CAPITOLUL 1

NOŢIUNI FUNDAMENTALE ALE

REZISTENŢEI MATERIALELOR


Se consideră bara din figura 1.1. solicitată de două forţe egale şi de sens contrar, F .
 
Din ecuaţia de proiecţii pe direcţia forţelor, F  F  0 , rezultă că bara este în
echilibru.

Figura 1. 1. Echilibrul unei bare

În statica solidului rigid, echilibrul se stabileşte translatând una dintre forţe,

pe suportul ei, până când punctele de aplicaţie coincid. Sistemul iniţial a fost
înlocuit prin două forţe egale, de sens contrar, aplicate în acelaşi punct, care se
echilibrează. Deplasarea forţei pe suportul ei este permisă dacă solidul este
considerat rigid. Considerând bara deformabilă, mutarea punctelor de aplicaţie,

1
2 Capitolul 1. Noţiuni Fundamentale ale Rezistenţei Materialelor

permisă de ecuaţia de echilibru, duce la o schimbare a deformaţiei, deci modifică


fenomenul fizic. În concluzie, pentru a respecta fenomenul fizic, forţele F trebuie
să fie vectori legaţi – punctul de aplicaţie să fie determinat.
R e z i s t e n ţ a m a t e r i a l e l o r introduce în calcule proprietatea reală a
solidelor – d e f o r m a b i l i t a t e a . Această proprietate oferă posibilitatea rezolvării
unor probleme fără soluţie în mecanica solidului rigid.

1.1 Obiectul rezistenţei materialelor

D i m e n s i o n a r e a unei structuri mecanice presupune stabilirea dimensiunilor în

atunci când se cunosc încărcările, rezemările şi materialul acesteia. Dimensionarea
trebuie să fie optimă. Optim înseamnă să îndeplinească cerinţele şi nimic mai mult.
Structurile cu dimensiuni care fac posibilă preluarea unor încărcări mai mari decât
cele pentru care a fost gândită structura sunt supradimensionate, deci neeconomice.
V e r i f i c a r e a presupune evaluarea siguranţei în funcţionare a unei
structuri de rezistenţă mecanică dacă sunt cunoscute dimensiunile, încărcările,
rezemările şi materialul aceasteia. Tensiunile şi/sau deformaţiile structurii sunt
comparate cu cele admisibile.
Determinarea sarcinii c a p a b i l e a fi preluată de structură
presupune cunoaşterea dimensiunilor, a modului de rezemare şi a materialului.
Pentru rezolvarea problemelor anterioare se determină eforturile şi tensiunile
structurilor. Proprietăţile materialelor se determină pe cale experimentală. Cu
ajutorul lor se pot determina şi deformaţiile structurilor produse de sarcini. Dacă în
calcule se folosesc doar constantele elastice ale materialelor – vor fi definite ulterior
– se pot calcula tensiuni şi deformaţii nelimitate. Pentru aplicaţiile practice, trebuie
determinate caracteristicile mecanice ale materialelor – se vor defini ulterior. Pe
baza lor se pot stabili rezistenţe admisibile, utilizate la dimensionare, verificare şi
determinare a sarcinii capabile a fi preluată de structură.
Capitolul 1. Capitolul 1. Noţiuni Fundamentale ale Rezistenţei Materialelor 3

1.2 Tensorul eforturilor şi tensorul tensiunilor

Eforturi
  
Se consideră o bară încărcată cu un sistem oarecare de sarcini F 1 , F 2 ,… F n , sub
acţiunea căruia bara din figura 1.2, a este în echilibru. Se secţionează virtual bara cu
un plan perpendicular pe axa ei şi rezultă două tronsoane – figura 1.2, b.

Figura 1.2. Sarcini exterioare şi eforturi într-o bară

Cele două trosoane nu mai sunt în echilibru. Pentru a fi în echilibru, fiecăruia

dintre ele îi lipsesc sarcinile de pe partea înlăturată. Echilibrarea se realizează
introducând, în centrul de greutate al secţiunii de separare, torsorul sarcinilor de pe
tronsonul opus. Sarcinile de pe un tronson sunt echilibrate de sarcinile de pe
tronsonul opus, în consecinţă şi torsorii de echivalare a lor se echilibrează.

Componentele R de pe cele două secţiuni transversale au aceeaşi direcţie, acelaşi
  
modul şi sens contrar. Analog componentele M . Mărimile R şi M se numesc
4 Capitolul 1. Noţiuni Fundamentale ale Rezistenţei Materialelor

e f o r t u r i . Ele reprezintă încărcarea interioară a barei la nivelul secţiunii

considerate fiind totodată şi o măsură a coeziunii.
 
În cazul general, R şi M au direcţii oarecare în spaţiu. Ele pot fi
descompuse în componente în lungul axei barei şi în planul secţiunii transversale.

Componenta normală a rezultantei R este forţa axială N. Componenta din planul

secţiunii transversale este forţa tăietoare T. Cuplul M poate avea o componentă în
lungul axei barei – momentul de torsiune sau răsucire Mt – şi una în planul secţiunii,
momentul încovoietor Mi. Mărimile N, T, Mt şi Mi sunt eforturi. Când apar separat,
ele sunt produse de solicitări simple.
O bară este solicitată axial când într-o secţiune a ei apare forţa axială N.
Forţa tăietoare T relevă existenţa forfecării.
Efortul moment de torsiune Mt (sau Mx) este produs de solicitarea de
torsiune.
Efortul moment încovoietor Mi este produs de încovoiere.
Prezenţa simultană, în secţiunea unei bare, a două sau mai multe eforturi
presupune existenţa unei solicitări compuse.

Modelul de calcul
Calculele de rezistenţă se realizează pe modele ale pieselor reale. Modelul este o
reprezentare simplificată a structurii/piesei reale căruia i se aplică reazeme şi sarcini.
Din punct de vedere al dimensiunilor, corpurile studiate de rezistenţa
materialelor pot fi clasificate în trei categorii.
B a r e l e sunt corpuri la care una dintre dimensiuni este semnificativ mai
mare decât celelalte două. Elementele geometrice caracteristice ale acestora sunt axa
longitudinala şi secţiunea ţransversală.
După forma axei barele pot fi drepte sau curbe.
Secţiunea transversală şi materialul determină capacitatea de rezistenţă a
barei.
Capitolul 1. Capitolul 1. Noţiuni Fundamentale ale Rezistenţei Materialelor 5

După destinaţie şi modul de solicitare barele se numesc:

– tiranţi – bare solicitate la tracţiune;
– stâlpi – bare comprimate;
– grinzi – bare solicitate la încovoiere;
– arbori – bare torsionate;
– fire – pot prelua doar solicitări de întindere.
P l ă c i l e sunt corpuri la care două dintre dimensiuni sunt semnificativ mai
mari decât cea de-a treia. Elementele geometrice caracteristice sunt forma şi
dimensiunile suprafeţei mediane precum şi grosimea – măsurată perpendicular pe
suprafaţa mediană.
După destinaţie şi formă plăcile pot fi plane, învelitori (curbe), vase, tuburi,
membrane etc.
C o r p u r i l e m a s i v e sunt cele ale căror trei dimensiuni au acelaşi ordin de
mărime. Exemple: bilele, rolele, tuburile cu pereţi groşi, blocurile de fundaţii etc.

Tensiuni
Efortul pe unitatea de suprafaţă din secţiunea unui corp se numeşte t e n s i u n e .
Dacă o forţă F care solicită axial o bară se distribuie uniform pe secţiunea
de arie A, tensiunea este
F
 . (1.1)
A
În cazul general de solicitare, eforturile N, T, Mt şi Mi nu se distribuie
uniform pe secţiune.
Se consideră un element dA , al suprafaţei transversale, pe care efortul este

d F şi are o direcţie oarecare – figura 1.3.
6 Capitolul 1. Noţiuni Fundamentale ale Rezistenţei Materialelor

Figura 1.3. Tensiuni într-o bară

Dacă elementul este suficient de mic, efortul poate fi considerat uniform


distribuit pe suprafaţa lui şi rezultanta d F în centrul de greutate al lui. Tensiunea
este efortul distribuit raportat la unitatea de suprafaţă

 dF
p . (1.2)
dA
 
Tensiunea p are aceeaşi direcţie cu forţa elementară d F . Deoarece depinde

de mărimea forţei d F cât şi de orientarea suprafeţei dA în raport cu direcţia forţei,
este o mărime tensorială.

Având o direcţie oarecare, tensiunea p din figura 1.3, a poate fi descompusă
în tensiunea normală  (pe direcţia normalei la secţiune) şi tensiunea tangenţială 
(în planul secţiunii). Tensiunea  relevă o solicitare axială sau o încovoiere iar  o
forfecare sau o încovoiere simplă.
Tensiunilor le pot fi aplicate operaţiile cu vectori (adunare, proiecţie etc),
doar după transformarea în forţe, prin înmulţirea cu ariile pe care se dezvoltă.
În figura 1.3, a între mărimile componentelor tensiunii există relaţia
p2   2   2 .
Capitolul 1. Capitolul 1. Noţiuni Fundamentale ale Rezistenţei Materialelor 7

Tensiunea tangenţială  se descompune şi ea după două direcţii paralele cu

axele y şi z şi rezultă  yx şi  zx .
În sistemul internaţional unităţile de măsură pentru forţe, arii şi tensiuni sunt:
– forţe F  [N];
– arii A  [m2];
– tensiuni  ,  [N/m2] sau [Pa] (Pascal).
Pentru că 1 Pa este o unitate foarte mică în aplicaţiile reale, se utilizează un
multiplu al ei:
1MN 1N
2
 1 MPa  10 6 Pa ;  1 MPa .
m mm 2

1.3 Deplasări şi deformaţii specifice

Rezistenţa materialelor consideră corpurile solide ca fiind deformabile sub efectul

sarcinilor sau al variaţiilor de temperatură.
a) Alungirea specifică
Se consideră bara din figura 1.4, solicitată la tracţiune.

Figura 1.4. Alungirea specifică

Ea suferă o deformaţie elastică numită a l u n g i r e

8 Capitolul 1. Noţiuni Fundamentale ale Rezistenţei Materialelor

  l1  l 0 . (1.3)
Unitatea de lungime a barei (1 mm) sub efectul solicitării la tracţiune creşte
cu cantitatea
 l1  l 0
  , (1.4)
l0 l0
care se numeşte a l u n g i r e s p e c i f i c ă sau d e f o r m a ţ i e s p e c i f i c ă . Dacă
alungirea specifică este cunoscută, alungirea absolută a barei este
   l0 . (1.5)
La compresiune  şi  sunt s c u r t a r e , respectiv s c u r t a r e s p e c i f i c ă .
  [adimensional]
b) Alunecarea specifică
Se consideră elementul de volum paralelipipedic din figura 1.5.

Figura 1.5. Alunecarea specifică

Pe patru feţe, de lăţime 1, se dezvoltă tensiuni  de valori egale, cu sensurile

figurate pe desen. Faţa C D H G se consideră imobilă. Faţa A B E F alunecă
paralel cu ea însăşi. Alunecarea poate fi măsurată prin unghiul  dintre feţele
A D H E şi A ' D H E ' . Acest unghi măsoară variaţia unghiului  2 şi se numeşte
a l u n e c a r e s p e c i f i c ă sau d e f o r m a ţ i e u n g h i u l a r ă s p e c i f i c ă .
Alunecarea specifică este pozitivă când are loc o micşorare a unghiului  2
şi negativă în caz contrar.
  [radiani]
Capitolul 1. Capitolul 1. Noţiuni Fundamentale ale Rezistenţei Materialelor 9

c) Deplasări
Sub acţiunea sarcinilor exterioare corpurile solide se deformează. Ca urmare,
diferite puncte ale lor îşi schimbă poziţia – se deplasează. Deplasarea poate fi
măsurată prin componentele u , v , w pe axele x, y şi respectiv z.

1.4 Legătura dintre tensiuni şi deformaţii specifice

Pentru un material, relaţiile fizice între tensiuni şi deformaţii specifice se stabilesc

experimental.

Încercarea la tracţiune a barelor

Încercarea la tracţiune a barelor stabileşte caracteristicile mecanice ale metalelor.
Din materialul care urmează a fi încercat se confecţionează o epruvetă – figura 1.6.

Figura 1.6. Epruvetă

Dimensiunile epruvetei sunt:

– diametrul iniţial – d 0 ;
– lungimea iniţială între repere – L 0 ;
– lungimea calibrată – LC ;
– lungimea capetelor de prindere – h ;
– diametrul capetelor de prindere – D ;
– lungimea totală – L t
10 Capitolul 1. Noţiuni Fundamentale ale Rezistenţei Materialelor

Reperele sunt două puncte, marcate fin pe epruvetă, la distanţa L 0 unul de

celălalt.
Schema de principiu a maşinii de încercat la tracţiune este prezentată în
figura 1.7.

P – piston
C – cilindru
M – manometru
F – falcă
E – epruvetă
PH – pompă hidraulică

Figura 1.7. Maşina de încercat la tracţiune

Iniţial, alungirea şi forţa F sunt nule. Forţa creşte lent până la ruperea
epruvetei. În decursul încercării se măsoară forţa de tracţiune F şi alungirea
corespunzătoare ei   L  L 0 .

Curba caracteristică
Pentru epruveta de oţel relaţia între forţa de tracţiune F şi alungirea  are forma
din figura 1.8.
Valorile numerice, pe baza cărora se trasează diagram, variază, la acelaşi
material, cu dimensiunile epruvetei.
Capitolul 1. Capitolul 1. Noţiuni Fundamentale ale Rezistenţei Materialelor 11

Fe s – forţa superioară la curgere;

Fe i – forţa inferioară la curgere;

Fmax – forţa maximă;

Fu – forţa de tracţiune la rupere.

Figura 1.8. Curba forţă – deplasare

O reprezentare grafică independentă de dimensiunile epruvetei, care să

caracterizeaze doar materialul încercat, se poate face măsurând pe abscisă alungirile
specifice şi pe ordonată tensiunile. Rezultă astfel curba caracteristică a materialului
– figura 1.9.
 F
  (1.6)
L0 A0
A0 – aria iniţială a asecţiunii transversale a epruvetei.

Figura 1.9. Curba caracteristică a materialului

12 Capitolul 1. Noţiuni Fundamentale ale Rezistenţei Materialelor

Puncte importante şi zone ale curbei caracteristice:

– A – limita de proporţionalitate a materialului  p ; OA este o linie
dreaptă;
– B – limita de elasticitate –  e ;
– CC’ – este palier de curgere;
– C ' D – zona de întărire;
– D –rezistenţă de rupere a materialului
Fmax
  r  Rm ; (1.7)
A0
Când sarcina se apropie de valoarea Fmax apare o gâtuire care se dezvoltă
până la rupere – figura 1.10; după apariţia gâtuirii, forţa aplicată epruvetei scade,
ceea ce duce la traseul descendent DG din figurile 1.8 şi 1.9.

Figura 1.10. Gâtuirea

Alungirea specifică la rupere este

lu  l0 
r   . (1.8)
l0 l0
Alungirea la rupere se exprimă în procente
lu  l0
An  100 [%] ; (1.9)
l0
După rupere, măsurând diametrul se calculează aria ultimă Au şi cu ajutorul
ei se determină gâtuirea la rupere
A0  Au
Z 100 [%] . (1.10)
A0
Capitolul 1. Capitolul 1. Noţiuni Fundamentale ale Rezistenţei Materialelor 13

Limita de curgere, rezistenţa de rupere, alungirea la rupere şi gâtuirea la

rupere sunt caracteristici mecanice ale materialului.

Legea lui Hooke

Ecuaţia liniei drepte OA din figura 1.9 se poate scrie
  E  , (1.11)
şi ea arată că până la limita de proporţionalitate există o relaţie liniară între tensiuni
şi alungiri specifice. Legea lui Hooke, este relaţia fundamentală a
Teoriei elasticităţii.
Modulul de elasticitate E – modulul lui Young – se măsoară în [ N / mm 2 ]
sau [ MPa ] .

În cazul oţelurilor E  2 ,1 10 5 MPa .

Contracţia transversală
Experimentul arată că odată cu alungirea unei bare apare o micşorare a secţiunii,
numită c o n t r a c ţ i e t r a n s v e r s a l ă .
Contracţia transversală este proporţională cu alungirea specifică, raportul de
proporţionalitate  fiind c o e f i c i e n t u l c o n t r a c ţ i e i t r a n s v e r s a l e –
coeficientul lui Poisson.
Unei alungiri specifice  a barei, îi corespunde o micşorare a unităţii de
lungime a dimensiunilor transversale
 tr     . (1.12)
Fie o bară de lungime l, dimensiune a secţiunii transversale d, secţiune A şi
volum V solicitată la tracţiune. În urma solicitării, elementele geometrice ale barei
îşi modifică valorile şi devin:
l  l  1    ;

d  d  1      ;

A  A  1      ;
2
14 Capitolul 1. Noţiuni Fundamentale ale Rezistenţei Materialelor

V  V  V ; V  A  l  ;
 
V  V  A  1      l  1     A  l  1    2     2    2  2   2  2   3 .
2

Deformaţiile specifice sunt foarte mici şi în consecinţă se vor neglija ultimii trei
termeni din paranteză
V  V  A  l  A  l    1  2   ,
respectiv
V    1  2    A  l . (1.13)
Experimental, se constată că o bară solicitată la tracţiune îşi măreşte volumul.
V  0  1  2   0    0 , 5 .
Pentru numeroase materiale   0 , 3 . Pentru cele cu volum constant
  0, 5 .

1.5 Ipotezele rezistenţei materialelor

Ipoteza mediului continuu

Materialele sunt un mediu continuu, omogen, care ocupă întregul spaţiu al
volumului lor.
Ipoteza izotropiei
Materialele se consideră izotrope când au în toate direcţiile aceleaşi constante
elastice E , G şi  . În caz contrar sunt anizotrope.
Ipoteza elasticităţii perfecte
Până la anumite valori ale tensiunilor, materialele se consideră perfect elastice.
Ipoteza deformaţiilor mici
Deformaţiile corpurilor elastice – alungiri, alunecări – sunt mici în raport cu
dimensiunile corpurilor.
Ecuaţiile de echilibru din mecanică pentru corpul deformat pot fi scrise la fel
ca pentru cel nedeformat.
Capitolul 1. Capitolul 1. Noţiuni Fundamentale ale Rezistenţei Materialelor 15

Neglijarea deformaţiilor în relaţia de echilibru constituie teoria de ordinul I.

În teoria de ordinul al II – lea în ecuaţia de echilibru se introduc şi deformaţiile.
Relaţia liniară între tensiuni şi deformaţii specifice
Pentru solicitarea în regim elastic se consideră că între tensiuni şi deformări
specifice există o relaţie liniară – legea lui Hooke. În consecinţă se poate aplica
principiul suprapunerii efectelor.
Principiul Saint – Venant
Dacă asupra unei structuri elastice acţionează alternativ două sisteme de sarcini
static echivalente, în locul de aplicare apar efecte apreciabil diferite. La distanţe mari
de locul de aplicare – secţiunea S din figura 1.11 – diferenţa efectelor este
neglijabilă.

Figura 1.11. Principiul Saint – Venant

Ipoteza lui Bernoulli

O secţiune plană şi normală pe axa barei înainte de deformare rămâne plană şi
normală pe axa barei şi după deformare.