Sacrul si profanul

Deşi domeniul spiritual şi religios a acompaniat omul din cele mai vechi timpuri, studiul
sacrului, ca şi concept ce ţine de domeniul religios, a debutat odată cu studierea etnologică şi
antropologică a populaţiilor aşa-zis primitive. În scurta sa istorie „ştiinţifică” sacrul a fost studiat
în cadrul mai multor discipline: antropologie, etnologie, sociologie, istoria religiilor, lingvistică,
semiotică etc. Primele studii asupra sacrului sau făcut în domeniile etnologei şi sociologiei,
pornind de la noţiunile de „mana” şi „totem”1
Termenul de sacru şi-a păstrat în mare măsură sensul etimologic, sak ,din limba greacă
trimite la ideea unui sac de pânză groasă, din păr de capră, folosit pentru a filtra lichide, de ex.
laptele. Sakkeo = a filtra.
Kadosh, în limba ebraică, inseamnă tot sacru şi despărţit, osebit.
Harram, în limba arabă, înseamnă dat la o parte, interzis, cu sensul de sacru.
Hagos, în limba greacă, definea necurăţia, murdăria, dar şi sacrificiul prin care se şterge
necurăţia.
Din aceeaşi familie de cuvinte provine şi hagios cu posibilitatea de traducere alternativă de sfânt
şi murdar.
Roger Caillois foloseşte doi termeni simetrici : hages, cu sensul de pur, şi enhages, cu sensul de
blestemat.
Prin aceşti doi termeni s-a ajuns la al treilea, cel de hagios, care evocă slava divină şi uimirea,
acel pavor sacer, în faţa divinităţii.
“Sacrul se manifestă întotdeauna ca o realitate de un ordin complet diferit de realităţile
"naturale". Limbajul nu poate reda decât în chip naiv noţiunile de tremendum, majestas,
mysteriumjascinans, recurgând l~ tenneni preluaţi din"domeniul natural sau din viaţa spirituală
profană a omului.”2
Mircea Eliade sustine faptul ca “ omul îşi dă seama de existenţa sacrului pentru că acesta
se manifestă, se înfăţişează ca un lucru cu totul diferit de profan. Pentru a reda actul acestei
manifestări a sacrului, am propus tennenul de hierofanie, care ne este la îndenlână, cu atât mai
mult cu cât nu are nevoie de lămuriri suplimentare: el nu exprimă decât ceea ce este cuprins în
conţinutul etimologic, adică ni se arată ceva sacru.”3
1
Julien Ries, 2000
2
Mircea Eliade – Sacrul si profanul
3
Ibidem
 O alta modalitate de definire a sacrului, care apare atât în abordarea sociologică, la Emile
Durkheim, cât şi în abordarea fenomenologică şi în abordarea hermeneutică a lui Mircea Eliade
este aceea de a-l prezenta în opoziţie cu profanul. Sacrul şi profanul sunt două realităţi opuse, iar
opoziţia lor este atât de radicală încât permite definirea unuia în raport cu celălat prin simpla
negare. Sacrul nu este profan, este diferit de profan.
Sacrul şi profanul sunt atât de diferite, încât „amestecarea” lor este imposibilă fără un
pericol real pentru cel care încearcă acest lucru4. De fapt, ideea că sacrul este întinat (sau
întinează) în contact cu profanul se regăseşte în însăşi definiţia etimologică a cuvântului.
Termenul de sacru îşi are originea etimologică în latinescul sacer, „care înseamnă ceea ce nu
poate fi atins fără a întina, dar şi ceea ce nu poate fi atins fără a fi întinat”5. Etimologic, sacru are
un dublu aspect: pe de o parte este ceva benefic, rădăcina indo-europeană a cuvântului, sak,
desemnând ceva sfânt: sanctus6, iar pe de altă parte are sensul de blestemat7 .
Constatăm că referirea la sacru, ca şi concept definitoriu pentru domeniul religios, se
întâlneşte în cadrul abordărilor ştiinţifice. În cadrul tradiţiilor religioase, de exemplu în cadrul
Tradiţiei creştin-ortodoxe, sacru este privit doar sub aspectul său pozitiv şi înlocuit, de fapt, cu
sfânt.
Se pare că abordarea sacrului este, predominant de natură ştiinţifică. Într-un fel am putea
spune că sacrul este un nume impersonal pentru acel „cu totul altceva”, care în tradiţiile
religioase primeşte o denumire specifică şi o personalizare.
Dacă în cadrul abordărilor sociologice ale sacrului accentul cădea pe obiectivitate, în
cadrul abordării fenomenologice accentul se pune pe experienţa sentimentului religios.
„Oricât de simplu ar fi sistemul pe care l-am studiat, el exprimă toate marile idei şi
atitudini rituale care se află la baza chiar şi a religiilor celor mai avansate: diferenţierea în lucruri
sacre şi profane, noţiunea de suflet, de spirit, de personalitate mitică, de divinitate naţională şi
chiar internaţională, cultul negativ şi practicile ascetice care constituie forma sa culminantă,
riturile de jertfă şi de comuniune, riturile imitative, riturile comemorative, riturile piaculare,
nimic esenţial nu lipseşte. Suntem deci îndreptăţiţi să sperăm că rezultatele la care am ajuns nu
sunt specifice doar totemismului, ci ne pot ajuta să înţelegem ce este religia în general.”8
4
Roger Caillois, 2006, pp. 27-28
5
Basarab Nicolescu, 1999, p. 148.
6
Idem, p. 148.
7
“Sacer desemna vinovatul sortit zeilor infernului.”, Ibid., p. 148
8
1 Émile Durkheim, 1995, p380
 Termenul de profan, provine din limba latină, de la termenul de profanus, ce stă în relaţie
cu termenul de fanum, care semnifica templul sau sanctuarul. De unde, alăturându-i-se prepoziţia
pro, ajunge la înţelesul de în afara templului sau sanctuarului.
La Roger Caillois, lumea sacră este o lume de energie şi ea se opune unei lumi profane
care este percepută ca o lume de substanţe. Lumea profană este degradantă, fiind o lume de
lucruri perisbile. Lumea sacrului este o lume a energiilor care sunt bune sau nu, în funcţie de
direcţia pe care o au. Sfinţenia şi puritatea este sacrul benefic, prihana sau impuritatea este sacrul
melefic. Ambii poli ai sacrului -purul şi impurul- se opun profanului.
Profanum este cuvântul latin pentru „profan”. Distincția dintre sacru și profan a fost
considerată de Émile Durkheim ca fiind elementul central care stă la baza religiei umane.9
Avansul profanului în societatea modernă a determinat apariția mai multor contramișcări, care
încearcă să limiteze întinderea profanului. Contramodernismul și-a propus să readucă mitul și
simțul sacrului în realitatea seculară10 - Wallace Stevens s-a adresat unei mari părți a acestei
contramișcări atunci când a scris că „dacă nimic nu era divin, atunci toate lucrurile erau lumea
însăși”.11
Asadar, profanul nu are neaparat nevoie de o definitie proprie, el se subintetege din ceea
ce inseamna sacru.

9
 Durkheim, Émile (1976). The Elementary Forms of the Religious Life, p. 37. London: George Allen & Unwin 
10
Fredric Jameson, The Jameson Reader (2005) p. 180-182
11
Wallace Stevens, Collected Poems (1984), p. 412