Muzica si efectele sale

„Muzica”, scria poetul german Berthold Auerbach în cartea sa Discuții muzicale cu

copiii, „șterge de pe suflet praful vieții de zi cu zi.” Friedrich Nietzsche era chiar și mai
categoric: „Fără muzică, viața ar fi o greșeală”.

Acum, mai mult ca niciodată, muzica alcătuiește fundalul sonor al vieții noastre. Uneori e
nedorită, cum este muzica enervantă care se aude în supermarket, sau melodia care ține loc de
răspuns când sunați la o corporație fără chip. Însă de cele mai multe ori muzica este dorită, iar
dispozitivele portabile pentru ascultat muzică și toate celelalte sisteme de sunet existente o fac să
ne vibreze în urechi ori de câte ori vrem să acoperim liniștea.

Muzica face atât de mult parte din viața noastră, încât probabil e greșit să o numim idee.
Cu toate acestea, unii oameni de știință insistă că nu are valoare evoluționistă. Este o întâmplare
a evoluției sau o invenție care a evoluat treptat. „Muzica e prăjitură auditivă”, e de părere
psihologul Steven Pinker. „Pur și simplu răsfață mai multe părți importante ale creierului într-un
mod foarte plăcut, așa cum prăjitura răsfață cerul-gurii.”

Cu alte cuvinte, stimulii plăcerii erau deja în creier, iar muzica s-a dovedit o metodă
foarte bună de a-i stârni. Se pare că, în termeni evoluționiști, muzica e inutilă și pur și simplu
declanșează același răspuns precum gânguritul și plânsul uman. „…[M]uzica ar putea să dispară
din stilul nostru de viață”, declară Pinker în The Language Instinct (Instinctul limbajului), „iar
restul vieții noastre ar rămâne neschimbat”. Desigur, nu vrea să spună că muzica e o pierdere de
timp, ci pur și simplu că există pentru plăcerea pe care o aduce; nu are valoare pentru
supraviețuire, astfel că nu poate fi considerată o trăsătură a evoluției, așa cum se întâmplă cu
limbajul sau cu vederea.

Nu toată lumea este de acord cu aceată teorie. Unii psihologi ai muzicii, cum ar fi Daniel
Levitin, sunt de părere că aceasta chiar reprezintă o trăsătură a evoluției. Levitin afirmă că
perioada lungă de timp de când există muzica sugerează faptul că aceasta are totuși o valoare mai
mare decât simpla plăcere. Plăcerile, oricât de mari, sunt mai efemere. În 2009, în peștera Hohle
Fels din sud-vestul Germaniei a fost descoperit un fluier de os, făcut din osul aripii unui vultur,
despre care s-a estimat că datează de peste 30000 de ani. Este unul din cele opt fluiere vechi
găsite în zonă, dintre care patru din colți de mamut. Totul sugerează că a existat o formație
preistorică și că muzica era deja destul de sofisticată chiar și într-o perioadă atât de îndepărtată.
E ceva să ni-i imaginăm pe acești strămoși ascultând un concert vesel noaptea, în peșteră, cu zeci
de mii de ani în urmă.
 Levitin menționează trei beneficii evolutive posibile ale muzicii. Primul este cel sugerat
de Darwin cu 150 de ani în urmă, acela că ajută la selecția sexuală, muzica și dansul fiind
caracteristici care atrag partenerul deoarece creează plăcere. Altă idee este aceea că ajută la
formarea legăturile sociale și, astfel, promovează supraviețuirea grupului. Al treilea beneficiu
este acela că muzica ajută la dezvoltarea cognitivă.

Indiferent care ar fi adevărul, nu există nici o îndoială că acum și de-a lungul secolelor
muzica a avut capacitatea de a stârni o coardă emoțională atât de puternică - asta ca să folosim o
metaforă evidentă -, încât pare să atingă însuși sensul vieții. „Toate lucrurile profunde sunt un
cântec”, scria Thomas Carlyle. „ Se pare că, într-un fel, însăși esența noastră e un cântec; ca și
când tot restul n-ar fi decât învelișuri și carcase!”

Rezonanța muzicii e atât de puternică, încât în momentele de emoție extremă aceasta

poate fi mai importantă decât hrana. În timpul teribilului asediu nazist asupra orașului Leningrad
din 1942, când populația înfometată a orașului ajunsese să roadă curele de piele ca să se poată
ține în viață, o orchestră s-a reunit pentru a cânta, pentru prima dată în oraș, noua simfonie a lui
Dimitri Șostakovici, Simfonia nr. 7, dedicată orașului Leningred. Difuzoarele au răspândit
muzica simfoniei cu orașul îndurerat și zeci de mii de oameni au plâns împreună.

Cu un an înainte, după ce a fost prins de germani, tânărul compozitor francez Olivier

Messiaen, a fost dus în lagărul de concentrare Stalag VIII-A de lângă Gorlitz, în Polonia. Acolo a
cunoscut alți trei muzicieni și, în loc să se lase pradă disperării, a făcut rost de hârtie de la un
paznic milos și a scris pentru toți uimitorul Cvartet pentru sfârșitul lumii (Quatuor pour la fin du
temps) care a avut premiera în lagărul rece, în fața unei audiențe imense de prizonieri înghețați și
a paznicilor lor.

Ambele povești sugerează că muzica stârnește ceva mult mai puternic decât simpla
plăcere. Muzica are capacitatea de a se adresa sentimentelor noastre și de a le contura într-un
mod remarcabil – nu doar sentimentele tragice, ci și mândrie, bucurie, frivolitate, furie, dorință și
multe alte sentimente, subtile sau puternice. Cei care lucrează în publicitate și realizatorii de
filme știu asta și o folosesc pentru a provoca intenționat anumite emoții. Cei din domeniul
publicitar folosesc puterea asocierii, alegând muzica pentru reclame astfel încât să stârnească
anumite sentimente, cum ar fi plăcerea sau mândria, pentru a lega aceste sentimente de produsul
respectiv. Iar regizorii vă ghidează emoțiile de-a lungul filmului, vă fac să plângeți la o revedere
spectaculoasă sau să tremurați când îl vedeți pe erou coborând într-o pivniță întunecată. E greu să
ne imaginăm filme precum Scurtă întâlnire sau Stăpânul Inelelor doar cu dialog.

Muzica amplifică emoțiile la evenimente-cheie, cum ar fi nunțile, sărbătorile religioase,

paradele, aniversările. Iar muzica de multe ori coincide cu punctul culminant al evenimentului.
Chiar la o simplă petrecere aniversară, intonarea celebrului „La mulți ani” concentrează întreaga
emoție, în vreme ce sunetul tânguitor al flautistului poate să facă inima cât un purice la o
înmormântare. Astfel de evenimente ar părea pustii, chiar imposibile, fără muzică.
 Însă simpla ascultare sau interpretare a muzicii, într-o izolare totală, ne poate emoționa
chiar și mai puternic, indiferent că e vorba de plăcere pură pe care o stârnește frumusețea fragilă
și elegantă a unui concert de Mozart, de veselia unei piese minunate de dans sau de tristețe
profundă a unui cântec despre o dragoste pierdută. Muzica stârnește în noi emoții atât de sincere,
încât unii oameni consideră ca are o calitate spirituală. Beethoven afirmă cu tărie: „Muzica este
mediatoarea între viața spirituală și cea senzuală.”

Pianistul Karl Paulnack consideră mai degrabă că muzica satisface o nevoie psihologică
vitală, care ne ajută să trecem prin viață întregi, ca un psihoterapeut miraculos. În 2004, când li s-
a adresat părinților viitorilor studenți de la Conservatorul de Muzică din Boston, a spus: „Muzica
e o nevoie de bază pentru supraviețuirea omului. Muzica este una dintre metodele prin care dăm
un sens vieții, unul din felurile în care exprimăm sentimente când nu ne găsim cuvintele, o
modalitate prin care înțelegem lucrurile cu sufletul când nu o putem face cu mintea.” În cuvintele
simple, dar minunate ale eseistului Leigh Hunt, partenerul marii romanciere victoriene George
Eliot: „ Muzica e medicamentul pentru inima frântă”. Însă, in acelașii timp, este și hrana
dragostei, șampania carnavalurilor și multe altele. Într-adevăr, muzica e pretutindeni.