METODA EXERCIŢIULUI

Exerciţiul reprezintă o metodă de învăţământ, în care predomină acţiunea practică/operaţională reală.

Această metodă implică automatizarea acţiunii didactice prin consolidarea şi perfecţionarea operaţiilor
de bază care asigură realizarea unei sarcini didactice la niveluri de performanţă prescrise şi repetabile,
eficiente în condiţii de organizare pedagogică relativ identice. Ea susţine însuşirea cunoştinţelor şi
capacităţilor specifice fiecărei trepte şi discipline de învăţământ prin formarea unor deprinderi care pot fi
integrate permanent la nivelul diferitelor activităţi de predare-învăţare-evaluare.

Exerciţiile sunt acţiuni efectuate în mod conştient şi repetat de către elev cu scopul dobândirii
unor priceperi, deprinderi şi cunoştinţe noi, pentru a uşura alte activităţi şi a contribui la dezvoltarea
altor aptitudini.

Proiectarea si realizarea exerciţiului, ca metodă didactică aplicabilă la toate nivelurile sistemului

de învăţământ, presupune valorificarea pedagogică a etapelor angajate psihologic în procesul de formare
şi consolidare a deprinderilor :

a) familiarizarea elevului cu acţiunea care urmează să fie automatizată;

b) antrenarea operaţiilor necesare pentru desfăşurarea acţiunii respective;

c) integrarea operaţiilor antrenate în structura acţiunii, consolidată deja la nivelul unui stereotip dinamic;

d) sistematizarea acţiunii în funcţie de scopul general şi specific al activităţii respective;

e) integrarea acţiunii automatizate în activitatea respectivă;

i) perfecţionarea acţiunii automatizate în contexte diferite care asigură evoluţia sa în termeni de

stabilitate şi de flexibilitate .

Aceste etape se pot modifica după natura exerciţiilor. Acolo unde exerciţiul permite mai multe căi
de rezolvare, cadrul didactic analizează toate aceste căi şi selectează pe cele mai importante,
propunându-le spre rezolvare pe grupe, comparând rezultatele, avantajele şi dezavantajele fiecărei
metode în parte. Se va evidenţia în mod obligatoriu cea mai bună soluţie.

Valoarea pedagogică a exerciţiului reflectă gradul de integrare al deprinderii dobândite în structura

de proiectare şi realizare a activităţii de învăţare. Aceasta permite intervenţia permanentă a exerciţiului
în secvenţe de instruire care solicită stăpânirea, recuperarea, aplicarea, analiza materiei în termenii unor
obiective concrete care vizează nu numai consolidarea deprinderilor ci şi dezvoltarea capacităţilor
operatorii ale cunoştinţelor şi capacităţilor reactualizate/aprofundate în diferite contexte didactice, în
vederea eliminării sau prevenirii interferenţei sau uitării noţiunilor, regulilor, formulelor, principiilor,
legilor, teoriilor etc, studiate în cadrul fiecărei discipline de învăţământ.

Exerciţiile didactice pot fi clasificate în funcţie de gradul lor de complexitate (exerciţii simple,
semicomplexe, complexe) sau de dirijare a acţiunii automatizate (exerciţii dirijate, exerciţii semidirijate,
exerciţii autodirijate).

Utilizarea pe scară largă a acestei metode a condus la o clasificare a exerciţiilor ce are la bază
aportul capacităţilor intelectuale necesare rezolvării lor:

• exerciţii de recunoaştere a unor noţiuni, formule, metode.

• exerciţii aplicative ale unor formule sau algoritmi cunoscuţi.

• exrciţii care permit însuşirea unor noţiuni.

Avantajele metodei sunt concretizate în rezultatele aplicării ei:

- formează o gândire productivă,

- oferă posibilitatea muncii independente,

- oferă posibilitatea analizei diverselor metode şi soluţii de rezolvare a problemelor,

- activează simţul critic şi autocritic şi îi învaţă pe elevi să-şi aprecieze rezultatele şi metodele de lucru,

- oferă posibilitatea depistării şi eliminării erorilor.

Această metodă nu contribuie numai la formarea priceperilor şi deprinderilor de lucru, ci aduce un

aport substanţial la dezvoltarea unui raţionament flexibil şi operant.

Educaţia muzicală, ca un proces complex şi unitar ce se desfăşoară stadial are drept scop
dezvoltarea sensibilităţii estetice a copiilor, a capacităţilor de exprimare şi receptare muzicală, prin
activităţi practice de cânt şi prin audiţii muzicale
Educaţia muzicală are două niveluri de însuşire: nivelul informativ-teoretic şi nivelul formativ-aplicativ.
Nivelul informativ-teoretic vizează instruirea, dobândirea de cunoştinte, formarea unor priceperi
şi deprinderi reproductiv-interpretative. Pe baza contactului cu realitatea muzicală (cântece, fragmente
muzicale) şi prin exerciţii precedate de exemplificări, demonstraţii, explicaţii, se formează reprezentări,
noţiuni, categorii, judecăţi, capacităţi de reproducere şi interpretare, se desprind criterii de apreciere
valorică. Se formează cultura teoretică, conştiinţa valorii, capacitatea de a utiliza codul muzicii, limbajul
muzical şi capacitatea de a recepta mesajul artistic.
Nivelul formativ-aplicativ se referă la atitudinea adecvată faţă de valorile muzicale, estetice şi se
concretizează prin idealul estetic, sensibilitate, capacitatea de a avea emoţii, trăiri, satisfacţii plenare în
faţa frumosului din opera de artă, chiar şi prin dorinţa şi capacitatea de a audia, cânta, interpreta şi crea
valori muzicale.
Metoda exerciţiului este „o repetare zeloasă a unei mişcări, operaţii, acţiuni sau activităţi în
vederea însuşirii unui model dat, consolidării sau perfecţionării ei”.Dacă repetarea este univocă dă
naştere exerciţiului stereotip fix, important şi util pentru faza de iniţiere muzicală de exemplu, dar
periculos dacă se cramponează de un singur sens. Exerciţiul cu stereotip dinamic este cel ce prin
schimbări de sens şi adaptabilităţi la situaţii noi, este cel mai aproape de aspectul modelului dinamic, cu
prefaceri multiple, ce se numeşte muzică.

Metoda exerciţiului este cea mai importantă metodă utilizată în educaţia muzicală, ea asigurând
formarea priceperilor şi deprinderilor muzicale de interpretare şi înţelegere a esenţei lucrărilor muzicale.
Se poate afirma că metoda exerciţiilor asigură realizarea tuturor celor patru obiective generale ale
educaţiei muzicale:
1. interpretarea unor lucrări sau fragmente de lucrări muzicale reprezentative;
2. receptarea limbajului muzical şi a conţinutului unor lucrări valoroase din literature muzicală
universală şi naţională;
3. cunoaşterea elementelor de limbaj muzical ca temelie pentru activităţile interpretative şi de receptare
a muzicii;
4. cultivarea sensibilităţii, a fanteziei, imaginaţiei şi creativităţii.
Metoda exerciţiului constă în realizarea conştientă, voită, repetată şi sistematică a unor operaţii
ce urmăresc formarea unor capacităţi, abilităţi de execuţie, interpretare şi decodificare a unor elemente
de limbaj, integrate în exemple din marea literatură muzicală, de recunoaştere a unor elemente specifice
şi legate de subiectul abordat în audiţii, sau în consolidarea unor capacităţi şi în dezvoltarea unor
aptitudini muzicale.
Metoda exerciţiilor îl vizează în special pe elev, adresându-i-se lui, rolul profesorului diminuându-se
până la limita de a asigura mersul progresiv al deprinderilor urmărite. Ea urmăreşte nu numai formarea
unor deprinderi cu implicaţii muzicale, dar solicită participarea afectivă şi voliţională a elevilor.
Exerciţiile se clasifică după mai multe criterii:
1. Clasificarea în funcţie de apartenenţa elementelor muzicale de bază ce trebuie exersate:
- exerciţii melodice: de citire melodică, de intonare, de recunoaştere şi scriere a intervalelor, a unor
scurte fragmente şi tronsoane melodice, exerciţii de solfegiere melodică şi armonică etc. Exerciţiile de
intonare se folosesc îndeosebi în formarea deprinderilor de intonaţie a unor elemente mai dificile, cum ar
fi intervalele melodice, scările şi modurile populare, tonalităţile şi pregătesc realizarea unui solfegiu sau
învăţarea unui cântec pornind de la solfegiu;
- exerciţii ritmice: de citire ritmică, de recunoaştere şi de scriere a unor valori de note şi formule
ritmice, de dirijare, de recunoaştere şi aplicare practică a unor elemente ritmice specifice (măsura
incompletă, sincopa, contratimpul, formulele ritmice cu punct de prelungire etc).
- exerciţii polifonico-armonice: de cântare cu ison sau hang, în canon;
- exerciţii pentru descoperirea şi aplicarea nuanţelor şi a tempourilor;
- exerciţii de recunoaştere a timbrurilor vocale şi instrumentale;
- exerciţii de compartimentare a discursului muzical în unităţi sintactice;
- exerciţii pentru cultivarea vocii şi pentru dezvoltarea auzului muzical – se efectuează sub formă de
exerciţii speciale constând din mici vocalize, practicate, de obicei, în momentul de cultură vocală, având
ca principal scop formarea unor deprinderi de respiraţie şi de emisie corecte, de omogenizare, de supleţe,
de dezvoltare a ambitusului şi a memoriei muzicale. Exerciţiile pentru cultivarea vocii şi pentru
dezvoltarea auzului muzical pot fi confecţionate de către educator, ţinând seama de posibilităţile
concrete ale elevilor şi de obiectivele urmărite.
- exerciţii de solfegiere şi dictare orală şi/ sau scrisă - sunt cele mai complexe din activitatea
educaţională, antrenând vocea, simţul melodic, ritmic şi metric, concordanţa dintre scris-citit şi intonat,
simţul văzului, al auzului, tactare etc.
Se cunosc două tipuri de solfegiere:
 prin imitarea cântării model a educatorului;
 solfegierea propriu-zisă sau descifrarea unui cântec pe baza fixării auditive a intonaţiilor şi a duratelor
valorilor de note;
Operaţia de dictare muzicală evoluează în timp, pornindu-se de la recunoaşterea unui număr redus de
sunete diferite ca înălţime şi durată, prin scurte dictări orale şi ajungând la faza superioară - dictare
scrisă, eventual combinată cu cea orală, formă cu mari beneficii în dezvoltarea capacităţilor de receptare.
- exerciţii de cultivare a memoriei muzicale – se aplică mai ales în cadrul momentului pregătitor al
lecţiilor, prin exerciţiile de cultură vocală, în momentul însuşirii sau a recunoaşterii după audiţie a unei
piese. Se adaugă învăţarea pe dinafară a unor fragmente muzicale din lucrări celebre sau a unor piese
integrale de dimensiuni reduse. Profesorii cu experienţă prezintă elevilor extrase ale unor teme uşor de
memorat şi de urmărit, prezentate în scris, intonaţional şi apoi în audiţie.
- exerciţii de audiere şi de descoperire a unor elemente caracteristice în diferite lucrări musicale; Aceste
exerciţii pregătesc operaţia de dezvoltare a gândirii abstracte care ajută la desluşirea de către elevi a
imaginilor sonore ale unei lucrări muzicale.
- exerciţii de caligrafie şi ortografie muzicală - urmăresc formarea deprinderilor de scris muzical
îngrijit şi corect şi înlesnesc drumul elevilor spre abordarea unor partituri reprezentative din muzica
universală şi românească.
- jocuri didactice muzicale pentru stimularea creativităţii, fanteziei, imaginaţiei, pentru socializarea
elevilor şi pentru obţinerea performanţelor muzicale interpretative;
- exerciţii pentru dezvoltarea imaginaţiei reproductive şi creatoare a elevilor.
2. Clasificarea în funcţie de complexitatea problemelor:
 exerciţii simple - urmărind, de obicei, doar o anumită problemă;
 exerciţii complexe: exerciţii ritmico-melodice, exerciţii de recunoaştere şi de executare a unor unităţi
sintactice.
3. Clasificarea în funcţie de locul exerciţiilor în lecţie:
 exerciţii introductive, pregătitoare, de acomodare - se folosesc în momentul organizatoric al lecţiilor
sau pentru pregătirea unei probleme mai dificile;
 exerciţii de bază pentru formarea şi consolidarea unor deprinderi - se folosesc de obicei în momentele
de predare şi de fixare a cunoştinţelor şi deprinderilor;
 exerciţii recapitulative sau de sinteză - se folosesc la sfârşitul unei teme ample sau în perioada
premergătoare evaluării semestriale.
4. Clasificarea exerciţiilor în funcţie de importanţa şi rolul acestora în lecţie:
 exerciţii principale - importante în derularea lecţiilor;
 exerciţii secundare - cu rol auxiliar în lecţii.
5. Clasificarea exerciţiilor în funcţie de modul de realizare cu elevii:
 în dialog;
 în lanţ;
 alternativ;
 cu întregul colectiv;
 cu solist şi cor;
6. Clasificarea exerciţiilor în funcţie de obiectivul prioritar urmărit:
 de memorare după auz: scări, tronsoane, game, moduri, cântece;
 de interpretare vocală;
 de caligrafie şi ortografie muzicală;
 de intonarea şi aplicare a elementelor de limbaj muzical;
 de recunoaştere (şi de reproducere - în unele cazuri) în urma unor audieri repetate, sau după forma
arhitectonică a unor genuri muzicale şi a unor elemente stilistice;
 de dezvoltare a creativităţii şi imaginaţiei; g - de identificare a unor elemente cunoscute anterior;
 de descoperire a unor elemente noi.
În momentul de faţă, credem că ar fi util pentru profesori, ca tipul exerciţiului ales să ţină cont
de obiectivele-cadru aferente activităţii muzicale întreprinse cu elevii, intim legate de ciclurile
curriculare şi de capacitatea specială a elevului, de resursele didactice specifice muzicii (repertoriul
de cântece) şi de locul pe care îl ocupă exerciţiul în demersul inductiv, deductiv al predării sau al
învăţării (ca moment ce desemnează însuşirea sau consolidarea sau sistematizarea - recapitularea
cunoştinţelor, deprinderilor, atitudinilor muzicale);
Pentru obiectivul-cadru 1: „Dezvoltarea capacităţii de interpretare vocală şi instrumentală”
profesorul trebuie să aleagă pe acelea care contribuie la îndeplinirea acestui obiectiv pentru a) intonarea
vocală şi b) pentru execuţia instrumentală – criterii noi care nu se găsesc în modalitatea aceasta indicate,
decât în programele noi (1999, 2004).

a) Exerciţii de intonare vocală a unor module melodice modale, tonale şi după caz, atonale (cu intervale
disonante); acestea din urmă sunt de neevitat în intonarea unor piese vocale contemporane, care nu se
pot intona pentru că nici rupurile mici de elevi talentaţi nu au o pregătire aperceptivă corespunzătoare:

− exerciţii de atenţie şi memorare;

− exerciţii de cultivare clasică a vocii (respiraţie, poza aparatului vocal);

− exerciţii de dicţie;

− exerciţii de frazare, nuanţare;

− exerciţii de dezvoltare a auzului interior;

− exerciţii de intonare armonică şi polifonică.

b) Exerciţiile de intonare instrumentală vor prevedea repetări ale unor modele de minimă dar corectă
tehnică instrumentală. De exemplu, pentru blockflöte: prinderea „ciocului” între buze, fluxul de

expiraţie, poziţia degetelor pe orificii, intonarea primelor sunete în ordinea naturală de emitere (patru
degete la stânga, patru degete la dreapta; degetele prind instrumentul prin spate).

Pentru acordeon: poziţia corectă de prindere a bretelelor acordeonului şi de sprijinire a acordeonului pe

torace sau pe picioare în poziţia aşezat pe scaun, utilizarea degetaţiei pentru başi şi degetaţiei pentru
claviatură; deschiderea burdufului.

Pentru pian (clavietă): poziţia corectă de prindere a clapei la mâna dreaptă, degetele 1, 2, 3, 4, 5 şi a
acordurilor la mâna stângă, degetele 5 – 3 – 1; reguli elementare de succesiune în degetaţie când piesa
depăşeste cinci clape.

Pentru chitară: poziţia de prindere a chitarei cu sprijinirea cutiei pe piciorul stâng; mâna stângă va opera
cu toate degetele: degetul mare sprijină grifura chitarei în spate, degetele celelalte numerotate 1, 2, 3, 4
apasă pe patru corzi, două rămânând libere (obţinem acorduri). Mâna dreaptă acţionează cu sau fără
pană, degetul mare acţionează pe corzile groase, degetele index, mijlociu şi inelar semişcă pe celelalte
corzi.

Pentru percuţie: poziţia de prindere (priza) a baghetelor între degetul mare şi cu sprijin pe index
(arătător) în poziţie de pumn cvasi-strâns.

Grupul acesta de exerciţii trebuie să ţină cont, în continuare de ciclurile curriculare şi capacitatea de
intonare justă sau mai puţin justă a sunetelor de către elevi, ca realitatea de care depinde atingerea
standardelor de performanţă la nivel minim, mediu, maxim. De aceea profesorul trebuie să urmărească o
diagramă:

O. C. I Ciclul curricular „Achiziţii fundamentale” pentru lot de elevi A sau B

Ciclul curricular „Dezvoltare” pentru lot de elevi A sau B

Ciclul curricular „Observare şi orientare” pentru lot de elevi A sau B

Ciclul curricular „Aprofundare” pentru lot de elevi A sau B

Ciclul curricular „Specializare” pentru lot de elevi A sau B

Amintim că lotul A are capacitatea de intonare justă a sunetelor, iar lotul B are distorsiuni în redarea
justă a sunetelor, de aceea se mai numesc şi disfonici.

La fel se va proceda cu fiecare obiectiv-cadru, după ce se vor stabili tipurile de exerciţii aferente,
acestea trebuie puse în concordanţă cu ciclurile curriculare şi cu capacitatea lotului de elevi de tip A sau
B. Relaţionarea exerciţiilor cu etapele Educaţiei muzicale ca perioade ce au specificul lor psihologic şi
de capacitate muzicală, a fost o practică despre tipurile de exerciţii muzicale.

Astăzi, însă, dat fiind cercetarea mai profundă a psihologiei copilului, ale cărei date ştiinţifice sunt de
neocolit, munca profesorului, ca specialist şi bun cunoscător al acestor date, trebuie să devină mai
profundă şi să ţină cont de cât mai multe arii de cunoaştere.

• Pentru obiectivul-cadru 2: „Dezvoltarea capacităţii de receptare a muzicii şi formarea unei

culturi muzicale” şi obiectivul-cadru 4: „Cultivarea sensibilităţii, a imaginaţiei şi a creativităţii”
propunem:

− exerciţii de identificare a elementelor din teoria muzicii în piesele audiate;

− exerciţii de recunoaştere a categoriilor de cântece;

− exerciţii de recunoaştere a genurilor muzicale din programă;

− exerciţii de identificare a instrumentelor, formaţiilor vocal-instrumentale, timbrurilor vocale;

− exerciţii de improvizaţie muzicală: întrebare-răspuns;

− exerciţii de acompaniament (ison, pedală armonică cu un acord, un grup de acorduri);

− exerciţii de improvizaţie ritmică;

− exerciţii de improvizaţie timbrală (cu obiecte sonore, pseudoinstrumente, instrumente);

− exerciţii de ilustraţie muzicală figurativ-descriptivă pentru un text dat, pentru o bandă de desene,
pentru mişcări sau paşi de dans;
− exerciţii de asociere de sonorităţi muzicale nonfigurative din diverse culturi sau stiluri cu texte, picturi
celebre, forme sculpturale abstracte (nonfigurative);

− exerciţii de exprimare a gustului muzical, ca reacţie spontană la receptarea unor stiluri muzicale de
interpretare şi compoziţie (îmi place, nu-mi place);

− exerciţii de exprimare a judecăţii estetice muzicale ca formă evoluată a atitudinii estetice prin analize
pe criterii de evaluare a componentelor unei compoziţii muzicale sau a stilului de interpretare;

− exerciţii de exprimare a judecăţii estetice muzicale în viziune personală.

• Pentru obiectivul-cadru 3: „Cunoaşterea şi utilizarea elementelor de limbaj” propunem:

− exerciţii de identificare completă a valorilor de durată şi a formulelor ritmate după un model dat de
profesor;

− exerciţii de intonare vocală a diverselor formule ritmice;

− exerciţii de execuţie ritmică instrumentală a diverselor formule (percuţie, instrument cu clape, suflat,
corzi ciupite);

− exerciţii de tactare a măsurilor;

− exerciţii de dirijare a cântecelor în măsuri diferite;

− exerciţii de citire ritmică cu sau fără silabe convenţionale;

− exerciţii de scriere a valorilor de durată cu semne specifice pentru etapa de Educaţie muzicală sau
ciclul curricular;

− exerciţii ritmice asociate cu mişcările corporale sau de dans;

− exerciţii de intonare melodică a unor tronsoane tonale, modale (atonale, după caz);

− exerciţii de recunoaştere orală/scrisă a tronsoanelor tonale, modale ce pot compune o organizare

tonală, modală a cântecului;

− exerciţii de execuţie instrumentală a diverselor tronsoane tonale, modale (atonale, după caz);

− exerciţii de descifrare vocală (instrumentală) a unor fragmente cu module cunoscute şi studiate

anterior;
− exerciţii de recunoaştere a formelor pieselor muzicale;

− exerciţii de corelare a acompaniamentului armonic cu melodia cântată vocal sau instrumental, coral.

Metoda exerciţiilor se îmbină în activităţile practice cu cea a demonstrării, a explicării, cu jocul

didactic, rămânând însă cea mai importantă pentru palierul interpretativ, de receptare şi de decodificare a
elementelor de limbaj.
Prin complexitatea ei, metoda are un rol aparte în formarea unor deprinderi muzicale şi
intelectuale, cu implicaţii voliţionale, morale, axiologice, sociale ea presupunând reluarea conştientă a
unor activităţi, de mai multe ori şi cu încărcătură sporită pentru realizarea unei redări de ţinută a
conţinuturilor şi a mesajului unei lucrări muzicale.
Aplicarea corespunzătoare şi cu rezultate optime a metodei exerciţiilor impune câteva condiţii:
I. Condiţii ce se cer respectate de către cadrul didactic:
 selectarea sau construirea celor mai adecvate şi eficiente exerciţii în funcţie de accesibilitatea elevilor,
de obiectivele urmărite şi de dezideratele sistematizării;
 explicarea scopului, a obiectivelor activităţilor şi a modului de realizare a exerciţiilor;
 demonstrarea de către educator sau reamintirea modului de aplicare a exerciţiului;
 exerciţiile trebuie să slujească însuşirea unor valoroase creaţii muzicale;
 repetarea sistematică a exerciţiilor pentru asigurarea trăiniciei şi operativităţii deprinderilor vizate;
 manifestarea unei atitudini de înţelegere, de bunăvoinţă şi răbdare faţă de elevi;
 folosirea unei mari diversităţi a modalităţilor de lucru;
 alternarea intonării în gând cu cea vocală pentru dezvoltarea memoriei;
 alternarea cântării în grup cu cea individuală, cu solist sau în lanţ;
 explicarea unor greşeli, în vederea evitării lor;
 stimularea atenţiei şi interesului prin schimbarea activităţii;
 antrenarea voinţei prin competiţii bine organizate şi conduse;
 evitarea stereotipiei, a plictisului şi a monotoniei.
II. Condiţii ce se cer respectate de către cadrul didactic:
 înţelegerea scopului, a necesităţii, a conţinutului şi a modului de realizare a exerciţiilor;
 exersarea voită, perseverentă şi conştientă a exerciţiilor;
 perseverarea în realizarea exerciţiilor;
 reluarea individuală şi în afara lecţiei a unor exerciţii de scriere, caligrafie, ortografie muzicală şi de
analiză;
 dezvoltarea autocontrolului, care are în vedere respectarea regulilor stabilite, evitarea greşelilor şi a
denaturărilor şi care să vizeze dezvoltarea capacităţii de a lucra singur, de a înlătura piedicile, de a avea
iniţiativă şi simţ de răspundere etc.
Exerciţiile nu trebuie să se substituie însă literaturii muzicale propriu-zise, ci ele trebuie să
devină mijloace de învăţare a cântecelor şi fragmentelor din lucrări celebre.

Bibliografie
Vasile Vasile, Metodica educaţiei muzicale, Editura muzicală, Bucureşti, 2004.
Munteanu Gabriela, Didactica educaţiei muzicale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2007;