Sunteți pe pagina 1din 6

Dragotă Sorina-Maria

Filosofie- anul III

Metafizica lui Aristotel

Lucrarea sub denumirea de “Metafizica” a lui Aristotel este o serie de paisprezece

cărți, aparținând ultimei sale perioade de lucru.

“Metafizica” este despre un singur lucru și are o temă centrală. Întrebarea în jurul

căreia se învârte lucrarea este” Ce este existența? “. Această întrebare vorbește despre

existență în sine, nu despre substantivul “ființă”, sau verbul “ a fi”. Este vorba despre ceea

ce este pentru ceva să fie, nu despre ceea ce este pentru noi să gândim sau să spunem

despre ceva care este. Desigur, cum gândim și vorbim, atunci când ne gândim sau spunem

despre ceva care este, poate în diferite moduri să fie important atunci când ne punem

întrebarea "ce este existența?” Și „ce este pentru ceva să fie?” Dar totuși, această întrebare

nu este despre modul în care gândim și vorbim atunci când ne gândim sau spunem despre

ceva care este; este vorba de a fi și de ceea ce este pentru ceva să fie.

Deci metafizica, după cum o înțelege Aristotel nu este atât de mult o căutare pentru o

descriere completă și generală a ceea ce există; este mai presus de orice căutare pentru a

explica de ce ceva care este este, sau in virtutea a ceva care este este.

Încă de la începutul Metafizicii (cartea I, capitolul 2) Aristotel caracterizează

Metafizica, sau ceea ce el în acest capitol numește “înțelepciune” , ca o căutare a

explicațiilor (“cauze”) și cunoștiințelor explicative, adică cunoașterea de ce ceva este așa

cum este. Acest tip de cunoașere îl putem numi „cunoaștere științifică” și “știință”; și

Aristotel vorbește în mod repetat despre metafizică ca o căutare pentru astfel de


Dragotă Sorina-Maria
Filosofie- anul III

cunoaștere. În special, el spune că metafizica este cea mai fundamentală știință, deoarece

este căutarea pentru cele mai fundamentale explicații. Aceste explicații el le numeste “

explicațiile prime” și “principiile prime” ;și spune că ele sunt explicații ale tuturor ființelor

și a tot ceea ce există.

De la începutul Metafizicii este clar că el consideră faptul că gânditori anteriori au fost la

fel de angajați în investigarea existenței în general și ca ansamblu. Aici el listează o mare

varietate de gânditori în acaeastă căutare comună: Tales, Empedocle, Anaximene,

Anaxagora, pitagoricieni, iar mai presus de toți, Pitagora.

Dar de ce crede Aristotel că noi dorim să ne punem această întrebare : “Ce este

existența?”. La începutul Metafizicii el spune că suntem oameni, de aceea dorim sa punem

această întrebare. El susține că toate animalele doresc un fel de cunoaștere și în special

percepția simțului. Dar un lucru care ne deosebește pe noi, oamenii de alte animale este că

ne dorim nu orice fel de cunoaștere de care suntem capabili, ci inclusiv cunoașterea dorită

de animale, dar și cunoașterea explicativa, sau științifică.

Deci, Aristotel susține în general că doar prin simplul fapt că suntem oameni, noi

căutăm știința și cunoasșterea explicativă; și cunoașterea explicativă necesită cunoașterea

esenței lucrurilor. Și el susține că metafizica este cea mai fundamentala cunoaștere

explicativă; este cunoașterea celor mai fundamentale explicații și exlicațiile a tuturor

lucrurilor.

Dar acest lucru este cunoșterea a ceea ce eeste pentru ceva ca să fie, adică este cunoașterea

esenței unei ființe și răspunsul la întrebarea “ Ce este existența”.

Acest lucru sugerează, de asemenea, că atunci când Aristotel argumentează (în

primele două capitole ale metafizicii) că este pentru că suntem oameni că vrem să punem
Dragotă Sorina-Maria
Filosofie- anul III

întrebări despre esența lucrurilor, și, în special, să întrebăm despre esența ființei în sine

(„ce este pentru ceva a fi o ființă, ceva ce este?”), el are în vedere o caracteristică specială

de a fi uman: A fi om trebuie să fie supus nedumeririi (aporia) cu privire la anumite

puzzle-uri și probleme (aporiei). Acesta nu este, desigur, singurul lucru care este

caracteristic pentru a fi uman. Dar este o astfel de nedumerire care în cele din urmă ne

îndeamnă să ne întrebăm despre a fi în sine și să cautăm pentru ce este existența.

Am văzut că Aristotel consideră că întrebarea de bază a Metafizicii este” Ce este

pentru ceva, orice, sa fie?”, este înrădăcinată în anumite aporii metafizice, adică în anumite

puzzle-uri și probleme care apar când reflectăm la anumite întrebări despre lucruri în

general și despre toate lucrurile.Aici poate fi util să distingem trei tipuri generale de aporii

metafizice, care vor deveni proeminente în “Metafizică”.

În primul rând, un fel de aporie metafizică este asociată cu întrebarea cum pot avea

lucrurile proprietăți și, în general, cum poate fi ceva adevărat despre ceva. Această

întrebare se întoarce mai ales la opera anterioară a lui Aristotel, “Categoriile”.

În al doilea rând, un alt fel de aporie metafizică este asociată cu întrebarea despre

cum lucrurile pot fi inteligibile și supuse explicațiilor. Această întrebarea se întoarce mai

ales la opera anterioară a lui Aristotel,” Analize anterioare.”

Un ulim fel de aporie metafizică este asociată cu întrebarea, cum se pot schimba

lucrurile, și în special cum pot lucrurile în așa natură , să devină subiectul explicației.

Această întrebare se întoarce la opera anterioara a lui Aristotel “Fizica”.

Termenul de „metafizică” se referă la investigația despre cauza cauzelor sau despre

cauza primă. Acest cuvânt nu este folosit ca atare de către Aristotel, ci a fost introdus de

către editorul său, Andronicus din Rhodos, pentru a denumi „lucrarea de după fizică”,
Dragotă Sorina-Maria
Filosofie- anul III

atunci când a ordonat lucrările acestuia. Dar Aristotel se referă la această știință cu ajutorul

altor nume: știința despre cauza cauzelor, filosofia primă etc.

Nivelul de cunoaștere este determinat de organul folosit în acest sens. Folosirea

simțurilor ne oferă gradul cel mai mic de plăcere obținută din cunoaștere. Următoarea

treaptă este dată de folosirea memoriei, următoarea este experiența (după ce unificăm mai

multe amintiri obținem un fel de regulă a practicii), iar o treaptă mai sus se află

cunoașterea regulilor practice care se bazează pe principii generale. Dar, cea mai înaltă

treaptă este știința, cunoașterea pură a cauzelor. Aceasta este o formă de cunoaștere de

dragul cunoașterii. Înțelepciunea constă în cunoașterea cauzelor celor mai generale.

Aristotel enumeră patru cauze: materială, formală, eficientă și finală. Să luăm ca

exemplu o masă: cauza materială a acesteia va fi lemnul din care este făcută; cauza formală

– forma de masă; cauza eficientă a acesteia va fi tâmplarul, iar cauza finală este

reprezentată de scopul mesei – să fie un obiect de mobilier pe care oamenii mănâncă.

Așadar, într-un sens se numește „cauză” cel din care ceva se naște și care îi este

inerent, precum bronzul față de statuie, argintul față de cupă și genurile acestora față de

ele. În alt sens se numește cauză forma și modelul, (adică rațiunea care corespunde celui

„ce era pentru a fi” și genurile acestuia, precum raportul de doi la unu este gen pentru

octavă și, în orice caz, numărul este gen pentru acest raport), precum și părțile acestei

rațiuni. Apoi, în alt sens se numește cauză principiul prim al schimbării sau al repausului

de la care pornește un lucru, precum cel ce a deliberat este cauza deciziei, tatăl este cauza

copilului, și în general cel ce produce față de cel produs și cel ce schimbă față de cel

schimbat. Apoi, cauza are sens de scop, adică „cel în vederea căruia”, precum este

sănătatea pentru cel care se plimbă. Căci de ce se plimbă el? Spunem: „în vederea
Dragotă Sorina-Maria
Filosofie- anul III

sănătății”; iar exprimându-ne astfel, suntem de părere că redăm cauza (Aristotel, Fizica,

194b).

Știința despre cauzele prime (sau metafizica) are ca obiect un anumit tip de ființă.

Dar înainte de a stabili care va fi obiectul metafizicii Aristotel face o distincție între tipurile

de ființă. Iar „ființă” poate fi rostit în mai multe sensuri: ființa ca accident, ființa ca adevăr,

ființa ca act și potență și ființa ca substanță și categorii.

Ființa ca accident este irelevantă pentru metafizică, fiindcă accidentalul este contingent, nu

are o regulă, deci nu poate deveni deloc obiect al științei; așadar, nici al metafizicii care are

pretenția de a fi știința științelor.

Ființa ca adevăr, la rândul ei, nu poate constitui obiectul metafizicii, fiindcă, nu aparține

obiectelor, ci stărilor mentale.

Deci, doar ființa ca act și potență și ființa ca substanță și categorii vor constitui obiectul

metafizicii.

Sensul unitar al ființei se descoperă ca stând tocmai în această multitudine de manifestări

ale ființei. În faptul de a fi manifestă ființa își descoperă sensul unitar care este de fapt

posibilitate: posibilitatea de a fi înțeleasă în mod diferit.

Prin urmare, problema fundamentală a Metafizicii o reprezintă teoria ființei (în

sensul de „ceea ce are existență” — sensul ontologic), tratată într-un mod fundamental

nou. Greșeala predecesorilor, în viziunea lui Aristotel, o reprezintă faptul că nu au ținut

cont de multipla semnificație a termenului “ființă”. 

Bibliografie:

 Aristotle and the Metaphysics ,Vasilis Politis, Routledge, 2004


Dragotă Sorina-Maria
Filosofie- anul III

 Metafizica, Aristotel ,Humanitas, 2007

 A COMMENTARY ON ARISTOTLE’S METAPHYSICS, Francisco Suárez,

Mrquette, 2004