
n→∞ un+1
1. pentru k > 1, seria este convergentă;
2. pentru k < 1, seria este divergentă;
1.3 Aplicaţii
∞
P (n)
1. Să se stabilească natura seriei , unde P (n) şi Q(n) sunt expresii
Q(n)
n=1
cărora putem să le asociem un grad (fix), adică sunt funcţii polinomiale sau
expresii cu radicali din funcţii polinomiale.
Soluţie. În acest caz, folosim criteriul de comparaţie la limită. Dacă gradul
echivalent al lui P este p şi gradul echivalent al lui Q este q, atunci considerăm
α = q − p.
∞
1
Comparăm, la limită, seria dată cu seria armonică generalizată .
nα
n=1
∞
P (n)
Pentru α > 1, seria este convergentă, iar pentru α ≤ 1 seria dată
Q(n)
n=1
este divergentă.
De exemplu,
∞
5n − 1
a) 3 este convergentă. grad P = 1, grad Q = 3, α = 2.
n=1
3n + 2n + 1
5n − 1
∞ ∞
3 5 5n − 1 1
lim 3n + 2n + 1 = ∈ (0, ∞), deci seriile 3 şi au
n→∞ 1 3
n=1
3n + 2n + 1 n=1
n2
n2
aceeaşi natură, ı̂n concluzie, seria considerată este convergentă.
∞ √ 3
5n2 + 1
b) Seria este divergentă. Expresiei de la numărător putem
n=1
7n + 3
2 2 2 1
să ı̂i asociem gradul echivalent . Atunci, p = , q = 1, α = 1 − = . În
3 3 3 3
∞
1
consecinţă, seria noastră are aceeaşi natură cu seria 1 , adică este diver-
n=1 n 3
gentă.
∞ √ √
n+1− n
c) Studiaţi convergenţa seriei . Aplicăm acelaşi procedeu
n+2
n=1 √ √
ca mai ı̂nainte, dar avem grijă că gradul echivalent pentru P (n) = n + 1 − n
1 1
nu este , ci este − , deoarece acea diferenţă ne obligă ca la stabilirea gradului
2 2
1
echivalent să ı̂nmulţim cu conjugatul expresiei. Atunci, P (n) = √ √ .
n+1+ n
1 3
Acum putem aplica rezultatul de la exemplul 1. p = − , q = 1, α = , deci
2 2
seria noastră este convergentă.
∞
ln n ln (n + 1)
2. Studiaţi convergenţa seriei 2 − 2+1 .
n=1
n n
Soluţie. Observăm că seria este o serie cu termeni pozitivi şi aplicăm primul
criteriu de comparaţie.
120 Capitolul 3
ln n ln (n + 1) ln (n + 1) ln (n + 1) 1
un = 2 − 2 < 2 − 2 = ln (n + 1) 2 2 ,
n n +1 n n +1 n (n + 1)
1
adică un < 3 , deci seria este convergentă.
n
∞
an + b n
3. Să se studieze convergenţa seriei , a, b, c, d > 0.
cn + d
n=1
Soluţie. Aplicăm consecinţa la limită a criteriului rădăcinii şi obţinem

n an + b n a
lim = .
n→∞ cn + d c
Dacă a < c, seria este convergentă, dacă a > c, seria este divergentă, iar pentru
b−d
a = c, criteriul nu dă răspuns. Observăm că, ı̂n acest caz, lim un = e a = 0,
n→∞
deci seria este divergentă.
∞
nn
4. Studiaţi convergenţa seriei .
(a + 1)(2a + 1) · · · (na + 1)
n=1
Soluţie. Aplicăm consecinţa la limită de la criteriul raportului.
(n + 1)n+1
(a + 1)(2a + 1) · · · (na + 1)[(n + 1)a + 1] (n + 1)n+1 e
lim n = lim n = .
n→∞ n n→∞ n [(n + 1)a + 1] a
(a + 1)(2a + 1)(na + 1)
Dacă a < e, atunci seria este convergentă, dacă a > e, seria este divergentă.
Pentru a = e, criteriul nu dă răspuns. Pentru a = e, aplicăm Rabbe-Duhamel
şi rezultă că seria este divergentă.
∞
(an)n
5. Determinaţi valorile lui a > 0 astfel ı̂ncât seria să fie conver-
n=1
n!
gentă.
Aplicăm consecinţa la limită a criteriului lui d’Alembert.
an+1 (n + 1)n+1

un+1 (n + 1)! n+1 n
lim = lim = lim a = ae.
n→∞ un n→∞ an nn n→∞ n
n!
1 1
Soluţie. Pentru a <
, seria este convergentă. Pentru a > , seria este
e e
1
divergentă. Cazul a = , pentru care criteriul nu dă răspuns, se studiază
e

n + 1 n+1
separat. Ştim că avem inegalitatea e < , de unde rezultă
n

n+1 n n+1 n 1
un+1 n n n n + 1.
= > n+1 = =
un e n+1 n + 1 1
n n
∞ ∞
1 (an)n
Aplicând al doilea criteriu de comparaţie, avem că ≤ , deci
n=1
n n=1
n!
seria este divergentă.
2 Serii de puteri
2.1 Şiruri şi serii de funcţii
Definiţia 2.1 Fie F = {f : A ⊂ R → R} mulţimea funcţiilor reale definite pe

A. Numim şir de funcţii, o aplicaţie ϕ : N → F.
Notăm termenii acestui şir cu (fn )n∈N .
Definiţia 2.2 Un punct a ∈ A se numeşte punct de convergenţă al şirului
(fn )n∈N dacă şirul numeric (fn (a))n∈N este convergent.
Mulţimea D, a punctelor ı̂n care şirul (fn )n∈N este convergent, se numeşte
domeniu de convergenţă a şirului.
Dacă a ∈ D, notăm cu f (a) = lim fn (a). Corespondenţa a → f (a) sta-
n→∞
bileşte o relaţie de tip funcţie ı̂ntre D şi R. Această funcţie se notează cu f şi
se numeşte funcţie limită a şirului (fn )n∈N . Observăm că domeniul de definiţie
a lui f nu coincide cu domeniul de definiţie al funcţiilor şirului (ı̂n general).
Exemple:
1. Considerăm şirul de funcţii definit astfel:
(fn )n∈N : R → R, fn (x) = xn , ∀n ∈ N.
Domeniul de convergenţă este intervalul (−1, 1].

Funcţia limită este

0, x ∈ (−1, 1)
f : (−1, 1] → R, f (x) =
1, x = 1.
122 Capitolul 3
2. Şirul de funcţii (fn )n∈N , definit prin
xn
fn : R → R, fn (x) = ,
n!
are domeniul de convergenţă pe R, iar funcţia limită este funcţia identic
nulă.
3. Fie şirul de funcţii (fn )n∈N , dat de

nx + 1
fn : R → R, fn (x) = sin .
n−1
Domeniul de convergenţă este R, iar funcţia limită este f (x) = sin x.
Definiţia 2.3 Fie un şir de funcţii (fn )n∈N , definit pe mulţimea A. Spunem
că şirul converge simplu către funcţia f : A → R, dacă pentru orice x ∈ A şi
pentru orice ε > 0 există un rang (care depinde de ε şi x), N(ε,x) , astfel ı̂ncât
|fn (x) − f (x)| < ε, ∀n > N(ε,x) .
Definiţia 2.4 Spunem că şirul de funcţii (fn )n∈N , definit pe A, este uniform
convergent către funcţia f : A → R, dacă pentru orice ε > 0 există un rang Nε
astfel ı̂ncât pentru orice n > Nε , să avem
|fn (x) − f (x)| < ε, ∀x ∈ A.
Observaţia 2.1 a) Un şir de funcţii uniform convergent este şi simplu con-
vergent, dar reciproc nu este mereu adevărat.
b) Scoatem ı̂n evidenţă că, ı̂n definiţia uniform convergenţei, rangul Nε nu

depinde de x ci numai de ε. Deci, oricare ar fi x ∈ A, ı̂ncepând de la un
anumit rang (dependent doar de ε), avem
fn (x) ∈ (f (x) − ε, f (x) + ε),
adică toate graficele funcţiilor fn se găsesc ı̂ntr-o bandă de lăţime 2ε ı̂n

jurul graficului funcţiei f .
Exemplu. Şirul de funcţii (fn )n∈N ,
x6
fn : [−1, 1] → R, fn (x) = ,
n2
este uniform convergent pe acest interval. Pentru un ε fixat, putem să-l deter-
x6 x6
minăm pe Nε şi anume, din 2 < ε, rezultă că trebuie să avem n > √ , deci
n ε
1
luăm Nε = √ .
ε
Nu insistăm asupra acestor noţiuni.
Trebuie să facem o menţiune specială şi anume că proprietatea de convergenţă
uniformă asigură transferul continuităţii sau derivabilităţii funcţiilor din şir
asupra funcţiei limită.
Dăm, fără demonstraţie, aceste teoreme:
Teorema 2.1 Fie (fn )n∈N un şir de funcţii uniform convergent pe A către
funcţia f . Dacă toate funcţiile fn sunt continue ı̂n punctul x0 ∈ A, atunci
funcţia f este continuă ı̂n x0 .
Corolar 2.1 Un şir (fn )n∈N de funcţii continue pe A, uniform convergent pe

A, are ca limită o funcţie continuă pe A.
Teorema 2.2 Considerăm un şir (fn )n∈N , de funcţii definite şi derivabile pe
un interval mărginit I, ı̂mpreună cu (gn )n∈N , şirul derivatelor termenilor şirului
dat (gn = fn ). Presupunem că şirurile (fn )n∈N şi (gn )n∈N converg uniform către
f , respectiv g. Atunci f este derivabilă pe I şi f = g.
Observaţia 2.2 Reciproca teoremei nu este mereu adevărată.
2.2 Serii de funcţii

Teorema 2.3 Fie şirul de funcţii (fn )n∈N , definit pe mulţimea A. Numim serie
∞

de funcţii, seria fn .
n=1
La fel ca ı̂n cazul seriilor numerice, definim convergenţa seriei de funcţii

prin intermediul convergenţei şirului sumelor parţiale. Cum acesta este un şir
de funcţii, avem domeniu de convergenţă pentru seria de funcţii, convergenţă
punctuală şi convergenţă uniformă.
∞

Definiţia 2.5 Numim restul de ordin k al seriei fn , seria
n=1
Rk = fk+1 + fk+2 + · · · + fk+p + · · ·

124 Capitolul 3
∞

Teorema 2.4 Condiţia necesară şi suficientă ca seria de funcţii fn să fie
n=1
uniform convergentă pe mulţimea A este ca, pentru orice k, restul ei să fie o
serie uniform convergentă pe A.
Transferul continuităţii şi derivabilităţii, ı̂n cazul convergenţei uniforme, se

păstrează ı̂n aceleaşi condiţii ca la şiruri de funcţii.
2.3 Serii de puteri

Definiţia 2.6 Fie şirul de funcţii definit pe R astfel: fn (x) = an (x − c)n .
∞
Seria an (x − c)n se numeşte serie de puteri ı̂n jurul punctului c ∈ R.
n=1
a1 , a2 , . . . , an , . . . se numesc coeficienţii seriei de puteri.
Să observăm că o astfel de serie are cel puţin un punct ı̂n care converge şi
anume x = c. Punctul c se numeşte centrul de convergenţă al seriei.
∞

Teorema 2.5 Fie x0 ∈ R, x0 = c. Dacă seria an (x0 − c)n este conver-
n=1
∞

gentă, atunci seria an (x − c)n este absolut convergentă, oricare ar fi punctul
n=1
x, cu proprietatea |x − c| < |x0 − c|.
∞

Demostraţie. Deoarece seria an (x0 − c)n converge, ı̂nseamnă că
n=1
lim an (x0 − c)n = 0,

n→∞
deci există M > 0 astfel ı̂ncât |an (x0 − c)n | ≤ M, ∀n ∈ N.

|x − c|
Dacă r = < 1, atunci
|x0 − c|
∞ ∞ n ∞
n

n x−c
M
|an (x − c) | = |an (x0 − c) | ≤M rn = .
n=1 n=1
x0 − c n=1
1−r
∞

Dar, aşa ceva ı̂nseamnă că seria an (x − c)n este absolut convergentă.
n=1
Teorema ne spune că dacă o serie de puteri converge ı̂n orice alt punct decât
ı̂n centrul său de convergenţă, atunci ea converge pe un interval centrat ı̂n c
şi converge absolut oriunde ı̂n acest interval, eventual mai puţin ı̂n unul sau
ambele capete, dacă intervalul este finit.
∞
1
De exemplu, seria (x − 7)n este convergentă pe intervalul [5, 9),
n2n
n=1
care este centrat ı̂n 7. Seria este absolut convergentă pentru x ∈ (5, 9), dar este
numai semiconvergentă1 ı̂n 5.
Intervalul maxim pe care seria de puteri este convergentă se numeşte interval
de convergenţă. El poate să aibă următoarele forme:
1. punctul izolat c;
2. [c − R, c + R], [c − R, c + R), (c − R, c + R], (c − R, c + R);
3. ı̂ntrega dreaptă reală.
Definiţia 2.7 Numărul real R care intervine la punctul 2, poartă numele de

rază de convergenţă a seriei de puteri centrată ı̂n c. Convenim ca ı̂n cazul 1 să
considerăm R = 0, iar ı̂n cazul 3 să ı̂l luăm pe R = ∞.
Raza de convergenţă poate fi găsită aplicând criteriul raportului pentru seria

∞

an (x − c)n (considerând x fixat).
n=1
∞

an
Teorema 2.6 Fie seria n
an (x − c) . Dacă R = lim există, finită
n→∞ an+1
n=1
sau infinită, atunci seria de puteri are raza de convergenţă R.
Exemplu. Determinaţi centrul, raza şi mulţimea de convergenţă pentru

∞
(2x + 7)n
seria .
n=1
n3 3n
Soluţie. Rescriem seria, dând factor comun forţat la numărător pe 2n (2
este coeficientul lui x şi trebuie să ajungem, ı̂n serie, la o expresie de forma
(x − c)n ). Obţinem
∞ ∞ n
n
n 2 1 7
an (x − c) = 3 x− − .
3 n 2
n=1 n=1
7 3
De aici rezultă c = − şi R = . Seria este absolut convergentă pe intervalul
2 2
(c − R, c + R) = (−5, −2). Studiem separat extremităţile intervalului. Pentru
1
Semiconvergentă ı̂nseamnă convergentă, dar nu absolut convergentă.
126 Capitolul 3
∞
(−1)n
x = −5, seria devine şi este absolut convergentă, iar pentru x = −2,
n=1
n3
∞
1
seria este , care este şi ea absolut convergentă. Deci seria noastră este
n=1
n3
absolut convergentă pe intervalul [−5, −2].
2.4 Operaţii algebrice pentru serii de puteri

Considerând două serii care au acelaşi centru de convergenţă, putem defini
adunarea, produsul şi câtul lor pe orice interval care este comun intervalelor lor
de convergenţă.
Pentru a uşura prezentarea noţiunilor următoare, considerăm cazul ı̂n care
seriile de puteri cu care lucrăm sunt centrate ı̂n 0.
∞
∞

Definiţia 2.8 Fie seriile de puteri an xn şi bn xn .
n=0 n=0
∞
∞
∞

1. Seria s n xn = an xn + bn xn se numeşte suma seriilor date, dacă
n=0 n=0 n=0
sn = an + bn , ∀n.
∞
∞
∞

2. Seria p n xn = an xn bn xn se numeşte produsul Cauchy
n=0 n=0 n=0
n

al celor două serii, dacă pn = ak bn−k , ∀n.
k=0
∞
∞
∞

n n n
3. Dacă b0 = 0, atunci seria cn x = an x / bn x se numeşte
n=0 n=0 n=0
câtul celor două serii, dacă şirul (cn )n∈N se defineşte recursiv astfel:
n

a0 1
c0 = , cn = an − bk cn−k , ∀n ≥ 1.
b0 b0
k=1
Dăm următoarea teoremă, fără demonstraţie.

∞

Teorema 2.7 Dacă Ra şi Rb sunt razele de convergenţă ale seriilor an xn şi,
n=0
∞
∞
∞

respectiv, bn xn , atunci seriile sn xn şi pn xn au raza de convergenţă
n=0 n=0 n=0
R ≥ min{Ra , Rb }.
∞

Pentru seria cn xn , avem R ≥ min{Ra , Rb , r0 }, unde r0 este distanţa de
n=0
∞

la centrul de convergenţă până la primul punct x0 , ı̂n care seria bn xn are
n=0
suma 0.
2.5 Derivarea şi integrarea seriilor de puteri

Dacă o serie de puteri admite rază de convergenţă strict pozitivă, atunci ea
poate fi derivată şi integrată termen cu termen. Seriile rezultate sunt conver-
gente către derivata sau integrala funcţiei la care este convergetă seria iniţială
pe acelaşi interval de convergeţă, mai puţin, eventual, capetele intervalului.
Acest lucru ne asigură că seriile de puteri au o comportare asemănătoare cu a
funcţiilor polinomiale.
∞
Teorema 2.8 Dacă seria an xn converge către funcţia f (x) pe un interval
n=0
(−R, R), atunci f este derivabilă pe (−R, R) şi
∞

f (x) = nan xn−1 .
n=1
De asemenea, f este integrabilă pe orice subinterval ı̂nchis al lui (−R, R), iar
dacă |x| ≤ R, atunci
x ∞
an n+1
f (t)dt = x .
0 n=0
n+1
Demonstraţie (R. Vyborny, AMM, 1987). Fie x ∈ (−R, R). Alegem H > 0
∞

astfel ı̂ncât |x| + H < R. Atunci, seria |an |(|x| + H)n = K < ∞.
n=0
n

Din (x + h)n = xn + nxn−1 h + Cnk xn−k hk , rezultă că, dacă |h| < H,
k=2
atunci

n
n n n−1 k n−k k
|(x + h) − x + nx h| = Cn x h

k=2
n n
|h|k k |h|2 k n−k k
≤ Cnk |xn−k | H ≤ Cn |x| H
Hk H2
k=2 k=0
|h|2
= (|x| + H)n .
H2
128 Capitolul 3
De aici, rezultă că

h2
|nxn−1 h| = |nxn−1||h| ≤ (|x| + H)n
H2
şi ţinând cont de alegerea lui h, obţinem
1
|nxn−1 | ≤ (|x| + H)n .
H
Înmulţim această inegalitate cu |an | şi sumăm după n ∈ N∗ . Obţinem
∞
∞
1 K
|nan−1
x | ≤ |an |(|x| + H)n = .
H H
n=1 n=1
∞

Am demonstrat că seria nan xn−1 converge absolut. Fie g(x) suma sa şi
n−1
∞

f (x) = an xn . Atunci,
n=0
∞
f (x + h) − f (x) a (x + h)n − a xn − na xn−1 h
n n n
− g(x) =
h h
n=1
∞
1
≤ |an ||(x + h)n − xn − nxn−1h|
|h|
n=1
∞
|h| K|h|
≤ |an |(|x| + H)n ≤ .
H2 n=1
H2
Facem acum pe h să tindă către 0 şi rezultă

f (x + h) − f (x) K|h|
lim − g(x) = |f (x) − g(x)| ≤ lim = 0.
h→0 h h→0 H 2
Am demonstrat astfel că f (x) = g(x).

an
Pentru partea a doua a teoremei, observăm că din ≤ |an |, rezultă că
n + 1
∞
an n+1
seria h(x) = x converge absolut, cel puţin pe intervalul (−R, R).
n=0
n + 1
∞

Folosind cele demonstrate anterior, rezultă h (x) = an xn = f (x). Deoarece
x x x n=0

h(0) = 0, obţinem f (t)dt = h (t)dt = h(t) = h(x).
0 0 0
Astfel teorema este complet demonstrată.
3 Reprezentarea funcţiilor prin serii de puteri

Motivul principal al sudiului seriilor de puteri este datorat faptului că,
pe anumite intervale, cele mai importante funcţii elementare au reprezentări
sub formă de serii de puteri. Am văzut că aceste serii de puteri au o com-
portare de tip polinom cu o infinitate de termeni” şi, ca urmare, moştenesc”
” ”
multe dintre proprietăţile polinoamelor. Astfel, funcţiile transcendente de tipul
exponenţialelor, trigonometricelor şi a inverselor lor, prin reprezentările lor ca
serii de puteri, pot fi folosite mult mai eficient ı̂n modelarea matematică a
problemelor concrete.
3.1 Formula Taylor, formula Maclaurin

Fie f : I → R o funcţie derivabilăe cel puţin n ori pe I şi cu derivata de
ordin n continuă pe acel interval. Fie a ∈ IntI.
Dacă dorim să aproximăm comportarea funcţiei f ı̂n jurul punctului a, cu
o dreaptă g(x) = A + B(x − a), atunci asupra lui g trebuie să impunem două
condiţii. Prima condiţie este ca g să treacă prin punctul (a, f (a)), iar a doua
este ca g şi f să aibă aceeaşi creştere ı̂n jurul lui a, deci f (a) = g (a). Aceasta
ne conduce la determinarea dreptei sub forma g(x) = f (a) + f (a)(x − a). Acest
tip de aproximare pentru f poate fi făcută doar pentru x, ı̂n vecinătăţi mici ale
lui a.
Presupunem că dorim acum o aproximare mai bună pentru f , prin inter-
mediul unei funcţii polinomiale de gradul al doilea. Atunci, cum aproximarea
este făcută ı̂n jurul punctului a, considerăm funcţia aproximantă de forma
g(x) = A + B(x − a) + C(x − a)2 . Condiţiile care conduc la determinarea
coeficienţilor A, B şi C sunt cunoscute sub denumirea de condiţii de contact
”
de ordinul al doilea” şi sunt
⎧
⎪
⎨ f (a) = g(a)
f (a) = g (a)
⎪
⎩
f (a) = g (a),
adică graficele celor două funcţii trebuie să aibă ı̂n a aceeaşi valoare, aceeaşi
tangentă şi aceeaşi curbură (sau aceeaşi rată de variaţie a pantei tangentelor
la grafice ı̂n jurul lui a). Îndeplinirea acestor condiţii conduce la A = f (a),
1
B = f (a) şi C = f (a).
2
De exemplu, putem să aproximăm, ı̂n jurul originii, funcţia cosinus, pe un
x2
interval rezonabil, (−1, 1), cu funcţia g(x) = 1 − .
2
130 Capitolul 3
Pornind de la aceste considerente, dăm
Definiţia 3.1 Numim polinom Taylor de grad n, asociat funcţiei f ı̂n jurul
punctului a, polinomul
f (a) f (n) (a)
Pn,a (x) = f (a) + f (a) + (x − a)2 + · · · + (x − a)n .
2! n!
Dacă a = 0, polinomul se numeşte polinom Maclaurin.
Exemple:
1
1. Polinomul Maclaurin de grad n pentru funcţia f (x) = este, pentru
1−x
x = 1,
Pn (x) = 1 + x + x2 + · · · + xn .
Într-adevăr, avem
1 2! n!
f (x) = , f (x) = , ..., f (n) (x) = .
(1 − x)2 (1 − x)3 (1 − x)n+1
Luăm x = 0 şi obţinem
n
k!
Pn (x) = xk = 1 + x + x2 + · · · + xn .
k!
k=1
2. Pentru n ≥ 4, funcţia polinomială f (x) = x4 − 4x2 + x + 1 admite
Pn (x) = Pn,0 (x) = f (x)
şi
Pn,2 (x) = 3 + 17(x − 2) + 20(x − 2)2 + 8(x − 2)3 + (x − 2)4 .
3. Funcţia impară sinus admite polinoamele Maclaurin cu proprietatea
P2n−1 (x) = P2n (x).
Se demonstrează acest lucru, observând că derivatele de ordin par ale

funcţiei sinus sunt de forma ± sin x, deci nule ı̂n origine.
Polinoamele Pn,a sunt polinoamele de grad n, care aproximează cel mai bine
funcţia f ı̂n jurul lui a. Fie
Rn,a (x) = f (x) − Pn,a (x),
eroarea de aproximare ı̂n acest caz.

Definiţia 3.2 Numim formula Taylor de ordin n pentru funcţia f ı̂n jurul lui
a, următoarea exprimare a lui f :
n
f (k) (a)
f (x) = Pn,a (x) + Rn,a (x) = (x − a)k + Rn,a (x).
k!
k=0
Teorema 3.1 (Formula Taylor cu rest Lagrange) Dacă f admite derivată

de ordin n + 1 pe un interval care conţine pe x şi pe c şi Pn,a este polinomul
Taylor pentru funcţia f ı̂n jurul lui a, atunci există un punct θ ∈ (a, x) astfel
ı̂ncât
f n+1(θ)
Rn,a (x) = (x − a)n .
(n + 1)!
3.2 Serii Taylor, serii Maclaurin

Presupunem că funcţia f este de clasă C ∞ pe un interval deschis I, care
conţine punctul a. Putem scrie formula Taylor pentru orice n,
f (x) = Pn,a (x) + Rn,a (x).
Dacă lim Rn,a (x) = 0, pentru orice x ∈ I, suntem ı̂ndreptăţiţi să tragem
n→∞
concluzia că, pentru x ∈ I, avem
∞
f (k) (a)
f (x) = lim Pn,a (x) = (x − a)k .
n→∞ k!
k=0
Unei funcţii f , de clasă C ∞ pe domeniul ei de definiţie D, putem să ı̂i

asociem o serie de puteri.
Definiţia 3.3 Numim serie Taylor, asociată funcţiei f ı̂n jurul punctului c ∈ D,
seria
∞
f (n) (c)
(x − c)n .
n!
n=0
Pentru c = 0, seria se numeşte Maclaurin.
Observaţia 3.1 Seria astfel definită are un punct ı̂n care este convergentă şi
anume x = c. În rest, seria poate să nu conveargă. Dacă, ı̂nsă, există un punct
x̃, ı̂n care seria este convergentă la f , atunci există un interval deschis care
conţine pe x̃, ı̂n care seria este convergetă la f .
132 Capitolul 3
Definiţia 3.4 Dacă seria Taylor ataşată lui f ı̂n jurul lui c converge la f (x)
pentru x, ı̂ntr-un interval care conţine pe c, atunci spunem că f este analitică
ı̂n x = c. Dacă este analitică ı̂n orice punct al unui interval deschis I, spunem
că f este analitică pe I.
Funcţiile elementare sunt analitice pe intervalele pe care admit derivate

de orice ordin, dar nu orice funcţie care admite derivate de orice ordin este
analitică.
Pe de altă parte, pentru orice serie de puteri care converge pe un interval
deschis, suma ei, f (x), este analitică ı̂n centrul intervalului şi seria dată este
seria Taylor a lui f ı̂n jurul centrului c.
∞

Teorema 3.2 Considerăm seria an (x−c)n convergentă la f (x) pentru orice
n=0
x ∈ (c − R, c + R), R > 0. Atunci f este analitică ı̂n c, adică
f (k) (c)
ak = , ∀k ∈ N.
k!
Demonstraţie. Folosim teorema 2.8 şi derivând seria de puteri de k ori,
termen cu termen, obţinem
∞

(k) (k + 1)!
f (x) = Akn an (x − c)n−k = k!ak + ak+1 (x − c) + · · · .
1!
k=n
Această serie converge pentru orice x ∈ (c − R, c + R), R > 0 şi dacă luăm
x = c, obţinem f (k)(c) = ak k!. Deci, teorema este demonstrată.
Corolar 3.1 Dacă o funcţie dată admite o reprezentare ı̂n serie de puteri ı̂n
jurul unui punct, atunci acea reprezentare este unică.
3.3 Aplicaţii
În acest paragraf, ne propunem să determinăm seriile Maclaurin şi domeniile
lor de convergenţă pentru funcţiile elementare şi să punem ı̂n evidenţă unele
aplicaţii ale seriilor de puteri.
Determinarea seriei Maclaurin pentru o funcţie dată, pornind de la definiţie,
poate fi o sarcină deosebit de dificilă, dacă nu găsim exprimarea formală, gene-
rală, a derivatei de ordin k pentru f . Teoremele prezentate anterior ne ajută,
ı̂n multe cazuri, să trecem peste acest tip de inconveniente. O grijă deosebită
trebuie avută la determinarea domeniului de convergenţă al acestor serii.
1
Pornind de la definiţie, putem scrie seriile Maclaurin pentru funcţiile ,
1−x
x α
e , sin x şi (1 + x) . De la aceste serii, utilizând teoremele de la serii de puteri,
prin derivare termen cu termen, prin integrare termen cu termen sau cu ajutorul
operaţiilor algebrice, obţinem următoarele rezultate, pe care le grupăm astfel:
I. Considerăm
∞
1
(2) = xn = 1 + x + x2 + x3 + · · · + xk + · · · , ∀x ∈ (−1, 1).
1−x
n=0
Schimbăm x cu −x şi avem, ∀x ∈ (−1, 1),

∞
1
(3) = (−1)n xn = 1 − x + x2 − x3 + · · · + (−1)k xk + · · · .
1 + x n=0
Direct, pornind de la definiţie, nu putem obţine seria Maclaurin pentru

1
funcţia , dar dacă adunăm (2) cu (3), rezultă
1 − x2
∞
1
(4) = x2n = 1 + x2 + x4 + x6 + · · · + x2k + · · · , ∀x ∈ (−1, 1).
1 − x2 n=0
Schimbând ı̂n (4) pe x2 cu −x2 , determinăm, ∀x ∈ (−1, 1)

∞
1
(5) 2 = (−1)n x2n = 1 − x2 + x4 − x6 + · · · + (−1)k x2k + · · · .
1+x n=0
Prin derivare termen cu termen, din (2), obţinem

∞
1
(6) = nxn−1 = 1 + 2x + 3x2 + · · · + kxk−1 + · · ·
(1 − x)2 n=1
convergentă ı̂n (−1, 1). Pornind de la (3), prin integrare termen cu termen,
găsim
∞
(−1)n x2 x3 x4
(7) ln(1 + x) = xn+1 = x − + − +··· , −1 < x ≤ 1.
n=0
n+1 2 3 4
Integrând termen cu termen (5), determinăm

∞
(−1)n 2n+1 x3 x5
(8) arctg x = x =x− + + ··· , ∀x ∈ [−1, 1].
2n + 1 3 5
n=0
134 Capitolul 3
1
Pentru a determina seria Maclaurin a funcţiei , fără a utiliza definiţia,
a − bx
1 1 1 bx
procedăm astfel: scriem = şi punem condiţia ∈ (−1, 1).
a − bx a bx a
1−
a
Avem
∞ a a
1 1 1 1 bx n
(9) = = , x ∈ − , .
a − bx a bx a a b b
1− n=0
a
Un ultim exemplu de serie de puteri pentru acest tip de funcţie este
∞ ∞
x 1
(10) =x· =x xn = xn+1 .
1−x 1−x
n=0 n=0
P (x)
Putem astfel găsi seria Maclaurin pentru orice funcţie f (x) = , unde
Q(x)
P, Q ∈ R[X].
II. Considerăm funcţia ex şi formula ei Maclaurin cu rest sub forma La-
θ n+1
grange. Avem lim Rn = lim = 0, oricare ar fi θ ∈ R, deci putem
n→∞ n→∞ (n + 1)!
scrie
∞
xn x2 x3
(11) ex = =1+x+ + + ··· , x ∈ R.
n! 2! 3!
n=0
Atunci, dacă schimbăm pe x ı̂n −x, obţinem

∞
(−1)n x2 x3
(12) e−x = xn = 1 − x + − + ··· , x ∈ R.
n=0
n! 2! 3!
Ţinând cont de definiţia funcţiilor hiperbolice,

ex − e−x ex + e−x
sh x = , ch x = ,
2 2
avem
∞
x2n x2 x4
(13) ch x = =1+ + + ··· , x ∈ R.
n=0
(2n)! 2! 4!
şi
∞
x2n+1 x3 x5
(14) sh x = =1+ + + ··· , x ∈ R.
(2n + 1)! 3! 5!
n=0
III. Seriile Maclaurin pentru funcţiile trigonometrice sinus şi cosinus pe care
le obţinem, sunt
∞
(−1)n 2n+1
(15) sin x = x , ∀x ∈ R.
(2n + 1)!
n=0
şi
∞
(−1)n
(16) cos x = x2n , ∀x ∈ R.
n=0
(2n)!
Observaţia 3.2 Să remarcăm asemănarea dintre seriile pentru sin x şi sh x,
precum şi cea dintre cos x şi ch x. Dacă am avea demonstrate proprietăţile de
la seriile cu termeni reali şi pentru serii cu termeni numere complexe şi dacă
funcţiile despre care discutăm ar avea argument complex, atunci am putea vedea
că
sin x = −i sh(ix) şi cos x = ch(ix).
De aici, rezultă că
eix = cos x + i sin x, e−ix = cos x − i sin x.
Obţinem astfel formulele lui Euler,
eix + e−ix eix − e−ix

cos x = ; sin x = .
2 2i
Aceste formule sunt adevărate, dar demonstraţia lor necesită cunoştinţe mai
ample.
Putem determina şi primii termeni ai seriei Maclaurin pentru funcţia tan-
gentă, folosind pentru aceasta formulele de la ı̂mpărţirea seriilor,
1 2 π π
(17) tg x = x + x3 + x5 + · · · , x∈ − , .
3 15 2 2
IV. Ultima grupă de serii Maclaurin pe care le punem ı̂n evidenţă este cea
legată de seria binomială.
α(α − 1) 2 α(α − 1)(α − 2) 3

(1 + x)α = 1 + αx + x + x + ···
∞
2! 3!
(18) α(α − 1) · · · (α − n + 1)
=1+ xn , x ∈ (−1, 1).
n!
n=1
136 Capitolul 3
1 1
Considerăm α = − şi obţinem seria pentru √ ,
2 1+x
1 1 1·3 1·3·5 3
√ = 1 − x + 2 x2 − 3 x + ···
1+x 2 2 2! 2 3!
(19) ∞
(2n)! n
=1+ (−1)n 2n x .
n=1
2 (n!)2
Înlocuind pe x cu −x2 , obţinem seria

∞
1 (2n)! 2n
(20) √ =1+ 2n (n!)2 x .
1−x 2 2
n=1
Integrând această serie, obţinem

∞
(2n)!
(21) arcsin x = x + (−1)n x2n+1 .
n=1
22n (n!)2 (2n + 1)
În continuare, dăm alte câteva exemple de tipuri de probleme, ı̂n care seriile
de puteri sunt foarte utile.
Probleme:
1. Aproximarea funcţiilor
x definite printr-o integrală. Determinaţi seria Tay-
2
lor pentru Φ(x) = e−t dt şi determinaţi Φ(1) cu trei zecimale exacte.
0
Ştim că această funcţie, foarte utilă ı̂n statistică, există dar nu poate fi
exprimată printr-o formulă independentă de integrală. Dar, pentru orice
x ∈ R, avem
x x
−t2 t2 t4 t6
Φ(x) = e dt = 1 − + − + · · · dt
1! 2! 3!
0 0 x ∞
t3 t5 t7 x2n+1
= t− + − + · · · = (−1)n .
3 5 · 2! 7 · 3! 0 n=0
(2n + 1)n!
Determinarea lui Φ(1) cu trei zecimale exacte impune x = 1 şi consi-

derarea atâtor termeni ı̂n serie astfel ı̂ncât eroarea de aproximare să fie
mai mică decât 0,0005. Pentru acest tip de serii, ştim că eroarea de
aproximare este mai mică decât modulul primului termen ignorat. Din
1
< 0, 0005, obţinem, prin ı̂ncercări, n = 5, deci
(2n + 3)(n + 1)!
1 1 1 1 1
Φ(1) ≈ 1 − + − + − ≈ 0, 749.
3 10 42 216 1320
2. Putem folosi seriile Taylor şi la calculul unor limite, ı̂n locul regulei lui
l’Hôspital. Să calculăm
x − arcsin x
lim .
x→0 (ex − 1)(1 − cos x)
Avem, pe rând,

x3 3x5 x3 3x5
x − arcsin x = x − x + + + ··· = − − − ···
6 40 6 40

x x2 x2 x4
(e − 1)(1 − cos x) = 1 + x + + ··· − 1 1−1+ − + ···
2! 2! 4!
2
x2 x x4
= x+ + ··· − + ···
2! 2! 4!
x 3 x 4 x 5
= + + + ··· .
2 4 24
x3 3x5
x − arcsin x − − ···
− 1
Atunci, lim x = lim 3 6 4 40 5 =− .
x→0 (e − 1)(1 − cos x) x→0 x x x 3
+ + + ···
2 4 24
3. Seriile Taylor pot oferi un puternic instrument de lucru şi pentru re-
zolvarea unor ecuaţii diferenţiale. Detaliem acest subiect ı̂n capitolul de
ecuaţii diferenţiale.
3.4 Interpolarea funcţiilor

Am văzut că una dintre aplicaţiile seriilor Taylor este aproximarea unei
funcţii f cu o funcţie polinomială p şi că, prin intermediul lui p, putem deter-
mina aproximativ valoarea funcţiei f ı̂n anumite puncte. Pentru aceasta, cerem
ca funcţia f să ı̂ndeplinească nişte criterii de derivabilitate.
Să considerăm cazul ı̂n care funcţia f , a cărei expresie nu o cunoaştem, este
dată tabelat, prin intermediul a n noduri
x x1 x2 ··· xn
f (x) y1 y2 ··· yn
Dorim să găsim o metodă prin care să putem asocia funcţiei f o valoare ı̂ntr-un
punct intermediar. Această problemă se numeşte problemă de interpolare.
Definiţia 3.5 Numim funcţie de interpolare asociată funcţiei tabelate f , cu n

noduri, o funcţie continuă F : [x1 , xn ] → R, cu proprietatea că F (xk ) = f (xk )
k = 1, 2, . . . , n.
138 Capitolul 3
Răspunsul la problema de interpolare este
f (α) = F (α), ∀α ∈ [x1 , xn ].
Din modul cum este definită funcţia de interpolare, se observă că ea nu este
unică. Cea mai simplă formă de interpolare este interpolarea liniară. Pentru
modelele economice, acest tip de interpolare este cel mai folosit. Modelele
inginereşti cer mai mult de la funcţia de interpolare şi anume cer derivabilitate
de un anumit ordin. Cele mai simple funcţii de interpolare sunt date de funcţiile
polinomiale. Unei funcţii tabelate cu n noduri i se asociază, ı̂n mod unic, o
funcţie polinomială de interpolare de grad cel mult n − 1.
Pentru ı̂nceput, considerăm cazul interpolării liniare. Pentru fiecare
pereche de noduri consecutive ale funcţiei tabelate, scriem ecuaţia dreptei de-
terminată de ele,
x − xk y − yk
= .
xk+1 − xk yk+1 − yk
De aici, exprimăm pe y şi obţinem restricţia funcţiei de interpolare la intervalul
[xk , xk+1 ] ca fiind:
yk+1 − yk
F |[xk ,xk+1 ] (x) = yk + (x − xk ).
xk+1 − xk
În acest mod se determină funcţia poligonală de interpolare.

Cazul interpolării polinomiale poate fi abordat ı̂n mai multe moduri.
Fiecare dintre aceste moduri conduce la câte o formă particulară de exprimare a
polinomului de interpolare. Studiem ı̂n continuare cazul polinoamelor Lagrange.
Fie funcţia tabelată
x x1 x2 ··· xn
f (x) y1 y2 ··· yn
Secvenţei x1 , x2 , . . . , xn ı̂i ataşăm n polinoame fundamentale de grad n − 1,
notate k (x), k = 1, 2, . . . , n. Aceste polinoame au proprietatea

1, k = i
k (xi ) = δki =
0, k = i
(δki poartă numele de simbol Kroneker).

Cerinţa ca k (xi ) = 0, coroborată cu restricţia de grad, impune pentru k (x)
forma
k (x) = αk (x − x1 )(x − x2 ) · · · (x − xk−1 )(x − xk+1 ) · · · (x − xn ).

Condiţia k (xk ) = 1 conduce la determinarea constantelor αk , de forma

1
αk = .
(xk − x1 )(xk − x2 ) · · · (xk − xk−1 )(xk − xk+1 ) · · · (xk − xn )
Atunci, avem
(x − x1 )(x − x2 ) · · · (x − xk−1 )(x − xk+1 ) · · · (x − xn )
k (x) = ,
(xk − x1 )(xk − x2 ) · · · (xk − xk−1 )(xk − xk+1 ) · · · (xk − xn )
adică
n
x − xi
k (x) = .
xk − xi
i=1,i=k
Definiţia 3.6 Numim polinom de interpolare Lagrange, polinomul
⎛ ⎞
n
n
n
⎝ x − x i ⎠
L(x) = yk k (x) = .
xk − xi
k=1 k=1 i=1,i=k
Propoziţia 3.1 Polinomul L(x) este polinom de interpolare ataşat funcţiei

tabelate date, adică are proprietatea
L(xj ) = yj , ∀j = 1, 2, . . . , n.
n
n

Demonstraţie. Avem L(xj ) = yk k (xj ) = yk δkj = yj .
k=1 k=1
Exemplu. Să se scrie polinomul de interpolare Lagrange ataşat tabelei
x −1 0 1 2
f (x) 2 1 2 5
Calculăm polinoamele fundamentale k (x), k = 1, 2, 3, 4. Avem x1 = −1,
x2 = 0, x3 = 1, x4 = 2 şi y1 = 2, y2 = 1, y3 = 2, y4 = 5.
(x − x2 )(x − x3 )(x − x4 ) x(x − 1)(x − 2) x3 − 3x2 + 2x
1 (x) = = =
(x1 − x2 )(x1 − x3 )(x1 − x4 ) (−1)(−2)(−3) −6
(x − x1 )(x − x3 )(x − x4 ) (x + 1)(x − 1)(x − 2)
2 (x) = =
(x2 − x1 )(x2 − x3 )(x2 − x4 ) (1)(−1)(−2)
x3 − 2x2 − x + 2
=
2
(x − x1 )(x − x2 )(x − x4 ) (x + 1)x(x − 2) x3 − x2 − 2x
3 (x) = = =
(x3 − x1 )(x3 − x2 )(x3 − x4 ) (2)(1)(−1) −2
(x − x1 )(x − x2 )(x − x3 ) (x + 1x(x − 1) 3
x −x
4 (x) = = =
(x4 − x1 )(x4 − x2 )(x4 − x3 ) (3)(2)(1) 6
L(x) = y1 1 (x) + y2 2 (x) + y3 3 (x) + y4 4 (x) = x2 + 1.
140 Capitolul 3
Observaţia 3.3 Interpolarea polinomială sub forma Lagrange, ca de altfel in-

terpolarea polinomială ı̂n general, prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje:
1. polinoamele k (x) depind numai de alegera secvenţei x1 , x2 , . . . , xn şi nu

depind de valorile y1 , y2 , . . . , yn , ceea ce reprezintă un avantaj;
2. adăugarea de noduri ı̂n tabela de interpolat conduce la refacerea tuturor

calculelor, ceea ce reprezintă un dezavantaj;
3. ı̂n general, interpolarea polinomială reflectă defectuos proprietăţile diferen-

ţiale ale funcţiei interpolate;
4. alegerea numărului de noduri ı̂n tabela de interpolat este importantă ı̂n

acurateţea calculelor valorilor interpolate.
y
A valoarea lui f(x) pentru
y2 interpolarea liniarã
B
A y B valoarea lui f(x) pentru
3
y1 interpolarea cu polinom
de gradul al doilea
x1 a x2 x3 x
4 Calcul diferenţial
În această secţiune, se doreşte consolidarea cunoştinţelor dobândite ı̂n liceu,
privind diferenţiabilitatea, diferenţiala, studiul variaţiei funcţiilor şi tratarea
unor probleme simple de optimizare pentru funcţii reale de o variabilă reală.
4.1 Diferenţiabilitatea şi diferenţiala unei funcţii

Considerăm o funcţie f : I → R şi x0 ∈ I, I interval.
Definiţia 4.1 Spunem că f este diferenţiabilă ı̂n x0 dacă există o constată A
şi o funcţie α : I → R, continuă ı̂n x0 şi cu lim α(x) = 0 astfel ı̂ncât pentru
x→x0
x = x0 ,
(22) f (x) = f (x0 ) + A(x − x0 ) + α(x)(x − x0 ).

Definiţia 4.2 Dacă f este diferenţiabilă ı̂n orice punct al lui I, spunem că f
este diferenţiabilă pe I.
Teorema 4.1 f : I → R, x0 ∈ I. f este diferenţiabilă ı̂n x0 dacă şi numai

dacă este derivabilă ı̂n x0 .
Demonstraţie. ⇒” Dacă f este diferenţiabilă, atunci din (2), prin ı̂mpărţire la

”
(x − x0 ) şi trecere la limită, obţinem
f (x) − f (x0 )
lim = A + lim α(x) = A.
x→x0 x − x0 x→x0
Acest lucru ı̂nseamnă că f este derivabilă ı̂n x0 şi A = f (x0 ).

⇐” Dacă f este derivabilă ı̂n x0 , atunci definim α : I → R astfel
”
⎧
⎨ f (x) − f (x0 )
− f (x0 ), x = x0
α(x) = x − x0
⎩ 0, x = x0 .
Astfel definită, α este continuă şi nulă ı̂n x0 . Deci, putem scrie
f (x) = f (x0 ) + (x − x0 )f (x0 ) + α(x)(x − x0 ),
de unde rezultă că f este diferenţiabilă.

Observăm că ultima relaţie scrisă este chiar formula Taylor de ordin ı̂ntâi
pentru f , ı̂n jurul lui x0 .
Rescriem relaţia sub forma
f (x) − f (x0 ) = [A + α(x)](x − x0 ).
De aici, ı̂ntr-o vecinătate strânsă ı̂n jurul lui x0 , putem face aproximarea
f (x) − f (x0 ) ≈ f (x0 )(x − x0 ),
iar pentru x = x0 + h, avem
f (x0 + h) − f (x0 ) ≈ f (x0 )h.
Definiţia 4.3 Funcţia liniară care realizează asocierea h → f (x0 )h, definită
pentru orice h ∈ R, se numeşte diferenţiala funcţiei f ı̂n x0 şi se notează df (x0 ).
df (x0 )(h) = f (x0 )h, ∀h ∈ R.

142 Capitolul 3
Observaţia 4.1 f (x0 ) este o constantă, pe când df (x0 ) este o funcţie liniară.
Dacă f este diferenţiabilă ı̂n orice punct x ∈ I, atunci spunem, pe scurt, că
este diferenţiabilă.
m = tg a = f (x0)
df(x0)(h)
a a
O h x0 x
Considerăm funcţia ϕ : I → R, ϕ(x) = x. Cum ϕ(x) = 1, rezultă că
dϕ(x)(h) = h, ∀x ∈ I.
Atunci,
df (x0 )(h) f (x0 )h
= = f (x0 ).
dϕ(x0 )(h) h
Pentru f diferenţiabilă ı̂n orice punct x, rezultă că raportul dintre diferenţiala
ei şi diferenţiala funcţiei identice este constant şi egal cu valoarea derivatei lui
f ı̂n x.
Prin abuz de limbaj, notăm dϕ(x) = dx (nu putem avea decât diferenţiala
unei funcţii şi nu a unui argument). Atunci
df (x)
f (x) = sau df (x) = f (x)dx.
dx
Renunţând şi la variabila x, scriem df = f dx.

Diferenţierea respectă aceleaşi reguli ca şi derivarea.
1. d(f + g) = df + dg.
2. Dacă c este o constantă, d(cf ) = cdf .
3. d(f g) = gdf + f dg.

f gdf − f dg
4. d = .
g g2
Să cercetăm comportarea funcţiilor compuse la diferenţiere.

Fie u : I → J, ψ : J → R şi f = ψ ◦ u. Atunci
df (x) = f (x)dx = [ψ(u(x))] dx = ψ (u(x))u (x)dx.
Cum u (x)dx = du(x), avem
dψ(u(x)) = ψ (u(x))du(x)
şi renunţând la x,
dψ(u) = ψ (u)du.
Ultima formulă ne arată invarianţa diferenţialei la compunerea de funcţii.
Definiţia 4.4 Fie f : I → R şi x0 ∈ I. Spunem că f este diferenţiabilă de

două ori ı̂n x0 , dacă f este derivabilă ı̂ntr-o vecinătate V a lui x0 şi dacă
f : V → R este diferenţiabilă ı̂n x0 . Această diferenţială se notează cu d2 f (x0 )
şi d2 f (x0 ) = f (x0 )dx2 .
Observaţia 4.2 Facem distincţie ı̂ntre d2 f , care semnifică diferenţiala de or-

din doi a funcţiei f , şi (df )2 , care ı̂nseamnă pătratul diferenţialei lui f .
4.2 Funcţiile transcendentale elementare

Funcţiile elementare pe care le utilizăm ı̂n aplicaţii se pot clasifica ı̂n patru
categorii:
1. funcţii polinomiale;
2. funcţii raţionale, obţinute ca raport de funcţii polinomiale;
3. funcţii algebrice, formate cu expresii polinomiale, raţionale şi expresii care

conţin radicali de diverse ordine din astfel de funcţii;
4. funcţii transcendentale, cele care nu pot fi catalogate ı̂ntre cele din cate-
goriile anterioare.
Modelarea matematică a fenomenelor concrete implică, ı̂n general, utilizarea

funcţiilor transcendentale.
Cele mai importante astfel de funcţii sunt: funcţiile trigonometrice (circu-
lare, modelează oscilaţiile) şi inversele lor, funcţiile exponenţiale şi cele logarit-
mice (modelează problemele legate de evoluţia unei specii, fără interdependenţă
cu alte specii, sau problemele legate de evoluţii financiare), funcţiile hiperbolice
144 Capitolul 3
(cu aplicaţii ı̂n mecanica firelor suspendate), funcţiile logistice (cele care des-
criu evoluţia unei specii ı̂n raport cu condiţiile oferite de mediul ı̂nconjurător,
modelare ecologică).
Majoritatea acestor funcţii au fost studiate ı̂n şcoala elementară. Pentru
acestea, facem doar o recapitulare a definiţiilor, proprietăţilor şi aplicaţiilor.
I. Funcţiile trigonometrice
I.1 Funcţiile sinus şi cosinus
Fie xOy un sistem cartezian de coordonate ı̂n plan şi cercul (C) : x2 +y 2 = 1,
centrat ı̂n origine şi de rază 1. Pe acest cerc considerăm punctul fix A(1, 0) şi
sensul pozitiv de parcurgere al cercului ca fiind cel invers deplasării acelor de
ceasornic.
y
M(sin s, cos s)
s
s
O A(1, 0) x
Poziţia unui punct oarecare M pe acest cerc este precizată dacă se cunoaşte
lungimea s a arcului AM .
, ca fiind
Definiţia 4.5 Definim măsura ı̂n radiani a unghiului la centru AOM
s radiani.
Coordonatele punctului M (xs , ys ), care depind de s, sunt
xs = cos s, ys = sin s.
Observaţia 4.3 a) În secţiunea de analiză, dacă nu se specifică altfel, unghiu-
rile se consideră ca fiind măsurate ı̂n radiani. Tot cercul are 2π radiani. Pe un
s
cerc de rază r, un arc de lungime s corespunde unui unghi t = .
r
b) Funcţiile sin şi cos se numesc circulare, deoarece reprezintă coordonatele
unui punct de pe un cerc unitar.
Reamintim câteva proprietăţi ale acestor funcţii:
- sunt funcţii periodice, cu perioada 2π;
- sinusul este funcţie impară, iar cosinusul funcţie
πpară;
π
- domeniul principal de definiţie pentru sin este − , . Restricţia funcţiei
2 2
pe acest domeniu este strict crescătoare;
- domeniul principal de definiţie pentru funcţia cosinus este [0, π]. Restricţia
funcţiei pe acest domeniu este strict descescătoare;
- dacă avem pe cerc punctele Ps şi Qt , corespunzătoare arcelor s şi t, iar P

şi Q sunt simetrice faţă de prima bisectoare, atunci sin t = cos s şi cos t = sin s;
şi Q sunt simetrice faţă de axa Ox, atunci sin t = − sin s şi cos t = cos s;
şi Q sunt simetrice faţă de axa Oy atunci sin t = sin s şi cos t = − cos s.
y y
M M
s s
a
O P A x O P¢ A x
|M P |
Valoarea raportului este sinusul unghiului P
OM , iar valoarea rapor-
|OM |
|OP |
tului este cosinusul unghiului P
OM .
|OM |
În orice triunghi dreptunghic ABC (m(A) = 90◦ ), sin B este egal cu raportul
dintre cateta opusă şi ipotenuză, iar cos B este dat de raportul dintre cateta
alăturată şi ipotenuză.
Trecem ı̂n revistă principalele formule legate de sinus şi cosinus:
sin(a ± b) = sin a cos b ± cos a sin b;
cos(a ± b) = cos a cos b ∓ sin a sin b;
a+b a−b
sin a + sin b = 2 sin cos ;
2 2
a−b a+b
sin a − sin b = 2 sin cos ;
2 2
a+b a−b
cos a + cos b = 2 cos cos ;
2 2
b−a a+b
cos a − cos b = 2 sin sin ;
2 2
sin 2a = 2 sin a cos a;
cos 2a = cos2 a − sin2 a = 2 cos2 a − 1 = 1 − 2 sin2 a;
1 − cos 2a
sin2 a = ;
2
1 + cos 2a
cos2 a = .
2
146 Capitolul 3
Cu notaţiile uzuale, dacă a, b şi c sunt laturile triunghiului ABC, p este

semiperimetrul său, R raza cercului circumscris, r raza cercului ı̂nscris, ma
mediana corepunzătoare laturii a şi S este aria triunghiului, avem următoarele
relaţii:
a b c
• teorema sinusurilor: = = = 2R;
sin A sin B sin C
• teorema cosinusurilor: a2 = b2 + c2 − 2bc cos A şi analoagele;
2a2 − (b2 + c2 )
• teorema medianei: m2a = ;
4
A A
• a2 = (b + c)2 − 4bc cos2 , a2 = (b − c)2 + 4bc sin2 ;
2 2
• a = b cos C + c cos B şi analoagele;
2S
• a cos A + b cos B + c cos C = 4R sin A sin B sin C = ;
R
• a2 sin 2B + b2 sin A = 4S şi analogele;
A−B
a+b cos
• = 2 şi analogele;
c A+B
cos
2
A−B
a−b sin
• = 2 şi analogele;
c A+B
sin
2
a2 − b2 b2 − c2 c2 − a2
• = = = 2R2 ;
cos 2B − cos 2A cos 2C − cos 2B cos 2A − cos 2C
a(p − a) b(p − b) c(p − c) 2R
• = = = ;
1 + cos A 1 + cos B 1 + cos C p
A B C
• p = 4R cos cos cos ;
2 2 2
• formule pentru calculul ariei triunghiului ABC:
1 1 1
S=ab sin C = bc sin A = ac sin B,
2 2 2
1 2 2
S = p(p − a)(p − b)(p − c) = 2a b + 2b2 c2 + 2c2 a2 − a4 − b4 − c4 ,
4
A B C abc
S = 2R2 sin A sin B sin C = Rp sin sin sin = = rp;
2 2 2 4R
• unghiurile ı̂n funcţie de laturi:

2 p(p − a)(p − b)(p − c) b2 + c2 − a2
sin A = ; cos A = ,
bc 2bc
A (p − b)(p − c) A p(p − a)
sin = ; cos = .
2 bc 2 bc
Reamintim şi principalele cazuri de rezolvare a triunghiurilor:
Date Necunoscute Rezolvare

b c
tg B = , tg C =
A= 90◦ , b, c a, B, C, S c b
√ bc
a = b2 + c2 , S =
2
b b
sin B = , cos C =
A = 90◦ , a, b c, B, C, S a a
√ ab sin C
c = a2 − b2 , S =
2
C = 90◦ − B, b = a sin B
A= 90◦ , B, a b, c, C, S
1
c = a sin C, S = a2 sin 2B
4
b
C = 90◦ − B, a =
A = 90◦ , B, b a, c, C, S sin B
1 2
c = b tg C, S = b ctg B
2
a sin B
A = 180◦ − (B + C), b =
B, C, a A, b, c, S sin A
a sin C ab sin C
c= , S=
sin A 2
a sin B
C = 180◦ − (A + B), b =
A, B, a C, b, c, S sin A
a sin C 2
a sin A sin B
c= , S=
sin A 2 sin A
148 Capitolul 3
Date Necunoscute Rezolvare

A−B a−b C
tg = ctg ,
2 a+b 2
a sin C
a, b, C c, B, C, S A + B = 180◦ − C, c = ,
sin A
ab sin C
S=
2
A p(p − a)
cos = ,
2 bc
B p(p − b)
cos =
a, b, c A, B, C, S 2 ac
C p(p − c)
cos = ,
2 ab

S = p(p − a)(p − b)(p − c)
• Studiem separat cazul ı̂n care se dau a, b şi A şi se cer c, B, C şi S:
b sin A
Din teorema sinusurilor, avem sin B = . Pentru ca problema să fie
a
posibilă, trebuie să avem sin B ≤ 1, adică a ≥ b sin A.
Dacă avem egalitate, atunci, triunghiul este dreptunghic ı̂n B şi avem o
ac
singură soluţie: C = 90◦ − A, c2 = b2 − a2 , S = .
2
În cazul inegalităţii stricte, avem de studiat trei cazuri:
1. Pentru A < 90◦ , avem două posibilităţi.

b sin A
- Dacă a < b, atunci avem două soluţii. Din sin B = , obţinem
◦
a
două valori pentru B şi anume B1 şi 180 − B1 , ambele convenabile,

C1 = 180◦ − (A + B1 ), C2 = B1 − A, c = b cos A ± a2 − b2 sin2 A
bc sin A
şi, la fel, avem două valori pentru S, S = .
2
- Dacă a ≥ b, avem o singură soluţie. B < 90◦ , C = 180◦ − (A + B),

a sin C bc sin A
c= ,S= .
sin A 2
2. Pentru A = 90◦ , atunci
- Dacă a > b, avem o singură soluţie. B < 90◦ , C = 180◦ − (A + B),

a sin C bc sin A
c= ,S= .
sin A 2
- Dacă a ≤ b, nu avem soluţie.
3. Pentru cazul A > 90◦
- Dacă a > b, avem o singură soluţie. B < 90◦ , C = 180◦ − (A + B),

a sin C bc sin A
c= ,S= .
sin A 2
- Dacă a ≤ b, nu avem soluţie.
Pe lângă aplicaţiile legate de rezolvarea triunghiurilor, funcţiile trigonome-

trice circulare prezintă importanţă şi pentru faptul că, prin intermediul lor, se
poate face descrierea mişcărilor armonice simple.
Se numesc mişcări armonice simple, acele mişcări care depind periodic de
un parametru temporal.
În afara mişcărilor oscilatorii simple (pendul, cablu suspendat, pod sus-
pendat), funcţiile trigonometrice sinus şi cosinus pot descrie modele de oscilaţie
ı̂n jurul unui punct de echilibru pentru un sistem biologic.
Modificarea stărilor, astfel ı̂ncât condiţiile de echilibru să nu mai fie sa-
tisfăcute, conduce la apariţia unor forţe corectoare” care ı̂mping sistemul
”
ı̂napoi spre starea de echilibru. Exemplul clasic este cel al echilibrului unei
populaţii biologice, ı̂n raport cu rezervele de hrană.
Un model mai complicat este cel de tip pradă-prădător”. Într-un sistem

”
biologic ı̂nchis, limitat şi independent, convieţuiesc două specii, A şi B. Specia
B, numită specie prădător, se hrăneşte numai cu indivizii speciei A, prin acţiuni
de pradă şi numai la ı̂ntâlniri individ-individ, ı̂ntâlniri ce dau rata de contact.
Specia A, numită pradă, se hrăneşte cu resurse locale ale sistemului. Închiderea
şi independenţa sistemului presupun că evoluţia speciilor este naturală, fără
accidente majore (epidemii, condiţii meteo dezastruoase etc.)
Modelul a fost conceput de d’Ancona (1921), exprimat matematic de Voltera
(1931) şi cercetat pe o reacţie chimică ideală de Lota (1925). Un astfel de model
ideal, aplicat pe o populaţie pradă de 1000 de indivizi, o populaţie prădător de
doi indivizi, şi o rată de contact de 0,2 ı̂ntâlniri pe zi, pe o perioadă de 30 de
150 Capitolul 3
ani, dă o variaţie a populaţiilor ı̂n acest fel:
1500 vânat 6 prãdãtor
1000 4
y0 y1
500 2
0 10 20 30 0 10 20 30
t t
6
4
y1
0
0 500 1000 1500
y0
Evoluþia corelatã a celor douã specii
Observăm valorile de echilibru pentru pradă ≈ 750 de indivizi, iar pentru

prădător ≈ 4 indivizi. Cele două grafice descriu o mişcare armonică simplă.
Ele pot fi modelate cu funcţii de tipul
y = y0 + A sin ωt + A cos ωt
sau, echivalent,
y = y0 + R sin(ω(t − t0 )).
Mărimile A, B, R, respectiv t0 , implicate ı̂n cele două relaţii, sunt legate prin
A
R = A2 + B 2 , tg ωt0 = − , A = R cos ωt0 , B = −R sin ωt0 .
B
2π
R se numeşte amplitudinea mişcării, T = se numeşte perioadă a mişcării,
ω
1
se numeşte frecvenţă.
T
I.2 Celelalte funcţii trigonometrice
Celelalte patru funcţii trigonometrice sunt definite astfel:
! π" sin x
• tg : R \ (2k + 1) → R, k ∈ Z, tg (x) = .
2 cos x
π π
Domeniul principal de definiţie este − , . Perioada funcţiei este π.
2 2
y
M P
tg
s
O A x
Punctele diametral opuse de pe cercul trigonometric au aceeaşi tangentă

(mai puţin polurile nord şi sud, unde tangenta nu este definită).
Într-un triunghi dreptunghic, tangenta se defineşte ca fiind raportul dintre
cateta opusă şi cateta alăturată.
Reamintim şi câteva formule:
tg α ± tg β 2tg α
tg (α ± β) = , tg 2α = ;
1 ∓ tg αtg β 1 − tg 2 α
tg x 1 π π
sin x = , cos x = , x∈ − , ;
1 + tg 2 x 1 + tg 2 x 2 2
x x
2tg 1 − tg 2
sin x = 2 , cos x = 2 x ∈ (−π, π) .
x x,
1 + tg 2 1 + tg 2
2 2
152 Capitolul 3
Într-un triunghi ABC, cu notaţiile uzuale, avem:

4S
tg A = 2 (analog pentru celelalte unghiuri),
b + c2 − a2

A (p − b)(p − c)
tg = (analog pentru celelalte unghiuri),
2 p(p − a)
B C p−a
tg tg = (analog pentru celelalte unghiuri),
2 2 p
a sin C b sin A c sin B
tg A = , tg B = , tg C = ,
b − a cos C c − b cos A a − c cos B
A−B
tg a−b
2 = .
A+B a+b
tg
2
cos x 1
• ctg : R \ {kπ} → R, k ∈ Z, ctg x == .
sin x tg x
Domeniul principal de definiţie este (0, π). Perioada ei este π. Restricţia funcţiei
la perioada principală este descrescătoare.
! π" 1
• sec : R \ (2k + 1) → R, k ∈ Z, sec x = .
2 cos x
1
• cosec : R \ {kπ} → R, k ∈ Z, cosec = .
sin x
I.3 Inversele funcţiilor trigonometrice
Pe domeniul principal de definiţie,
π π funcţia sinus este bijectivă, deci in-
versabilă. Fie arcsin : [−1, 1] → , , inversa sa. Atunci avem
2 2
arcsin ◦ sin = 1[ π , π ] şi sin ◦ arcsin = 1[−1,1] .
2 2
y
p f (x)=arcsin x
2
1 1 x
p
2
Datorită faptului că funcţia sinus este periodică şi ia valori cuprinse ı̂ntre
−1 şi 1, putem defini funcţia f = arcsin ◦ sin pe toată axa reală. Ea nu este
ı̂nsă funcţia identică a lui R.
π 3π π π
Observăm că dacă x ∈ , , atunci π − x ∈ − , şi funcţia va fi
2 2 2 2
f (x) = arcsin(sin(π − x)) = π − x.
Pentru că sinus este o funcţie periodică de perioadă 2π, rezultă că f esteşi
π 3π
ea periodică, cu aceeaşi perioadă, ea definindu-se oricare ar fi x ∈ R\ − , ,
2 2
prin intermediul periodicităţii. Deci:

π π
π 3π
(arcsin ◦ sin)(x) = − x − − 2kπ , x ∈ − + 2kπ, + 2kπ , k ∈ Z.
2 2 2 2
p
2
g(x)=arcsin (sin x)
p O p p 3p 2p
2 2 2 x
p
2
Similar se definesc funcţiile arccos : [−1, 1] → [0, π]
p
2
f (x)=arccos x
1 1 x
154 Capitolul 3
π π
şi respectiv arctg : R → − ,
2 2
p
2
g(x)=arctg x
p
2
Următoarele relaţii sunt ı̂ndeplinite:

π
arcsin x + arccos x = , x ∈ [−1, 1),
2
• dacă x ∈ [−1, 1),

sin(arcsin(x)) = x, sin(arccos(x)) = 1 − x2 ,

cos(arcsin(x)) = 1 − x2 , cos(arccos(x)) = x,
x 1
tg (arcsin(x)) = √ , tg (arccos(x)) = √ ,
1 − x2 1 − x2
• pentru x ∈ R,
x 1
sin(arctg (x)) = √ , cos(arctg (x)) = √ ,
1 + x2 1 + x2
α+β
tg (arctg (x)) = x, arctg α + arctg β = arctg .
1 − αβ
II. Funcţia exponenţială şi funcţia logaritmică
Problemele practice care au ca scop modelarea fenomenelor legate de evoluţia
numerică a unei populaţii”, pe care o putem considera izolată sau ı̂n competiţie
”
cu altă populaţie, problemele legate de creşterea dimensională a unui individ”
”
ı̂ntr-o populaţie, problemele legate de dobânzi, sunt doar câteva exemple ı̂n care
sunt implicate funcţii de tip exponenţială sau logaritmică.
Reamintim, pe scurt, principalele cunoştinţe despre aceste funcţii, dobândite

ı̂n liceu.
Pentru a > 0 şi a = 1 fixat, definim funcţia exponenţială ı̂n baza a, ca pe o
prelungire prin continuitate a funcţiei ar , r ∈ Q. Ştim că orice număr iraţional
poate fi obţinut ca limita unui şir de numere raţionale. Atunci, ne putem defini,
pe rând,
1 m √
a0 = 1, an = a · a· · · a , a−n = , an = n
m, n ∈ N, n ≥ 2, m ∈ Z,
an
de n ori
iar pentru x ∈ R \ Q, considerând un şir oarecare de numere raţionale (xn )n∈N ,

xn → x,
ax = lim axn .
n→∞
Obţinem astfel o funcţie, pe care o notăm expa sau ax , cu proprietăţile:
- ax : R → R∗+ este bijectivă;

- pentru a > 1, funcţia este strict crescătoare, lim = 0, lim = ∞;
x→−∞ x→∞
- pentru a ∈ (0, 1), funcţia este strict descrescătoare şi avem: lim = ∞,
x→−∞
respectiv lim = 0;
x→∞
- graficele a două funcţii exponenţiale au ı̂n comun numai punctul A(0, 1);
- ax+y = ax ay , (ax )y = axy , (ab)x = ax bx .
y
a x, a Î (0,1) a x, a > 0
(0,1)
O x
Să consemnăm o proprietate importantă a lui ex .
Propoziţia 4.1 Funcţia ex este singura funcţie cu proprietatea că valoarea ei

ı̂ntr-un punct este egală cu aria subgraficului ei până la acel punct.
156 Capitolul 3
y
f (t) = et
Aria porþiunii
haºurate este ex
O x t, x
Definim funcţia loga : R∗+ → R, ca fiind inversa funcţiei expa .

Atunci, pentru această funcţie, avem proprietăţile:
- pentru a > 1, funcţia este strict crescătoare,
lim = −∞, lim = ∞;

x→0+0 x→∞
- pentru a ∈ (0, 1), funcţia este strict descrescătoare şi avem
lim = ∞, lim = −∞;

x→0+0 x→∞
- graficele a două funcţii logaritmice au ı̂n comun numai punctul A(1, 0):
loga b = c ⇔ ac = b;
loga (bc) = loga b + loga c.
Se demonstrează că dacă funcţia continuă f : R∗+ → R are proprietatea

f (xy) = f (x) + f (y), atunci f este o funcţie logaritmică.
n logc b
logam bn = loga b; loga b = ; alogb c = clogb a .
m logc a
Să dăm câteva aplicaţii ale funcţiilor exponenţiale şi logaritmice.

A. Probleme de tip evoluţionist
O problemă de tip evoluţionist se numeşte deterministă dacă atât evoluţia
anterioară cât şi evoluţia ulterioară pot fi unic determinate de starea actuală a
sistemului descris de problemă.
Mulţimea tuturor stărilor posibile ale sistemului se numeşte spaţiu al stărilor.
Un astfel de sistem se spune că este finit dimensional dacă spaţiul stărilor este
unul finit dimensional. Dacă schimbările de stare ale procesului sunt descrise de
funcţii diferenţiabile, atunci spunem că sistemul evoluţionist este diferenţiabil.
Studiul specific al acestor procese dinamice nu constituie obiectul acestui

capitol. Acest studiu se va face detaliat când se vor studia ecuaţiile diferenţiale.
Punem ı̂n evidenţă doar caracterizarea soluţiilor prin intermediul funcţiilor

exponenţiale şi logaritmice.
Un prim exemplu este dat de procesul de reproducere a bacteriilor ı̂ntr-un

mediu de cultură suficient de bogat. Spaţiul stărilor este de dimensiune unu
şi procesul este diferenţiabil. Procesul este similar cu cel al dezvoltării unei
specii ı̂ntr-un areal bogat ı̂n hrană, dacă dezvoltarea nu este influenţată de
interacţiunea cu o altă specie sau de o calamitate.
Spaţiul stărilor este de dimensiune unu pentru că rata creşterii populaţiei
este dependentă doar de mărimea populaţiei la un moment dat.
Dacă y este variabila care descrie numărul indivizilor din specie, atunci acest
număr, la momentul de timp t, este y(t). Rata creşterii este dată de raportul
y(t + Δt) − y(t)
dintre variaţia lui y şi variaţia lui t, adică .
Δt
y(t + Δt) − y(t) dy
Apare firească trecerea la limită lim = . Obţinem
Δt→0 Δt dt
astfel relaţiile care caracterizează procesul
dy
(23) = ky şi y(0) = y0 ,
dt
unde k este o constantă de proporţionalitate. Pentru k pozitiv, avem un proces

evolutiv, iar pentru k negativ, avem unul involutiv.
Din modul de definire a funcţiei ex se observă că, oricare ar fi constanta

C ∈ R, funcţia y(t) = Cekt verifică ecuaţia diferenţială de caracterizare a
procesului. Ambele relaţii din (23) sunt verificate, dacă luăm C = y0 . Atunci
procesul descris diferenţial prin (23) este modelat de funcţia
(24) y = y0 ekt .
158 Capitolul 3
y
y = Ce kt , k > 0 - soluþia generalã
y = y0e kt - soluþia particularã
y0
O t
y = y0ekt y = Ce kt , k < 0 - soluþia generalã

soluþia
particularã y0
O t
Dăm un exemplu numeric: O populaţie de dăunători are, la momentul 0,
500 de indivizi, iar după 15 zile, populaţia ajunge la 1000 de indivizi. Ştiind că
creşterea este proporţională cu numărul indivizilor, determinaţi populaţia după
20 de zile şi apoi, numărul de zile necesar pentru a ajunge la 2000 de indivizi.
Soluţie. Fie y0 = 500 populaţia la momentul 0. Alegem ziua ca unitate de
măsură pentru t şi atunci y(15) = 1000. Ecuaţia de creştere este sub forma
y(t) = y0 ekt .
Atunci,
y(15) = 1000 = 500e15k ,
deci 15k = ln 2, de unde
t
y(t) = 500(2) 15 .
După 20 de zile, avem
20
y(20) = 500(2) 15 ≈ 1260.
Dublarea populaţiei, de la 1000 la 2000 de indivizi, se face după t = 30 de zile.
Propoziţia 4.2 Modelul de creştere exponenţială are proprietatea că perioada

de dublare a populaţiei este fixă.
Demonstraţie. Considerăm T timpul după care populaţia se dublează.

Atunci y(T ) = y0 ekT = 2y0 şi ekT = 2. În general,
y(t + T ) = y0 eK(t+T ) = y0 ekt ekT = 2y(t).
Câteodată, problemele de tip evoluţionist depind de o mărime care evoluează

proporţional cu diferenţa dintre ea şi o constantă dată, respectând, deci, legea
dy
= k(y − a).
dt
Considerarea unei noi funcţii u(t) = y(t) − a, conduce la reducerea problemei
la cea anterioară.
Exemplu. Un obiect, care are temperatura 20◦ C, este introdus ı̂ntr-o
cameră frigorifică la −20◦ C. Dacă obiectul se răceşte până la 3◦ C ı̂n 5 minute, ı̂n
câte minute ajunge la −5◦ C? În cazul aceleiaşi constante de proporţionalitate,
care trebuie să fie temperatura din camera frigorifică pentru ca obiectul să
ajungă la −5◦ C ı̂n 5 minute?
Soluţie. Conform cu legea de răcire a lui Newton, un obiect cald introdus
ı̂ntr-un mediu de răcire pierde temperatură proporţional cu diferenţa dintre
temperatura mediului ambiant şi temperatura lui. Unitatea de măsură pentru
t este minutul.
În cazul nostru, avem temperatura iniţială y0 = 20◦ C, temperatura mediului
a = −20◦ C, temperatura obiectului după 5 minute, y(5) = 3◦ C. Legea lui
dy
Newton ne dă = k(y − a). Efectuăm schimbarea de funcţie u(t) = y(t) − a
dt
du
şi legea devine = ku, cu soluţia u(t) = u0 ek t. În condiţiile problemei,
dt
u0 = y0 − a = 40, u(5) = y(5) − a = 23 = 40e5k .

23
De aici, 5k = ln şi
40
23 t
u(t) = y(t) − a = 15 = 40eln( 40 ) 5 .
Obiectul se răceşte până la −5◦ C ı̂n t ≈ 8, 86 minute.

Răspunsul
la cea de-a doua ı̂ntrebare se obţine dacă folosim rezultatul
23
5k = ln şi rezolvăm ecuaţia
40
y(5) − a = (y0 − a)e5k ,

160 Capitolul 3
adică
−5 − a = (20 − a)e5k ,
de unde
20e5k + 5
a= ≈ −38, 82◦ C.
e5k − 1
O altă funcţie importantă, construită cu ajutorul funcţiei exponenţiale, este
soluţia generală a ecuaţiei logistice.
Această ecuaţie este propusă de Verhulst, pentru a descrie evoluţia unei
populaţii ı̂ntr-un model dependent atât de restricţii de spaţiu, cât şi de restricţii
de hrană. Este cel mai simplu model care studiază evoluţia unei populaţii care
are y0 indivizi la momentul 0, luând ı̂n considerare condiţiile de mediu, rata
natalităţii şi cea a mortalităţii.
Modelul diferenţial este dat prin ecuaţia
dy y
= λy 1 − ,
dt k
unde constanta k > 0 se numeşte capacitate portantă (de alimentaţie a popula-
ţiei), λ = nk − m este rata intrinsecă de creştere, iar m şi n sunt constantele
caracteristice (indici) ale natalităţii şi mortalităţii.
Soluţia particulară definită de condiţia iniţială, y(0) = y0 este dată de curba
logistică
k
y= ,
k − y0 −λt
1+ e
y0
curbă care are comportări diferite pentru cazurile y0 < k, y0 = k şi y0 > k.
y
y0 > k
k y0 = k
y0 < k
y0
O x
Exemple de funcþii logistice
Observaţia 4.4 a) Dezvoltarea unui arbore respectă o curbă de tip logistic.

b) Curbele logistice descriu destul de bine viitorul evoluţiei populaţiei (t > 0)
(ı̂n lipsa unor calamităţi), dar trecutul (t < 0) este relativ incert.
c) În practică, coeficienţii k, λ, m şi n nu sunt constanţi, iar variaţia lor
modifică aspectul curbei logistice, modificând condiţiile de echilibru.
Exemplu. Considerăm o familie de arbori. Unitatea de măsură pentru
timp o considerăm un an. Un arbore reprezentativ din familie are la momenul
0 ı̂nălţimea 3 m, după un an are 5 m, iar după ı̂ncă un an are 6 m. Determinaţi
ı̂nălţimea limită aproximativă pentru arborii ajunşi la maturitate deplină, pre-
cum şi rata intrinsecă de creştere (presupunem că evoluţia respectă un model
evoluţionist Verhulst).
Soluţie. Trebuie să determinăm parametrii modelului, cunoscând trei valori
ale lui y şi anume y(0) = 3, y(1) = 5 şi y(2) = 6. Curba logistică are ecuaţia
3k
y(t) = .
3 + (k − 3)e−λt
Din
3k
y(1) = 5 =
3 + (k − 3)e−λ
şi
3k
y(2) = 6 = ,
3 + (k − 3)e−2λ
rezultă
3k − 15 3k − 18
(25) e−λ = şi e−2λ = .
5(k − 3) 6(k − 3)
Eliminând λ şi ţinând cont că avem k = 3, rezultă ecuaţia din care determinăm
pe k, 7k 2 − 45k = 0. Soluţia convenabilă este cea ı̂n care k > y0 = 3, deci
k ≈ 6, 43 m.
Din (25), folosind valoarea lui k determinată, rezultă rata intrinsecă de creştere
ca fiind
3k − 15
λ = − ln ≈ 1, 1721.
5(k − 3)
B. Probleme de calculul dobânzilor
O altă aplicaţie importantă a funcţiei exponenţiale este cea legată de calculul
dobânzilor.
Având depusă la bancă o sumă S, ı̂ntr-un depozit la termen, cu dobândă
d% pe an, cu capitalizare, după un an avem următoarele situaţii:
162 Capitolul 3
- pentru termen de depozit

un an, la calculul dobânzii, depozitul nostru
d
are valoarea S1 = S 1 + ;
100
- pentru un termen de depozit de şase luni, calculul pe un an al dobânzii
d
se face astfel: o dată după şase luni, cu procentul d1 = , se capitalizează
2
d1
dobânda, se obţine S = S 1 + . La această sumă, după alte şase
100
d
luni, se aplică iar procentul de dobândă d2 = . Se obţine astfel pentru
2
d2
depozit valoarea S2 = S 1 + . Un calcul simplu ne arată că
100
2
d
S2 = S 1 + ;
2 · 100
- raţionând similar, rezultă că pentru termenul de capitalizare de o lună

după un an, valoarea depozitului este
12
d
S3 = S 1 + ;
12 · 100
- dacă ţinem cont de faptul că

x n
ex = lim 1+ ,
n→∞ n
rezultă că, pentru un calcul continuu al dobânzii, după un an, ar trebui
să avem
d
S4 = S · e 100 .
Un simplu calcul numeric ne lămureşte diferenţele. Fie S = 1 000 000 000
şi d = 14. Atunci: S1 = 1 140 000 000; S2 = 1 144 900 000; S3 = 1 149 342 029;
S4 = 1 150 273 799. Observăm că un depozit cu termen de o lună, cu dobândă
14% pe an, este echivalent cu un depozit cu termen de un an şi dobândă
d = 15%.
III. Funcţiile hiperbolice
Definiţia 4.6 Pentru orice x ∈ R, definim cosinusul hiperbolic şi sinusul hiper-
bolic prin:
ex + e−x ex − e−x
ch x = , respectiv sh x = .
2 2
M(ch s, sh s)
s
Hiperbola x 2 y 2 =1
Din modul de definire, cele două funcţii hiperbolice verifică următoarele

formule:
ch 2 x − sh 2 x = 1;
ch 0 = 1, sh 0 = 0;
ch (−x) = ch x, sh (−x) = −sh x;
(ch x) = sh x, (sh x) = ch x;
ch (x + y) = ch x ch y + sh x sh y, sh (x + y) = sh x ch y + ch x sh y;
ch 2x = ch 2 x + sh 2 x = 1 + 2sh 2 x = 2ch 2 x − 1;
sh 2x = 2sh x ch x.
Graficele celor două funcţii sunt:
y = ch x
curba
lãnþiºor 1 y = sh x
O x
164 Capitolul 3
Prin analogie cu funcţiile trigonometrice, putem defini alte patru funcţii

hiperbolice:
sh x ex − e−x ch x ex + e−x
th x = = x , cth x = = x
ch x e + e−x sh x e − e−x
y
y = cth x
1
y = th x
O x
-1
y = cth x
2 1 2 1
sech x = = , cosh x = = ,
ex +e−x ch x ex −e−x sh x
ca şi inversele lor

ash : R → R, ash x = sh −1 x = ln x + x2 + 1 ,

ach : [1, ∞) → [0, ∞), ach x = ch −1 x = ln x + x2 − 1 ,

−1 1 1+x
ath : (−1, 1) → R, ath x = th x = ln .
2 1−x
5 Aplicaţii ale derivatelor şi diferenţialelor

Multe dintre problemele practice din fizică, economie, biologie, sociologie,
ı̂şi pot găsi soluţii cu ajutorul aparatului matematic pus la dispoziţie de calculul
diferenţial. În acest paragraf, ne ocupăm de cele mai simple tipuri de acest fel
de probleme:
- determinarea maximului sau minimului unei entităţi, dependentă de o
singură variabilă, cel mai simplu tip de probleme de optimizare;
- probleme de viteze relative ı̂n care, pornind de la cunoaşterea vitezelor
de evoluţie independentă a două entităţi aflate ı̂ntr-o anumită relaţie, se
determină viteza relativă de evoluţie a lor.
5.1 Probleme de optimizare

Determinarea punctelor de extrem pentru o funcţie de tip Rolle, continuă pe
un interval ı̂nchis [a, b] şi derivabilă pe (a, b), este, din punct de vedere teoretic,
complet rezolvată.
Să reamintim, pe scurt, noţiunile studiate ı̂n liceu şi care contribuie la de-
terminarea acestor puncte.
Definiţia 5.1 Fie f : [a, b] → R.
1. spunem că x0 este un punct de maxim absolut pentru funcţia f , dacă

f (x) ≤ f (x0 ), oricare ar fi x ∈ [a, b];
2. spunem că x1 este un punct de minim absolut pentru funcţia f , dacă

f (x) ≥ f (x1 ), oricare ar fi x ∈ [a, b];
3. x2 ∈ (a, b) este un punct de maxim relativ, dacă există o vecinătate V a

lui astfel ı̂ncât f (x) ≤ f (x2 ), oricare ar fi x ∈ V ;
4. x3 ∈ (a, b) este un punct de minim relativ, dacă există o vecinătate V a

lui astfel ı̂ncât f (x) ≥ f (x2 ), oricare ar fi x ∈ V .
Observaţia 5.1 O situaţie specială este cea a punctelor a şi b, capetele dome-
niului de definiţie a funcţiei f .
Putem prelungi noţiunea de extrem local şi la ele, astfel: un punct xn este
punct de minim (maxim) local pentru f , dacă există o vecinătate V a lui xn
astfel ı̂ncât f (x) ≥ f (xn ) (f (x) ≤ f (xn )), ∀x ∈ V ∩ [a, b].
O abordare superficială ar conduce la concluzia că, ı̂n acest caz, punctele a
şi b sunt mereu puncte de extrem local. În general aşa se ı̂ntâmplă, dar există
şi funcţii care fac excepţie. Iată un exemplu de astfel de funcţie:
# 1
x sin , x = 0
f : [0, 1] → R, f (x) = x
0, x = 0.
Pentru f , punctul 0 nu este nici punct de maxim local şi nici punct de minim
local.
Astfel, o funcţie poate avea cel mult o valoare de maxim (minim) absolut,
pe care o poate lua, eventual, ı̂n mai multe puncte din domeniul de definiţie.
Funcţia poate avea ı̂nsă mai multe valori de extrem local. Un punct ı̂n care
funcţia are un extrem local poate fi inclus ı̂n una dintre cele trei categorii care
urmează:
166 Capitolul 3
- a sau b, capetele domeniului de definiţie;

- puncte critice (funcţia este derivabilă ı̂n ele şi derivata este nulă);
- puncte singulare (unde derivata nu există).

y
a - punct de minim global
x1 - punct singular maxim local ºi global
x2 - punct critic de minim local
x3 - punct critic de maxim local
O a x1 x2 x3 b x
Teorema 5.1 O funcţie continuă, definită pe un interval ı̂nchis şi mărginit,

este mărginită şi ı̂şi atinge marginile.
Teorema 5.2 (Fermat) Dacă f este o funcţie Rolle pe [a, b] şi x0 ∈ (a, b) este
un punct de extrem local, atunci f (x0 ) = 0.
Teorema 5.3 (Rolle) Dacă f este o funcţie Rolle pe [a, b] şi f (a) = f (b),
atunci există un punct c ∈ (a, b) astfel ı̂ncât f (c) = 0.
Teorema 5.4 (Consecinţe ale teoremei Rolle) Fie f o funcţie Rolle pe

[a, b]. Atunci:
- ı̂ntre două rădăcini consecutive ale ecuaţiei f (x) = 0, există o rădăcină

a ecuaţiei f (x) = 0;
- ı̂ntre două rădăcini ale ecuaţiei f (x) = 0, s-ar putea să existe o rădăcină
a ecuaţiei f (x) = 0;
- ı̂ntre două rădăcini consecutive ale ecuaţiei f (x) = 0, există o rădăcină

a ecuaţiei f (x) + λf (x) = 0, ∀λ ∈ R.
Teorema 5.5 (Lagrange) Dacă f este o funcţie Rolle pe [a, b], atunci există
un punct c ∈ (a, b) astfel ı̂ncât
f (b) − f (a)
= f (c).
b−a
Teorema 5.6 Fie f : [a, b] → R, continuă pe [a, b] şi derivabilă pe reuniunea
(a, x0 ) ∪ (x0 , b).
- Dacă există un interval (α, β) ⊂ [a, b] astfel ı̂ncât x0 ∈ (α, β), f (x) < 0,
∀x ∈ (α, x0 ) şi f (x) > 0, ∀x ∈ (x0 , β), atunci x0 este un punct de
minim local al lui f .
- Dacă există un interval (α, β) ⊂ [a, b] astfel ı̂ncât x1 ∈ (α, β), f (x) > 0,
∀x ∈ (α, x1 ) şi f (x) < 0, ∀x ∈ (x1 , β), atunci x1 este un punct de maxim
local al lui f .
Teorema 5.7 Dacă f este o funcţie Rolle pe [a, b] şi există un punct x0 , ı̂n care
derivata se anulează şi ı̂şi schimbă semnul, atunci punctul x0 este un punct de
extrem local al lui f .
Teorema 5.8 Fie f o funcţie de două ori derivabilă pe (a, b).
- Dacă f (x0 ) = 0 şi f (x0 ) > 0, atunci x0 este un punct de minim local.
- Dacă f (x1 ) = 0 şi f (x1 ) < 0, atunci x1 este un punct de maxim local.
Multe dintre problemele de optimizare au un caracter geometric, iar re-

zolvarea lor poate fi redusă la rezolvarea unei probleme de geometrie. De aceea,
este necesar să enunţăm şi câteva principii geometrice de extrem. Aceste prin-
cipii sunt uşor de demonstrat sau cel puţin de justificat prin metode geometrice,
deoarece este suficientă studierea variaţiunilor unor figuri geometrice cunoscute.
Aceste principii se referă ı̂n general la două variabile pozitive dependente
ı̂ntr-un anumit mod una de cealaltă, dar, unele pot fi prelungite la cazul mai
multor variabile.
1. Dacă suma a două mărimi pozitive este constantă, atunci produsul lor
este maxim când cele două mărimi sunt egale.
Exemplu. Dreptunghiul de perimetru constant 4 şi de arie maximă, este
pătratul de latură .
2. Dacă produsul a două mărimi pozitive este constant, atunci suma lor este
minimă dacă cele două mărimi sunt egale.
Exemplu. Dreptunghiul de arie s2 şi de perimetru minim este pătratul de
latură s.
3. Dacă suma pătratelor a două mărimi pozitive este constantă, atunci pro-
dusul lor este maxim când mărimile sunt egale.
Exemplu. Triunghiul dreptunghic de ipotenuză √ constantă a şi de arie
2
maximă este triunghiul dreptunghic isoscel de catetă a .
2
4. Dacă produsul a două mărimi pozitive este constant, atunci suma pătratelor
lor este minimă, dacă cele două mărimi sunt egale.
168 Capitolul 3
Exemplu. Triunghiul dreptunghic de arie dată s2 şi de ipotenuză minimă

este triunghiul ale cărui catete au lungimea s.
5. Dacă o combinaţie liniară de două mărimi pozitive este constantă, atunci
produsul celor două mărimi este maxim când ele sunt proporţionale cu inversele
coeficienţilor lor de combinaţie.
Exemplu. Fie ABCD un dreptunghi fix. Construim ı̂n exterior dreptun-
ghiurile CDEF şi DGHA. Dacă suma ariilor acestor trei dreptunghiuri este
constantă, determinaţi poziţia punctului P , cel de al patrulea vârf al dreptun-
ghiului F BHP astfel ı̂ncât aria sa să fie maximă.
Soluţie. Rezolvarea acestei probleme este dată de cazul ı̂n care ariile drept-
unghiurilor DGHA şi CF ED sunt egale.
6. Dacă o combinaţie liniară de două mărimi pozitive este constantă, atunci
suma pătratelor celor două mărimi este minimă când ele sunt proporţionale cu
inversele coeficienţilor lor de combinaţie.
7. Dacă produsul a două mărimi pozitive, x şi y, este constant, atunci expre-
sia ax + by, cu a, b > 0, este minimă dacă variabilele x şi y sunt proporţionale
cu inversele coeficienţilor lor de combinaţie, adică ax = by.
Exemplu. Fie ABCD un dreptunghi fix. Construim ı̂n exterior drept-
unghiurile CDEF şi DGHA. Dacă suma ariilor acestor trei dreptunghiuri
este constantă, atunci distanţa dintre punctele E şi G este minimă, dacă ariile
dreptunghiurilor DGHA şi CF ED sunt egale.
E F
VARIABIL
D ABCD - fix
G C CF - variabil
VARIABIL FIX AH - variabil
H A B
Aşa cum am mai menţionat, aceste principii pot fi prelungite şi la cazul ı̂n
care avem de-a face cu mai multe variabile, iar o eventuală prelungire se face
considerând, pe moment, una sau mai multe dintre aceste variabile ca fiind
constante astfel ı̂ncât problema să se reducă la una cu două variabile legate.
Pentru această configuraţie se deduce un extrem relativ, după care se determină
extremele problemei ı̂n care sunt implicate toate variabilele considerate.
Exemplu. Să se ı̂nscrie ı̂ntr-un semicerc un patrulater de arie maximă şi
care să aibă una dintre laturi, diametrul cercului.
Fie ABCD patrulaterul ı̂nscris ı̂n semicercul de diametru AB. Presupunem

că am determinat poziţia punctului C, adică segmentul BC este constant. În
aceste condiţii, patrulaterul ABCD are arie maximă, dacă triunghiul ACD are
arie maximă. Acest lucru se ı̂ntâmplă dacă punctul D este mijlocul arcului CA.
Raţionând similar, rezultă că arcele BC, CD şi DA trebuie să fie egale.
D C
D¢
A O B
Putem astfel enunţa ı̂ncă patru principii geometrice de extrem:

8. Un produs de trei factori, a căror sumă este constantă, este maxim dacă
cei trei factori sunt egali ı̂ntre ei.
9. Suma a trei termeni, al căror produs este constant, este minimă când cei
trei termeni sunt egali.
10. Dacă două mărimi, x şi y, au o sumă constantă, atunci produsul xn y k
x n
este maxim, dacă mărimile sunt proporţionale cu puterile lor, adică = .
y k
11. Reciproc, dacă produsul xn y k este constant, atunci suma mărimilor x şi
x n
y este minimă, dacă mărimile sunt proporţionale cu puterile lor, adică = .
y k
Să dăm şi două exemple de aplicare a acestor principii:

1. Care sunt dimensiunile unui paralelipiped dreptunghic de arie totală 2a2
şi de volum maxim?
Soluţie. Fie x, y şi z cele trei laturi şi V = xyz volumul paralelipipedului.
Aria totală este 2a2 = 2(xy + xz + yz). Dacă x şi y sunt laturile bazei, atunci
semiaria laterală este z(x + y). Considerăm că aria bazei, xy, este constantă.
Atunci şi aria laterală este constantă. Înălţimea, z, se obţine ca fiind z =
a2 − xy
. Deci, ea este invers proporţională cu suma x + y, adică este maximă
x+y
când această sumă este minimă. Acest lucru se obţine pentru x = y, deoarece
xy este constant. De aici, rezultă că baza paralelipipedului trebuie să fie pătrat.
Raţionăm la fel pentru orice faţă, de unde rezultă că volumul maxim se
obţine pentru cub.
170 Capitolul 3
2. Care este volumul maxim al unei cutii de formă paralelipiped dreptunghic

fără capac astfel ı̂ncât aria sa să fie o constantă a2 ?
y
x
Soluţie. Observăm că, dacă avem un paralelipiped dreptunghic de arie 2a2 ,

pe care ı̂l secţionăm ı̂n două părţi egale cu un plan paralel cu bazele, obţinem
două cutii identice cu cea cerută de problemă. Paralelipipedul dreptunghic de
arie dată şi volum maxim este cubul care, ı̂n condiţiile problemei noastre, are
2a2 a a
latura , adică x = √ . Deci, cutia are laturile bazei x = y = √ şi
6 3 3
a
ı̂nălţimea egală cu jumătate din latura bazei, adică z = √ .
2 3
După prezentarea acestor metode geometrice pentru rezolvarea unor pro-
bleme de extrem, să revenim la cazul funcţiilor reale definite pe un inter-
val real.
Considerăm cazul ı̂n care, pornind de la o problemă practică, pentru care se
cere determinarea unei soluţii optime, se construieşte o funcţie de o variabilă,
ale cărei puncte de extrem se determină.
Aceste probleme nu sunt mereu simple. Ele trebuie abordate după un al-
goritm ai cărui paşi sunt următorii:
[1.] Se studiază formularea problemei, pentru a putea decide precis, care
sunt datele şi care sunt cerinţele problemei.
[2.] Se stabilesc toţi parametrii, variabili sau constanţi, de care depinde
mărimea care trebuie optimizată.
[3.] Dacă este posibil, poate fi folosită o reprezentare grafică a contextului
problemei. De multe ori, soluţia poate fi una geometrică, simplă.
[4.] Dacă soluţia geometrică nu este la ı̂ndemână, se construieşte funcţia
f , al cărei extrem ı̂l căutăm. În cazul ı̂n care această funcţie depinde de n
parametri, se caută n − 1 relaţii independente de legătură ı̂ntre aceştia astfel
ı̂ncât funcţia f să depindă, ı̂n final, doar de o variabilă.
[5.] Se stabileşte domeniul de definiţie al funcţiei f , domeniu restricţionat
atât de contextul matematic al ei cât şi de contextul fizic al problemei.
[6.] Se stabileşte domeniul de acceptabilitate a soluţiei.

[7.] Se determină toate valorile de extrem ale funcţiei f pe domeniul de
definiţie considerat, luând ı̂n considerare atât punctele critice cât şi punctele
singulare sau capetele intervalului de definiţie.
[8.] Se formulează, cu justificări, răspunsul la problemă, acordând o de-
osebită importanţă domeniului de acceptabilitate a soluţiei.
Exemple:
I. Punctele C şi B sunt legate printr-o şosea rectilinie situată pe direcţia
E − W . În punctul A, situat la d km nord de punctul C, ı̂n pădure, se află
un foişor care trebuie racordat la reţeaua electrică. Sursa de alimentare se află
ı̂n punctul B. Costul mediu de cablu electric tras pe şoseaua BC este de q
lei pe km, iar costul mediu de cablu tras prin pădure este de p lei pe km. Să
se determine configuraţia optimă de traseu de alimentare cu energie electrică a
foişorului.
A
p lei/km
d km Öd 2+x2 km
x km l x km
C M q lei/km B
Soluţie. Considerăm punctul mobil M , situat pe BC. Notăm cu x distanţa
de la C la M . Atunci,

AM = d2 + x2 , M B = − x.
Funcţia cost este

f : [0, ] → R∗+ , f (x) = p x2 + d2 + q( − x);
√
f (0) = dp + q, iar f () = p 2 + d2 .
Funcţia f este derivabilă pe tot domeniul de definiţie, iar extremele sale
px
locale se caută printre punctele critice ale ei. f (x) = √ − q şi din
x + d2
2
f (x) = 0, rezultă că
dq
x0 = ± .
p − q2
2
Obţinem o primă restricţie a condiţiilor problemei şi anume p > q şi, ı̂n
consecinţă, o primă soluţie. Pentru cazul p ≤ q, soluţia optimă este legătura
directă AB.
172 Capitolul 3
Domeniul de definiţie al lui f restricţionează soluţia x0 , doar la valoarea

pozitivă.
Condiţia x0 < introduce o nouă restricţie, impusă datelor problemei şi
dq
anume, din < , după câteva calcule simple, rezultă
p2 − q 2
√
d2 + 2 AB CB
< , adică < .
p q p q
AB CB
În cazul ı̂n care ≥ , soluţia este dată de min(f (0), f ()).
p q
Rămâne de studiat cazul ı̂n care x0 este un punct critic convenabil. Cal-
culăm derivata a doua a lui f şi obţinem
pd2
f (x) = > 0, ∀x ∈ [0, ],
(x2 + d2 )3
deci x0 este un punct de minim local şi, ı̂n acelaşi timp, este şi punct de minim
global. x0 ne dă configuraţia traseului şi f (x0 ) ne dă costul minim.
II. Să se determine dimensiunile optime ale unei cutii de formă paralelipiped
dreptunghic, fără capac.
Problema astfel enunţată, prezintă un grad mare de nedeterminare. Trebuie
precizat contextul ı̂n care se doreşte realizarea optimului. Astfel, putem avea:
1. aria dată şi cerem volum maxim;
2. volum dat şi cerem arie minimă;
3. cutia să fie construită dintr-o foaie dreptunghiulară de material, prin
ı̂ndoire după paralele la laturi şi astfel ı̂ncât volumul să fie maxim;
4. cutia să aibă baza dintr-un tip de material, pereţii din alt tip de material
şi cerând minimizarea costului pentru un volum al cutiei dat;
5. la volum dat, cutia trebuind să rezolve optim probleme de stocaj.
Acestea sunt doar câteva tipuri de probleme de optimizare a dimensiunilor
unei cutii. În general, se doreşte ca, la nişte condiţii date, să se optimizeze
raportul dintre volumul cutiei şi aria ei.
Cazul 1 admite soluţie geometrică şi a fost prezentat anterior. Dacă aria
a
este a2 , atunci baza trebuie să fie un pătrat cu latura √ , iar ı̂nălţimea trebuie
3
a
să fie jumătate din latura bazei h = √ .
2 3
Cazul 2 este echivalent cu primul.
Pentru cazul 3, să considerăm că avem o placă dreptunghiulară, de dimen-

siuni şi L. Decupând, la colţuri, pătrate de latură x şi ı̂ndoind placa, obţinem
o cutie fără capac. Trebuie să-l determinăm pe x astfel ı̂ncât volumul cutiei să
fie maxim.
x x
x x
x x
x L x
Funcţia care descrie volumul cutiei ı̂n funcţie de , L şi x, este

f : 0, → R∗+ , f (x) = x(L − 2x)( − 2x) = 4x3 − 2(L + )x2 + Lx.
2
Din raţiuni fizice (volumul este 0), eliminăm din discuţie capetele intervalu-
lui pe care este definită f .Funcţia este continuă şi derivabilă pe tot domeniul

de definiţie, f (0) = f = 0, deci, conform teoremei lui Rolle, admite cel
2
puţin un punct critic ı̂n interiorul intervalului de definiţie, iar pentru că funcţia
este şi pozitivă, ea admite pe acest interval un punct de maxim local, care este
chiar punct de maxim global, deci soluţia căutată. Avem, pe rând,
f (x) = 12x2 − 4(L + )x + L.
Din f (x) = 0, obţinem

√ √
(L + ) + L2 − L + 2 (L + ) − L2 − L + 2
x1 = şi x2 = .
6 6
++
Deoarece L ≥ , rezultă x1 ≥ = , deci soluţia aceasta nu convine.
6 2
Tabelul de variaţie a semnului derivatei lui f este:

x 0 x2
2
f (x) + + 0 − −
f (x) M
Atunci, x2 ne dă lungimea laturii păratelor decupate astfel ı̂ncât volumul cutiei
să fie maxim.
174 Capitolul 3
Cazul 4 nu poate fi abordat cu tehnici diferenţiale pentru funcţii de o vari-

abilă, pentru că nu sunt suficiente condiţiile de legătură ı̂ntre variabile.
Notăm laturile cutiei cu x, y şi z şi cu v = xyz volumul cutiei. Fie a preţul
pe metru pătrat al materialului din care este confecţionată baza şi b preţul
metrului pătrat pentru lateralele cutiei. Funcţia de cost a cutiei, căreia trebuie
să-i găsim minimul, este
f (x, y, z) = axy + 2bz(x + y).
Pentru a reduce problema la una de extrem a unei funcţii de o variabilă, avem

nevoie de două relaţii independente ı̂ntre x, y şi z. Avem ı̂nsă numai una, cea
dată de volumul constant al cutiei.
Problema admite ı̂nsă o soluţie geometrică. Pornim de la
(26) xyz = v
(27) f (x, y, z) = axy + 2bxz + 2byz.
Presupunem că produsul xy este constant. Din (26), avem că z este con-
stant. Dar f (x, y, z) = axy + 2bz(x + y) şi de aici rezultă că variaţia lui f
depinde doar de variaţia sumei x + y. Ştim că, dacă produsul este constant,
atunci suma este minimă când x = y. Presupunem acum că produsul yz este
constant, rezultă şi x constant şi din f (x, y, z) = x(ay + 2bz) + 2byz, avem că
variaţia lui f este dată de variaţia sumei ay + 2bz. Această sumă este minimă
2bz
pentru ay = 2bz, adică pentru y = .
a
2bz
Raţionând similar pentru produsul xz, rezultă x = . Atunci x = y şi de
a
2bz
aici avem că funcţia de cost este minimă, dacă x = y = .
a
Din relaţia de volum, obţinem:

2
3 2vb 3 2vb 3 va
x= , y= , z= 2 ,
a a 4b
iar minimul funcţiei cost este
√
3
√
3
f0 = (1 + 2) 32v 2 b2 a.
III. Un buştean de greutate G trebuie deplasat prin tragere, pe o suprafţă

plană şi orizontală. Coeficientul de frecare dintre buştean şi sol este μ. Care
este unghiul dintre orizontală şi direcţia de aplicare a forţei necesară deplasării
astfel ı̂ncât mărimea acestei forţe să fie minimă.
Soluţie. Câteva considerente fizice ne conduc la descrierea matematică a

problemei.
FR F
R R = Ft = F cos a
a
G N = G F sin a
Ft
În cazul mişcării uniforme, frecarea este egală cu forţa care deplasează corpul
ı̂n plan şi ı̂ndreptată ı̂n sens contrar deplasării. Legea lui Coulomb ne spune că
ea este proporţională cu forţa de apăsare, proporţionalitate dată de coeficientul
de frecare. Forţa de apăsare este N = G − F sin θ, componenta orizontală a
forţei de tracţiune este F cos θ şi ea egalează forţa de frecare R. Deci, ı̂n valori
absolute, avem
R = F cos θ = μ(g − F sin θ).
Atunci considerăm funcţia
π μG
f : 0, → R, f= ,
2 cos θ + μ sin θ
al cărei minim trebuie aflat. Funcţia este continuă, derivabilă şi pozitivă pe
tot domeniul de definiţie. Căutăm extremele sale printre punctele critice sau
ı̂n capetele domeniului de definiţie.
Avem f (0) = μG. În acest caz, apăsarea este maximă, deci forţa de fre-
π
care este maximă. Pentru θ = , avem forţa de frecare minimă, dar forţa de
2
tracţiune este maximă, f = G (ştim că coeficientul de frecare este subunitar).
Punctele critice se află anulând derivata
μ cos θ − sin θ
f (x) = −μG
(cos θ + μ sin θ)2
şi sunt date de ecuaţia tg θ = μ, cu soluţia θ0 = arctg μ.
Avem următoarea variaţie de semn:
π
x 0 θ0
2
f (x) − − 0 + +
f (x) m
176 Capitolul 3
Funcţia noastră admite un extrem local ı̂n θ0 , care este şi extrem global.
Forţa minimă de tracţiune este
μG
F0 = .
cos arctg μ + μ sin arctg μ
Exprimând sinusul şi cosinusul ı̂n funcţie de tangentă, obţinem
μG
F0 = .
1 + μ2
Să observăm că soluţia (valoarea unghiului de frecare”) nu depinde de G,

”
ci numai de μ.
Ţinând cont că ı̂n cazul frecării dintre lemn şi pământ, avem μ = 0, 4.
Rezultă că θ0 ≈ 22◦ , iar forţa minimă de tracţiune este F0 ≈ 0, 3714G.
Dacă unghiul de tracţiune este de 45◦ , atunci forţa de tracţiune este apro-
ximativ egală cu forţa de tracţiune ı̂n cazul θ = 0 şi anume 0, 4G.
IV. Dintr-un buştean de diametru d, să se confecţioneze grinda de secţiune
dreptunghiulară şi de rezistenţă maximă.
Soluţie. Notăm cu b baza grinzii şi cu h ı̂nălţimea ei. Rezistenţa grinzii este
proporţională cu produsul bh2 . Avem, din teorema lui Pitagora, că h2 +b2 = d2 .
Trebuie să determinăm minimul funcţiei f = bh2 . d fiind constant, putem
exprima pe h ı̂n funcţie de b şi funcţia f poate fi exprimată prin intermediul
unei singure variabile.
f : (0, d) → R, f (b) = b(d2 − b2 ).
Funcţia astfel definită este continuă şi derivabilă pe tot domeniul de definiţie.
Punctele 0 şi d au fost scoase din domeniul de definiţie din raţiuni fizice evidente.
Extremele funcţiei f se caută printre punctele critice. Prima derivată este
d
f (b) = d2 − 3b2 şi din f (b) = 0, rezultă că b1,2 = ± √ , iar soluţia negativă nu

3
d
convine. Derivata a doua este f (b) = −6b < 0, deci punctul b = √ este un
3
punct de maxim.
2
Pentru h avem valoarea h = d , iar un calcul simplu ne conduce la
3
următorul şir de rapoarte egale:
d h b
√ =√ = .
3 2 1
Problema admite o soluţie geometrică simplă, care pune la ı̂ndemână şi o

construcţie a acestei soluţii. Iată această soluţie:
B
AM = MP = PC = 3d
P BM AC
A C
M O
PD AC
Notăm x = b2 şi y = h2 . Atunci x + y este constant şi dorim determinarea

1
maximului produsului x 2 y 1 . Principiul geometric de extrem cu numărul 10,
ne spune că maximul este atins dacă variabilele x şi y sunt proporţionale cu
x y x y
puterile la care se găsesc ı̂n produs. Rezultă = , adică = . De aici
1 1 1 2
2
h2 b2 d h b
rezultă = , deci √ = √ = .
2 1 3 2 1
Soluţia practică de construcţie a grinzii cu rezistenţă maximă este urmă
toarea: considerăm diametrul d, care ne dă două vârfuri ale dreptunghiului
de secţiune. Se ı̂mparte d ı̂n trei părţi egale. În cele două puncte interioare
de diviziune se ridică perpendiculare pe diametru, opuse ca sens. Punctele
de intersecţie ale acestor drepte cu cercul reprezintă celelalte două vârfuri ale
dreptunghiului.
5.2 Viteze corelate

Problema de viteze corelate este următoarea: două entităţi, care au o
evoluţie ı̂n timp, sunt legate ı̂ntre ele printr-o ecuaţie. Derivând această relaţie
ı̂n raport cu timpul, obţinem o nouă relaţie, pe care o satisfac vitezele de evoluţie
ale entităţilor considerate. Cunoaşterea la un moment dat a trei dintre mărimi,
valorile celor două entităţi şi o viteză, permite determinarea celeilalte viteze ı̂n
acel moment.
Problemele practice de acest tip prezintă, ı̂n general, dificultăţi mai mari de
exprimare matematică a legăturilor ı̂ntre entităţi, decât de rezolvare efectivă a
lor.
Abordarea unor astfel de probleme trebuie să respecte câteva reguli ele-
mentare:
178 Capitolul 3
1. Se studiază formularea problemei, pentru a putea decide precis, care sunt

datele şi care sunt cerinţele problemei.
2. Se stabilesc toţi parametrii, variabili sau constanţi, de care depinde pro-

blema, ca şi legăturile ı̂ntre parametri variabili care pot fi puse ı̂n evidenţă.
3. Dacă este posibil, poate fi folosită o reprezentare grafică a contextului

problemei.
4. Prin derivarea ı̂n raport cu timpul a ecuaţiilor respectate de variabilele

date, se obţin relaţiile ı̂ntre viteze, corelate.
5. Se rezolvă problema pentru datele de intrare.
Exemple:
1. Într-un punct al unei culturi se produce un atac al unor dăunători. Atacul
se propagă sub forma unui disc circular centrat ı̂n punctul de atac. Care este
viteza de creştere a ariei domeniului atacat, dacă ı̂n momentul ı̂n care raza
discului este r̃, viteza de creştere a razei este v?
Soluţie. Aria S a domeniului atacat depinde, prin intermediul razei r, de
timp. Avem
(28) S(t) = πr 2 (t).
Vitezele de creştere a celor două mărimi sunt corelate, iar corelaţia se obţine
derivând ı̂n raport cu t relaţia (28).
dS(t) dr(t)
(29) = 2πr(t) .
dt dt
La momentul t0 , avem r(t0 ) = r̃, r (t0 ) = v. Atunci viteza de creştere a ariei
domeniului atacat, la momentul = t0 este
S (t0 ) = 2πr̃v.
2. O barcă este trasă spre un ponton cu o funie legată de vârful bărcii.

Pontonul se află la 5 metri deasupra nivelului vârfului bărcii. Se trage de funie
cu viteza de 6m/min. Care este viteza bărcii ı̂n momentul ı̂n care mai sunt 13
m de funie?
Soluţie. Notăm cu s distanţa dintre barcă şi baza pontonului, cu h ı̂nălţimea
pontonului, cu lungimea funiei la un moment dat, cu v viteza bărcii la un
moment dat şi cu w viteza de tragere a funiei.
m
l 5 m, h
13
s
s, şi v sunt mărimi care depind de timp, celelalte sunt constante. Avem
s2 (t) = 2 (t) − h2 . Derivând această relaţie, obţinem
ds(t) d(t)
2s(t) = 2(t) .
dt dt
ds(t) d(t)
Dar = v(t) şi = w. În consecinţă, la momentul t0 , avem
dt dt
(t0 )w
v(t0 ) = .
s(t0 )
Pentru datele problemei, obţinem v(t0 ) = 6, 5 m/min.
3. Două cărucioare, A şi B, sunt legate ı̂ntre ele printr-un cablu trecut peste
un scripete. Cablul are 15m, scripetele se află la ı̂nălţimea de 4m deasupra unui
punct P . Căruciorul A se ı̂ndepărtează de P cu viteza de 0,5 m/s. Care este
viteza căruciorului B când distanţa dintre A şi P este de 3m?
Soluţie. Considerăm un sistem de axe ortogonal, cu axa orizontală determi-
nată de poziţia celor două cărucioare şi cu originea ı̂n P . Notăm cu S poziţia
scripetelui.
Avem ca variabile dependente de timp: SA = a(t), SB = b(t), P A = x(t),
P B = −y(t), x (t) viteza căruciorului A şi y (t) viteza căruciorului B.
180 Capitolul 3
Înălţimea P S = h şi lungimea a cablului sunt constante.
B P A
Teorema lui Pitagora aplicată ı̂n triunghiurile SP A şi SP B şi faptul că
lungimea cablului este constantă, dau legăturile ı̂ntre variabilele problemei. Tre-
buie să ajungem la o relaţie care depinde numai de x şi de y. Avem: x2 = a2 −h2 ,
y 2 = b2 − h2 , a + b = . Eliminând a şi b ı̂ntre cele trei relaţii, obţinem
2
x2 = − y 2 + h2 − h2 .
Punând ı̂n evidenţă dependenţa de timp, ajungem la relaţia

x2 (t) = 2 − 2 y 2 (t) + h2 + y 2 (t).
Derivăm ı̂n raport cu timpul şi obţinem corelarea vitezelor:

−2
2x(t)x (t) = + 2 y(t)y (t).
2
y(t) + h2
De aici, cunoscând x(t0 ), y(t0 ), x (t0 ), şi h, obţinem y (t0 ).

Pentru exemplul numeric,√ avem: x(t0 ) = 3 m, de unde rezultă a(t0 ) = 5 m,
b(t0 ) = 10 m şi y(t0 ) = − 84. Ştiind că x (t0 ) = 0, 5 m/s, rezultă y (t0 ) ≈ 0, 327
m/s.
4. Liziera unei păduri urmează curba xy = a şi avem două drumuri de-a
lungul axelor Ox şi Oy. Pe drumul Ox, spre origine, se deplasează un vânător.
La momentul t0 , el se află la distanţa x0 de cabana situată ı̂n punctul O, la
momentul t1 , se află la distanţa x1 de cabană. Viteza sa de deplasare este
descrescătoare şi proporţională cu distanţa până la cabană. Pe axa Oy, la
distanţa δ de cabană, se află un urs. Presupunând că vânătorul este foarte
atent, la ce moment de timp (raportat la t0 ) şi cu ce viteză observă el vânatul?
urs
u1
u0
( (
1
M a, a
cabana v1 t1 v0 t0
{
x1
{
x0=d0
Soluţie. Fie A poziţia vânătorului la momentul t, AB o rază vizuală a sa,

tangentă la curba xy = a, V poziţia, fixă, a ursului. Problema cere deter-
minarea momentului de timp t2 , pentru care OB = δ şi determinarea vitezei de
deplasare a punctului B la momentul t2 , ştiind viteza de deplasare a punctului
A, la acel moment.
Rezolvarea acestei probleme cere puţin mai multă ı̂ndemânare din partea
rezolvitorului. Schiţăm ı̂n continuare rezolvarea, lăsând cititorului plăcerea de
a rezolva complet şi detaliat problema (trebuind să fie făcută o discuţie asupra
condiţiilor iniţiale).
Fără a restrânge generalitatea problemei, putem presupune că t0 = 0. Pen-
tru a afla poziţia vânătorului la un moment oarecare t, trebuie determinată
legea sa de mişcare. Proporţionalitatea dintre viteza la momentul t (derivata
funcţiei de poziţie) cu distanţa până la origine (funcţia de poziţie) ne spune
că avem de-a face cu o problemă de tip evoluţionist şi anume cea mai simplă.
Dacă x(t) este lungimea OA, atunci avem x (t) = kx(t), cu condiţia iniţială
x(0) = d0 . Am văzut că soluţia unei astfel de probleme este x(t) = d0 ekt .
Din condiţia x(t1 ) = d1 , se determină şi k. Acesta trebuie să fie negativ
(discuţie), pentru că viteza este descrescătoare.
În continuare, se stabileşte relaţia dintre poziţiile punctelor A şi B.
a
Pentru aceasta, considerăm un punct M α, pe curba xy = a. Ecuaţia
α
tangentei ı̂ntr-un punct regulat, (x∗ , f (x∗ )), la curba y = f (x) este
y − f (x∗ ) = f (x∗ )(x − x∗ ).

182 Capitolul 3
În cazul nostru, pentru punctul M , avem

a a
y− = − 2 (x − α).
α α
Această dreaptă, intersectată cu axele, ne dă lungimile segmentelor OA = x(t)
şi OB = y(t). Eliminând parametrul α, obţinem
(30) x(t) · y(t) = 4a.
Din y(t2 ) = δ, rezultă după un calcul simplu,

1 4a
t2 = ln .
k δd0
Trebuie făcută discuţie asupra semnificaţiei semnului lui t2 .
Rămâne de determinat viteza lui B la momentul t2 . Din (30), prin derivare,
obţinem corelaţia vitezelor sub forma
4a
y (t) = − x (t).
x2 (t)
În condiţiile problemei,

4ka
y (t2 ) = − .
d0 ekt2
Capitolul 4
Analiză pe Rn.
Calcul diferenţial
1 Funcţii de mai multe variabile

Reamintim noţiunea de funcţie f : A → B ca fiind o corespondenţă care
ataşează fiecărui element din A un singur element din B. Prin graficul funcţiei
f : A → B ı̂nţelegem mulţimea Gf = {(x, y) ∈ A × B | y = f (x)}, făcând
distincţia dintre această mulţime şi reprezentarea grafică a lui f .
Am studiat până acum doar cazul ı̂n care A şi B sunt submulţimi ale lui
R. Să trecem acum la cazul ı̂n care A ⊂ Rn şi B ⊂ Rk . O astfel de funcţie
se numeşte funcţie vectorială k-dimensională de variabilă vectorială n-dimen-
sională. Pentru ı̂nţelegerea noţiunilor şi familiarizarea cu astfel de funcţii, vom
detalia câteva cazuri particulare remarcabile.
1. Funcţii reale de două variabile; f : D ⊂ R2 → B ⊂ R. Unui punct P , de
coordonate (x, y) din D, ı̂i vom ataşa un punct Q de valoare z, din B. Scriem
că z = f (x, y). Graficul lui f va fi o submulţime a lui R2 × R = R3 şi reprezintă
o suprafaţă ı̂n spaţiul tridimensional.
z
z = f (a,b)
(0,0,z)
(a,b,z)
O (0,b,0)
y
(a,0,0)
183
184 Capitolul 4
Reprezentarea grafică a lui f o facem, convenţional, ı̂n plan şi, evident,

depinde de modul ı̂n care putem sugera forma suprafeţei.
Câteva suprafeţe simple, de exemplu cuadricele, cilindrii, suprafeţele conice
sau conoizii, au reprezentări cu care suntem familiarizaţi. Pentru alte tipuri de
astfel de suprafeţe vom ı̂ncerca reprezentări sugerate de caroieri speciale ale lor.
Intersecţia unor plane de tipul y = y0 constant sau x = x0 constant cu
suprafaţa, ne va da nişte curbe care, reprezentate ı̂n planele respective, vor
sugera forma suprafeţei ı̂n discuţie.
z
O
y
Nu vom putea mereu să facem un astfel de caroiaj. Suprafaţa unei forme de
relief poate fi considerată o funcţie de două variabile. Pentru ea este mai avan-
tajoasă convenţia unei reprezentări, ı̂n planul domeniului de definiţie, a curbelor
date de f −1 (z), z ∈ {z0 , z1 , . . . , zn }. Aceste mulţimi sunt binecunoscutele curbe
de nivel de pe hărţile geografice.
z3
z2
z1
O
y
x
Analiză pe Rn . Calcul diferenţial 185
Reprezentarea cu curbe de nivel este sugestivă pentru viteza de variaţie a

ı̂nălţimii (cu cât sunt mai apropiate curbele de nivel, cu atât mai rapidă este
variaţia de ı̂nălţime), dar, dacă nu se trece cota pe curba de nivel, nu putem
realiza dacă avem o creştere sau o descreştere a ı̂nălţimii.
2. Funcţii vectoriale de variabilă reală (cazul n = 1, k = 2). Este cazul

funcţiilor f : D ⊂ R → R2 . Valoarea funcţiei ı̂n t este un punct din plan, care
are două coordonate, amândouă depinzând de t. Atunci, pentru f , putem scrie
f (t) = (f1 (t), f2 (t)), f1 , f2 : D → R.
Acest lucru ı̂nseamnă că f poate fi considerat un vector cu două componente,

fiecare dintre ele fiind funcţie reală de variabilă reală.
Proprietăţiile de tip limită ı̂ntr-un punct, continuitate, diferenţiabilitate etc.
se studiază pe fiecare componentă şi, dacă sunt ı̂ndeplinite simultan pe toate,
se spune despre f că are acele proprietăţi.
Graficul unei astfel de funcţii este format din puncte din R3 , de forma
(t, f1 (t), f2 (t)), t ∈ D. Convenţia de reprezentare grafică este una plană.
Funcţia poate fi concepută ca fiind o curbă plană, dată prin ecuaţiile ei para-
metrice
x = f1 (t)
f : t → (f1 (t), f2 (t)); (γ) : t∈D
y = f2 (t),
şi atunci reprezentarea grafică a lui f o vom lua ca fiind (γ).
f 2(t) f (f1(t), f2(t))
t1 t2 O x
f1(t)
3. Funcţii vectoriale de variabilă vectorială (cazul n = 2, k = 3). Sunt

funcţii f : D ⊂ R2 → R3 . Prin intermediul lor, unui punct (u, v) ∈ D ı̂i
corespunde un punct din R3 , ale cărui coordonate depind toate de u şi v.
f (u, v) = (f1 (u, v), f2 (u, v), f3 (u, v)).

186 Capitolul 4
z
v
f3(u,v)
(u,v) f2 (u,v (x,y,z)

)
D
f1 (
u,v O
O u ) y
Astfel, funcţia f poate fi privită ca un ansamblu de trei funcţii reale de două

variabile. Proprietăţile lui f depind de proprietăţile componentelor f1 , f2 , f3 .
Graficul lui f este un punct din R5 , de forma (u, v, f1 (u, v), f2 (u, v), f3 (u, v)).
Similar cazului anterior, funcţia poate fi considerată ca fiind o suprafaţă din
R3 , dată prin ecuaţiile ei parametrice:
f : (u, v) → (f1 (u, v), f2 (u, v), f3 (u, v));

⎧
⎨ x = f1 (u, v)
(Σ) : y = f2 (u, v) (u, v) ∈ D.
⎩
z = f3 (u, v),
Atunci, putem conveni la o reprezentare grafică a unei astfel de funcţii ca fiind
(o altă convenţie) reprezentarea grafică a acestei suprafeţe. În principiu, se
reprezintă caroieri ale suprafeţei date de curbele coordonate”, şi care reprezintă
”
curbele obţinute pe suprafaţa (Σ) ca reprezentări ale dreptelor din D date prin
u = constant şi v = constant.
z v = v0
v
u = u0
v0
O u0 u O y
x
Un alt exemplu este dat de următoarea funcţie:

π
f : [0, 2π] × 0, → R3 , f (u, v) = (a cos u sin v, a sin u sin v, a cos v).
2
Privită ca reprezentare parametrică a unei suprafeţe, avem

⎧
⎨ x = a cos u sin v
(Σ) : y = a sin u sin v
⎩
z = a cos v
şi observăm că

x2 + y 2 + z 2 = a2 ,
deci avem de a face cu o sferă. Parametrii u şi v sunt interpretaţi astfel: dacă
M este un punct de pe sferă, OM = a este raza vectoare, atunci u este unghiul,
măsurat ı̂n sens direct trigonometric, dintre axa Ox şi proiecţia razei vectoare
pe planul xOy, iar v este unghiul, măsurat ı̂n sens invers trigonometric, dintre
axa Oz şi raza vectoare.
va
O
u y
Aşa consideraţi parametrii, vom observa că punctele din spaţiu care au u =
constant reprezintă semiplanul mărginit de axa Oz, iar v = constant este un
semicon cu vârful ı̂n origine.
v=v0
O
y
0
u=u
Atunci, pentru funcţia f , imaginea unei drepte de forma u = constant este un

semicerc iar a unei drepte v = constant este un cerc. Obţinem astfel caroiajul
de pe sferă dat de meridiane şi de cercurile paralele.
188 Capitolul 4
2 Limite şi continuitate

Din cele prezentate anterior, observăm că studiul funcţiilor vectoriale de
variabilă vectorială este suficient să fie făcut, pentru claritate, pe cazul funcţiilor
reale de două variabile.
Noţiunea de limită a unei funcţii reale de două variabile este similară cu cea
de limită a unei funcţii reale de variabilă reală.
Să ne reamintim că: f : [α, β] → R are limita ı̂n punctul x0 ∈ (α, β) dacă,
pentru orice ε > 0, există un δε astfel ı̂ncât |f (x) − )| < ε, oricare ar fi x cu
proprietatea |x − x0 | < δε , care tradus liber” ı̂nseamnă că există un interval
”
deschis ı̂n jurul lui x0 ı̂n interiorul căruia oricum s-ar apropia x de x0 valoarea
lui f (x) se apropie oricât de mult de .
Pentru cazul funcţiilor vectoriale, definiţia limitei este asemănătoare.
Definiţia 2.1 Fie f : D ⊆ Rn → Rm şi x0 ∈ D un punct de acumulare al lui D.

Spunem că ∈ Rm este limita funcţiei f ı̂n x0 dacă, pentru orice ε > 0, există
un δε astfel ı̂ncât f (x) − ) < ε, oricare ar fi x cu proprietatea x − x0 < δε .
Şi pentru continuitate, definiţia este asemănătoare cu cazul funcţiilor reale.
Definiţia 2.2 Fie funcţia f : D ⊆ Rn → Rm şi x0 ∈ D. Spunem că f este

continuă ı̂n punctul x0 dacă, pentru orice ε > 0, există δε > 0 astfel ı̂ncât
f (x) − f (x0 ) < ε, pentru orice x cu proprietatea x − x0 < δε .
Dacă funcţia f este continuă ı̂n orice punct din D, spunem despre ea, pe
scurt, că este continuă.
Reamintim câteva proprietăţi ale funcţiilor reale continue, care se păstrează
şi ı̂n cazul funcţiilor vecoriale continue:
1. Dacă f este continuă ı̂n punctul x0 , atunci există o vecinătate a lui x0 ı̂n
care f este mărginită.
2. Dacă f este continuă ı̂n punctul x0 , atunci funcţia f este continuă ı̂n
punctul x0 .
3. Dacă α ∈ R, f şi g sunt funcţii continue şi operaţiile următoare sunt

posibile, atunci αf , f + g, g ◦ f sunt la rândul lor continue.
4. O funcţie continuă definită pe un domeniu ı̂nchis şi mărginit este mărgini-

tă şi ı̂şi atinge marginile.
3 Derivate parţiale
Pentru introducerea acestei noţiuni, vom utiliza funcţii reale de două vari-
abile datorită faptului că suportul modelului geometric este la ı̂ndemână.
Fie funcţia f : D ⊂ Rn → R şi (x0 , y0 ) ∈ D.
Definiţia 3.1 Spunem că funcţia f admite ı̂n (x0 , y0 ) derivată parţială ı̂n ra-
port cu x dacă
f (x, y0 ) − f (x0 , y0 )
(1) lim
x→x0 x − x0
există şi este finită.
Dacă limita există şi este finită, ea se numeşte derivata parţială a lui f ı̂n
raport cu x, această derivată având mai multe notaţii uzuale:
∂f ∂
(2) fx (x0 , y0 ) = Dx f (x0 , y0 ) = (x0 , y0 ) = f| (x0 , y0 ) .
∂x ∂x
∂
Dx şi se numesc operatori de derivare parţială ı̂n raport cu x.
∂x
Observaţia 3.1 Această derivată se poate calcula pentru f doar dacă există
un segment de dreaptă paralel cu Ox, conţinut ı̂n D, care trece prin (x0 , y0 ) şi
pentru care acest punct este punct de acumulare.
Dacă D este o mulţime deschisă şi pentru orice punct din D există derivata
parţială ı̂n raport cu x, atunci se va spune că f are derivată parţială ı̂n raport
cu x pe D.
Calculul acestei derivate parţiale se face considerând variabila y constantă
şi derivând uzual.
În mod similar, putem defini şi derivata parţială ı̂n raport cu y.
Definiţia 3.2 Spunem că funcţia f admite ı̂n (x0 , y0 ) derivată parţială ı̂n ra-
port cu y dacă
f (x0 , y) − f (x0 , y0 )
(3) lim
y→y0 y − y0
există şi este finită.

190 Capitolul 4
Dacă limita există şi este finită, ea se numeşte derivata parţială a lui f
ı̂n raport cu y, această derivată având notaţii similare cu derivata parţială ı̂n
raport cu x şi anume:
∂f ∂
(4) fy (x0 , y0 ) = Dy f (x0 , y0 ) = (x0 , y0 ) = f| (x0 , y0 ) .
∂y ∂y
∂
Dy şi se numesc operatori de derivare parţială ı̂n raport cu y.
∂y
Observaţia 3.2 Această derivată se poate calcula pentru f doar dacă există
un segment de dreaptă paralel cu Oy, conţinut ı̂n D, care trece prin (x0 , y0 ) şi
pentru care acest punct este punct de acumulare.
Putem da o interpretare geometrică noţiunilor introduse anterior.

Derivata parţială ı̂n raport cu x, calculată ı̂n punctul (a, b), măsoară rata
de modificare a funcţiei f (x, y) ı̂n raport cu x ı̂n x = a, timp ı̂n care y este
menţinut constant la valoarea b. Cu alte cuvinte, fie z = f (x, y) suprafaţa care
ne dă graficul funcţiei f . Prin punctul (a, b) ∈ D ducem un plan paralel cu
axa Ox. Acesta intersectează suprafaţa după o curbă. În acest plan, curba de
intersecţie are ecuaţia z = φ(x) = f (x, b). Panta derivatei la graficul curbei ı̂n
punctul x = a va fi φ (a) = fx (a, b).
z
f (x,y0)
f (x0,y)
y0
O y= y
(x,y) x=x0 D
x
Să formulăm o teoremă de tip creşteri finite pentru funcţii de două variabile.
Propoziţia 3.1 Fie f : D ⊂ Rn → R şi M (x0 , y0 ) ∈ D. Dacă fx , fy există

pe o vecinătate V a lui M , atunci, oricare ar fi (x, y) ∈ V, există ξ ∈ (x, x0 ) şi
η ∈ (y, y0 ) astfel ı̂ncât:
(5) f (x, y) − f (x0 , y0 ) = fx (ξ, y0 )(x − x0 ) + fy (x0 , η)(y − y0 ).

Demonstraţie. Fixăm (x, y) ∈ V şi ne definim funcţiile
ϕ : (x, x0 ) → R, ϕ(t) = f (t, y), ψ : (y, y0 ) → R, ψ(t) = f (x0 , t).
Funcţiile ϕ şi ψ vor fi derivabile pe domeniul lor de definiţie şi, conform

teoremei lui Lagrange, avem că:
(6) există ξ ∈ (x, x0 ) a.ı̂. ϕ(x) − ϕ(x0 ) = ϕ (ξ)(x − x0 )
şi
(7) există η ∈ (y, y0 ) a.ı̂. ψ(y) − ψ(y0 ) = ψ (η)(y − y0 ).
Atunci
f (x, y) − f (x0 , y0 ) = f (x, y) − f (x0 , y) + f (x0 , y) − f (x0 , y0 )

= ϕ(x) − ϕ(x0 ) + ψ(y) − ψ(y0 )
şi cu (6), (7), propoziţia este demonstrată.
4 Diferenţiabilitatea şi diferenţiala funcţiior

de două variabile
Definiţia 4.1 Fie f : D ⊂ R2 → R şi (a, b) ∈ D. Spunem că f este diferenţi-
abilă ı̂n (a, b) dacă există λ şi μ, două constante reale, şi o funcţie ω : D → R,
continuă ı̂n (a, b) şi cu ω(a, b) = 0 astfel ı̂ncât

(1) f (x, y) − f (a, b) = λ(x − a) + μ(y − b) + ω(x, y) (x − a)2 + (y − b)2 .
Propoziţia 4.1 Dacă f este diferenţiabilă ı̂n (a, b), atunci ea are derivate
parţiale ı̂n acest punct şi
∂f ∂f
(2) λ= (a, b), μ= (a, b).
∂x ∂y
Demonstraţie. Considerăm ı̂n relaţia (1) că y = b, ı̂mpărţim cu x − a şi
trecem la limită când x → a. Avem:
f (x, b) − f (a, b) |x − a|
lim = = λ + lim ω(x, b) .
x→a x−a x→b x−a
Pentru că f este diferenţiabilă ı̂n (a, b), rezultă că
f (x, b) − f (a, b)
lim =λ
x→a x−a
192 Capitolul 4
există şi este finită, adică f este derivabilă parţial ı̂n raport cu x ı̂n (a, b) şi
∂f
λ= (a, b).
∂x
Similar, considerând x = a, ı̂mpărţind cu y − b şi trecând la limită obţinem
∂f
μ= (a, b).
∂y
Am văzut că pentru o funcţie reală de o variabilă reală derivabilitatea şi
diferenţiabilitatea sunt echivalente. În cazul funcţiilor de mai multe variabile,
acest lucu nu mai este valabil. Existenţa derivatelor parţiale ı̂n (a, b) nu este
suficientă pentru a asigură diferenţiabilitatea funcţiei ı̂n acest punct.
Enunţăm fără demonstraţie:
Teorema 4.1 Dacă f are derivate parţiale continue ı̂ntr-o vecinătate a lui
(a, b) şi centrată ı̂n acest punct, atunci f este diferenţiabilă ı̂n (a, b).
Să ı̂nlocuim acum ı̂n formula (1) valorile lui λ şi μ, obţinute mai sus, şi să
neglijăm termenul pătratic. Obţinem:
∂f ∂f
f (x, y) − f (a, b) ≈ (x − a) (a, b) + (y − b) (a, b)
∂x ∂y
∂f ∂f
Definiţia 4.2 Funcţia (x − a) (a, b) + (y − b) (a, b), dependentă liniar de
∂x ∂y
x − a şi de y − b, se numeşte diferenţiala funcţiei f (x, y) ı̂n punctul (a, b) şi se
notează df (x, y)(a, b).
Având ı̂n vedere că x − a este diferenţiala funcţiei h(x, y) = x, iar y − a este
diferenţiala funcţiei g(x, y) = y şi ignorând punctele ı̂n care se fac calculele,
putem scrie
∂f ∂f
df = dx + dy
∂x ∂y
Putem introduce astfel operatorul de diferenţiere de ordin unu pentru o funcţie
de două variabile ca fiind
∂ ∂
d= dx + dy
∂x ∂y
Acest operator aplicat funcţiei f ne va da diferenţiala funcţiei.

Exemplu. Funcţia f (x, y) = x2 + y 2 , definită pe R2 , este derivabilă

2
parţial pe R \ 0. Avem:
∂f x ∂f y
=
, =
,
∂x x2 + y 2 ∂y x2 + y 2
deci
x dx + ydy
df =
.
x2 + y 2
Dacă funcţia f este diferenţiabilă ı̂n orice punct al domeniului de definiţie,

spunem despre ea, pe scurt, că este diferenţiabilă.
Teorema 4.2 Fie f : D ⊆ R2 → R diferenţiabilă pe D. Atunci diferenţiala lui

f este nulă ı̂n orice punct din D dacă şi numai dacă f este constantă pe D.
Demonstraţie. Dacă funcţia f este constantă pe D, atunci derivatele sale

parţiale sunt nule ı̂n orice punct; deci, diferenţiala ei este identic nulă pe D.
Reciproc, dacă df = 0, pentru orice (x, y) din D, atunci considerând x
∂f
constant, rezultă că df = dy = 0, adică f (x, y) nu depinde de y pe D.
∂y
Similar procedăm şi pentru a demonstra că f (x, y) nu depinde de x pe D.
Teorema 4.3 Dacă funcţiile A, B : D ⊆ R2 → R sunt continue pe D şi există

o funcţie diferenţiabilă f pe D astfel ı̂ncât df = A(x, y)dx + B(x, y)dy, atunci
∂f ∂f
A(x, y) = , B(x, y) = .
∂x ∂y
Demonstraţie. Din egalarea ı̂n orice punct al lui D a celor două expresii ale
diferenţialei lui f , rezultă că

∂f ∂f
A(x, y) − dx + B(x, y) − = 0,
∂x ∂y
oricare ar fi punctul (x, y) ∈ D.
Teorema rezultă aplicând rezultatul teoremei anterioare.
5 Derivate parţiale de ordin superior

Fie f : D ⊆ R2 → R o funcţie derivabilă parţial ı̂n raport cu fiecare variabilă
x şi y, ı̂n orice punct din interiorul domeniului de definiţie. Derivatele parţiale
ale lui f ı̂n raport cu x şi cu y sunt la rândul lor funcţii definite pe D, cu valori
∂f ∂f
ı̂n R. Fie g(x, y) = (x, y), h(x, y) = (x, y). Dacă h şi g sunt la rândul lor
∂x ∂y
derivabile parţial ı̂n raport cu x şi y, atunci aceste derivate se numesc derivate
parţiale de ordinul doi pentru f şi se notează cu

∂g ∂ ∂f ∂2f
= = ;
∂x ∂x ∂x ∂x2
194 Capitolul 4

∂g ∂ ∂f ∂2f
= = ;
∂y ∂y ∂x ∂y∂x

∂h ∂ ∂f ∂2f
= = ;
∂x ∂x ∂y ∂x∂y

∂h ∂ ∂f ∂2f
= = .
∂y ∂y ∂y ∂y 2
Al doilea şi al treilea tip de derivată se numesc derivate parţiale de ordinul
al doilea mixte. Ele presupun acelaşi tip de derivare, dar ı̂n ordine diferită. În
general, derivatele mixte nu sunt egale.
Dăm ı̂n continuare, fără demonstraţie, două criterii care ne asigură egali-
tatea derivatelor mixte de ordinul al doilea.
Teorema 5.1 (Schwarz) Fie f : D ⊆ R2 → R o funcţie care admite derivate

parţiale mixte de ordinul al doilea ı̂ntr-o vecinătate a unui punct (x, y) ∈ D.
Dacă cele două derivate sunt continue ı̂n punctul (x, y) ∈ D, atunci ele sunt
egale.
Teorema 5.2 (Young) Dacă funcţia f : D ⊆ R2 → R admite derivate parţiale

de ordinul unu ı̂n raport cu x şi cu y, ı̂ntr-o vecinătate a punctului (x, y) ∈ D,
iar aceste derivate parţiale sunt la rândul lor diferenţiabile ı̂n punctul (x, y),
atunci derivatele parţiale mixte de ordinul al doilea există ı̂n punctul (x, y) şi
sunt egale.
Să considerăm acum un exemplu de funcţie de două variabile, care satisface

un anumit tip de ecuaţie diferenţială.
Fie f : R2 → R, dată de f (x, y) = ekx sin(ky) şi să arătăm că f satisface
următoarea relaţie:
∂2f ∂2f
+ = 0,
∂x2 ∂y 2
numită ecuaţia bidimensională a lui Laplace.
∂f ∂f
= kekx sin(ky); = kekx cos(ky);
∂x ∂y
∂2f ∂2f
= k2 ekx sin(ky); = −k2 ekx sin(ky).
∂x2 ∂y 2
Astfel:
∂2f ∂2f
+ = k2 ekx sin(ky) − k2 ekx sin(ky) = 0.
∂x2 ∂y 2
Funcţiile care verifică acest tip de ecuaţie poartă numele de funcţii armonice.
Ele sunt folosite pentru a modela diverse mărimi fizice, de exemplu curgerea
fluidelor, câmpurile de potenţial electric sau magnetic. Dintre proprietăţile
funcţiilor armonice, amintim doar pe aceea că ele ating valorile lor de maxim
sau de minim doar pe frontiera domeniului de definiţie.
6 Diferenţiale de ordin superior

Definiţia 6.1 Fie f : D ⊆ R2 → R o funcţie derivabilă parţial de două ori pe D
şi cu toate derivatele parţiale de ordinul al doilea continue. Atunci diferenţiala
de ordinul al doilea a funcţiei f , notată d2 f (x, y), este definită astfel:
∂2f 2 ∂2f ∂2f 2

d2 f (x, y) = dx + 2 dxdy + dy .
∂x2 ∂x∂y ∂y 2
Observaţie. dx2 are semnificaţia de dx · dx, iar d(dx) = 0.

Diferenţiala de ordinul al doilea a funcţiei f se obţine diferenţiind diferenţiala
de ordinul unu

2 ∂f ∂f
d f (x, y) = d(df (x, y)) = d dx + dy .
∂x ∂y
Introducem, la fel ca la diferenţiala de ordin unu, operatorul de diferenţiere de
ordin doi ca fiind
(2)
2 ∂2 2 ∂2 ∂2 2 ∂ ∂
d = dx + 2 dxdy + 2 dy = dx + dy .
∂x2 ∂x∂y ∂y ∂x ∂y
Folosind acest operator, diferenţiala de ordinul al doilea se scrie astfel:
(2)
2 ∂ ∂
d f= dx + dy f.
∂x ∂y
Similar se poate introduce noţiunea de diferenţială de ordin n.
Definiţia 6.2 Fie f : D ⊆ R2 → R o funcţie derivabilă parţial de n ori pe D şi

cu toate derivatele parţiale de ordinul n continue. Atunci diferenţiala de ordinul
n a funcţiei f , notată dn f (x, y), este definită astfel:
∂nf n ∂nf ∂nf
dn f = dx + C 1
n dx n−1
dy + · · · + C k
n dxn−k dy k
∂xn ∂xn−1 ∂y ∂xn−k ∂y k
∂nf
+ · · · + n dy n ,
∂y
196 Capitolul 4
deci, formal,
(n)
n ∂ ∂
d f= + f.
∂x ∂y
Exemplu. Să calculăm diferenţialele de ordin unu, doi şi n pentru funcţia
f (x, y) = ln(ax + by), cu ax + by > 0. Avem pe rând:
∂f a ∂f b
= ; =
∂x ax + by ∂y ax + by
şi
∂2f a2 ∂2f ab ∂2f b2

= − ; =− ; = − .
∂x2 (ax + by)2 ∂x∂y (ax + by)2 ∂y 2 (ax + by)2
De aici obţinem:
adx + bdy
df = ;
ax + by
(adx + bdy)2
d2 f = − ;
(ax + by)2
(adx + bdy)n
dn f = (1)n−1 (n − 1)! .
(ax + by)n
7 Derivate parţiale şi diferenţiale

pentru funcţii compuse
Spre deosebire de regula de derivare a compunerii funcţiilor reale de o vari-
abilă reală, la funcţiile de mai multe variabile posibilităţile de a face compuneri
sunt multiple şi, ca urmare, numărul formulelor de derivare este corespunzător.
Pentru a găsi formulele de derivare parţială a funcţiilor compuse ne vom folosi
de liniaritatea diferenţialelor şi vom privi procesul de calcul al diferenţialelor
prin intermediul unor transformări liniare.
Considerăm cazul unei funcţii reale de două variabile ı̂n care fiecare variabilă
este la rândul ei o funcţie de de două variabile.
Teorema 7.1 Fie z = f (x, y) : Δ ⊆ R2 → R o funcţie, care admite derivate

parţiale de ordin unu continue pe Δ şi să considerăm că avem definite şi
funcţiile x = u(s, t), y = v(s, t) : D ⊆ R2 → Δ, care la rândul lor admit
derivate parţiale de ordin unu continue pe D. Atunci z admite derivate parţiale

ı̂n raport cu s şi t, ale căror expresii sunt:
∂z ∂z ∂x ∂z ∂y
= + ;
∂s ∂x ∂s ∂y ∂s
∂z ∂z ∂x ∂z ∂y
= + .
∂t ∂x ∂t ∂y ∂t
Demonstraţie. Considerăm T1 : D ⊆ R2 → Δ ⊆ R2 o transformare, care
asociază unui punct (s, t) ∈ D un punct (x, y) ∈ Δ prin intermediul relaţiilor:
(x, y) = T1 (s, t) = (u(s, t), v(s, t)),
unde u şi v sunt funcţii care admit derivate parţiale continue pe D. În punctul
(a, b), diferenţialele ds şi dt sunt duse prin intermediul unei transformări liniare
ı̂n dx şi dy. Matricea asociată acestei transformări liniare este compusă din
derivatele parţiale ale lui x şi y ı̂n raport cu s şi t. Avem:
⎛ ⎞
∂x ∂x
dx ⎜ ∂s ∂t ⎟ ds
(1) =⎜ ⎟
⎝ ∂y ∂y ⎠ dt .
dy
∂s ∂t
Considerăm funcţia z = f (x, y) : Δ → R, care admite derivate parţiale
continue pe Δ. Diferenţialele corespunzătoare dz, dx, dy sunt legate la rândul
lor printr-o transformare liniară. Matricea asociată acestei transformări este
de tip 1 × 2 şi este formată cu derivatele parţiale ale lui z ı̂n raport cu x şi y.
Avem:

∂z ∂z dx
(2) dz = .
∂x ∂y dy
Funcţia compusă z = f (u(s, t), v(s, t)) este o transformare de la D la R, ale
cărei diferenţiale sunt legate printr-o transformare liniară dată de:

∂z ∂z ds
(3) dz = .
∂x ∂y dt
Atunci transformarea (3) este compunerea transformărilor (2) cu (1), adică:

∂z ∂z ds ∂z ∂z dx
(4) =
∂s ∂t dt ∂x ∂y dy
⎛ ⎞
∂x ∂x
∂z ∂z ⎜ ∂s ∂t ⎟ ds
= ⎜ ⎟
∂x ∂y ⎝ ∂y ∂y ⎠ dt ,
∂s ∂t
198 Capitolul 4
adică: ⎛ ⎞
∂x ∂x
∂z ∂z ∂z ∂z ⎜ ∂s ∂t ⎟
= ⎜ ⎟,
∂s ∂t ∂x ∂y ⎝ ∂y ∂y ⎠
∂s ∂t
de unde rezultă teorema.
Similar se demonstrează şi
Teorema 7.2 Fie z = f (x, y) : Δ ⊆ R2 → R o funcţie care admite derivate

parţiale de ordin unu continue pe Δ şi să considerăm că avem definite şi
funcţiile x = u(t), y = v(t) : I ⊆ R → R, care sunt diferenţiabile. Atunci
z admite derivată ı̂n raport cu t, dată de:
dz ∂z dx ∂z dy
= + .
dt ∂x dt ∂y dt
Exemple:
1. Utilizând formula dată de teorema anterioară, să se calculeze valoarea
derivatei determinantului unei matrice pătratice de ordin n, ale cărei elemente
sunt funcţii reale
⎛ de o variabilă reală,⎞derivabile.
a11 a12 · · · a1n
⎜ a21 a22 · · · a2n ⎟
Fie A = ⎜ ⎝ ···
⎟ , unde aij = aij (t) : I → R derivabile.
⎠
an1 an2 · · · ann
Pentru a ı̂nţelege mai bine demonstraţia ı̂n cazul general, să detaliem pentru
cazul n = 2:
a(t) b(t)
Dacă A = , atunci Δ = det A = a(t)d(t) − b(t)c(t). Derivata
c(t) d(t)
lui Δ putem să o calculăm direct cu formula de derivare a produsului de funcţii:
(5) Δ = a d + d a − b c − bc = a d − bc + ad − cb

a b a b

= + ,
c d c d
dar putem să o calculăm şi cu formula dată de teorema anterioară astfel:
dΔ ∂Δ ∂Δ ∂Δ ∂Δ
= a + b + c + d
dt ∂a ∂b ∂c ∂d
∂Δ
şi să observăm că este dată de d(t) complementul algebric al elementului
∂a
∂Δ
a(t) din matricea A; = −c(t) este complementul algebric al lui b(t); la
∂b
∂Δ ∂Δ
fel avem pentru şi . Atunci ı̂n relaţia (5) putem să interpretăm suma
∂c ∂d
a b

a d− bc ca pe dezvoltarea determinantului după coloana pe care avem
c d
derivatele şi similar pentru ad − cb .
Revenind la cazul general, dacă notăm complementul algebric al elementului
aij cu γij şi ţinem seama de observaţiile anterioare, obţinem:
n n n n
dΔ ∂Δ daij
(6) = · = γij a ij .
dt ∂aij dt
i=1 j=1 i=1 j=1
Putem formula astfel o regulă pentru calculul derivatei determinantului ı̂n

acest caz: Derivata determinantului Δ este egală cu suma a n determinanţi
obţinuţi din Δ prin ı̂nlocuirea pe rând a coloanelor lui cu derivatele elementelor
de pe coloana ı̂nlocuită. Regula poate fi aplicată şi pe linii.
2. Considerăm o zonă terestră pentru care avem la dispoziţie o hartă, din
care putem determina coordonatele orizontale x
şi y ale oricărui punct, iar
coordonata verticală este dată de o funcţie z = x2 + y 2 . Presupunem că ı̂n
această zonă se efectuează o deplasare pe un drum, ale cărui ecuaţii parametrice
sunt date de x = 2t şi y = sin t. Determinaţi viteza de variaţie ı̂n raport cu
timpul a altitudinii pentru t = 1.
dz dz ∂z dx ∂z dy
Avem de calculat (1) şi = + . Dar
dt dt ∂x dt ∂y dt
∂z x ∂z x dx dy
=
; =
; = 2; = cos t,
∂x x2 + y 2 ∂y x2 + y 2 dt dt
iar pentru t = 1, avem:

∂z 2 ∂z sin 1 dx dy
x = 2; y = sin 1; =
; =
; = 2; = cos 1,
∂x 1 + sin2 1 ∂y 1 + sin2 1 dt dt
de unde viteza cerută este

dz 4 + sin 1 cos 1
(1) =
.
dt 1 + sin2 1
3. Temperatura atmosferică o putem considera ca fiind dependentă de
poziţie, timp şi de viteza vântului, care la rândul ei depinde de ı̂nălţime şi timp.
Un balon meteorologic, care se deplasează pe o traiectorie x = f (t, v(z, t)),
y = g(t, v(z, t)), z = h(t) ı̂nregistrează variaţia temperaturii ı̂n raport cu tim-
pul. Să se găsească viteza de variaţie a temperaturii atmosferice.
200 Capitolul 4
Temperatura ı̂nregistrată de balon este ı̂n ultimă instanţă o funcţie care

depinde de variabila t.
T = T (x(t, v(z(t), t)), y(t, v(z(t), t), z(t), t, v(z(t), t)).
Pentru a scrie corect derivata ı̂n raport cu t a acestei funcţii compuse, ne putem
ajuta de un graf al dependenţei lui T de variabilele sale.
T
x y z t v
t
t v t v z t
z t z t t
t t
Avem
dT ∂T ∂x ∂T ∂x ∂v dz ∂T ∂x ∂v ∂T ∂y ∂T ∂y ∂v dz
= + + + +
dt ∂x ∂t ∂x ∂v ∂z dt ∂x ∂v ∂t ∂y ∂t ∂y ∂v ∂z dt
∂T ∂y ∂v ∂T dz ∂T ∂T ∂v dz ∂T ∂v
+ + + + + .
∂y ∂v ∂t ∂z dt ∂t ∂v ∂z dt ∂v ∂t
Funcţii omogene
Definiţia 7.1 Funcţia f : D ⊆ Rn → R se numeşte omogenă (ı̂n sens Euler)

de ordin k dacă, pentru orice punct al domeniului D şi pentru orice t > 0, avem
ı̂ndeplinită relaţia
f (tx1 , tx2 , . . . , txn ) = tk f (x1 , x2 , . . . , xn )
Teorema 7.3 (Euler) Dacă funcţia f : D ⊆ Rn → R este omogenă de ordin

k, atunci este ı̂ndeplinită relaţia:
∂f ∂f ∂f
x1 + x2 + 4 + xn = kf (x1 , x2 , . . . , xn ).
∂x1 ∂x 2 ∂x n
Demonstraţie. Derivăm ı̂n raport cu t relaţia dată de proprietatea de omo-
genitate şi obţinem:
∂f (tx1 , tx2 , . . . , txn ) ∂f (tx1 , tx2 , . . . , txn ) ∂f (tx1 , tx2 , . . . , txn )
x1 +x2 +· · ·+xn =
∂x1 ∂x2 ∂xn
= ktk−1 f (x1 , x2 , . . . , xn ),
iar dacă luăm pentru t valoarea 1, obţinem relaţia din enunţ.
8 Formula lui Taylor

pentru funcţii de mai multe variabile
Ca şi ı̂n cazul funcţiilor reale de o variabilă reală, reprezentarea sub formă
de serii de puteri sau considerarea unor sume parţiale ale lor, pentru funcţiile
de mai multe variabile care admit derivate parţiale de orice ordin, reprezintă
o metodă folositoare pentru determinarea comportării unor astfel de funcţii
ı̂n jurul unor puncte din domeniul lor de definiţie. Aplicaţiile unor astfel de
reprezentări sunt multiple, de la aproximări până la studiul extremelor locale.
Vom da formula Taylor pentru funcţii de două variabile explicitând modul
de determinare a ei, iar pentru funcţii de mai multe variabile vom da numai
formula.
Fie f : D ⊆ R2 → R o funcţie derivabilă de n + 1 ori pe D, cu derivate
parţiale mixte de orice ordin continue, un punct (a, b) ∈ D şi funcţia
F (t) = f (a + (x − a)t, b + (y − b)t), t ∈ [0, 1].
F este derivabilă de n + 1 ori pe [0, 1] pentru că f este aşa. Lui F ı̂i aplicăm
formula Taylor ı̂n jurul lui 0, calculată ı̂n punctul 1. Astfel, există un punct
θ ∈ (0, 1) astfel ı̂ncât:
1 1 1
F (1) = F (0) + F (0) + F (0) + · · · + F (n) (0) + Rn ,
1! 2! n!
cu
1
Rn = F (n+1) (θ).
(n + 1)!
Ţinem cont că F (1) = f (x, y), F (0) = f (a, b) şi
k
(k) ∂ ∂
F (t) = (x − a) + (y − b) f (x(t), y(t)).
∂x ∂y
Rezultă formula Taylor pentru funcţii de două variabile, calculată ı̂n punctul
(a, b), adică există θ ∈ [0, 1] astfel ı̂ncât:

1 ∂ ∂
f (x, y) = f (a, b) + (x − a) + (y − b) f (a, b)
1! ∂x ∂y

1 ∂ ∂ 2
+ (x − a) + (y − b) f (a, b)
2! ∂x ∂y

1 ∂ ∂ n
+··· + (x − a) + (y − b) f (a, b) + Rn ,
n! ∂x ∂y
202 Capitolul 4
unde
n+1
1 ∂ ∂
Rn = (x − a) + (y − b) f (a + θ(x − a), b + θ(y − b)).
(n + 1)! ∂x ∂y
Exemple:
1. Să
se scrie aproximarea de ordin doi a funcţiei
de două variabile,
f (x, y) = x + y , ı̂n punctul (3, 4) şi să se calculeze (3, 01)2 + (3, 99)2 .
2 2

1 ∂f (3, 4) ∂f (3, 4)
f (x, y) ≈ f (3, 4) + (x − 3) + (y − 4)
1! ∂x ∂y
2 2 2

1 2 ∂ f (3, 4) ∂ f (3, 4) 2 ∂ f (3, 4)
+ (x − 3) +2(x − 3)(y − 4) +(y − 4) .
2! ∂x2 ∂x∂y ∂y 2
Efectuăm calculele şi avem:
∂f x
f (3, 4) = 5; (3, 4) =
(3, 4) = 0, 6;
∂x x + y2
2
∂f y ∂2f y2
(3, 4) =
(3, 4) = 0, 8; (3, 4) = 3 = 0, 128;
∂y x2 + y 2 ∂x2 (x2 + y 2 ) 2
∂2f xy ∂2f x2
(3, 4) = − 3 = 0, 096; (3, 4) = 3 = 0, 072.
∂x∂y (x + y 2 ) 2
2 ∂y 2 (x2 + y 2 ) 2
De aici avem:

x2 + y 2 ≈ 5 + 0, 6(x − 3) + 0, 8(y − 4)
+0, 5[0, 128(x − 3)2 + 2 · 0, 096(x − 3)(y − 4) + 0, 072(y − 4)2 ].

Calculul lui (3, 01)2 + (3,

99)2 se face ı̂nlocuind pe x − a şi y − b cu 0, 01
respectiv −0, 01. Obţinem (3, 01)2 + (3, 99)2 ≈ 4, 9980004. De menţionat că
√
valoarea cu şapte zecimale exacte a lui 24, 9802 este 4, 9980196.
2. O cutie ı̂nchisă având lungimea de 10 cm, lăţimea de 8 cm şi ı̂nălţimea de
7 cm este făcută din scândură de 0,5 cm. Să se determine aproximativ volumul
materialului folosit pentru confecţionarea cutiei.
Aplicăm formula Taylor ı̂n prima aproximare. Dacă
f (a, b, c) = abc = 10 · 8 · 7 = 560 (cm3 )
este volumul cutiei, iar f (x, y, z) = xyz este volumul interior al cutiei, atunci
∂f ∂f ∂f
f (x, y, z) − f (a, b, c) ≈ (x − a) (a, b, c) + (y − b) (a, b, c) + (z − c) (a, b, c).
∂x ∂y ∂z
Din această relaţie, calculăm f (a, b, c) − f (x, y, z). Avem:

∂f
x − a = y − b = z − c = −1; (a, b, c) = bc = 56;
∂x
∂f ∂f
(a, b, c) = ac = 70; (a, b, c) = ab = 80,
∂y ∂z
de unde rezultă că volumul de material folosit este de aproximativ 206 cm3 .
Evaluarea erorilor. Considerăm o funcţie f : D ⊆→ R, care admite
derivate parţiale continue, a cărei valoare trebuie să o calculăm ı̂ntr-un punct
(x, y). Să presupunem că pentru x şi y nu cunoaştem valorile exacte, ci doar
aproximări ale lor x , y , cu |x − x | < ε, |y − y | < δ. Dorim să determinăm o
evaluare a erorii absolute
E = |f (x, y) − f (x , y )|.
Conform teoremei creşterilor finite, există un punct (α, β), cu α ∈ (x, x ) şi
β ∈ (y, y ), astfel ı̂ncât
∂f ∂f
f (x, y) − f (x , y ) = (x − x ) (α, β) + (y − y ) (α, β).
∂x ∂y
Trecând la modul, observăm că:

∂f ∂f
|f (x, y) − f (x , y )| < ε (α, β) + δ (α, β) .

∂x ∂y

∂f ∂f
Dar (α, β) este eroarea relativa indusă de eroarea lui x, iar ε (α, β)

∂x ∂x

este eroarea absolută indusă de folosirea lui x ı̂n locul lui x.
∂f
La fel se petrec lucrurile şi cu δ (α, β), care reprezintă eroarea absolută
∂y
indusă de folosirea lui y ı̂n locul lui y. Astfel, se observă că, eroarea absolută
este mai mică decât suma erorilor produse de fiecare variabilă ı̂n parte.
Exemplu. Numim eroare relativă raportul dintre eroarea absolută şi va-
loarea exactă a mărimii măsurate. Determinăm laturile b şi c ale unui triunghi
ABC cu eroarea relativă 0, 001 şi unghiul A cu eroarea absolută de 15 de arc.
Să se găsească eroarea relativă cu care se calculează aria triunghiului.
1
Logaritmăm formula de calcul a ariei triunghiului A = bc sin A; obţinem
2
relaţia
1
ln A = ln + ln b + ln c + ln sin A,
2
204 Capitolul 4
pe care o diferenţiem. Rezultă:
dA db dc cos A
= + − dA.
A b c sin A
De aici avem:
dA db dc cos A
< + +
A b c sin A dA .
Ţinând cont că 180◦ sunt π radiani, adică ≈ 3, 14, pentru 15 avem aproximarea
0, 0044. Erorile relative pentru măsurarea celor două lungimi fiind pentru fiecare
0, 001, obţinem că eroarea relativă la determinarea ariei va fi:

dA
< 0, 002 + 0, 0044 cos A .
A sin A
Această eroare depinde de măsura unghiului A şi ea va fi optimă pentru valori

ale lui A ı̂n jurul lui 90◦ (va fi minimă pentru A = 90◦ ).
9 Funcţii implicite
La studiul funcţiilor reale de o variabilă, ı̂ntâlnim exemple de funcţii definite
implicit ca soluţii ale unor ecuaţii ı̂n două variable, ecuaţii de forma
F (x, y) = 0.
Definiţia 9.1 Fie F : D ⊆ R2 → R şi ecuaţia F (x, y) = 0. O funcţie

f : I ⊂ R → R astfel ı̂ncât (x, f (x)) ∈ D, ∀x ∈ I, se numeşte soluţie ı̂n
raport cu y a ecuaţiei F (x, y) = 0 dacă
F (x, f (x)) = 0, ∀x ∈ I.
Funcţiile y = f (x), definite prin intermediul ecuaţiilor F (x, y) = 0, poartă

numele de funcţii implicite.
Dăm fără demonstraţie următoarea teoremă de existenţă:
Teorema 9.1 Fie F : [a, b] × [c, d] ⊆ R2 → R şi (x0 , y0 ) ∈ (a, b) × (c, d). Dacă:
1. F (x0 , y0 ) = 0;
∂F ∂F
2. F (x, y), (x, y), (x, y) sunt continue pe o vecinătate U × V a lui
∂x ∂y
(x0 , y0 ) inclusă ı̂n domeniul de definiţie al lui F ;
∂F
3. (x0 , y0 ) = 0,
∂y
atunci:
i) există o vecinătate U0 ⊂ U a lui x0 , o vecinătate V0 ⊂ V a lui y0 şi o
funcţie unică y = f (x), cu f : U0 → V0 , astfel ı̂ncât:
f (x0 ) = y0 şi F (x, f (x)) = 0 pentru x ∈ U0 ;
ii) funcţia f are derivata continuă pe U0 , dată de

∂F
(x, y)
y = f (x) = − ∂x ;
∂F
(x, y)
∂y
iii) dacă F (x, y) are derivate parţiale de ordinul n continue pe U ×V , atunci
f (x) are derivate până la ordinul n, şi derivata de ordin n este continuă.
Exemplu. Ca orice teoremă de existenţă, teorema anterioară ne dă condiţi-

ile ı̂n care există funcţia y = f (x), dată de F (x, y) = 0, dar nu ne spune cum să
o obţinem efectiv. Dacă, de exemplu, considerăm funcţia dată de F (x, y) = 0,
exy + x sin y = 0, deşi se ı̂ncadrează ı̂n condiţiile teoremei de existenţă, nu ı̂l
putem explicita pe y sub forma y = f (x). Putem ı̂nsă calcula derivata y = f (x)
şi obţinem:
yexy + sin y
y = f (x) = − xy .
xe + x cos y
Pentru alte funcţii, dacă nu impunem condiţiile din teoremă, explicitarea
nu este unică.
Fie F (x, y) = x2 + y 2 − 1. Ecuaţia x2 + y 2 = 1 are o infinitate de soluţii de
forma: √
1 − x2 , x ∈ [α, β] ⊂ (−1, 1)
y = f (x) = √
− 1 − x2 , x ∈ [−1, 1] \ [α, β].
Aceste funcţii nu sunt continue.
Dacă impunem
√ condiţia de continuitate
√ rămân doar două funcţii şi anume
y = f1 (x) = 1 − x2 şi f2 (x) = − 1 − x2 .
Ca şi ı̂n cazul funcţiilor implicite de două variabile, putem considera şi cazul
funcţiilor de trei sau mai multe variabile. Putem, de exemplu, să pornim de la
o ecuaţie de tipul
F (x, y, z) = 0
şi să ne ı̂ntrebăm ı̂n ce condiţii, ı̂n jurul unui punct (x0 , y0 , z0 ), aceasta defineşte
pe z ca o funcţie de x şi y sub forma z = f (x, y). Dacă acest lucru este posibil şi
F are derivate parţiale continue ı̂ntr-o vecinătate a acelui punct, atunci putem
206 Capitolul 4
găsi derivatele parţiale ale lui z ı̂n (x0 , y0 ) pornind de la F (x, y, z) = 0 şi
derivând aceasta relaţie ı̂n raport cu x şi cu y. Ţinând cont că F depinde de x
prin intermediul lui x şi al lui z (similar pentru y) obţinem:
∂F ∂F ∂z ∂F ∂F ∂z
+ = 0, + =0
∂x ∂z ∂x ∂y ∂z ∂y
de unde, pentru punctul (x0 , y0 , z0 ):
∂F ∂F
(x0 , y0 , z0 ) (x0 , y0 , z0 )
∂z ∂z ∂y
(x0 , y0 ) = − ∂x , (x0 , y0 ) = − ,
∂x ∂F ∂y ∂F
(x0 , y0 , z0 ) (x0 , y0 , z0 )
∂z ∂z
evident dacă numitorul nu se anulează.
x y ∂z ∂z
Exemplu. Să se arate că dacă f , = 0, atunci x +y = z.
x y z z ∂x ∂y
Ţinem cont că F (x, y, z) = f , = f (u(x, z), v(y, z)) şi calculăm pe
z z
rând:
∂f ∂u ∂f 1
∂z ·
=− ∂u ∂x =− ∂u z
∂f x ∂f y
,
∂x ∂f ∂u ∂f ∂v
+ · − 2 + · − 2
∂u ∂z ∂v ∂z ∂u z ∂v z
∂f ∂v ∂f 1
∂z ∂v ∂y ·
=− =− ∂v z
∂f x ∂f y
.
∂y ∂f ∂u ∂f ∂v
+ · − 2 + · − 2
∂u ∂z ∂v ∂z ∂u z ∂v z
Atunci:
∂f x ∂f y
∂z ∂z · + ·
∂u z ∂v z
x +y =
∂f x ∂f y
= z.
∂x ∂y
· 2 + · 2
∂u z ∂v z
Sisteme de ecuaţii de funcţii implicite, determinanţi Jacobieni.
Pornind de la ideea că dintr-o ecuaţie de forma F (x1 , x2 , . . . , xn , y) = 0, dată
de o funcţie implicită de n+1 variabile, ı̂n anumite condiţii, ı̂n jurul unui punct,
putem să exprimăm o variabilă, de exemplu y ca pe o funcţie de celelalte n; este
de aşteptat ca dintr-un sistem de două ecuaţii de acest tip, ı̂ntr-o vecinătate a
unui punct care satisface sistemul, să putem găsi o soluţie dată de două variabile
privite ca funcţii de celelalte n − 1 variabile.
De exemplu, din:

F (x, y, z) = 0
(1)
G(x, y, z) = 0,
am putea explicita, ı̂n anumite condiţii, local,

x = x(z) y = y(x) x = x(z)
sau ori
y = y(z), z = z(x), y = y(z).
Acolo unde aceste soluţii există şi dacă condiţiile de derivabilitate ne permit,
putem deriva parţial sistemul (1) pentru a găsi derivatele (parţiale sau nu) ale
soluţiilor. Pentru sistemul (1), dacă F şi G admit derivate parţiale de ordinul
unu continue, putem deriva, de exemplu, ı̂n raport cu z. Obţinem:
⎧
⎪ ∂F dx ∂F dy ∂F
⎪
⎨ ∂x dz + ∂y dz + ∂z = 0
⎪
⎪ ∂G dx ∂G dy ∂G
⎩ + + = 0.
∂x dz ∂y dz ∂z
Utilizând regula lui Cramer, putem rezolva sistemul anterior pentru a determina
dx dy
şi .
dz dz
∂F ∂F

∂x ∂y

∂G ∂G

dx
∂x ∂y
= − .
dz ∂F ∂F

∂x ∂y

∂G ∂G

∂x ∂y
Definiţia 9.2 Fie u, v : D ⊆ R2 → R două funcţii, care admit derivate parţiale

ı̂n raport cu x şi y, continue. Numim Jacobian determinantul funcţional

∂u ∂u

∂(u, v) ∂x ∂y
= .
∂(x, y) ∂v ∂v

∂x ∂y
Pentru funcţiile implicite, definite de F (x, y) = 0 şi G(x, y) = 0, Jacobianul se

defineşte ca fiind:
∂F ∂F

∂(P, Q) ∂x ∂y
.
=
∂(x, y) ∂G ∂G

∂x ∂y
208 Capitolul 4
Observaţia 9.1 Să remarcăm că trebuie făcută distincţia ı̂ntre derivata unei
funcţii reale de variabilă reală y = f (x), scrisă cu ajutorul diferenţialei
dy
y = f (x) = , pentru care, pe porţiunea pe care f este inversabilă, avem
dx
−1
x = f (y), cu
dx 1
(2) =
dy dx
dy
şi derivata parţială a unei funcţii implicite de mai multe variabile, ı̂n care
∂y 1
= .
∂x ∂x
∂y
Dacă privim cazul transformărilor inversabile de la R2 la R2 , vom observa

că Jacobienii au proprietatea (2) a derivatei simple.
Considerăm y = F (x) : D ⊆ R2 → Δ ⊆ R2 , x = G(y) : Δ ⊆ R2 → D ⊆ R2
funcţii vectoriale de variabilă vectorială, ale căror componente admit derivate
parţiale de ordin unu continue. Reamintim regula de derivare a funcţiei compuse
z = G(F (x)):
⎛ ⎞ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
∂z1 ∂z1 ∂z1 ∂z1 ∂y1 ∂y1
⎜ ∂x1 ∂x2 ⎟ ⎜ ∂y1 ∂y2 ⎟ ⎜ ∂x1 ∂x2 ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
(3) ⎝ ∂z2 ∂z2 ⎠ = ⎝ ∂z2 ∂z2 ⎠ · ⎝ ∂y2 ∂y2 ⎠ .
∂x1 ∂x2 ∂y1 ∂y2 ∂x1 ∂x2
Trecând la determinanţi ı̂n (3), rezultă relaţia ı̂ntre Jacobieni
∂(z1 , z2 ) ∂(z1 , z2 ) ∂(y1 , y2 )
(4) = · ,
∂(x1 , x2 ) ∂(y1 , y2 ) ∂(x1 , x2 )
iar dacă F şi G sunt inverse una alteia, avem x = G(F (x)) şi atunci relaţia (4)
devine
∂(y1 , y2 ) 1
(5) =
∂(x1 , x2 ) ∂(x1 , x2 )
∂(y1 , y2 )
10 Gradient, derivata după o direcţie,

divergenţă, rotor
Considerăm f : D ⊆ R2 → R o funcţie care admite derivate parţiale de ordin
unu continue. Derivatele parţiale ı̂n raport cu x şi cu y, calculate ı̂n punctul
(a, b) ne dau viteza de creştere a funcţiei f după direcţia pozitivă a axei Ox,
respectiv Oy. În aplicaţii practice, este necesară cunoaşterea ratei de creştere a
funcţiei pe direcţii speciale sau este necesară determinarea direcţiei după care
această rată de creştere este maximă.
Definiţia 10.1 Fie f : D ⊆ R2 → R o funcţie care admite derivate parţiale de

ordin unu continue pe D. Pentru orice punct (x, y) ∈ D, definim gradientul
funcţiei f , notat ∇f (x, y), vectorul dat de:
∂f (x, y) ∂f (x, y)
∇f (x, y) = ı + j.
∂x ∂y
Dăm fără demonstraţie:
Teorema 10.1 Dacă f : D ⊆ R2 → R este o funcţie care admite derivate

parţiale de ordin unu continue pe D, (a, b) ∈ D şi ∇f (a, b) = 0, atunci gra-
dientul funcţiei f ı̂n punctul (a, b) este un vector perpendicular pe tangenta la
curba de nivel care trece prin (a, b), curbă a cărei ecuaţie este f (x, y) = f (a, b).
Exemplu. Fie f : R2 → R, f (x, y) = x2 + y 2 . Gradientul său ı̂n punctul

curent (x, y) este ∇f (x, y) = 2xı + 2yj. Fie curba de nivel f (x, y) = f (2, 3),
dată de cercul x2 + y 2 = 13. Atunci gradientul lui f ı̂n punctul (2, 3), dat de
vectorul 4ı + 6j, este perpendicular pe dreapta 2x + 3y = 13, tangenta la cercul
considerat ı̂n punctul (2, 3).
La fel cum am definit operatorul de diferenţiere pentru o funcţie de două
variabile, putem să definim şi operatorul ∇ ca fiind:
∂ ∂
∇= ı + j.
∂x ∂y
Derivata după o direcţie. Pentru a determina rata de creştere a funcţiei
f ı̂ntr-un punct (a, b), după o direcţie dată de un vector unitar u, introducem
următoarea noţiune:
Definiţia 10.2 Fie f : D ⊆ R2 → R o funcţie care admite derivate parţiale

de ordin unu, continue ı̂n punctul (a, b) şi fie u un vector unitar (u = 1).
Definim derivata funcţiei f după vectorul u mărimea
(u · ∇)f (a, b),

adică pentru u = u1ı + u2j, cu u21 + u22 = 1, avem

∂f (a, b) ∂f (a, b)
(u · ∇)f (a, b) = u1 + u2 .
∂x ∂y
210 Capitolul 4
Pentru cazul ı̂n care vectorul nenul v nu este unitar, derivata după direcţia
v o definim ca fiind
v
∇ f (a, b).
v
Observaţia 10.1 Utilizând, ı̂n teorema precedentă, formula din definiţia pro-
dusului scalar, rezultă

(u∇)f (x, y) = u · ∇f (x, y)cos(u , ∇f (x, y)).
Cum norma lui u este 1, rezultă că:
1. Viteza cea mai mare de creştere a lui f ı̂ntr-un punct (a, b) este pe direcţia
gradientului lui f calculat ı̂n acel punct, fiind egală cu ∇f (a, b).
2. Funcţia f descreşte cel mai rapid ı̂n punctul (a, b), pe sensul opus gradi-
entului.
3. Viteza de variaţie a lui f este nulă ı̂n punctul (a, b) pe direcţia tangentă
la curba de nivel a funcţiei f care trece prin acest punct.
Exemple:
1. Determinaţi viteza de variaţie a lui f (x, y) = y 3 − xy 2 + x2 y − x3 ı̂n
punctul (2, 3) pe fiecare dintre direcţiile:
a) − 18ı + 38j; b) ı; c) 19ı + 9j.
Calculăm gradientul lui f (x, y) şi obţinem:
∇f (x, y) = (−y 2 + 2xy − 3x2 )ı + (3y 2 − 2xy + x2 )j ⇒ ∇f (2, 3) = −9ı + 19j.
a) Pe direcţia −18ı + 38j, valoarea derivatei lui f ı̂n punctul (2, 3) este
−18ı + 38j √
(−9ı + 19j) = 2 442 ≈ 42, 024.
− 18ı + 38j
Direcţia după care se face derivarea estre situată de-a lungul vectorului gradient.
Viteza de variaţie a funcţiei va fi pe această direcţie maximă.
b) Direcţia de derivare este dată printr-un vector unitar.
ı(−9ı + 19j) = −9.
Acest lucru semnifică faptul că, dacă ne mişcăm pe suprafaţa z = f (x, y),
paralel cu axa Ox, pornind din punctul (2, 3), vom coborı̂ cu o rată de 9 unităţi
verticale la o unitate orizontală.
c) Vectorul 19ı+9j este perpendicular pe vectorul gradient al lui f ı̂n punctul

(2, 3), deci derivata pe această direcţie va fi nulă.
2. Se pune problema determinării unor parametri şi a traiectoriei probabile
ale unui torent ce s-ar putea forma pe un versant a cărui ı̂nalţime este dată
10
de funcţia h(x, y) = , pornind din punctul de coordonate (1, 2).
5 + 4x2 + y 2
Coordonatele x şi y sunt considerate pe o hartă a versantului. Să se determine:
a) care este pe hartă direcţia pe care cel mai probabil va curge torentul prin
punctul dat şi cât de rapid va coborı̂ el;
b) ecuaţia traiectoriei de pe hartă a torentului.
a) Pentru a determina direcţia pe care funcţia h, ı̂n punctul (1, 2), are cea
mai mare rată de creştere, vom calcula gradientul ei ı̂n acel punct, iar pentru a
determina direcţia cea mai probabilă pe care va curge torentul vom considera
sensul invers celui dat de gradient.

80x 20y
(1) ∇h(x, y) = − ı + j ,
(5 + 4x2 + y 2 )2 (5 + 4x2 + y 2 )2
care ı̂n punctul de coordonate (1, 2) va avea valoarea
40
∇h(1, 2) = − (2ı + j).
121
Mărimea gradientului va fi
40 √
∇h(1, 2) = 5 ≈ 0, 5292.
121
În planul hărţii, torentul va curge cel mai probabil ı̂n direcţia opusă vec-
torului gradient, deci după direcţia 2ı + j. Rata de coborâre va fi de 0,5292
unităţi verticale de lungime la parcurgerea unei unităţi orizontale de lungime.
b) Putem determina traiectoria pe hartă a torentului rezolvând o ecuaţie
diferenţială ordinară. Dacă r = r(x, y) este ecuaţia vectorială a traiectoriei
atunci vectorul dr = dxı + dyj este vectorul tangent la traiectorie ı̂n punctul
(x, y) şi este paralel cu vectorul gradient al funcţiei h ı̂n acel punct. Deci
cei doi vectori vor avea componente proporţionale, de unde va rezulta ecuaţia
diferenţială pe care trebuie să o integrăm. Scriem gradientul dat de (1) sub
forma
∇h(x, y) = f (x, y)(4xı + yj)
şi obţinem:
dx dy
(2) = , cu condiţia iniţială y(1) = 2.
4x y
212 Capitolul 4
Integrând fiecare membru al ecuaţiei (2) găsim ecuaţia din planul hărţii a traiec-
√ √
toriei. Avem soluţia generală y = C 4 x şi soluţia problemei y = 2 4 x.
Gradient, divergenţă, rotor pentru funcţii de trei variabile. Analog
cu modul ı̂n care am definit gradientul ı̂n cazul funcţiilor de două variabile, vom
defini gradientul unei funcţii de trei variabile astfel:
Definiţia 10.3 Considerăm f : D ⊆ R3 → R o funcţie diferenţiabilă pe D

şi M (x, y, z) ∈ D. Se numeşte gradientul funcţiei f sau gradientul câmpului
scalar f ı̂n punctul M funcţia vectorială
∂f (x, y, z) ∂f (x, y, z) ∂f (x, y, z)
∇f (x, y, z) = ı + j + k.
∂x ∂y ∂z
Operatorul ∇ = ∂ ı+ ∂ j+ ∂ k se numeşte operatorul nabla sau operatorul

∂x ∂y ∂z
Hamilton.
Observăm că acest operator are atât caracter diferenţial, cât şi caracter
vectorial. În consecinţă, el poate fi aplicat atât unui câmp scalar (funcţie reală
de trei variabile), rezultatul fiind un vector, cât şi unui câmp vectorial. Asupra
unui astfel de câmp, operatorul nabla poate acţiona ı̂n două moduri: prin
intermediul unui produs scalar sau al unui produs vectorial. Obţinem astfel
divergenţa şi rotorul unui câmp vectorial.
: D ⊆ R3 → R3 ,
Definiţia 10.4 Considerăm funcţia vectorială V
(x, y, z) = P (x, y, z)ı + Q(x, y, z)j + R(x, y, z)k,
V
derivabilă parţial pe D.
funcţia scalară
1. Se numeşte divergenţa câmpului vectorial V
= ∂P + ∂Q + ∂R .
div V
∂x ∂y ∂z
Utilizând operatorul ∇, divergenţa se defineşte
=∇·V
div V .
(Operatorul se aplică ı̂n produs scalar cu câmpul vectorial V

).
funcţia vectorială
2. Se numeşte rotorul câmpului vectorial V

∂R ∂Q ∂P ∂R ∂Q ∂P
rot V = − ı + − j + − k.
∂y ∂z ∂z ∂x ∂x ∂y
Simbolic, rotorul se scrie

=∇×V
rot V .
.)
(Operatorul se aplică ı̂n produs vectorial cu câmpul V
În concluzie, operatorul ∇ poate acţiona ı̂n patru moduri diferite.
1. (s∇)f , cu semnificaţia de derivare după direcţia s a câmpului scalar f

(funcţie reală de trei variabile). În acest caz se face ı̂ntâi produsul scalar
dintre s şi ∇ iar operatorul rezultat se aplică lui f ;
2. ∇f , care are ca rezultat un câmp vectorial, gradientul lui f ;

, divergenţa lui V
3. ∇ · V , rezultatul fiind o funcţie scalară.
, cu rezultat un câmp vectorial, rotorul lui V

4. ∇ × V .
Având ı̂n vedere modurile ı̂n care poate acţiona operatorul ∇, să punem ı̂n
evidenţă formulele de aplicare a sa asupra produselor ca şi operatorii de ordin
doi rezultaţi din aplicarea repetată a sa.
Considerăm vectorul unitar s, funcţiile reale de trei variabile f, g, derivabile
de două ori şi cu derivatele de ordin doi continue şi funcţiile vectoriale de
, U
variabilă vectorială V , derivabile de două ori cu derivatele de ordinul al
doilea continue. Avem:
1. ∇(f g) = g∇f + f ∇g;
)=V
2. ∇(f V ∇f + f ∇V
;
) = −V
3. ∇ × (f V × ∇f + f ∇ × V
;
×V
4. ∇(U )=V
(∇ × U
)−U
(∇ × V
);
×V
5. ∇ × (U ) = (V −V
∇)U (∇U
)+U
(∇V
) − (U
∇)V
;
V
6. ∇(U )=V
× (∇ × U
) + (V
∇)U
+U
× (∇ × V
) + (U
∇)V

şi operatorii de ordinul al doilea:

1. ∇(∇f ) = Δf , adică divergenţa gradientului lui f este Laplacianul lui f ;
2. ∇ × (∇f ) = 0, deci rotorul gradientului lui f este nul;
3. ∇(∇V ) = ∇ × (∇ × V , gradientul divergenţei este rotorul rotorului

)+ ΔV

plus Laplacianul lui V ;
214 Capitolul 4
)=0, divergenţa rotorului este nulă;

4. ∇(∇ × V
5. ∇ × (∇ × V ) = ∇(∇V ) − ΔV , deci rotorul rotorului este gradientul

divergenţei minus Laplacianul lui V.
11 Extreme locale
pentru funcţii de mai multe variabile
Minime şi maxime pentru funcţii de două variabile. Considerăm D
o mulţime de puncte din plan.
Spunem că un punct P se găseşte pe frontiera lui D dacă orice vecinătate a
sa, centrată ı̂n P , conţine cel puţin un punct din D şi cel puţin un punct care
nu aparţine lui D. Mulţimea tuturor punctelor de pe frontiera lui D se numeşte
frontiera lui D. Punctul P nu este obligatoriu să aparţină lui D.
Dacă toate punctele de pe frontiera lui D aparţin lui D, spunem despre D
că este o mulţime ı̂nchisă. Dacă niciun punct de pe frontieră nu aparţine lui
D, spunem că mulţimea D este deschisă.
Un punct din plan formează o mulţime ı̂nchisă. Mulţimea vidă şi tot planul
sunt mulţimi simultan ı̂nchise şi deschise.
De exemplu, E = {(x, y) ∈ R2 | 4x2 + y 2 ≤ 1} este o mulţime ı̂nchisă.
Frontiera sa este elipsa 4x2 + y 2 = 1. Interiorul său este domeniul
D = {(x, y) ∈ R2 | < 4x2 + y 2 < 1}, care este o mulţime deschisă.
Definiţia 11.1 Fie f : D ⊆ R2 → R şi P = (a, b) ∈ D.
1. Punctul P se numeşte punct de minim local al lui f dacă există o ve-

cinătate V , a lui P , astfel ı̂ncât pentru orice (x, y) ∈ V ∩ D să avem
f (x, y) ≥ f (a, b). Dacă inegalitatea este respectată pentru orice punct
(x, y) ∈ D, atunci punctul se numeşte minim absolut.
2. Punctul P se numeşte punct de maxim local al lui f dacă există o vecinătate
V , a lui P , astfel ı̂ncât pentru orice (x, y) ∈ V ∩D să avem f (x, y) ≤ f (a, b).
Dacă inegalitatea este respectată pentru orice punct (x, y) ∈ D, atunci
punctul se numeşte maxim absolut.
Teorema 11.1 Dacă f : D ⊂ R2 → R este o funcţie continuă pe D, iar D este

o mulţime ı̂nchisă şi mărginită, atunci f admite puncte de extrem absolut pe
D.
Studiul pe care ı̂l facem ı̂n continuare se referă la punctele de extrem local.
Definiţia 11.2 Fie f : D ⊆ R2 → R o funcţie care admite derivate parţiale ı̂n

punctul P = (a, b) din interiorul lui D. P se numeşte punct staţionar al lui f
dacă ∇f = 0.
Altfel spus, punctul P (a, b) este punct staţionar pentru f dacă el este o
soluţie a sistemului ⎧
⎪
⎪
∂f
⎨ (x, y) = 0
∂x
⎪
⎪ ∂f
⎩ (x, y) = 0.
∂y
Teorema 11.2 Considerăm funcţia f : D ⊆ R2 → R. Dacă punctul P (a, b) ∈ D

este un punct de extrem local pentru f , atunci el este:
1. punct staţionar al lui f , (gradientul lui f este nul ı̂n acest punct),
2. punct singular al lui f (gradientul lui f nu există ı̂n P ),
3. un punct de pe frontiera lui D.
Demonstraţie. Dacă P este un punct de extrem local al lui f interior lui D

(nu este pe frontieră) şi nu este nici singular, atunci ı̂n P există gradientul lui
f . Dacă acesta nu ar fi nul, ar ı̂nsemna că funcţia f are o creştere pe direcţia
∇f (a, b) şi o descreştere pe direcţia −∇f (a, b), deci P nu este punct de extrem
local.
Pentru a putea determina care dintre punctele staţionare sunt puncte de
extrem local, va trebui să ţinem seama de derivatele parţiale de ordinul al
doilea ale lui f . Criteriul de selecţie a punctelor de extrem local este dat de:
Teorema 11.3 Fie funcţia f : D ⊂ R2 → R, care admite derivate parţiale

de ordinul al doilea continue ı̂ntr-o vecinătate a punctului staţionar P (a, b)
(∇f (a, b) = 0). Notăm
∂2f ∂2f ∂2f

rP = (a, b), sP = (a, b), tP = (a, b).
∂x2 ∂x∂y ∂x2
Dacă avem:
1. rP tP − s2P > 0 şi rP > 0, atunci punctul P este un punct de minim local.
2. Dacă avem: rP tP − s2P > 0 şi rP < 0, atunci punctul P este un punct de
maxim local.
216 Capitolul 4
3. Dacă avem: rP tP − s2P < 0, atunci punctul P este un punct şa.

4. Pentru: rP tP − s2P = 0, criteriul nu dă nicio informaţie.
Demonstraţie. Aplicăm formula Taylor de ordin unu pentru funcţia f ı̂n

jurul punctului staţionar P (a, b). Ţinem cont că derivatele parţiale de ordin
unu ale lui f calculate ı̂n punctul (a, b) sunt nule şi notăm x = a + h, y = b + k
cu h, k suficient de mici. Rezultă că există un punct θ ∈ (0, 1) astfel ı̂ncât
2 2
1 2∂ f ∂2f 2∂ f
f (x, y) − f (a, b) = h + 2hk +k ,
2 ∂x2 ∂x∂y ∂y 2
derivatele fiind calculate ı̂n punctul (a+θh, b+θk). Cum derivatele de ordin doi
sunt continue şi h, k suficient de mici, rezultă că semnul expresiei din paranteză
coincide cu semnul expresiei
(1) Q(h, k) = h2 rP + 2hksP + k2 tP .
Pentru ca punctul P să fie un punct de extrem local, trebuie ca f (x, y) − f (a, b)
să păstreze semn constant ı̂ntr-o vecinătate a sa.
Expresia dată de (1) este o formă pătratică. Ea se numeşte pozitiv definită
dacă Q(h, k) > 0, oricare ar fi h = 0 sau negativ definită dacă Q(h, k) < 0,
pentru orice h = 0. Altfel, forma se numeşte nedefinită.
Pentru a avea un punct de minim local trebuie ca forma pătratică Q(h, k)
să fie pozitiv definită, ceea ce impune ca rp > 0 şi determinantul

rp s p
(2) Δ=
s p tp
să fie pozitiv.
Dacă determinantul (2) este pozitiv şi rp < 0, forma (1) este negativ definită,
de unde rezultă că punctul P este un punct de maxim.
În cazul ı̂n care pentru unele valori ale lui h şi k, forma (1) este pozitiv
definită, iar pentru restul este negativ definită, avem ı̂n punctul P un punct şa.
Acest lucru se ı̂ntâmplă dacă determinantul (2) este negativ.
Pentru cazul ı̂n care determinantul (2) este zero, este suficient să observăm
că pentru funcţia f1 (x, y) = x4 + y 4 , avem Δ = 0 ı̂n origine, iar originea este
un punct de minim; pentru f2 (x, y) = −x8 − y 6 , avem ı̂n aceleaşi condiţii un
punct de maxim, iar pentru f3 (x, y) = x6 − y 4 , avem un punct şa.
Astfel teorema este complet demonstrată.
În concluzie, pentru a determina punctele de extrem local ale unei funcţii
de două variabile, se foloseşte următorul algoritm, presupunând ca funcţia
admite derivate parţiale de ordinul al doilea continue:
1. Se rezolvă sistemul ⎧
⎪
⎪
∂f
⎨ (x, y) = 0
∂x
⎪
⎪ ∂f
⎩ (x, y) = 0.
∂y
Soluţiile acestui sistem sunt punctele staţionare ale funcţiei f .
2. Se calculează derivatele parţiale de ordinul al doilea ale lui f .
3. Pentru fiecare punct staţionar determinat se aplică teorema anterioară şi

se decide, dacă este posibil, ce tip de punct este.
Extremele funcţiilor de mai multe variabile. Pentru cazul funcţiilor

de mai multe variabile, criteriul de alegere dintre punctele staţionare pe cele
care reprezintă puncte de extrem local se reduce tot la determinarea condiţiilor
ca o formă pătratică să fie pozitiv (minim) sau negativ (maxim) definită.
Considerăm f : D ⊆ Rn → R o funcţie care admite derivate parţiale de
ordinul al doilea continue şi fie P (a1 , a2 , . . . , an ) un punct staţionar pentru f
i.e. ∇f (P ) = 0 (echivalent cu faptul că toate derivatele parţiale de ordin unu
se anulează ı̂n P ). Notăm
∂2f
Aij = (a1 , a2 , . . . , an )
∂xi ∂xj
şi construim determinanţii:

A11 A12 · · · A1n

A
Δ1 = A11 , Δ2 = 11
A12 , . . . , Δn = A21 A22 · · · A2n .
A21 A22 ···

An1 An2 · · · Ann
Teorema 11.4 În ipotezele şi cu notaţiile anterioare, dacă avem ı̂ndeplinită
următoarea secvenţă de inegalităţi:
Δ1 > 0, Δ2 > 0, ..., Δn > 0,
atunci punctul P este un punct de minim local pentru f .

Dacă avem indeplinită următoarea secvenţă de inegalităţi:
−Δ1 > 0, Δ2 > 0, ..., (−1)n Δn > 0,
atunci punctul P este un punct de maxim local.

218 Capitolul 4
Aplicaţii:
1. Considerăm n exploatări forestiere, ale căror coordonate pe o hartă sunt
date de punctele M1 (x1 , y1 ), M2 (x2 , y2 ), . . ., Mn (xn , yn ). Acestea sunt deservite
de un centru de aprovizionare M (x, y). Timpul de acces de la punctul de
aprovizionare la un punct Mi este proporţional cu pătratul distanţei d(M, Mi ),
de la M la Mi . Pentru fiecare punct de lucru Mi sunt prevăzute pi deplasări.
Să se determine poziţia punctului M astfel ı̂ncât suma timpilor de acces să fie
minimă.
Funcţia al cărei minim dorim să ı̂l aflăm este
n

f (x, y) = pi (x − xi )2 + (y − yi )2 .
i=1
Determinăm ı̂ntâi punctele staţionare ale funcţiei.

⎧ n
⎧ ⎪
⎪
⎪ ∂f ⎪
⎪ 2pi (x − xi ) = 0
⎪
⎨ =0 ⎪
⎨
∂x i=1
adică
⎪
⎪ ∂f ⎪
⎪ n
⎩ = 0, ⎪
⎪ 2pi (y − yi ) = 0.
∂y ⎪
⎩
i=1
Acest sistem are soluţie unică

n
n

p i xi pi y i
i=1 i=1
(3) xM = n , yM = n .

pi pi
i=1 i=1
Derivatele de ordinul al doilea ale funcţiei f sunt
n n
∂2f ∂2f ∂2f
= 2pi , = 0, = 2pi .
∂x2 ∂x∂y ∂y 2
i=1 i=1
Obţinem
n
2 n

rM tM − s2M = 2pi >0 şi rM = 2pi > 0,
i=1 i=1
deci punctul M dat de (3) este un punct de minim local.

Observăm că punctul M cerut este centrul geometric de masă al sistemului

ponderat de puncte considerat. El este un invariant geometric, nedepinzând de
alegerea sistemului de coordonate.
2. Se construieşte un şanţ betonat, cu secţiune trapez isoscel care per-
mite un debit maxim a2 . Se cere dimensionarea secţiunii astfel ı̂ncât suprafaţa
betonată să fie minimă.
h
a a
x
Debitul maxim a2 la viteză constantă de scurgere este proporţional cu aria

secţiunii. Notăm cu x baza mică a trapezului, cu h ı̂nălţime sa şi cu α unghiul
dintre baza mare şi latura neparalelă a trapezului. Problema se reduce la a
determina secţiunea de perimetru minim şi arie constantă. Perimetrul secţiunii
este dat de
2h
(4) p(x, h, α) = x + .
sin α
C orelarea ı̂ntre cele trei variabile din formula perimetrului se face din egalarea
valorii ariei secţiunii cu formula de calcul a ei.
(5) a2 = (x + h ctg α)h.
Eliminăm x din (4) şi (5) obţinând funcţia
a2 2h
(6) f (h, α) = + − hctg α.
h sin α
Punctele staţionare le determinăm rezolvând sistemul dat de ∇f = 0 respectiv
⎧ ⎧
⎪ ∂f ⎪ 2 a2
⎪
⎨ =0 ⎪
⎨ sin α − − ctg α = 0
∂h h2
adică
⎪
⎪ ∂f ⎪
⎪ −2 cos α + 1
⎩ =0 ⎩ h = 0.
∂α sin2 α
1
Din a doua ecuaţie, pentru că h = 0, rezultă cos α = , adică α = 60◦ , de unde
2
a2
ı̂nlocuind ı̂n prima ecuaţie obţinem h2 = √ . Cum h > 0, singura posibilitate
3
a
rămâne h = √ 4
.
3
220 Capitolul 4
Pentru a determina natura punctului staţionar obţinut, calculăm derivatele

de ordinul al doilea ale lui f . Obţinem:
∂2f 2a2 ∂2f 1 − 2 cos α ∂ 2 f 2 sin3 α − 2 sin α cos α(1 − 2 cos α)
= , = , = h .
∂h2 h3 ∂h∂α sin2 α ∂α2 sin4 α
Calculând rt − s2 şi r pentru punctul staţionar, obţinem valori pozitive, deci
avem de a face cu un punct de minim.
Observaţie. Dacă avem o secţiune cu n laturi, a cărei arie să fie a2 , atunci
soluţia problemei anteriore va fi dată de latura şi unghiul exterior al poligonului
regulat cu 2n laturi ı̂nscris ı̂n cercul de diametru egal cu lăţimea superioară a
şanţului.
Supunem atenţiei cititorului un exerciţiu mai dificil.
3. Presupunem date ı̂ntr-un plan M1 (a1 , b1 ), M2 (a2 , b2 ), M3 (a3 , b3 ), trei
puncte necoliniare. Se cere să se găsescă ı̂n plan un punct M0 (x0 , y0 ) astfel
ı̂ncât suma distanţelor sale la punctele date să fie minimă.

Fie M (x, y) un punct curent din plan, ρi = (x − xi )2 + (y − yi )2 , i =

1, 2, 3, distanţele de la M la fiecare Mi şi să notăm cu αi unghiul pe care ı̂l face
dreapta determinată de M Mi , i = 1, 2, 3, cu axa Ox. Observăm că dacă M nu
coincide cu punctele date, atunci
x − ai y − bi
(7) = cos αi , = sin αi .
ρi ρi
M3
y
r1 M0
M1
M2
a1 a3 a2
O x
Considerăm funcţia dată de suma distanţelor de la punctele considerate la

punctul M pentru care dorim să găsim un minim absolut.
n

f (x, y) = (x − ai )2 + (y − bi )2 .
i=1
Cu excepţia punctelor date, această funcţie admite derivate parţiale de ordin

unu. Acest lucru ı̂nseamnă că punctele de extrem le vom căuta printre punctele
staţionare dar şi printre punctele date care sunt puncte singulare. Sistemul care
ne conduce la determinarea punctelor singulare este
⎧ n
⎪
⎪ ∂f x − ai
⎪
⎪ =
=0
⎪
⎨ ∂x (x − ai )2 + (y − bi )2
i=1
(8)
⎪
⎪ n
y − bi
⎪
⎪
∂f

⎪
⎩ ∂y =
2 + (y − b )2
=0
i=1
(x − ai ) i
Sistemul dat de (8) se rezolvă foarte dificil, iar soluţia obţinută nu are o
semnificaţie geometrică vizibilă. De aceea, pornim de la (8) şi utilizăm (7),
sistemul devenind

cos α1 + cos α2 + cos α3 = 0
(9)
sin α1 + sin α2 + sin α3 = 0.
Înmulţim prima ecuaţie cu sin α3 , a doua cu cos α3 şi le scădem. Rezultă:
sin(α3 − α2 ) + sin(α3 − α1 ) = 0,
de unde
(10) α3 − α1 = α2 − α3 .
Similar cu (10), obţinem şi
(11) α2 − α3 = α3 − α1 .
Dacă M0 există, ı̂nseamnă că unghiurile dintre dreptele M0 M1 , M0 M2 , M0 M3 ,

luate două câte două, sunt egale ı̂ntre ele şi egale cu 120◦ . Considerăm triun-
ghiurile echilaterale construite, ı̂n afara triunghiului M1 M2 M3 , de laturi egale
cu laturile triunghiului şi cercurile circumscrise acestor triunghiuri.
2π
Presupunând că triunghiul M1 M2 M3 nu are niciun unghi mai mare ca ,
3
atunci cele trei cercuri menţionate anterior se intersectează ı̂ntr-un punct inte-
rior triunghiului M1 M2 M3 . Acesta este punctul de minim absolut căutat.
Într-adevăr, dacă scriem teorema cosinusurilor sub formă vectorială, ı̂n tri-
unghiul M1 M2 M0 , avem
2
2 2 2 1
M1 M2 = M0 M1 + M0 M2 + M0 M1 · M0 M2 > M0 M1 + M0 M2
2
astfel că:
1
(12) M1 M2 > M0 M1 + M0 M2 .
2
222 Capitolul 4
Procedând la fel ca pentru (12), obţinem
1
(13) M3 M2 > M0 M3 + M0 M2 .
2
Adunăm (12) cu (13) şi obţinem
(14) M1 M2 + M3 M2 > M0 M1 + M0 M2 + M0 M3 ,
ceea ce ı̂nseamnă că suma distanţelor de la M0 la vârfurile triunghiului este mai

mică decât suma distanţelor de la M2 la celelalte vârfuri. Similar procedăm şi
pentru celelelte vârfuri, de unde rezultă că, ı̂n acest caz, minimul absolut se
atinge ı̂n M0 .
2π
Dacă unul dintre unghiurile triunghiului este mai mare decât , atunci,
3
ı̂n general, punctul staţionar nu există, iar valoarea de minim absolut se atinge
pentru punctul ı̂n care avem unghiul obtuz.
Acest ultim exemplu ne arată că, ı̂n unele cazuri, putem decide extremele
şi fără să folosim derivata de ordinul al doilea. Putem folosi rezultatele acestui
capitol şi pentru a reduce, de exemplu, numărul căutărilor ı̂n cazul problemelor
de programare liniară.
4. Un producător de mobilă are 230 m2 de PAL şi are comenzi de maxim
20 de dulapuri, maxim 30 de mese şi maxim 40 de bănci. Pentru fiecare dulap
utilizează 6 m2 , pentru fiecare masă 3 m2 , iar pentru fiecare bancă maxim 2
m2 de material. Profitul pentru un dulap este de 200 de lei, pentru o masă de
100 de lei, iar pentru o bancă 50 de lei. Câte unităţi din fiecare produs va face
pentru a realiza profit maxim?
Presupunând că notăm cu x numărul de dulapuri, cu y numărul de mese şi
cu z numărul de bănci, atunci funcţia profit va fi
f (x, y, z) = 200x + 100y + 50z.
Restricţiile sunt date de sistemul de inegalităţi:

⎧
⎪
⎪ x ≥ 0, x ≤ 20
⎨
y ≥ 0, y ≤ 30
⎪
⎪ z ≥ 0, z ≤ 40
⎩
6x + 3y + 2z ≤ 230.
Acestea genereză 7 semispaţii corespunzătoare, a căror intersecţie este formată

din interiorul şi frontiera unui poliedru ca ı̂n figura de mai jos.
Punctul (punctele) de maxim se găsesc printre vârfurile acestui poliedru care

sunt ı̂n număr de 10. Trebuiesc calculate coordonatele fiecărui punct, ı̂nlocuite
ı̂n funcţia obiectiv, iar ı̂n final se aleg punctele care o maximizează. Dacă se
calculează gradientul funcţiei obiectiv,
∂f ∂f ∂f
∇f = ı + j + k = 200ı + 100j + 50k,
∂x ∂y ∂z
observăm că maximul creşterii funcţiei f este ı̂ndreptat către primul octant,
aşa că doar punctele din el sunt eligibile pentru a maximiza funcţia obiectiv.
Avem astfel: ⎧
⎨ H(20, 10, 40), f (20, 10, 40) = 7000,
I(10, 30, 40), f (10, 30, 40) = 7000,
⎩
J(20, 30, 10), f (20, 30, 10) = 7500.
40 F
G E
H I
A
20 30
B J D
x y
C
Pentru a realiza maximul de profit, producătorul va fabrica 20 de dulapuri,

30 de mese şi 10 bănci.
Capitolul 5
Geometrie diferenţială.
Curbe plane
1 Reprezentarea analitică a curbelor plane

Noţiunea intuitivă de curbă ı̂n plan nu poate fi cuprinsă ı̂n limitele unei
definiţii riguroase. Studiul lor poate fi făcut doar pentru anumite clase de curbe
decompozabile ı̂n arce, ce pot fi definite analitic prin intermediul unei sau unor
ecuaţii. Pentru aceasta, să ı̂ncercăm, mai mult intuitiv, să ne definim noţiunea
de arc simplu de curbă. Coordonatele punctelor ce alcătuiesc un arc simplu de
curbă plană pot fi corelate ı̂ntr-un anume fel şi avem trei tipuri principale de
corelări:
1. una dintre coordonate este dată explicit ca o funcţie de cealaltă coordo-

nată;
2. prin intermediul unei relaţii, nerezolvată ı̂n raport cu una dintre cele două
coordonate;
3. prin intermediul a două ecuaţii, ı̂n care cele două coordonate ale punctului
de pe arcul de curbă depind de un parametru.
Astfel, pentru arcele simple de curbă plană vom avea următoarele reprezentări:
1. - reprezentarea carteziană explicită: locul geometric al punctelor din plan

care, ı̂ntr-un reper cartezian, satisfac ecuaţia:
(1) y = f (x), x ∈ [a, b].
Cerem ca f să fie uniformă şi de clasă C 1 [a, b].

Un punct M0 (x0 , y0 ) de pe curbă se numeşte punct singular dacă sunt
ı̂ndeplinite condiţiile
f (x0 ) = f (x0 ) = 0;
225
226 Capitolul 5
altfel punctul se numeşte punct regulat.

Similar, putem avea
(2) x = g(y), y ∈ [c, d],
cu g de clasă C 1 [c, d].
2. - reprezentarea carteziană implicită: locul geometric al punctelor din plan

care, ı̂ntr-un reper cartezian, satisfac ecuaţia
(3) F (x, y) = 0.
Pentru funcţia F , cerem ca ea să admită derivate parţiale de ordin unu

continue. Din condiţiile teoremei funcţiilor implicite rezultă că dacă ı̂n
punctul M0 (x0 , y0 ) cel puţin una dintre derivatele parţiale ale lui F nu se
anulează, adică
(4) (Fx (x0 , y0 ))2 + (Fy (x0 , y0 ))2 = 0,
atunci, cel puţin ı̂ntr-o vecinătate a punctului M0 una dintre variabile

poate fi explicitată ı̂n funcţie de cealaltă. Punctele de tipul lui M0 se vor
numi puncte regulate sau puncte ordinare ale arcului de curbă iar punctele
ı̂n care condiţia (4) nu este ı̂ndeplinită se vor numi puncte singulare ale
arcului.
y y
y = f (x) F(x, y) = 0
y0 y0
M(x0, f (x0)) M(x0, y0)
O x0 x O x0 x
3. - reprezetarea parametrică: locul geometric al punctelor din plan pentru
care

x = ϕ(t)
(5) , t ∈ [t1 , t1 ],
y = ψ(t)
unde funcţiile ϕ şi ψ sunt cel puţin de clasă C 1 [t1 , t2 ].

Un punct M0 de pe curbă, obţinut pentru o valoare t0 a parametrului, ı̂n
care avem ı̂ndeplinită condiţia
(6) (ϕ (t0 ))2 + (ψ (t0 ))2 = 0,

Geometrie diferenţială. Curbe plane 227
se numeşte punct regulat. Dacă, de exemplu ϕ (t0 ) = 0, atunci există o

vecinătate a lui t0 astfel ı̂ncât ϕ (t) păstrează semn constant, deci funcţia
ϕ este monotonă şi poate fi inversată. Obţinem t = θ(x) de unde, ı̂n ve-
cinătatea considerată, stabilim o corespondenţă funcţională ı̂ntre x şi y:
y = ψ(θ(x)) = f (x).
f va fi o funcţie de clasă C 1 pe vecinătatea considerată.

Similar se petrec lucrurile dacă ψ(t0 ) = 0. Obţinem atunci o corespon-
denţă de forma x = g(y).
Dacă nu este ı̂ndeplinită condiţia (6) ı̂n vecinătatea punctului considerat,
curba nu poate fi defintă printr-o ecuaţie explicită, iar acel punct se va
numi punct singular.
y y
y = y(t) y = y(t)
M(x(t), y(t))
y t)
r(
t r=
a b O x = j(t) x O x = x(t) x
j
Pe scurt, ı̂n coordonate carteziene, un arc simplu de curbă ı̂n plan este locul
geometric al punctelor care verifică una dintre relaţiile (1), (2), (3) sau (5), ı̂n
care funcţiile ce intervin ı̂n definiţie sunt de clasă C 1 cel puţin.
Un punct al arcului de curbă ı̂n care condiţiile (4) sau (6) sunt ı̂ndeplinite se
numeşte punct regulat (ordinar ); ı̂n jurul acelui punct curba poate fi exprimată
analitic printr-o relaţie de forma (1) sau (2), altfel punctul se numeşte punct
singular. Un punct singular poate fi simplu (curba trece o singură dată prin
acel punct) sau multiplu.
În cazul unui arc simplu de curbă, care admite o reprezentare parametrică
(5), putem ca unui punct curent de pe curbă să-i ataşăm expresia vectorului de
poziţie
(7) r = r(t) = x(t)ı + y(t)j.
În cazul folosirii unui sistem de coordonate polare, lucrurile se petrec identic:
1. ρ = ρ(θ) ecuaţia explicită a unui arc de curbă;
2. F (ρ, θ) = 0 ecuaţia implicită a unui arc simplu;

228 Capitolul 5

ρ = ρ(t)
3. ecuaţii parametrice.
θ = θ(t)
Pentru funcţiile din definiţia arcului se cere existenţa şi continuitatea deriva-
telor. Condiţiile de regularitate se formulează la fel ca ı̂n cazul coordonatelor
carteziene. Dacă se trece la coordonate carteziene, luând polul ca origine a
axelor şi axa polară ca axă Ox, obţinem o reprezentare parametrică a arcului
de curbă de forma

x = ρ(θ) cos θ
(8)
y = ρ(θ) sin θ,
ı̂n care parametrul este chiar unghiul polar. Calculând derivatele x şi y ,
obţinem

x = ρ (θ) cos θ − ρ(θ) sin θ
(9)
y = ρ (θ) sin θ + ρ(θ) cos θ
de unde putem trage concluzia că un punct singular este unul ı̂n care sunt
ı̂ndeplinite condiţiile
(10) ρ(θ0 ) = ρ (θ0 ) = 0,
care de fapt reprezintă condiţiile uzuale de punct singular.
M(r(q),q)
r = r(q)
r
q
O
2 Element de arc de curbă.

Lungimea unui arc de curbă

Fie curba (C) şi arcul elementar de curbă AB. Fie {M0 , M1 , . . . , Mn } o

diviziune a arcului AB, cu M0 = A, . . ., Mn = B. Această diviziune determină
o linie poligonală M0 M1 · · · Mn a cărei lungime o notăm cu δ . Considerând o
diviziune mai fină a arcului, observăm că lungimea noii linii poligonale este mai
mare. (Inegalitatea triunghiului ne asigură acest fapt.)
y
Mn-1
....
..... B=Mn
M2
M1
A=M0
O x

Fie Δ mulţimea tuturor diviziunilor arcului AB şi {δ }δ∈Δ mulţimea lungi-
milor liniilor poligonale ataşate acestor diviziuni.

Definiţia 2.1 Spunem că arcul de curbă AB are lungime (este rectifiabil) dacă
{δ }δ∈Δ este mărginită superior. Marginea superioară a acestei mulţimi se

numeşte lungimea arcului AB.

Fie arcul AB, de lungime , pe care considerăm un sens de parcurgere (de
exemplu, de la A către B) şi M un punct mobil pe curbă. Poziţia punctului M

va fi unic determinată dacă cunoaştem lungimea s a arcului AM . Putem astfel

considera o reprezentare a lui AB prin ecuaţiile parametrice

x = x(s)
(1) (AB) : s ∈ [0, ].
y = y(s),
Parametrul s se numeşte parametru natural al arcului, iar reprezentarea (1)

se numeşte reprezentare locală naturală a arcului de curbă.

Presupunem că arcul AB este regulat şi că admite o reprezentare parame-
trică
x = x(t)
(AB) : t ∈ [a, b].
y = y(t),
Atunci, dacă M (x(t), y(t)) este un punct mobil pe curbă, lungimea s a arcului

AM va fi o funcţie de parametrul t, adică s = s(t).
Definiţia 2.2 Numim element de arc de curbă diferenţiala funcţiei s.

Teorema 2.1 În cazul reprezentării parametrice a arcului AB, elementul de
arc va fi

(2) ds = ẋ2 (t) + ẏ 2 (t) dt.
230 Capitolul 5
Demonstraţie. Fie M (x(t), y(t)) şi M (x(t + Δt), y(t + Δt)) două puncte

vecine pe arcul AB şi rM , rM vectorii lor de poziţie. Atunci, M M = rM −rM .

Când M → M . lungimea arcului M M va tinde către ds şi, la limită, va

coincide cu norma vectorului M M .

(3) ds = lim

M M = lim

rM − rM .
M →M M →M
y y(t)) M (¢ x
M(x(t
),
(t+D
t), y(
t +Dt
))
rM
rM ¢
O x
Această relaţie o scriem sub forma echivalentă

ds r(t + Δt) − r(t) dr
not.
(4) = lim =
= r˙ .
dt Δt→0 Δt dt
De aici rezută
ds = r˙ dt
şi cum
not.
˙ r = x (t)ı + y (t)j = ẋ(t)ı + ẏ(t)j,
(t)
rezultă
ds = ẋ2 (t) + ẏ 2 (t)dt.

Dacă arcul AB admite o reprezentare carteziană explicită (AB): y = f (x),
atunci elementul de arc va avea expresia

(5) ds = 1 + (f (x))2 dx,

iar ı̂n cazul reprezentării polare a arcului de curbă (AB): ρ = ρ(θ) elementul
de arc va fi dat de

(6) ds = ρ2 + (ρ )2 dθ.
Pentru a demonstra formula (5), este suficient să considerăm reprezentarea

parametrică trivială
x=x
y = f (x),
de unde
ẋ = 1, ẏ = f (x).
La formula (6) se ajunge pornind de la reprezentarea polară a arcului de
curbă ρ = ρ(θ) şi de la formulele de trecere la coordonate polare

x = ρ cos θ
θ ∈ [αβ].
y = ρ sin θ,

Se obţine reprezentarea parametrică a arcului AB indusă de trecerea la coor-
donate polare
x = ρ(θ) cos θ
θ ∈ [α, β]
y = ρ(θ) sin θ,
de unde, prin derivare, obţinem

ẋ(θ) = ρ (θ) cos θ − ρ(θ) sin θ
ẏ(θ) = ρ (θ) sin θ + ρ(θ) cos θ,
care, ı̂nlocuite ı̂n (2), ne conduc la (6).

Să determinăm acum formula pentru calculul lungimii arcului AB. Pentru
aceasta, să pornim de la considerentul că arcul admite o reprezentare carteziană
explicită y = f (x) pe [a, b].

Teorema 2.2 Dacă f este de clasă C 1 [a, b], atunci arcul de curbă AB are
lungime şi
b
(7) = 1 + (f (x))2 dx.
AB a
Demonstraţie. Considerăm δn o diviziune a intervalului [a, b],
δn = {a = x0 < x1 < · · · < xn = b}.
Aceasta va genera o diviziune a arcului de curbă
A = M0 (x0 , f (x0 )), M1 (x1 , f (x1 )), . . . , Mn (xn , f (xn )) = B,
care, la rândul ei, determină o linie poligonală M0 M1 · · · Mn . Fie δn lungimea

acestei linii poligonale,

n−1
(8) δn = (xi+1 − xi )2 + (f (xi+1 ) − f (xi ))2 .
i=0
232 Capitolul 5
Funcţia f fiind de clasă C 1 [a, b], există pentru fiecare interval (xi+1 , xi ) câte
un punct ξi astfel ı̂ncât
f (xi+1 ) − f (xi ) = (xi+1 − xi )f (ξi ).
Atunci, (8) poate fi rescrisă sub forma

n−1

δn = 1 + (f (ξi ))2 (xi+1 − xi ).
i=0

Aceasta reprezintă o sumă Riemann pentru funcţia 1 + (f (x))2 şi, dacă tre-
cem la limită după n, cu norma diviziunii tinzând către 0, şi ţinem cont că f
este continuă, rezultă că
b
= 1 + (f (x))2 dx.
AB a

În cazul unei reprezentări parametrice a arcului AB,

x = x(t)
(AB) : t ∈ [t1 , t2 ],
y = y(t),
ı̂n care funcţiile x(t) şi y(t) sunt de clasă C 1 [t1 , t2 ], formula pentru calculul
lungimii arcului va fi dată de
t2
(9) = ẋ2 (t) + ẏ 2 (t) dt.
AB t1
Observaţia 2.1 Valoarea integralei (9) nu depinde de parametrizarea arcului.
Observaţia 2.2 În cazul reprezentarii parametrice locale naturale

x = x(s)
s ∈ [1 , 2 ],
y = y(s),
avem proprietatea
(10) (x (s))2 + (y (s))2 = 1,
deci
2
(11) = ds = 2 − 1 .
AB 1
Pentru curbele date ı̂n coordonate polare,

(AB) : ρ = ρ(θ), θ ∈ [α, β],
ı̂n care funcţia ρ este de clasă C 1 [α, β], vom avea

β
(12) = ρ2 + ρ2 dθ.
AB α
3 Tangenta şi normala la o curbă plană

Considerăm un arc simplu de curbă (γ), dat prin ecuaţia sa carteziană
explicită
(1) y = f (x), x ∈ [a, b],
şi punctele vecine M0 (x0 , f (x0 )) şi M (x, f (x)). Dreapta M0 M are panta dată
de
f (x) − f (x0 )
m= .
x − x0
Dacă ı̂l facem pe x să tindă către x0 , valoarea pantei va tinde către
f (x) − f (x0 )
mx0 = lim ,
x→x0 x − x0
iar această limită există pentru că avem de a face cu un arc regulat de curbă şi
este egală cu derivata funcţiei f , calculată ı̂n punctul x0 .
Dreapta care trece prin M0 şi are panta m = f (x0 ) are ı̂n acest punct un
contact de ordin 1 cu curba şi se numeşte tangenta la curbă ı̂n punctul x0 .
Ecuaţia ei va fi dată de:
(2) y − f (x0 ) = f (x0 )(x − x0 ).
Pornind de la această ecuaţie, putem să scriem ecuaţia tangentei la curbă

şi ı̂n cazul celorlalte reprezentări ale cubei. Astfel:
- dacă curba este dată prin F (x, y) = 0, pentru tangentă avem ecuaţia:
Fx
(3) y − y0 = − (x − x0 ) sau Fy · (y − y0 ) + Fx · (x − x0 ) = 0 ,
Fy
unde derivatele parţiale Fx , Fy sunt calculate ı̂n punctul (x0 , y0 );
234 Capitolul 5

x = x(t)
- pentru reprezentara parametrică a curbei: t ∈ [a, b], avem:
y = y(t),
ẏ y − y0 x − x0
(4) y − y0 = (x − x0 ) sau = ,
ẋ ẏ ẋ
derivatele ẋ şi ẏ fiind calculate pentru valoarea t0 a parametrului, corespunză-
toare punctului M0 .
În cazul reprezentării polare a curbei, ecuaţia tangentei se obţine astfel: fie
ρ = ρ(θ) ecuaţia polară a arcului regulat de curbă şi punctul M0 corespunzător
valorii θ0 a argumentului. Folosind formulele de transformare din coordonate
polare ı̂n coordonate carteziene,

x = ρ cos θ
y = ρ sin θ,
şi considerând argumentul θ ca parametru, pentru arcul dat putem scrie ecuaţii
parametrice de forma

x = ρ(θ) cos θ
(5) θ ∈ [α, β].
y = ρ(θ) sin θ,
Calculând diferenţialele dx şi dy ı̂n θ0 , obţinem

dx0 = (ρ0 cos θ0 − ρ0 sin θ0 )dθ0
dy0 = (ρ0 sin θ0 + ρ0 cos θ0 )dθ0 ,
iar ecuaţia tangentei va fi
y − y0 x − x0
(6) = .
dy0 dx0
Numim normală ı̂ntr-un punct x0 la curba (γ) dreapta perpendiculară pe
tangenta la curbă ı̂n acel punct. Ţinând cont că relaţia dintre pantele a două
drepte perpendiculare ı̂n plan este mm = −1, rezultă uşor ecuaţia normalei ı̂n
cazul diverselor reprezentări ale arcului de curbă.
y
enta
tang
M(x0, y0)
normala
O x0 x
Pentru reprezentarea carteziană explicită, ecuaţia normalei este:
1
(7) y − f (x0 ) = − (x − x0 ).
f (x 0)
Pentru cazul reprezentării parametrice, de exemplu, avem ecuaţia normalei:
(8) ẏ(y − y0 ) + ẋ(x − x0 ) = 0.
4 Segmente tangentă, normală,

subtangentă, subnormală
Continuăm să ne situăm pe un arc regulat de curbă (γ), ı̂ntr-un punct
M . Considerăm reprezentarea grafică a arcului ı̂ntr-un reper cartezian. Ducem
tangenta şi normala ı̂n M . Fie T , N intersecţia tangentei şi normalei cu axa
Ox (dacă există) şi P proiecţia lui M pe aceeaşi axă.
Numim segment tangetă (ST ) segmentul M T ; segmentul M N se va numi
segment normală (SN ), T P este segmentul subtangentă (SST ), iar P N se va
numi segment subnormală (SSN ).
M
y = f (x)
T O P N x
Determinarea relaţiilor care exprimă mărimea acestor segmente se reduce la

rezolvarea triunghiurilor dreptunghice T M N , T M P , P M N , ı̂n care cunoaştem
tangenta unghiului P T M şi lungimea segmentului M P . De exemplu, pentru
reprezentarea parametrică a arcului de curbă avem:

ẋ y
SST = T P = y ; ST = M T = ẋ2 + ẏ 2 ;

ẏ ẏ
(9) y
ẏ

SSN = P N = y ; SN = M N = ẋ2 + ẏ 2 .
ẋ ẋ
236 Capitolul 5
V
V
M
M
r r
q j j
O N T
T O
Dacă vom considera reprezentarea polară a arcului de curbă, segmentele se

definesc astfel: notăm cu T intersecţia tangentei ı̂n M cu o axă ce trece prin pol
şi este perpendiculară pe raza vectoare OM şi cu N intersecţia axei cu normala.
Atunci:
ST p = M T ; SN p = M N ; SST p = OT ; SSN p = ON,
iar expresiile lor le vom calcula pornind de la calculul tangentei unghiului V ,

dintre tangenta ı̂n M şi raza vectoare.
Propoziţia 4.1 Dacă V este unghiul dintre tangenta ı̂n M şi raza vectoare
corespunzătoare lui M , atunci
ρ
(10) tg V =
ρ
şi:

ρ
(11) ST p = ρ2 + ρ 2 ; SN p = ρ2 + ρ 2 ;
ρ
ρ2
(12) SST p = ; SSN p = ρ .
ρ
În demonstraţia acestei propoziţii dăm doar calculul pentru tg V , restul fiind
dat de rezolvarea unor triunghiuri dreptunghice.
Fie α unghiul dintre axa polară şi tangenta ı̂n M la curbă, θ argumentul lui
M şi
x = ρ(θ) cos θ
θ ∈ [α, β],
y = ρ(θ) sin θ,
reprezentarea parametrică ı̂n raport cu θ a arcului de curbă. Atunci:
dy ρ sin θ + ρ cos θ
tg α = =
dx ρ cos θ − ρ sin θ
şi
sin θ − ρ sin θ + ρ cos θ
cos θ ρ cos θ − ρ sin θ ρ
tg V = tg (α − θ) = = .
ρ sin θ + ρ cos θ ρ
1 + sin θ ·
cos θ ρ cos θ − ρ sin θ
Aplicaţii:
• Să se determine curba al cărei segment tangentă este constant.
Această curbă se numeşte curbă tractrice. Vom pune ı̂n evidenţă, pentru
ı̂nceput, ecuaţia diferenţială a tractricei. Segment tangentă constant ı̂nseamnă

y
1 + y 2 = c,
y
ceea ce ne conduce la ecuaţia:

|y|
y = .
c2 − y 2
Pentru y > 0, avem
y −1 (c2 − y 2 )1/2 dy = dx,
iar aceasta este o ecuaţie cu variabile separabile. Integrala ı̂n raport cu y este
una binomă şi se face cu schimbarea de variabilă c2 − y 2 = t2 . Soluţia generală
a ecuaţiei este
c c + c2 − y 2
c2 − y 2 − ln = x + K.
2 c − c2 − y 2
Pentru x = 0, trebuie să avem y = c, de unde rezultă K = 0.
• Determinaţi curbele care au segmentul subtangentă polară constant.
Problema se reduce la integrarea ecuaţiei diferenţiale
ρ2
= k.
ρ
dρ
ρ = şi de aici, separând variabilele, avem:
dθ
dρ dθ
2 = .
ρ k
Soluţia generală va fi
1 θ
= − + C.
ρ k
238 Capitolul 5
Constanta C se deduce din condiţia θ → 0 dacă ρ → ∞; rezultă C = 0. În

acest caz, curba va fi:
−k
ρ= ,
θ
adică spirala hiperbolică.
5 Studiul curbelor ı̂n jurul punctelor multiple

Definiţia 5.1 Numim punct multiplu de ordin p pentru o curbă un punct prin
care curba trece de p ori. Pentru p = 2, punctul se numeşte punct dublu.
Presupunem că avem un arc de curbă dat sub forma F (x, y) = 0, cu funcţia
F admiţând derivate parţiale de ordin cel puţin doi continue şi M (x0 , y0 ) un
punct singular. El va satisface sistemul de ecuaţii
(1) F (x0 , y0 ) = 0; Fx (x0 , y0 ) = 0; Fy (x0 , y0 ) = 0.
Propoziţia 5.1 Dacă punctul singular M este punct dublu, atunci cel puţin
una dintre derivatele parţiale de ordinul al doilea ale lui F nu se anulează ı̂n M .
Să ı̂ncercăm să caracterizăm pantele tangentelor la curbă ı̂ntr-un punct

dublu.
Teorema 5.1 Pantele tangentelor la curbă (C), dată de F (x, y) = 0, ı̂n punc-
tul dublu M (x0 , y0 ) sunt caracterizate de ecuaţia:
(2) Fy2 (x0 , y0 ) m2 + 2Fxy

(x0 , y0 ) m + Fx2 (x0 , y0 ) = 0
Demonstraţie. Fie M (x0 , y0 ) un punct dublu al arcului de curbă considerat

şi M (x0 + Δx, y0 + Δy) un punct de pe curbă vecin lui M . Considerăm formula
Taylor de ordin trei pentru F , scrisă ı̂n jurul lui M şi calculată ı̂n M . Există
un punct (α, β) ı̂ntr- o vecinătăte a lui M astfel ı̂ncât:

F (x0 + Δx, y0 + Δy)=F (x0 , y0 ) + Fx (x0 , y0 )Δx + Fy (x0 , y0 )Δy
1
+ Fx2 (x0 , y0 )Δ2 x+2Fxy
(x0 , y0 )ΔxΔy+Fy2 (x0 , y0 )Δ2 y
2
1
+ F 3 (α, β)Δ3 x + 3Fx2 y (α, β)Δ2 xΔy
3! x
2 3
+3Fxy 2 (α, β)ΔxΔ y + Fy 3 (α, β)Δ y .
Ţinând cont că punctele M şi M sunt pe curbă, că derivatele de ordinul unu
ale lui F sunt nule ı̂n M şi că cel puţin una dintre derivatele de ordinul al doilea
nu este nulă, rezultă:
1
(3) 0= Fx2 (x0 , y0 )Δ2 x + 2Fxy
(x0 , y0 )ΔxΔy + Fy2 (x0 , y0 )Δ2 y
2
1
+ F 3 (α, β)Δ3 x + 3Fx2 y (α, β)Δ2 xΔy
3! x
2 3
+3Fxy 2 (α, β)ΔxΔ y + Fy 3 (α, β)Δ y .
Împărţim această relaţie cu Δx2 şi ı̂l facem pe M să tindă către M . Avem:

1 Δy Δ2 y
F 2 (x0 , y0 ) + 2Fxy (x0 , y0 ) + Fy2 (x0 , y0 ) 2
2 x Δx Δ x
1 Δ2 y Δ3 y
+ F 3 (α, β)Δx+3Fx2 y (α, β)Δy+3Fxy2 (α, β) +Fy3 (α, β) 2 = 0.
3! x Δx Δ x
Pentru că:
Δx dy
Δx → 0, Δy → 0, lim = = m,
(Δx→0, Δy→0) Δy dx
rezultă că a doua paranteză este nulă şi avem formula (2).
Această ecuaţie de odinul
al doilea ne permite să caracterizăm pantele tan-
2
gentelor ı̂n M . Fie D = Fxy − Fx2 Fy2 discriminantul ecuaţiei (2). Astfel:
1. dacă D > 0, atunci curba admite două tangente distincte ı̂n punctul M.
Punctul se va numi nod.
O x
2. ı̂n cazul D = 0, curba admite două tangente reale confundate. În funcţie
de poziţia tangentei comune punctul se numeste:
- punct de ı̂ntoarcere de speţa ı̂ntâi dacă cele două ramuri se găsesc de o
parte şi de alta a tangentei comune,
240 Capitolul 5
- punct de ı̂ntoarcere de speţa a doua dacă ramurile curbei se află de

aceeaşi parte a tangentei,
y
M
O x
- punct tacnodal dacă ramurile curbei sunt autotangente.
3. D < 0 ne indică faptul că punctul M este un punct izolat al curbei, adică
există un disc D centrat ı̂n M , cu proprietatea că
F (x, y) = 0 ∀(x, y) ∈ D \ M.
6 Contactul dintre două curbe

Considerăm două curbe (γ1 ) şi (γ2 ). Spunem că ele au ı̂n punctul M0 un
contact de ordin n dacă ı̂n acel punct există n + 1 puncte comune confundate
ale celor două curbe.
Propoziţia 6.1 Dacă cele două curbe sunt date prin ecuaţiile lor carteziene
explicite:
(γ1 ) : y = f1 (x); (γ2 ) : y = f2 (x),
atunci condiţiile ca ele să aibă ı̂n punctul M0 (x0 , y0 ) un contact de ordin n sunt
date de:
(n) (n)
f1 (x0 ) = f2 (x0 ); f1 (x0 ) = f2 (x0 ); ... f1 (x0 ) = f2 (x0 );
(n+1) (n+1)
f1 (x0 ) = f2 (x0 ).
Demonstraţia acestei afirmaţii este imediată pornind de la condiţiile ca
ecuaţia
f1 (x) − f2 (x) = 0
să admită ı̂n x0 o rădăcină multiplă de ordin n.
Propoziţia 6.2 Dacă o curbă este dată prin intermediul ecuaţiilor ei parame-
x = x(t)
trice (γ1 ) : t ∈ [a, b], iar cea de a doua prin ecuaţia sa carteziană
y = y(t),
impliciă (γ2 ) : F (x, y) = 0, atunci condiţia de contact de ordin n ı̂n punctul
M0 (t0 ) este
ϕ(t0 ) = ϕ (t0 ) = · · · = ϕ(n) (t0 ) = 0; ϕ(n+1) (t0 ) = 0,
unde ϕ : [a, b] → R, ϕ(t) = F (x(t), y(t)).
Să schiţăm demonstraţia acestei propoziţii pe cazul particular al contactului

de ordin unu. Punctul de contact al lui (γ1 ) cu (γ2 ) (pe care ı̂l presupunem a
nu fi unul singular pentru niciuna dintre cele două curbe) se obţine pentru acea
valoare a lui t care verifică identitatea:
(1) F (x(t), y(t)) = 0.
Calculând diferenţiala totală ı̂n raport cu t, obţinem:
(2) Fx dx + Fy dy + Ft dt = 0.
Tangentele la cele două curbe au ecuaţiile:
X − x(t) Y − y(t)
(3) = ; Fx (X − x(t)) + Fy (Y − y(t)) = 0
dx dy
şi trebuie să coincidă. Egalitatea pantelor lor ne conduce la relaţia
dy F
= − x ,
dx Fy
adică la
(4) Fx dx + Fy dy = 0.
Înlocuind (4) ı̂n (2), rezultă că Ft (x(t), y(t)) = 0 adică:
(5) ϕ(t0 ) = ϕ (t0 ) = 0.
Definiţia 6.1 Numim cerc osculator al unei curbe plane ı̂ntr-un punct un cerc
care are cu curba dată un contact de ordin mai mare sau egal cu doi ı̂n acel
punct.
242 Capitolul 5
În continuare, dăm modul de determinare a cercului osculator la o curbă

dată ı̂ntr-un punct curent.
Fie curba dată prin ecuaţiile ei parametrice

x = x(t)
(γ) : t ∈ [a, b].
y = y(t),
Considerăm cercul de ecuaţie
(x − α)2 + (y − β)2 = R2
şi construim funcţia
ϕ(t) = [x(t) − α]2 + [y(t) − β]2 = R2 .
Condiţiile de contact de ordin doi sunt ϕ(t) = ϕ̇(t) = ϕ̈(t) = 0 şi ne conduc
la sistemul ı̂n necunoscutele α, β, R:
⎧
⎪
⎪ [x(t) − α]2 + [y(t) − β]2 = R2
⎨
ẋ(t)[x(t) − α] + ẏ(t)[y(t) − β] = 0
⎪
⎪
⎩
ẍ(t)[x(t) − α] + ÿ(t)[y(t) − β] = −ẋ2 (t) − ẏ 2 (t).
Ultimele două ecuaţii le putem rezolva ı̂n raport cu x(t) − α şi y(t) − β folosind
regula lui Cramer.

ẋ(t) ẏ(t) 0 ẏ(t)
Δ= , Δ(x(t)−α) = ,
ẍ(t) ÿ(t) −ẋ2 (t) − ẏ 2 (t) ÿ(t)

ẋ(t) 0
Δ(y(t)−β) =
ẍ(t) −ẋ (t) − ẏ (t)
2 2
Condiţia Δ = 0 ne conduce la concluzia că ı̂n punctele dreptelor sau ı̂n punctele
de inflexiune ale curbei nu se poate construi cercul osculator. Soluţia sistemului
ne dă:
Δ(x(t)−α) Δ(y(t)−β)
x(t) − α = , y(t) − β = ,
Δ Δ
de unde obţinem coordonatele centrului cercului osculator
ẏ(t)[ẋ2 (t) + ẏ 2 (t)] ẋ(t)[ẋ2 (t) + ẏ 2 (t)]
α = x(t) − , β = y(t) + .
ẋ(t)ÿ(t) − ẏ(t)ẍ(t) ẋ(t)ÿ(t) − ẏ(t)ẍ(t)
Înlocuind ı̂n prima ecuaţie a sistemului iniţial, obţinem pentru raza cercului
osculator valoarea: 3
[ẋ2 (t) + ẏ 2 (t)] 2
R= .
| ẋ(t)ÿ(t) − ẏ(t)ẍ(t) |
Aplicaţii:
eax + y −ax
• Să se determine cercul osculator ı̂n origine la curba (γ) : y = .
⎧ 2
⎨ x=t
Alegem parametrizarea trivială a curbei (γ) : eat + y −at Atunci,
⎩ y=
2
ı̂ntr-un punct curent al curbei, avem:
⎧ ⎧
⎨ x=t ẋ = 1 ⎨ ẍ = 0
at −at
e +y a
ẏ = (eat − y −at ), a2
⎩ y= , ⎩ ÿ = (et + y −t ),
2 2 2
iar ı̂n origine:

x(0) = 0 ẋ(0) = 1 ẍ(0) = 0
y(0) = 1, ẏ(0) = 0, ÿ(0) = a2 .
1 + a2 1
Înlocuind, obţinem: α = 0, β = , R = 2.
a2 a
• Să se arate că locul geometric al centrelor cercurilor osculatoare la o elipsă
este o astroidă.
Considerând elipsa (γ) dată sub formă parametrică şi calculând derivatele
de ordin unu şi doi, avem

x = a cos t ẋ = −a sin t ẍ = −a cos t
t ∈ [0, 2π];
y = b sin t, ẏ = b cos t; ÿ = −b sin t.
Înlocuind ı̂n formulele pentru calculul coordonatelor centrelor cercurilor oscu-
latoare obţinem:
b cos t(a2 sin2 t + b2 cos2 t) 1
α = a cos t − 2 2
= a cos t − cos t(a2 sin2 t + b2 cos2 t)
ab sin t + ab cos t a
cos t 2 2
a −b 2
= (a − a2 sin2 t − b2 cos2 t) = cos3 t;
a a
−a sin t(a2 sin2 t + b2 cos2 t) 1
β = b sin t + 2 2
= b sin t − sin t(a2 sin2 t + b2 cos2 t)
ab sin t + ab cos t b
sin t 2 2
a −b 2
= (b − a2 sin2 t − b2 cos2 t) = sin3 t.
b b
Deci, coordonatele centrului cercului osculator se deplasează după ecuaţiile
parametrice: ⎧
⎪
⎪ a2 − b2
⎨ α= cos3 t
a
⎪
⎪ b2 − a2
⎩ β= sin3 t,
b
244 Capitolul 5
care reprezintă ecuaţiile parametrice ale unei astroide cu braţele inegale.
7 Curbura curbelor plane

Considerăm un arc regulat de curbă plană şi un punct mobil M pe el.
Cerem ca funcţiile ce intervin ı̂n definiţia curbei să fie de clasă C 2 [D]. Ducem
tangenta la curbă ı̂n M . Deplasarea lui M , din poziţia M1 ı̂n poziţia M2 , face
ca tangenta să ı̂şi modifice poziţia dacă, bineı̂nţeles, arcul nostru de curbă nu
este o porţiune dintr-o dreaptă.
Dorim să caracterizăm punctual tendinţa de abatere a curbei noastre de la
o dreaptă.
Fie M1 şi M2 două puncte vecine pe curbă. Tangentele ı̂n aceste puncte fac
ı̂ntre ele unghiul Δε, numit unghi de cotingenţă. Definim curbura medie, notată
cu Km , raportul dintre unghiul de cotingenţă, măsurat ı̂n radiani, şi lungimea
Δs, a arcului M1 M2 :
Δε
Km = .
Δs
Pe diferite porţiuni ale arcului de curbă vom avea curburi medii diferite.
Există curbe a căror curbură medie este constantă; de exemplu, dreptele
care au Km = 0 şi cercurile care au Km = R 1.
Definim curbura unei curbe ı̂ntr-un punct ca fiind limita curburii medii când
lungimea arcului M1 M2 tinde către 0. Numim rază de curbură inversul curburii:
1 Δε
K= = lim .
R Δs→0 Δs
M2
De
Ds
M1
De
a a+Da
O x
Considerăm cazul ı̂n care avem dată curba sub formă parametrică.

x = x(t)
(1) t ∈ [a, b].
y = y(t),
Observăm că unghiul de cotingenţă este de fapt egal cu variaţia unghiului pe

care ı̂l fac tangentele la curbă cu axa Ox. Avem, ı̂n consecinţă, Δε = Δα şi
Δε Δα dα
(2) K = lim = lim = .
Δs→0 Δs Δs→0 Δs ds
ẏ
Dar cum tg α = ẋ , rezultă
ÿẋ − ẍẏ
ẏ ẋ2 ÿ ẋ − ẍẏ
dα = arctg dt = 2 dt = 2 dt.
ẋ ẏ ẋ + ẏ 2
1+
ẋ
De aici rezultă expresia pentru curbură:
1 ÿ ẋ − ẍẏ
(3) K= = 3 .
R ẋ2 + ẏ 2 2
În cazul ı̂n care curba este dată prin ecuaţia ei carteziană explicită, formula
pentru calculul curburii ı̂ntr-un punct este:
y
(4) K= 3 ,
(1 + y 2 ) 2
iar pentru forma polară, ρ = ρ(θ), a ecuaţiei curbei avem:
ρ2 + 2ρ 2 − ρρ
(5) K= 3 .
(ρ2 + ρ 2 ) 2
Semnul curburii şi al razei de curbură este convenţional. Raza fiind o
lungime, ar trebui să fie pozitivă, adică pentru ea ar trebui să considerăm
formula:
ds
R = .
dα
Considerăm ı̂nsă raza de curbură ca pe un segment orientat situat pe normala
la curbă. Dacă el se află pe normală ı̂n sensul pozitiv el este pozitv iar ı̂n caz
contrar este negativ.
Exemple:
1. Să se calculeze curbura pentru curba lănţişor :
x x
e a + e− a x
y=a = a ch .
2 a
246 Capitolul 5
Un calcul direct ne conduce la concluzia

1 x y y3
y = ch = 2 , (1 + y 2 )3 = ,
a a a a3
deci
1 a
K= = 2 .
R y
2. Să se calculeze raza de curbură a spiralei logaritmice:
ρ = emθ .
Calculând pe rând ρ şi ρ , obţinem:

3
(e2mθ + m2 e2mθ ) 2
ρ = memθ , ρ = m2 emθ , R = 2mθ
,
e + 2m2 e2mθ − m2 e2mθ
de unde rezultă că:
R = emθ 1 + m2 .
Dacă vom calcula şi segmentul normală, vom observa că:
SN = R.
8 Reper Serret-Frenet
Fie o curbă plană reprezentată parametric ı̂n raport cu parametrul natural
s, a cărei ecuaţie vectorială este
(1) r = r(s) = x(s)i + y(s)j, s ∈ [0, ],
cu (x )2 (s) + (y )2 (s) = 1. Versorul tangentei la curbă este, ı̂n acest caz,
r˙ (s)
(2) τ (s) = = r˙ (s).
r˙ (s)
Notăm ν (s) versorul normalei la curbă, al cărui sens ı̂l alegem astfel ı̂ncât
baza (τ, ν) să fie pozitiv orientată. Acest lucru ı̂nseamna că dacă luăm un
reper cartezian {O;ı, j}, atunci matricea schimbării de bază trebuie să aibă
determinant 1. Pentru că τ = xı + y j, rezultă că putem să luăm ν = −y ı + xj
pentru că avem ı̂ndeplinite condiţiile de bază ortonormată, pozitiv orientată,

x −y
(3)
< τ , ν >= 0, τ , ν = 1, = 1.
y x

Definiţia 8.1 Considerăm un arc regulat de curbă plană AB şi M (s) un punct
mobil pe ea. Reperul = {M (s), τ (s), ν (s)} se numeşte reperul mobil Serret-
Frenet al curbei.
Teorema 8.1 Pentru un arc regulat de curbă plană sunt ı̂ndeplinite formulele
Serret-Frenet:

τ (s) = κ(s)ν (s)
(4)
ν (s) = −κ(s)τ (s).
Demonstraţie. Pornim de la relaţiile date de (3). Din τ = 1, rezultă

< τ , τ >= 1, care, prin derivare, conduce la < τ , τ >= 0, ceea ce ı̂nseamnă că
τ şi τ sunt coliniare. Putem scrie atunci
(5) τ (s) = κ(s)ν (s).
Procedând similar, din ν = 1, va rezulta
(6) ν (s) = κ̃(s)τ (s).
Derivând condiţia de ortogonalitate < τ , ν >= 0, obţinem
< τ , ν > + < τ , ν >= 0
Folosind (5), (6), avem:
< κ(s)ν (s), ν (s) > + < τ (s), κ̃(s)τ (s) >= 0
şi cum τ , ν sunt versori, rezultă
κ(s) + κ̃(s) = 0,
teorema fiind astfel demonstrată.
Observaţia 8.1 Pornind de la scrierea pe componente a formulelor Serret-

Frenet, ajungem la expresia funcţiei κ sub forma
(7) κ(s) = x (s)y (s) − y (s)x (s),
ceea ce ı̂nseamnă că această funcţie este chiar curbura curbei plane.
248 Capitolul 5
9 Concavitatea unei curbe plane,

sens direct de parcurgere
Considerăm un punct pe un arc regulat de curbă, tangenta şi normala la
curbă ı̂n acest punct. Într-o vecinătate a lui, curba poate avea două situări faţă
de tangentă:
- restricţia curbei la acea vecinătate este situată de o parte şi de alta a
tangentei;
- restricţia curbei la acea vecinătate este situată de aceeaşi parte a tangentei.
În acest caz, considerăm vectorul director al normalei ca fiind situat de aceeaşi
parte a tangentei ca şi curba.
Definiţia 9.1 Concavitatea (interiorul curbei) este ı̂ndreptată ı̂n sensul vec-
torului director al normalei. În sens opus este ı̂ndreptată convexitatea curbei.
Definiţia 9.2 Numim sens pozitiv de parcurgere a curbei deplasarea care lasă
interiorul curbei ı̂n stânga.
Observaţia 9.1 Triedrul Serret-Frenet are versorul τ ı̂ndreptat ı̂n sensul po-
zitiv de parcurgere a curbei, iar versorul ν dirijat către interiorul curbei.
Definiţia 9.3 Punctul de pe curbă ı̂n care aceasta ı̂şi schimbă concavitatea se
numeşte punct de inflexiune.
Teorema 9.1 1. Condiţia ca un arc de curbă, dat prin ecuaţia y = f (x), să
aibă un punct de inflexiune este ca ı̂n acel punct derivata a doua a lui f să se
anuleze şi să ı̂şi schimbe semnul.
2. Dacă ı̂ntr-un punct se anulează toate derivatele funcţiei f până la ordinul
2k, k ≥ 1, iar derivata de ordin 2k + 1 este diferită de 0, atunci acel punct este
un punct de inflexiune.
10 Înfăşurătoarea unei familii de curbe plane

Să precizăm ı̂ntâi noţiunea de familie de curbe. Considerăm curbe pentru
care funţia sau funcţiile care descriu legăturile dintre coordonatele unui punct
curent depind şi de unul sau mai mulţi parametri. În general, aceste relaţii pot
fi reduse, ı̂n cazul unui singur parametru, la o ecuaţie de forma:
(1) F (x, y, α) = 0.
În membrul stâng al ecuaţiei avem de a face cu o funcţie de trei variabile x, y,

α. Dintre acestea, α joacă un rol aparte. Prin fixarea parametrului se obţine
o curbă, a cărei formă şi poziţie depinde de valoarea aleasă pentru α. Variind
valoarea lui α ı̂ntr-o anumită mulţime graficul curbei, se va deforma şi se va
deplasa, obţinând, ı̂n general, curbe distincte ca formă şi poziţie.
Mulţimea curbelor obţinute prin variaţia lui α o vom numi familie de curbe
dependentă de un parametru. Ecuaţia (1) se va numi ecuaţia familiei.
Ne punem problema existenţei unei curbe (γ), care să aibă proprietatea de
contact de ordin unu cu fiecare curbă a familiei ı̂n unu sau mai multe puncte.
Variaţia continuă a lui α implică faptul că această curbă (γ) este formată din
punctele de contact.
Definiţia 10.1 (γ) se numeşte ı̂nfăşurătoarea familiei F (x, y; α) = 0 dacă sunt

ı̂ndeplinite condiţiile:
1. (γ) şi F (x, y; α) = 0 au un contact de ordin unu pentru orice α din
domeniu;
2. (γ) şi F (x, y; α) = 0 nu au ı̂n comun arce de curbă.
Să presupunem că ı̂nfăşurătoarea există şi are un singur punct de contact
cu fiecare curbă a familiei.
Teorema 10.1 Dacă (γ) este ı̂nfăşurătoarea familiei F (x, y; α) = 0, atunci

coordonatele punctului de contact verifică sistemul

F (x, y; α) = 0
(2)
Fα (x, y; α) = 0
Demonstraţie. Din presupunerea că (γ) are un singur punct de contact de

ordin 1 cu familia de curbe dată, rezultă că ecuaţiile parametrice ale ei pot fi
caracterizate de parametrul α şi pot fi determinate ı̂n mod unic din ecuaţia
familiei. Fie

x = ϕ(α)
(3)
y = ψ(α)
reprezentarea parametrică a lui (γ). Presupunem existenţa şi continuitatea

derivatelor parţiale ale lui F şi derivatelor funcţiilor ϕ şi ψ. Condiţiile de
contact de ordin unu cer ca funcţiile (3), cunoscute, să verifice identic sistemul:

F (x, y; α) = 0
(4)
Fα (x, y; α) = 0.
250 Capitolul 5
Atunci, dacă ı̂nfăşurătoarea există, reprezentarea ei parametrică se obţine re-

zolvând ı̂n raport cu x şi y sistemul (4).
În cazul ı̂n care (4) nu admite soluţii sub forma unor funcţii de α, ı̂n general,
ı̂nfăşurătoarea nu există.
Dacă, rezolvând sistemul (4), ecuaţiile (3) reprezintă o curbă fără puncte
singulare, atunci această curbă este ı̂nfăşurătoarea familiei. Dacă curbele fam-
iliei nu au puncte singulare atunci condiţia anterioară este ı̂ndeplinită.
Existenţa punctelor singulare ale curbelor familiei complică lucrurile. Prin
variaţia lui α, locul lor geometric este dat de (3) şi acest loc geometric verifică
şi (4) chiar dacă ı̂n acest punct curba nu admite ı̂nfăşurătoare. Acest lucru
ı̂nseamnă că (3) poate fi ı̂nfăşurătoare, poate fi locul geometric al punctelor
singulare ale curbelor familiei sau o parte din ea poate fi ı̂nfăşurătoare iar
o parte loc geometric. Uzual, prin eliminarea parametrului α, sistemul (4)
conduce la o relaţie de forma:
(5) G(x, y) = 0.
Dacă (5) nu reprezintă o curbă, atunci nu avem ı̂nfăşurătoare, dar dacă (5)
reprezintă o curbă (numită curbă discriminantă), atunci ea conţine atât ı̂nfă-
şurătoarea, cât şi locul geometric al punctelor singulare.
Să revenim la familia de curbe considerată. Pentru un α dat, alegem două
curbe vecine:
(6) F (x, y; α) = 0 şi F (x, y; α + Δα) = 0.
Putem considera că, pentru Δα suficient de mic, curbele se intersectează.

Făcând acum pe Δα să tindă către zero, punctele de intersecţie se deplasează
ı̂ntr-un anume mod pe curba fixă. Dacă unul dintre punctele de contact tinde
către o poziţie limită determinată, atunci această poziţie limită se numeşte
punct caracteristic pe curba considerată. Punctele de intersecţie ale curbelor
(6) trebuie să verifice sistemul de ecuaţii

F (x, y; α) = 0
F (x, y, α + Δα) = 0,
cu forma echivalentă:
⎧
⎨ F (x, y; α) = 0
(7)
⎩ F (x, y; α + Δα) − F (x, y; α) = 0.
Δα
Făcând ı̂n a doua ecuaţie ca Δα să tindă către 0, ajungem la sistemul (4). Dacă
presupunem că punctele caracteristice există pe fiecare curbă a familiei, atunci
se poate pune problema locului geometric al lor. Punctele acestui loc geometric,
verfică atât (2), cât şi (4) şi (5), ı̂n mod necesar, ele intră ı̂n alcătuirea curbei
discriminante.
11 Evoluta şi evolventa unei curbe plane

Definiţia 11.1 Numim evolută a unei curbe plane ı̂nfăşurătoarea normalelor
ei.

Teorema 11.1 Considerăm arcul regulat de curbă AB dat prin ecuaţiile para-
metrice

x = x(t)
(1) , t ∈ [a, b].
y = y(t)
Atunci, evoluta curbei este dată parametric prin ecuaţiile:

⎧
⎪
⎪ ẏ(t)(ẋ2 (t) + ẏ 2 (t))
⎨ X = x(t) − ẋ(t)ÿ(t) − ẍ(t)ẏ(t)
(2)
⎪
⎪ 2 2
⎩ Y = y(t) + ẋ(t)(ẋ (t) + ẏ (t)) .
ẋ(t)ÿ(t) − ẍ(t)ẏ(t)
Demostraţie. Normala ı̂n punctul variabil M (x(t), y(t)) are ecuaţia
(3) (X − x(t))ẋ(t) + (Y − y(t))ẏ(t) = 0.
Derivând ı̂n raport cu t, obţinem:
(4) (X − x(t))ẍ(t) + (Y − y(t))ÿ(t) = ẋ2 (t) + ẏ 2 (t).
Aplicând aceeaşi tehnică ca şi la cercul osculator, rezultă formulele (2).

Exemplu. Evoluta unei elipse este o astroidă.
Evoluta este locul geometric al centrelor cercurilor osculatoare şi de aici
rezultă exerciţiul.
Propunem ca exerciţiu scrierea formulelor pentru ecuaţiile evolutei ı̂n cazul
ı̂n care arcul de curbă este dat ı̂n coordonate polare şi ca aplicaţie a acestor
formule demonstrarea faptului că evoluta unei spirale logaritmice este tot o
spirală logaritmică.
Definiţia 11.2 O evolventă a unei curbe plane este o curbă perpendiculară

pe familia tangetelor la curba dată, adică evolventele unei curbe plane sunt
traiectorii ortogonale tangentelor acestei curbe.
252 Capitolul 5
Evolventa se mai numeşte şi desfăşurătoarea curbei (din latinescul evolvere

= a deşfăşura).
Imaginând un arc de curbă peste care se găseşte ı̂ntins un fir inextensibil,
putem descrie o evolută a arcului de curbă astfel. Fixăm firul pe curbă ı̂n punc-
tul A. Un alt punct B, fixat pe fir, descrie un arc de evolventă dacă desfăşurăm
firul de pe curbă păstrându-l ı̂ntins. Orice punct B descrie o evolventă, deci
curba admite o familie de evolvente. Pentru că, ı̂n procesul de desfăşurare, firul
rămâne ı̂ntins, rezultă că partea desfăşurată a firului este tangentă la arcul de
curbă dat. Dacă T este punctul de tangenţă la un moment dat, putem con-
sidera că, pentru un interval infinitezimal de timp, punctul B descrie un arc
infinitezimal de cerc centrat ı̂n T . Pentru acest arc de cerc, tangenta ı̂n T la
curbă este chiar normala. De aici rezultă:
Teorema 11.2 Orice curbă este evoluta evolventelor ei.
Orice curbă este una dintre evolventele evolutei ei.
Exemplu. Să se determine evoluta curbei dată parametric de ecuaţiile

x = r(cos t + t sin t)
(5) t ∈ [0, 2π].
y = r(sin t − t cos t),
Prin calcul direct, obţinem

ẋ = rt cos t ẍ = r cos t − rt sin t
ẏ = rt sin t, ÿ = r sin t + rt cos t,
de unde, ı̂nlocuind ı̂n relaţia (2), obţinem:

x = r cos t
(6) t ∈ [0, 2π],
y = r sin t,
care este chiar ecuaţia cercului centrat ı̂n origine şi de rază r.
y
M1
M2 y = f (x)
M3
M4
O x
Teorema anterioară ne asigură că curba (5) reprezintă o evolventă a cercului

(6). În general, ı̂ntreprinderea determinării unei evolvente este complicată ne-
având un procedeu de determinare a ecuaţiei evolventei.
12 Curbe plane remarcabile

Obiectivul acestui paragraf este de a prezenta principalele tipuri de curbe
plane speciale”, punând ı̂n evidenţă proprietăţi ale lor geometrice, analitice şi
”
diferenţiale. Multe dintre aceste curbe au aplicaţii ı̂n tehnică.
Curbe ciclice. Cicloide

Considerăm o dreaptă (d) fixă, un cerc mobil (C), de centru A şi de rază
R, un punct P solidar legat de cerc şi situat la distanţa a de centrul cercului.
Dacă cercul se rostogoleşte fără alunecare pe dreapta (d), atunci punctul P va
descrie o cicloidă. Dacă a < R, vom avea o cicloidă restrânsă, pentru a = R,
una normală; altfel cicloida se numeşte extinsă. De exemplu, un punct de pe
roata unei biciclete, care la un moment dat se află ı̂n contact cu şoseaua, va
descrie, când bicicleta se mişcă, o cicloidă normală, iar ventilul roţii va descrie
o cicloidă restrânsă. Un punct de pe bandajul exterior al roţii unui tren va
descrie o cicloidă extinsă. Pentru acest ultim caz, să punem ı̂n evidenţă faptul
că dacă punctul P are iniţial poziţia limită inferioară, pentru ı̂nceput el va avea
o mişcare retrogradă faţă de sensul de deplasare a roţii.
P
t R
O x
cicloida
y y
x x
cicloida extinsã cicloida restrânsã
Pentru cicloide se pot pune ı̂n evidenţă ecuaţiile parametrice. În acest scop,
alegem dreapta (d) ca axă Ox, iar ca origine proiecţia pe axa Ox a punctu-
lui P , când acesta ocupă o poziţie limită inferioară. Dacă B este punctul de
contact dintre cercul mobil şi dreaptă, considerăm drept parametru unghiul de
rotaţie, anume unghiul dintre AB şi AP , măsurat ı̂n radiani. Astfel, ecuaţiile
254 Capitolul 5
parametrice ale cicloidei vor fi:

x = Rt − a sin t
(1) t ∈ R.
y = R − a cos t,
Să ne concentrăm atenţia pe cazul cicloidei normale. Vom avea:

x = a(t − sin t)
(2) t ∈ R.
y = a(1 − cos t),
Punctele singulare ale acestei curbe le aflăm rezolvând sistemul

ẋ(t) = a(1 − cos t) = 0
ẏ(t) = a sin t = 0.
Ele sunt acele puncte pentru care t = 2kπ, k ∈ Z. Dacă calculăm pantele
tangentelor ı̂n aceste puncte, observăm că
dy ẏ sin t t
m= = = = ctg ;
dx ẋ 1 − cos t 2
t t
ms = lim ctg = −∞; md = lim ctg = ∞,
t2kπ 2 t2kπ 2
deci punctele singulare sunt puncte de ı̂ntoarcere.
Elementul de arc este

t
(3) ds = ẋ2 + ẏ 2 dt = a2 [(1 − cos t)2 + sin2 t] dt = a sin dt.
2
Lungimea buclei de cicloidă este
2π
t
(4) [0,2π] = a sin dt = 8a,
0 2
iar aria mărginită de o buclă de cicloidă şi axa Ox este dată de integrala
curbilinie

(5) A[0,2π] = xdy = 3πa2 .
Propunem cititorului un exerciţiu interesant şi anume studiul curbei obţi-

nută astfel: considerăm un cerc fix de centru O şi rază R, o dreaptă (d) mobilă,
un punct P fixat pe dreaptă. Se cere curba descrisă de punctul P dacă dreapta
se deplasează fără alunecare rămânând tangentă la cerc.
Epicicloide
O epicicloidă se poate obţine mecanic ı̂n următorul context. Fie un cerc fix
de rază R şi de centru O, un cerc mobil de rază r şi centru O şi un punct P
solidar legat de cercul mobil situat la distanţa a de O . Punctul P descrie o
epicicloidă dacă cercul mobil se mişcă fără alunecare pe exteriorul cercului fix.
Ca şi la cicloidă, distingem trei cazuri: a < r - epicicloida restrânsă; a = r -
epicicloida normală; a > r - epicicloida extinsă.
R
Notăm p = . Dacă p ∈ Z, epicicloida este o curbă care se ı̂nchide după
r
o parcurgere a cercului fix având p arce; pentru p raţional neı̂ntreg, curba se
ı̂nchide după un număr determinat de parcurgeri ale cercului fix iar dacă p este
iraţional curba rămâne deschisă.
Pentru a determina ecuaţiile parametrice ale epicicloidei, procedăm astfel:
fie A punctul de tangenţă la momentul iniţial al mişcării, B punctul de tangenţă
ı̂ntre cercul fix şi cel mobil la un moment oarecare, dreapta OA luată ca axă
Ox, D proiecţia lui O pe Ox, E proiecţia lui P pe O D şi t unghiul de rotaţie
(BO P ), măsurat ı̂n radiani.
O¢
r
B t
R P E
O A D x
Coordonatele punctului P sunt

⎧
⎨ xP = |OD| + |EP | = |OO | cos(DOO
) + |O P | sin(EO
P )
⎩ y = |O D| − |O E| = |OO | sin(DOO ) − |O P | cos(EO P ).

P

t
este , iar a unghiului DO

R + r π
Măsura ı̂n radiani a DOO P este − .
p R 2
Din aceste considerente, rezultă ecuaţiile parametrice ale epicicloidei:
⎧
⎪
⎪ r R+r
⎪
⎨ x = (R + r) cos t − a cos t
R R
(6) t ∈ R.
⎪
⎪ r R + r
⎪
⎩ y = (R + r) sin t − a sin t,
R R
256 Capitolul 5
În cazul epicicloidei normale, punctele obţinute pentru t = 2kπ, k ∈ Z, sunt

puncte singulare (puncte de ı̂ntoarcere), lungimea unui arc de epicicloidă este
8r
[0,2π] = (R + r),
R
iar aria buclei cuprinsă ı̂ntre cercul fix şi epicicloidă este
3πr 2
A[0,2π] = (3R + 2r).
R
O epicicloidă specială se obţine pentru R = r. Această curbă se numeşte
cardioidă. y
R
P O x
Ecuaţiile parametrice ale cardioidei sunt

x = 2R cos t − R cos 2t
(7) t ∈ [0, 2π].
y = 2R sin t − R sin 2t,
Eliminarea lui t ne conduce la ecuaţia carteziană implicită
(8) (x2 + y 2 − R2 )2 = 4R2 [(x − r)2 + y 2 ].
După o translaţie a axelor care duce originea sistemului de coordonate ı̂n A,

putem scrie uşor şi ecuaţia cardioidei ı̂n coordonate polare:
(9) ρ = 2R(1 − cos θ).
P
r
q
O
OA = 4R A
Astfel (după cum vom vedea mai departe), cardioida este un melc al lui Pascal.
Hipocicloide
Fie un cerc fix de rază R şi de centru O, un cerc mobil de rază r şi centru O
şi un punct P solidar legat de cercul mobil situat la distanţa a de O . Punctul
P descrie o hipocicloidă dacă cercul mobil se mişcă fără alunecare pe interiorul
cercului fix. Şi pentru acest tip de curbă, avem cele trei cazuri date de raportul
dintre a şi r anume: pentru a < r, hipocicloida se numeşte restrânsă; a = r ne
dă o hipocicloidă normală, iar a > r ne conduce la o hipocicloidă extinsă.
R
Dacă raportul p = este natural, atunci curba se ı̂nchide după o parcurgere
r
a cercului fix, fiind alcătuită din p bucle; p raţional conduce la o curbă care se
ı̂nchide după un număr de parcurgeri ale cercului fix, iar p iraţional ne conduce
la o curbă deschisă.
Păstrând notaţiile de la epicicloide, pentru hipocicloide obţinem ecuaţiile
parametrice:
⎧
⎪
⎪ r R−r
⎨ x = (R − r) cos R t + a cos
⎪
R
t
(10) t ∈ R.
⎪
⎪ r R − r
⎪ y = (R − r) sin t − a sin
⎩ t,
R R
Pentru hipocicloida normală, punctele obţinute pentru t = 2kπ sunt puncte
singulare (puncte de ı̂ntoarcere); lungimea unui arc de hipocicloidă este
r
(11) l[0,2π] = 8 (R − r),
R
iar aria mărginită de bucla de hipocicloidă şi cercul fix este
3πr 2
(12) A[0,2π] = (3R − 2r).
R
Un caz particular de hipocicloidă este astroida. Această curbă se obţine
pentru cazul R = 4r.
Ecuaţiile parametrice ale astroidei sunt:
⎧ t
⎪
⎨ x = 4r cos3
4
(13) t ∈ [0, 8π].
⎪
⎩ y = 4r sin3 t ,
4
Dacă exprimăm ecuaţiile ı̂n funcţie de raza cercului fix, iar ca parametru con-
t
siderăm unghiul φ, dintre axa Ox şi dreapta OO (φ = ), atunci ecuaţiile
4
devin:

x = R cos3 φ
(14) φ ∈ [0, 2π],
y = R sin3 φ,
258 Capitolul 5
şi ı̂ntre aceste ecuaţii se poate elimina parametrul obţinând ecuaţia implicită:
2 2 2
(15) x3 + y 3 = R3 .
y
r
P
R
O x
Curbele Cassini
Locul geometric al punctelor din plan pentru care produsul distaţelor la
două puncte fixe este constant poartă numele de curbe ale lui Cassini. Pentru
a determina ecuaţia acestor curbe, considerăm punctele fixe F1 şi F2 , situate pe
axa Ox simetric faţă de origine, la distanţa e. Condiţia din definiţia curbelor
este |P F1 | · |P F2 | = a2 , adică, după exprimarea distanţelor şi ridicare la pătrat,
(16) (x2 + y 2 )2 − 2e2 (x2 − y 2 ) = a4 − e4 .
În funcţie de raportul dintre a şi e, se obţin curbe Cassini de diverse forme şi
anume: √ √
1) a ≥ e 2 - curbele au aspect eliptic. De remarcat, pentru cazul a = e 2,
că ı̂n punctele de√ intersecţie cu axa Oy curbura este nulă.
2) e < a < e 2 - curbele au aspect de fluture;
3) a = e - curba este lemniscata lui Bernoulli;
4) a < e - curba se reduce la două ovale simetrice, centrate ı̂n F1 şi F2 .
a>eÖ2
e<a<eÖ2
a=e
a<e
F1 O F2
Este interesant de remarcat că ı̂ntr-un oscilator Lorenz, particula mobilă,

atrasă de doi poli atractori identici fixaţi, descrie curbe Cassini şi schimbă
impredictibil curba pe care se deplasează.
Pentru lemniscata lui Bernoulli, avem ecuaţia carteziană implicită
(17) (x2 + y 2 )2 − 2a2 (x2 − y 2 ) = 0,
iar cea polară

π π 3π 5π
(18) ρ2 = 2a2 cos 2θ, θ∈ − , ∪ , .
4 4 4 4
Originea sistemului de coordonate este un punct dublu (nod), prima şi a doua
bisectoare fiind tangentele la curbă ı̂n acest punct. Aria unei bucle de lemniscată
este a2 . Cititorul este ı̂ndemnat să verifice prin calcule directe aceste rezultate.
y
y
y= y
-
x x=
x O x
Curba tractrice, curba lănţişor

O curbă al cărei segment tangentă este constant poartă numele de curbă
tractrice. Ecuaţia unei astfel de curbe o obţinem rezolvând o problemă de
tip Cauchy. Pornim de la expresia segmentului tangentă constant egal cu a şi
explicităm pe y . Ţinem cont că pentru x = 0, avem y = a, de unde problema
Cauchy care ne conduce la determinarea ecuaţiei tractricei este
y
y = ∓ 2
(19) a − y2
y(0) = a.
Ecuaţia este cu variabile separabile şi se integrează imediat. Obţinem pentru

tractrice pe x exprimat ca o funcţie de y şi anume

a ± a2 − y 2

(20) x = a ln ∓ a2 − y 2 .
y
260 Capitolul 5

Punctul A(0, a) este un punct de ı̂ntoarcere. Lungimea arcului AP este
a
= a ln .
AP y y
O T x
Poziţia de echilibru a unui fir greu perfect flexibil (lanţ cu o infinitate de
zale fără frecare ı̂ntre ele) inextensibil, ale cărui capete sunt fixate descrie curba
plană numită curbă lănţişor. Această curbă este evoluta tractricei.
Ecuaţia curbei lănţişor este
a x x

(21) y= e a + e− a .
2
De remarcat că ı̂n punctul de minim al curbei A(0, a), raza cercului osculator
este a, iar coordonatele centrului acestui cerc sunt (0, 2a).
y
a
O x
Foliul lui Descartes

Ecuaţia acestei curbe este
(22) x3 + y 3 − 3axy = 0.
Asimptota acestei curbe este dreapta x + y + a = 0.

Dacă ducem o dreaptă variabilă prin origine (d) : y = tx, t ∈ R, ea se va
intersecta cu curba ı̂n origine; pentru t = −1 ı̂n
⎧
⎪ 3at
⎪
⎨ x = 1 + t3
(23)
⎪
⎪
2
⎩ y = 3at ,
1 + t3
care reprezintă ecuaţiile parametrice ale foliului lui Descartes.
x+
y+
a
O x
=
0
Curbe politrope
Curbele a căror ecuaţie este de foma
(24) xm · y n = a, m, n, a > 0,
se numesc curbe politrope.
Teorema 12.1 Ecuaţia unei curbe politrope poate fi redusă la forma

(25) xp · y q = b,
cu condiţia p + q = 1.
Curbele politrope au importanţa deosebită pentru că, de exemplu, tran-

sformările izoterme din procesele termodinamice sunt descrise de politrope.
y
O x
Cisoida lui Diocles

Considerăm un sistem de axe ortogonale xOy, un cerc tangent la Oy, cu
a
centrul pe Ox şi de rază . Axa Ox taie a doua oară cercul ı̂n A. Prin A ducem
2
o paralelă (d) la Oy. O secantă, ce trece prin origine, taie cercul a doua oară ı̂n
Q şi dreapta (d) ı̂n R. Locul geometric al punctului P de pe (d), pentru care
|OP | = |QR|, poartă numele de cisoida lui Diocles.
Ecuaţia carteziană a cisoidei este
x3
(26) y2 = .
a−x
262 Capitolul 5
Originea este un punct de ı̂ntoarcere, iar (d) este asimptotă a curbei. Lăsăm
cititorului plăcerea de a determina ecuaţiile parametrice şi ecuaţia polară a
cisoidei.
Să remarcăm o proprietate geometrică interesantă a acestei curbe şi anume
că aria cprinsă ı̂ntre cisoidă şi asimptotă este finită, fiind egală cu de trei ori
aria cercului din definiţie.
R
Q
A
O P x
(d)
Strofoida
Considerăm ı̂ntr-un sistem cartezian de axe punctul A(−a, 0) şi un fascicul
de drepte care trece prin A. Fie B punctul ı̂n care dreptele din fascicul taie axa
Oy şi P , P puncte pe dreptele din fascicul care verifică relaţia
|P B| = |BO| = |BP |.
Punctele P şi P descriu o strofoidă.

Ecuaţia carteziană implicită este
a+x
(27) y 2 = x2 .
a−x
Originea este un nod, pantele tangentelor ı̂n origine sunt ±1, dreapta x = a
este asimptotă.
y
P¢
B
P
A O x
Punem ı̂n evidenţă şi câteva proprietăţi geometrice interesante:

- cercul circumscris triunghiului P OP este tangent ı̂n O la axa Ox;
- aria mărginită de bucle AP O şi axa Ox este egală cu diferenţa dintre aria
pătratului de latură a şi aria cercului ı̂nscris ı̂n el;
- aria cuprinsă ı̂ntre asimptotă, axa Ox şi bucla strofoidei este egală cu suma
ariilor pătratului de latură a şi a cercului ı̂nscris ı̂n el.
Concoide ale dreptelor şi ale cercurilor, melci ai lui Pascal
Considerăm un punct fix A şi o curbă dată. Prin punctul fix ducem un
fascicul de drepte care taie curba dată ı̂n Q. Considerăm pe dreptele mobile
punctele P şi P astfel ı̂ncât |P Q| = |P Q| = c. Punctele P şi P descriu
concoide ale curbei date.
Acest tip de curbe au cel mai adesea ecuaţiile date sub formă polară
(28) ρ = ρ(θ) ± c.
- Concoide ale dreptelor (Concoida lui Nicomede). Fie ı̂ntr-un sistem de axe
o paralelă la axa Oy dusă la distanţa a. Punctul fix ı̂l luăm ı̂n origine. Forma
concoidelor depinde de raportul dintre lungimile a şi c.
Ecuaţia lor carteziană este
(29) (x − a)2 (x2 + y 2 ) = c2 x2 ,
iar cea polară

a
(30) ρ= ± c.
cos θ
y
P¢
Q
P
c
O=A a x
- Concoide ale cercurilor. Dacă ı̂n locul dreptei considerăm un cerc cen-
trat pe Ox de exemplu, vom obţine concoide ale cercurilor. Pentru cazul ı̂n
264 Capitolul 5
care considerăm adăugarea la raza vectoare a unei cantităţi constante, curba

obţinută se numeşte melc al lui Pascal. Ea are ecuaţia
(31) ρ = c + a cos θ.
Pentru cazul special a = c şi cu cercul centrat ı̂n punctul A(−a, 0), tangent
la Oy, obţinem chiar o cardioidă de ecuaţie
(32) ρ = 2a(1 − cos θ).
y y
O x O x
Spirale
Numim spirală o curbă care are proprietatea că ı̂n ecuaţia ei polară depen-
denţa lui ρ de θ este dată de o funcţie injectivă.
- Spirala lui Arhimede: mecanic, această curbă se obţine prin miscarea
uniformă a unui punct pe o dreaptă ce trece prin origine şi se roteşte uniform
ı̂n jurul polului;
y
O x
ecuaţia ei este
(33) ρ = aθ, θ ∈ R.
- Spirala hiperbolică: Această curbă are ecuaţia polară

a
(34) ρ= , θ ∈ R∗ .
θ
Variaţia lui θ de la 0 la ∞ conduce la variaţia lui ρ către 0, punctele curbei
ı̂nconjoară polul, tind către el dar nu ı̂l ating. Polul este un punct asimp-
totic al curbei. Pentru studierea comportării curbei când θ tinde către infinit
considerăm distanţa de la un punct al curbei până la axa polară. Aceasta este

sin θ
y = ρ sin θ = a .
θ
ρ → ∞ este echivalent cu θ → 0, iar
sin θ
lim y = lim a = a,
θ→0 θ→0 θ
adică o dreaptă paralelă cu axa polară situată la distanţa a de aceasta este
asimptotă pentru spirala hiperbolică.
y
y =1
O x
- Spirala logaritmică: Legea de definire pentru această curbă este urmă-

toarea: creşterea ı̂n progresie aritmetică a lui θ corespunde unei creşteri ı̂n
progresie geometrică a lui ρ. Ecuaţia unei astfel de curbe este
(35) ρ = aecθ , θ ∈ R.
Să observăm că polul este un punct asimptotic al curbei.
O x
Bibliografie
[1] Albu, C.A., Dragoş, P.: Lecţii de geometrie cu coordonate, Tip. Univ.
Timişoara, 1990.
[2] Adams, R.A.: Calculus: a complete course, Addison-Wesley Publishers

Limited, 1990.
[3] Adhikari, M.R.: Groups, Rings and Modules with Applications, Univ.
Press., India, 1999.
[4] Atanasiu, Gh., Munteanu, Gh., Postolache, M.: Algebră liniară, geo-
metrie analitică şi diferenţială, Ed. All, Bucureşti, 1994.
[5] Atanasiu, Gh., Munteanu, Gh., Păun, M.: Curs de ALGAED, vol. II,
Repro. Univ Transilvania Braşov, 1993.
[6] Atanasiu, Gh., Stoica, E.: Algebră liniară, geometrie analitică, Ed. Fair
Partners, Bucureşti, 2003.
[7] Bourbaki, N.: Elements de mathematique, Algebre, Ed. Herman, Paris.
[8] Barnett, S.: Introduction to mathematical control theory, Clarendon

Press, Oxford, 1975.
[9] Beju, A.E., Beju, I.: Compendiu de matematică, Ed. Ştiinţifică şi En-
ciclopedică, Bucureşti, 1983.
[10] Fihtenholţ, G.M.: Curs de calcul diferenţial şi integral, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1963.
[11] Horn, R.A., Johnson, C.R.: Matrix Analysis (trad. lb. română), Ed.
Theta, Bucureşti, 2001.
[12] Ion, D.I., Nicolae, R.: Algebra, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1975.
267
[13] Lang, S.: Algebra, Addison-Wesley, 1984.
[14] Miron, R.: Introducere vectorială ı̂n geometria analitică plană, Ed. Di-
dactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
[15] Miron, R.: Geometrie analitică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1976.
[16] Murgulescu, E., ş.a.: Geometrie analitică şi diferenţială, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1965.
[17] Niculescu, M., Dinculeanu, N., Marcus, S.: Analiză matematică, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
[18] Novoselov, S.I.: Curs special de trigonometrie, Ed. Tehnică, Bucureşti,

1954.
[19] Obădeanu, V., Groşanu, I.: Sisteme dinamice cu aplicaţii ı̂n biologie şi
economie, Ed. Mirton, Timişoara, 1996.
[20] Păun, M.: Matematici superioare, Ed. Fair Partners, Bucureşti, 2004.
[21] Postolache, M.: Metode numerice, Ed. Sirius, Bucureşti, 1994.
[22] Postnikov, M.: Lecons de geometrie, Ed. Mir, Moscova, 1981.
[23] Şabac, I.Gh., ş.a.: Matematici speciale, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983.
[24] Sireţchi, Gh.: Calcul diferenţial şi integral, Ed. Ştiinţifică şi Enciclope-
dică, Bucureşti, 1985.
[25] Strang, G.: Linear algebra and its applications, Academic Press, New
York, 1976.
[26] Udrişte, C.: Algebră liniară, geometrie analitică, Geometry Balkan

Press, Bucureşti, 1996.
268

M.paun Matematici

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

M.paun Matematici

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MATEMATICI PENTRU SILVICULTORI

Procesare computerizată a textului şi imaginii

Editura Fair Partners

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MATEMATICI PENTRU SILVICULTORI

Editura Fair Partners

1 Elemente de algebră liniară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1

3 Elemente de analiză reală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107

4 Analiză pe Rn . Calcul diferenţial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 183

5 Geometrie diferenţială. Curbe plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 225

1 Mulţimi, funcţii, relaţii binare

iar diferenţa simetrică a celor două submulţimi prin

M1 ΔM2 = (M1 \M2 ) ∪ (M2 \M1 ).

Reamintim că produsul cartezian a două mulţimi, A şi B, se deﬁneşte astfel

Numim funcţie, deﬁnită pe A cu valori ı̂n B, o corespondenţă care ataşează

Gf = {(a, b) | f (a) = b}.

Dacă avem f : A → B şi g : B → C, putem deﬁni funcţia

g ◦ f : A → C, (g ◦ f )(x) = g(f (x)),

numită compunerea funcţiilor f şi g. Compunerea funcţiilor este asociativă.

Pentru orice mulţime A, există funcţia

numită funcţia identică a lui A.

Propoziţia 1.1 Fie f : A → B şi g : B → C două funcţii. Dacă g ◦ f este

Demonstraţie. Presupunem că există x, y ∈ A, x = y astfel ı̂ncât f (x) = f (y).

Demonstraţie. ⇒” Fie g, g : C → A două funcţii oarecare şi ﬁe x ∈ C.

Im f = {y ∈ B | ∃x ∈ A astfel ı̂ncât f (x) = y}.

Demonstraţie. ⇒” Considerăm că f este surjectivă şi ﬁe P o mulţime,

f −1 (y) = {x ∈ A | f (x) = y}.

Dacă pentru orice y ∈ B, mulţimea f −1 (y) conţine un element şi numai

G3 = {(x, z) | ∃y ∈ B astfel ı̂ncât (x, y) ∈ G1 , (y, z) ∈ G2 }.

Similar, putem deﬁni şi relaţia R4 = R−1 −1

G4 = {(z, x) | ∃y ∈ B astfel ı̂ncât (z, y) ∈ G−1 −1

(1) (R2 ◦ R1 )−1 = R−1 −1

Demonstraţie. Fie R3 = R2 ◦ R1 = (A, C, G3 ), unde (x, y) ∈ G3 dacă şi

adică dacă şi numai dacă ∃y ∈ B astfel ı̂ncât (z, y) ∈ G−1 −1

1. Dacă G1 = {(x, y) ∈ A × B | x < y}, atunci relaţia R1 = {A, B, G1 }

4. R2 ◦ R1 poate fi definită. Graficul ei conţine:

(1, 3), deoarece ∃ 2 ∈ F astfel ı̂ncât (1, 2) ∈ G1 şi (2, 3) ∈ G2 ;

Definiţia 1.1 Spunem că relaţia binară R = (A, G) este:

1. reflexivă, dacă xRx, ∀x ∈ A;

2. simetrică, dacă (∀x, y ∈ A astfel ı̂ncât xRy) ⇒ yRx;

3. antisimetrică, dacă (∀x, y ∈ A astfel ı̂ncât xRy şi yRx) ⇒ x = y;

4. tranzitivă, dacă (∀x, y, z ∈ A astfel ı̂ncât xRy şi yRz) ⇒ xRz.

Definiţia 1.2 Fie R o relaţie binară pe A. Ea se numeşte:

• relaţie de echivalenţă, dacă este reflexivă, simetrică şi tranzitivă;

• relaţie de cvasiordine, dacă este reflexivă şi tranzitivă;

• relaţie de ordine, dacă este reflexivă, antisimetrică şi tranzitivă.

1. Fie p ∈ N. Deﬁnim relaţia binară

R = (Z, Gp = {(x, y) ∈ Z × Z | ∃k ∈ Z astfel ı̂ncât x − y = kp}).

Această relaţie este o relaţie de echivalenţă ﬁind reﬂexivă, simetrică şi

2. Fie R = (Q, G = {(x, y) ∈ Q × Q | x − y ∈ Z}). Relaţia astfel deﬁnită

3. Fie T mulţimea triunghiurilor ı̂n plan. Asemănarea induce pe T o relaţie

Să considerăm acum R = (A, G) o relaţie de echivalenţă pe mulţimea A şi

Teorema 1.1 Fie R = (A, G) o relaţie de echivalenţă şi x, y ∈ A, x = y.

Demonstraţie. Să observăm că, ∀x ∈ A, avem Cx = Ø, deoarece relaţia

1. Să considerăm ı̂n Z congruenţa modulo 3.

2. În plan, ne ﬁxăm un punct O şi introducem relaţia R deﬁnită astfel:

M1 (x1 , y1 )R̃M2 (x2 , y2 ), dacă |x1 | + |y1 | = |x2 | + |y2 |.

Şi această relaţie este o relaţie de echivalenţă. Clasele de echivalenţă sunt

Graﬁcul unei funcţii bijective, f : R+ → R+ , constituie un sistem de

3. Tot pentru punctele din plan, putem considera relaţia

M1 (x1 , y1 )RM2 (x2 , y2 ), dacă max{|x1 |, |y1 |} = max{|x2 |, |y2 |}.

Propoziţia 1.6 O partiţie a lui A determină o relaţie de echivalenţă pe A şi,

De exemplu, ﬁe A = {1, 2, 3, 4, 5, 6} şi A1 = {1, 2}, A2 = {3, 4, 5}, A3 = {6}.

{(1, 1), (1, 2), (2, 1), (2, 2)} ⊂ G,

4. Fie K, L şi V trei mulţimi, α → fα o acţiune a lui K pe V şi g : L → K

Definiţia 2.3 Fie mulţimile K, V şi W , α → fα o acţiune a lui K pe V şi

Definiţia 2.4 Fie K, L şi V, W mulţimi. Considerăm o acţiune α → fα a lui

Propoziţia 2.2 Fie A ⊂ V o parte stabilă faţă de α → fα , o acţiune a lui K

3. o lege de acţiune a lui K pe V , notată prin juxtapunere, (α, x) → αx şi