Sunteți pe pagina 1din 9

Povestea Împăratului cel Urâcios și Lumina Vieții.

Poveste Terapeutică de Anca


Todirica

O poveste terapeutică despre iertare, bunătate și iubire, dar și despre magia ce se


întâmplă în viața omului atunci când se hotărăște să vadă adevărul propriilor
fapte și să celebreze lumina vieţii.

ζ ♠ ζ

Povestea Împăratului cel Urâcios și Lumina Vieții

de Anca Todirica

Trăia odată un împărat. Era urâcios şi gras. Se purta urât cu oamenii şi nimeni
nu-l iubea. Toată lumea îl ura. În fiecare zi ţipa la slujitori, îi ocăra, îi dispreţuia
şi chiar îşi bătea joc de ei. Avea o plăcere meschină să chinuie parcă toţi
oamenii, ba chiar şi bietele animale.

Într-o zi, la curtea lui apăru un bătrân îmbrăcat sărăcăcios. Bătu la poarta curţii
şi ceru să vorbească cu Împăratul.

Slujitorii însă nici nu l-au băgat în seamă. Cine era acest bătrân de-şi permitea
să vorbească cu Împăratul? Pentru a vorbi cu Împăratul trebuia să fii un om cu
stare, să aduci daruri, să fii îmbrăcat preţios… Bătrânul plecă şi reveni a doua
zi.

Avea un toiag mare, sculptat frumos. Capul toiagului parcă semăna cu un cap de
lup, iar corpul lupului aluneca ca o salamandră în josul toiagului. Bătu la uşă din
nou:
― Doresc să-i vorbesc Împăratului, spuse bătrânul cu blândeţe.
― Nici gând, bătrân sărac ce eşti! spuse slujitorul de la poartă.
― Voi reveni şi mâine, spuse bătrânul cu căldură în glas. Îşi luă toiagul şi plecă.

A treia zi apăru din nou. Bătu la poarta mare şi impunătoare. Slujitorii tocmai se
pregăteau să-l dea afară când însuşi Împăratul ieşi din palat şi, văzând zarva de
la poartă, strigă către ei să vadă ce se întâmplă. Toţi au căzut în genunchi cu
capul plecat, făcând loc Împăratului să treacă. Doar bătrânul nostru stătea semeţ
în picioare, iar privirea lui fermă ţintea direct către Împărat.

 Cine eşti tu? strigă Împăratul. Şi cum de cutezi să nu mi te închini, precum toţi
ceilalţi?
― Eu nu mă închin decât bunului Dumnezeu, spuse calm bătrânul.

Atunci Împăratul, furios că bătrânul a îndrăznit să-i răspundă, puse slujitorii să-l
ia pe sus şi să-l închidă într-o închisoare din palat pentru nesupunere.
― Să te înveţi minte! Bătrân prost, mai spuse Împăratul printre dinţi…
Nesupunerea ta te va costa libertatea şi, cine ştie, poate chiar viaţa!

Bătrânul părea că nu putea fi atins nici măcar de pedeapsa Împăratului. Senin şi


dârz, cu privirea fermă şi cu un zâmbet ce i se citea pe faţă, se lăsă dus cu
uşurinţă pe sus de către slujitori.

Ajuns în închisoare se aşeză pe jos. Puse toiagul său pe braţe, se întinse şi


aştepta ca noaptea să cadă peste întreg regatul.

Multă suferinţă exista în acest regat. Multă boală, sărăcie, minciună şi hoţie.
Parcă toate relele se adunaseră în acel loc. Şi peste toate acestea slujea cu
mândrie un răutăcios Împărat.

Vezi și: 10 Animații Nominalizate la Oscar 2019 – Academy Awards #91


Seara se lăsa peste ţinut. Luna apăru pe cer cu razele ei luminoase. Doar ea şi
stelele ei ce mai luminau regatul năpăstuit.

Împăratul îşi chema servitorii. Aceştia îl dezbrăcau, îl spălau, îl distrau şi chiar


şi aşa tot mai primeau câte o pedeapsă şi câte o palmă de la Împărat. În fiecare
seară, parcă se răzbuna pe ei. Se întinse în pat să se culce. În vis îi apăru
bătrânul. Acesta îi spunea să fie bun şi iubitor, căci altfel îşi va pierde lumina
vieţii. A doua zi, Împăratul îşi aminti visul, dar nu înţelegea ce înseamnă lumina
vieţii. Se gândi că era doar un vis şi îl uită pe loc.

Mai trecu o zi plină de răutăţile Împăratului. O zi în care lua şi mai mulţi bani
de la slujitorii săi. O zi în care mai sărăcea încă o dată poporul şi aşa chinuit.
Noaptea căzu din nou. Şi el îl visă iar pe bătrân.

– Vei pierde lumina vieţii de nu-ţi vei iubi slujnicii şi împărăţia..

Buimac de somn, Împăratul începu să se îngrijoreze puţin. Totuşi, spre


dimineaţă, se hotărî să uite. Se gândi să vadă ce făcea bătrânul în închisoare, dar
era prea mândru ca tocmai el, Împăratul, să se ducă la un bătrân sărac cu care,
desigur, nu avea ce vorbi. Aşa că… ziua şi-o petrecu la fel ca şi celelalte, într-o
răutate deplină faţă de semenii săi.

Când seara s-a lăsat, Împăratul adormi şi visă acelaşi bătrân care, din nou, îi
spunea că va pierde lumina vieţii de nu-şi va reveni la a fi bun.

Când dimineaţa veni şi vru să se trezească, văzu tot noapte. Încercă să doarmă
iar şi iar, dar nu mai putu. De ce e noaptea asta atât de lungă? se gândi el. Îşi
chemă slujitorii şi ţipă la ei ca de obicei, întrebând de ce e noaptea aşa lungă.
Slujitorii se uitau uimiţi la el şi la soarele arzător de afară.
― Mărite Împărat, afară este ziuă! Soarele e pe cer de mult…
― Cum? strigă el turbat, ieşit din minţi. De ce nu văd nimic în afară de
întuneric?

Toţi amuţiră. Nimeni nu mai spunea nimic. Împăratul furios tuna şi blestema.
Începu să arunce cu ce apuca către servitori.
― De ce nu văd nimic în afară de întuneric? Sunt în beznă! Oh, Doamne, am
orbit!

Era linişte în palat. Toţi tăceau. Împăratul însă urla cât îl ţineau fălcile. Se
împiedică şi căzu la pământ. Nu lăsă pe nimeni să-l atingă. Atunci îşi aminti
visul.
― Aduceţi-l pe bătrân! El trebuie să ştie de ce am orbit! Grăbiţi-vă! Aduceţi
bătrânul!

Slujitorii îl aduseră pe bătrân.


― Iată, mărite Împărat, am făcut precum ne-ai cerut! Bătrânul e aici!
― Tu eşti vinovat de toate! spuse cu furie Împăratul, din cauza ta am orbit! Tu
mi-ai
apărut în vis şi mi-ai spus că voi pierde lumina vieţii. Acum am înţeles că
lumina vieţii e vederea mea. Dă-mi vederea înapoi! Acum!
― Nu eu ţi-am luat vederea! Eu doar te-am atenţionat că o poţi pierde. Nu ai
făcut însă nimic. Ai continuat să fii rău. Acum răul te ţine prizonier în lumea lui,
în lumea întunericului.
― Ce trebuie să fac să-mi recapăt vederea?
Şi vocea Împăratului se înmuie dintr-odată… mai avea puţin şi plângea…
― Pentru a recăpăta lumina vieţii, trebuie să recapeţi lumina în inima ta. Ochii
sunt fereastra sufletului. Dacă în tine este întuneric, întuneric va fi şi în afara ta!
Dacă vei regăsi lumina în tine, în inima ta, atunci lumina va fi şi în afara ta!
― Cum să fac acestea? Cum să-mi recapăt lumina vieţii? Te rog, ajută-mă! Te
implor! Slujitorilor nu le venea să creadă că Împăratul cel nemilos se ruga de
cineva; mai mult, implora.
― Ai putea începe să-ţi recapeţi lumina dacă, desigur, vrei şi tu.
― Da, vreau! Oh, Doamne, e atât de negru întunericul ăsta. Nu pot vedea nimic
din jur. E mai rău decât o închisoare. Fac orice! Numai spune-mi ce să fac!
― Bine, spuse calm bătrânul! Poţi începe prin a-ţi cere iertare!
― Iertare? Cui? Ce, eu am greşit cuiva?
― Da. Tuturor!
― Nuuuu… Eu nu-mi cer iertare.
― Bine! Atunci te las în bezna cea întunecată. Asta alegi, asta ai.
― Nuuuu, stai! Nu pleca! Stai puţin, cred că aş putea, de fapt…
― Nu, nu aşa, zise bătrânul! Iertarea nu se cere pentru că trebuie să o ceri.
Trebuie să simţi să-ţi ceri iertare. Trebuie să te căieşti pentru faptele tale rele,
pentru tot ce ai făcut. Ăsta e primul pas către iertare.
― Şi dacă nu mă căiesc?
― Nu te vindeci!
― Oooo, dar nu mă pot căi… Nu înţeleg de ce am greşit. Ajută-mă tu!

Atunci, în întunericul din faţa lui, văzu ca un film toate relele pe care le-a făcut
oamenilor. Cum îi bătea, cum îi dispreţuia, cum le vorbea urât şi le fura avuţiile.
Văzu sărăcia neamului lui, boala, mizeria, urâţenia. Avu un moment de căinţă…
Niciodată nu văzuse aşa ca acum, toate acestea ca pe un film. Toate acele răutăţi
erau din ordinul lui, toate erau făcute de el. Văzu femei sărace şi copii flămânzi,
oameni şi bătrâni bolnavi, văzu cum oamenii lui băteau săracii pentru a le lua şi
puţinul pe care îl aveau.

Atunci izbucni în plâns! Şi plânse şi plânse… până când urletele lui de plâns se
auziră în tot poporul. Urla, se căia şi plângea, că fiecare om din împărăţia sa îl
auzea.
Lacrimile lui se revărsau şiroaie peste obraji, peste pântecul voluminos, peste
hainele scumpe şi preţioase, până jos, pe podea, de udară şi podeaua.

 Îmi cer iertare, spuse el. De la voi toţi aceia cărora rău v-am pricinuit! De la
mame, de la copii, de la toţi slujitorii mei, de la tot neamul meu, de la tot
poporul! Şi de la tine, bătrâne, îmi cer iertare! Îmi pare rău!

Atunci toiagul bătrânului se lumină de-ndată. Trei raze de lumină plecară din
toiag şi se înfăşurau una în alta, ca într-o salamandră şi direct în ochii
Împăratului se absorbiră.

De îndată, ochii Împăratului se luminară! Acum putea vedea din nou! Doamne,
cât de bine era! Parcă niciodată nu văzu viaţa atât de frumoasă! Ce bună era
lumina! Şi cât de orb fusese el… Cum de nu-şi dăduse seama cât de orb fusese
până acum?

De bucurie fugi şi îmbrăţişă pe bătrân, pe toţi slujitorii din palat. Toţi priveau
încremeniţi, nu le venea să creadă nici lor ce se întâmplă cu Împăratul lor.

Împăratul însă se hotărî să celebreze lumina vieţii. Acum ştia cât de importantă
este lumina din inimă! A chemat toţi slujitorii, tot poporul său la palat. A făcut o
masă mare şi a dat înapoi tot aurul pe care îl luase de la oameni, toate animalele,
toate averile le-a înapoiat lor. Lui nu şi-a păstrat decât atât cât să trăiască.

Pe bătrân l-a pus înţeleptul regatului, iar de atunci vorbesc mulţi că s-a
întâmplat ceva cu totul magic poporului său. Când Împăratul îşi ceruse iertare,
toţi slujitorii care erau de faţă au făcut şi ei la fel în gând, căci şi ei aveau micile
lor răutăţi. Atunci pe loc cu toţii s-au schimbat la înfăţişare. Hainele lor ponosite
s-au transformat în haine poleite cu aur, cei bolnavi s-au vindecat şi tot regatul
strălucea de bunăstare, fericire şi abundenţă!
Acum, tu, dacă auzi povestea mea, cere şi tu iertare în sinea ta pentru a primi
mai multă lumina, bucurie şi bogăţie în viaţa ta! Aşa vei străluci şi ca un
împărat vei fi! Şi aşa este!
Povestire cu tâlc – “Răsplata bunătăţii”.

Un om, trecând pe o stradă, a văzut în faţa unei biserici un bătrân sărman, un


cerşetor, ce trăia din milostenia credincioşilor. De bătrân, s-a apropiat o fetiţă
care i-a întins câţiva bănuţi. Impresionat de gestul ei, trecătorul a întrebat-o pe
copilă:

– Spune-mi, de ce i-ai dat bătrânului bănuţii tăi?

– Ştiţi, domnule, tatăl meu a murit, iar mama, deşi munceşte mult, nu prea are
bani, aşa că o ducem destul de greu.

Dar aseară mama mi-a spus că, atunci când faci un bine, Dumnezeu te
răsplăteşte negreşit.

Aşa că azi, am luat bănuţii aceştia pe care eu i-am strâns şi i-am dat bătrânului
din faţa bisericii. El are, cu siguranţă, mai multă nevoie de ei. Iar Dumnezeu,
fiindcă am făcut un bine, se va îndura şi de mine.

Cucerit de bunătatea fetei, omul a întrebat-o ce îşi doreşte ea cel mai mult.

– O, a spus fata, aş vrea un cojocel, că vine iarna şi va fi foarte frig. Anul trecut
am răcit rău de tot, fiindcă nu am umblat bine îmbrăcată, dar Dumnezeu mi-a
ajutat şi m-a însănătoşit. Mama a vrut să-mi cumpere un cojocel, dar e tare
scump şi nu se poate.

– E, uite că se poate, i-a mai spus omul. Vino cu mine!

Ajunşi în faţa unui magazin mare, ce se afla peste drum, omul i-a cumpărat feţei
un cojocel călduros şi tare frumos. Fetiţa nu ştia cum să-i mai mulţumească
străinului ce se îndurase de ea.

– Vezi, i-a mai spus omul, mama ta a avut dreptate.


Dumnezeu totdeauna te răsplăteşte pentru binele făcut.

Tu l-ai ajutat pe bătrân, iar Domnul mi-a dat mie ocazia să te întâlnesc tocmai în
acel ceas. Eu te-am ajutat acum pe tine, şi, fii sigură, Dumnezeu îmi va ajuta şi
mie mai târziu, fiindcă atunci când ne ajutăm unii pe ceilalţi, şi Dumnezeu ne
ajută pe noi.

Cu cât suntem mai buni şi avem mai multă grijă unul de altul, cu atât
Dumnezeu ne vede credinţa şi ne fereşte de rele.

“Fiecare din noi e ajutat de celălalt în mod providenţial.”