Proceduri Speciale

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”
FACULTATEA DREPT, ORDINE PUBLICĂ ŞI SECURITATE CIVILĂ
CATEDRA PROCEDURĂ PENALĂ, CRIMINALISTICĂ

ȘI SECURITATE INFORMAȚIONALĂ
PLAN CONSPECT
TEMA: Proceduri speciale
Aprobat prin
Procesul verbal al şedinţei catedrei
nr._______________
Şef al Catedrei
„Procedură Penală, Criminalistică
și Securitatea Informațională”
Rusnac Constantin___________
CHIŞINĂU – 2019
1
Cuprins:
1. Conceptul și esența procedurilor speciale
2. Procedura specială în cauzele privind minorii
3. Procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical
4. Procedura privind acord de recunoaștere a vinovăției
5. Procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante
6. Procedura privind urmărirea penală și judecarea cauzelor privind
infracțiunile săvârșite de persoane juridice.
7. Procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale
organelor de urmărire penală și ale instanțelor judecătorești
8. Procedura de suspendare condiționată a urmăririi penale și de liberare de
răspundere penală
9. Procedura de restabilire documentelor judiciare dispărute
2
1. Conceptul și esența procedurilor speciale
Activitatea și actele procesuale și procedurale care formează conținutul procesului penal
și care sunt necesare desfășurării acestuia, ca și structură și sistematizarea acestor activități, sunt
reglementate prin dispoziții cuprinse atât în partea generală cât și în partea specială a CPP,
constituind procedura obișnuită sau de drept comun a procesului penal1. Așadar, în cadrul unui
proces penal, pot exista proceduri care diferențiază între ele după gradul de complexitate a
formelor procesuale.
Reieșind din cele menționate supra, am putea stabili o mulțime de forme procesuale.
Deci, diferențe pe aspect de procedură pe diferite categorii de cauze pot să se manifeste în ceea
ce privește competența și componența instanței, prin cercul de garanții acordate unor persoane și
un șir de alte criterii, care sunt expres reglementate de legiuitor. Despre diferențiere poate fi
vorba numai atunci când în sistemul procesului penal sunt proceduri, care esențial se deosebesc
între ele după complexitatea formei procesuale. Dacă această deosebire este esențială, se poate
de judecat în baza deosebirilor care în mod calitativ disting o procedură specială de cea
obișnuită2.
Reglementările legale a unor state, cunoscut așa instituție ca „proceduri speciale” de
urmărire și de judecată, în acele cazuri în care există factori care să justifice urgentarea
desfășurării procesului penal, în dependenţa de anumite trăsături a bănuitului, învinuitului sau a
inculpatului, solemnitatea corespunzătoare inculpaților cu funcții de răspundere în stat etc. Ca
urmare, a apărut practica legiferării unor proceduri speciale, cu anumite derogatorii de la
procedura obișnuită. Astfel de derogări sunt necesare în scopul protejării suplimentare a unor
valori, care în cadrul unei proceduri generale este complicat de asigurat realizarea absolută a
acestora.
Când însă se are în vedere un complex de derogări de la procedura obișnuită, legiuitorul
procedează la reglementarea unor proceduri speciale înscrise în Partea specială a Codului de
procedură penală3.
În unele cazuri în vederea realizării scopului procesului penal este necesar de a fi creat un
cadrul special în vederea soluționării conflictului de drept penal. Normele juridice care alcătuiesc
procedurile speciale au o arie limitată de aplicare, ele pot fi aplicate în anumite cazuri și
1
Dongoroz V., Kahane S., Antoniu G. et. al. Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea
generală. București: Editura Academiei Române ; ALL Beck, 2003. Vol. V. p. 367.
2
Дифференциация уголовного судопроизводства по новому УПК России. В: Правовые проблемы
укрепления Российской государственности. Ч. 10: Проблемы уголовного процесса в свете нового Уголовно-
процессуального кодекса Российской Федерации: Сб. ст. Под ред. Ю. К. ЯКИМОВИЧА. Томск: Изд-во
Томского ун-та, 2002, p. 23-27.
3
Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal. București: Ed. Hamangiu, 2013. p. 29.
3
constituie derogări de la procedura obișnuită, care reprezintă cadrul normal al desfășurării
procesului penal.
Prin urmare, procedura specială poate fi definită ca un complex de norme de drept
procesual penal, care instituie, pentru anumite cauze penale, o desfășurare a procesului penal
parțial diferită de procedura obișnuită: a) procedura specială nu se aplică decât în cauzele în care
există o derogare expresă de la procedura obișnuită; b) procedura specială se realizează și prin
normele procedurii obișnuite pentru toate chestiunile pentru care nu se face nici o derogare în
reglementarea procedurii speciale; c) o normă nouă privind procedura specială derogă
întotdeauna de la procedura obișnuită, în timp ce o normă generală posterioară uneia speciale nu
abrogă norma specială derogatorie decât în cazul în care se prevede în mod expres4.
Respectarea dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil a impus
reglementarea unor proceduri speciale care să poată fi utilizate în scopul accelerării proceselor
penale şi al evitării riscului prelungirii nejustificate a acestora prin pasivitatea organelor
judiciare.
Prin urmare, deducem faptul că procedurile speciale reprezintă un remediul procesual în
vederea soluționării cât mai rapide și eficiente a unui conflict de drept, cu respectarea garanțiilor
procesuale a participanților la proces.
2. Procedura specială în cauzele privind minorii.

Urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind minorii, precum şi punerea în executare a
hotărârilor judecătoreşti privind minorii, se fac potrivit procedurii obişnuite, cu anumite
completările şi derogările.
Instituirea unei proceduri speciale în privința minorilor este determinată de faptul că ei
sunt considerați insuficient de dezvoltați sub aspect psihofizic. De asemenea, un alt aspect care
impune crearea unei proceduri speciale în privința minorilor precum şi aplicarea acesteia,
reprezintă Convenția cu privire la drepturile copilului, unde este expres prevăzut în art. 40 alin. 3
a Convenției că: Statele părți se vor strădui să promoveze adoptarea de legi, de proceduri,
crearea de autorități și instituții special concepute pentru copiii bănuiți, acuzați sau declarați că ar
fi comis încălcări ale legii penale5.
Din analiza Convenției pentru drepturile copilului, deducem 4 principii generale, care
sunt considerate esențiale pentru implementarea tuturor celorlalte drepturi:
1. nondiscriminarea;
4
Țoncu S. Judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Teza de doctor în drept. Chișinău,
2019. p. 129.
5
Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20.11.1989, ratificată de Republica Moldova, prin
Hotărârea Parlamentului nr.408‑XII din 12.12.1990, publicată în ediția oficială „Tratate internaționale”, 1998.
4
2.interesul superior al copilului;
3.dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare;
4. respectarea opiniei copilului.
Principiul interesului superior al copilului este considerat că ghidează aplicarea celorlalte
principii ale Convenţiei cu privire la drepturile copilului din 1989.
Procedura specială în cauzele privind minorii, se va aplică în privinţa persoanelor care, la
momentul desfăşurării acţiunii procesuale, nu au împlinit vârsta de 18 ani. Dispoziţiile privind
obiectul probatoriului, durata reţinerii sau arestării preventive, liberarea de răspundere penală se
aplică şi după atingerea vârstei de 18 ani.
Pe baza acestor prevederi reiterăm că, în orice situaţie, dacă persoana nu are împlinită
vârsta necesară la momentul comiterii infracţiunii, aceasta nu poate fi subiect al infracţiunii, iar
incapacitatea penală sau prezumţia legală a iresponsabilităţii penale sunt absolute, nesusceptibile
de a fi probate în contrariu.
Publicitatea ședinței de judecată reprezintă una din garanțiile fundamentale a unui proces
echitabil, astfel se oferă posibilitatea societății a efectua un control asupra activităţii instanţei de
judecată. Însă, în anumite cazuri ședința poate fi închisă. Așadar, legiuitorul autohton prevede că
de regulă, judecarea cauzei în privința minorilor, nu este publică.
Necesitatea ședinței închise în cauzele în privința minorilor a fost evidențiată și în cauza
T. c. Regatului Unit6, unde audierile au fost limitate în timp pentru a nu supraobosi pe acuzați,
însă formalismul de la Curtea de Justiție Penală a fost de natură a intimida un copil de 11 ani și l-
a făcut pe reclamant se simtă și mai jenat în timpul procesului, deoarece se afla sub privirile
jurnaliștilor și celor ce asigurau asistență. Procesul respectiv a suscitat un mare interes în
rândurile mass-media și a publicului din sala de audieri și din afară, astfel medicul Vizard a
estimat în raportul său că tulburările post-traumatice , de care suferea T. și lipsa unui tratament,
au redus capacitatea interesatului de a da instrucțiuni avocaților și de da mărturii favorabile în
apărarea sa. Curtea estimează că reclamantul nu a putut participa cu adevărat la procedură penală
inițiată împotriva lui, astfel a fost privat la un proces echitabil.
La fel un caz asemănător în practica CEDO, este cauza S.C.c. Regatului Unit7.
În procesul de judecată, instanţa de judecată este obligată să constate următoarele
circumstanțe:
1) vârsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);
6
Cauza T. C. Regatului Unit. Par. 86 – 89. Hotărârea din. 16 decembrie 1999. Accesibil:
http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-58593
7
Cauza S.C. c. Regatului Unit. Par. 30 – 36. Hotărârea din 15 iunie 2004. Accesibil:
http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-61826
5
2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală,
volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi
necesităţile lui;
3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;
4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârșirea infracţiunii.
5) În cazul când se constată că minorul suferă de debilitate mintală, care nu este legată de
o boală psihică, trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă el a fost pe deplin conştient de
săvârșirea actului.
Se consideră că persoana a atins o anumită vârstă începând cu ziua următoare zilei sale de
naştere.
Dacă în rezultatul expertizei medico-legale se stabileşte:
- doar luna şi anul naşterii, ziua naşterii se va considera ultima zi din luna determinată;
- anul naşterii şi mai multe luni (stabilite prin presupunere), ziua de naştere se va
considera ultima zi din luna cea mai îndepărtată;
- doar anul naşterii, nefiind posibilă invocarea în calitate de variante a unor luni, ziua de
naştere se va considera ultima zi a anului stabilit de către expert.
În ipoteza în care vârsta este una presupusă şi se încadrează între anumiţi ani, instanţa de
judecată urmează să o stabilească, luând în considerare anul minim stabilit prin raportul de
expertiză8.
Condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală,
volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi
necesităţile lui: Constatarea datelor ce ţin de condiţiile în care trăieşte şi se educă minorul,
nivelul psihic de dezvoltare şi alte circumstanţe care caracterizează personalitatea este necesară
pentru cercetarea sub toate aspectele a stării fizice şi psihice a minorului, a nivelului dezvoltării
intelectuale şi morale, a caracterului lui etc. Datele privitoare la condiţiile în care şi-a format
personalitatea minorului sunt necesare pentru a constata motivul infracţiunii, circumstanţele care
au contribuit la comiterea infracţiunii şi pentru a asigura reintegrarea lui în societate şi evitarea
comiterii altor infracţiuni9.
Influenţa adulţilor şi a altor minori asupra minorului - la examinarea cauzelor privind
infracţiunile săvârşite în grup trebuie să se stabilească rolul şi gradul de participare la crimă a
fiecărui inculpat minor şi în sentinţă să se expună clar de săvârşirea căror infracţiuni este
recunoscut vinovat. Ţinând cont de pericolul social sporit al acţiunilor persoanelor adulte care au
atras minorul la activitatea criminală şi altă activitate anti-socială este necesar ca judecătoriile să
8
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție Cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii nr.
39 din 22 noiembrie 2004.
9
Poalelungi M., Dolea I., Vîzdoagă T. ș.a. Manualul Judecătorului pentru cauze penale. Chișinău. 2013. p.1003.
6
cerceteze minuţios materialele cauzei nu numai referitor la învinuirea înaintată minorului, dar şi
la rolul persoanei adulte în atragerea minorului în activitatea criminală sau la săvârşirea altor
acţiuni anti-sociale. La examinarea cauzei este necesar de a analiza şi caracterul relaţiilor între
maturi şi minori, deoarece aceste date pot avea o importanţă esenţială în constatarea rolului
maturului în infracţiune şi influenţa acestuia asupra minorului.
Сauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârșirea infracţiunii - în cauzele din această
categorie, urmează să fie minuţios cercetate motivele şi scopul săvârşirii infracţiunilor de către
minor, urmând să fie indicate în sentinţă în mod obligator. La examinarea cauzelor privind
infracţiunile săvârşite în grup este necesar să se constate rolul şi gradul de participare la crimă a
fiecărui inculpat minor şi în sentinţă să se expună clar de săvârşirea căror acţiuni criminale este
recunoscut vinovat.
De asemenea, pentru constatarea circumstanțelor prevăzute la art. 475 CPP al RM,
organul de urmărire penală, procurorul sau, după caz, instanța de judecată dispune întocmirea
referatului presentinţial de evaluare psihosocială a minorului.
Așadar, referatul presentințial, prevăzut de art. 9 a Legii cu privire la Probațiune10,
menționează că acesta este un document scris, cu caracter consultativ și de orientare, având rol
de a oferi organului de urmărire penală, procurorului instanței de judecată date despre persoana
bănuită, învinuită sau a inculpatului, referitor la: nivelul de instruire şcolară, despre
comportamentul, mediul familial, cercul de prieteni şi despre factorii care influenţează sau pot
influenţa conduita lui generală.
La întocmirea referatului presentinţial de evaluare psihosocială a personalităţii se
contactează membrii familiei, prietenii, colegii, alte surse de informaţie, cum ar fi psihologi,
cadre didactice, asistenţi sociali, medici, alţi specialişti, precum şi persoanele care pot contribui
realmente la reflectarea tabloului psihosocial al personalităţii bănuitului, a învinuitului sau a
inculpatului.
Aplicarea procedurii speciale în privința minorului determină disjungerea cauzei penale
dacă există inculpații minorii, dacă această disjungere este posibilă, însă, dacă disjungerea nu
este posibilă de a fi aplicată, reglementările speciale vor fi aplicate față de întreg proces
(publicitatea ședinței de judecată, numirea de urgență a judecării cauzei etc.)11.
Cu referire la aplicarea măsurii preventive, sub formă de arest, instanța de judecată în
mod obligatoriu, va discuta posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere conform prevederilor
art. 184 CPP al RM.
10
Legea cu privire la Probațiune nr. 8 din 14 februarie 2008. În: Monitorul Oficial al RM nr. 13-19 din 22.01.2016.
11
Poalelungi M., Dolea I., Vîzdoagă T. ș.a. Manualul Judecătorului pentru caze penale. Chișinău. 2013. p.1003.
7
Aceeași poziție față de aplicare a arestului preventiv față de minori, a expus-o și
Organizația Națiunilor Unite. Astfel, în art. 1 și 2 din Normele Organizației Națiunilor Unite
pentru protecția minorilor privați de libertate, unde este expres prevăzut că detențiunea înainte
de judecare va fi, pe cât posibil evitată și limitată în situații excepționale. Așadar, se vor face
toate eforturile pentru a aplica măsura preventivă alternativă arestării în privinţa minorului.
În jurisprudența CtEDO, cu privire la reținere și arestarea minorilor, sunt abordate diferite
probleme, spre de exemplu, încălcarea art. 3 din Convenție, în cauza Okkali c. Turciei12, un băiat
de doar 12 ani a fost bătut de către ofițerii de poliție care au încercat să-l forțeze să recunoască că
a furat o sumă de bani, sau în cauza Stoica c. României13, când minorul s-a plâns că a fost supus
la rele tratamente din partea angajaților de poliție.
Referitor la reținerea minorului, acest termen nu poate depăși 24 de ore, Perioada de
reținere nu trebuie să fie mai mare decât strictul necesar pentru deținerea acesteia. În cazul
reţinerii minorului, persoana care efectuează urmărirea penală este obligată să comunice imediat
aceasta procurorului şi părinţilor minorului sau persoanelor care îi înlocuiesc.
Perioada pe care poate fi aplicat arestul preventiv, este aceeași atât pentru minori cât și
pentru mături, ea constituie 30 de zile.
Însă, pentru învinuiții, inculpații minori durata totală de ținere în stare de arest preventiv
nu poate depăși termenul de 8 luni.
Reieșind din prevederile a tratatelor internaționale, ratificate de Republica Moldova
precum și de prevederile a actelor naționale, legiuitorul autohton a constituit un control mai
riguros cu privire la prelungirea arestului preventiv față de minori. Așadar, demersul
procurorului de prelungire a termenului arestării preventive urmează a fi încuviinţat în scris de
către procurorul ierarhic superior în cazul în care se solicită prelungirea arestării preventive
pentru un termen mai mare de 2 luni în cazul minorilor și respectiv demersul procurorului de
prelungire a termenului arestării preventive urmează a fi încuviinţat în scris de către Procurorul
General sau de către un adjunct în temeiul ordinului emis de Procurorul General – în cazul în
care se solicită prelungirea arestării preventive pentru un termen mai mare de 4 luni în cauza
minorilor.
Prin urmare, astfel de prevederi contribuie la respectarea prevederilor internaționale
referitoare la protecția minorilor și evită aplicarea excesivă a arestului preventiv.
Conform prevederilor art.478 CPP, chemarea inculpatului minor, în cazul când acesta nu
este arestat, se face prin părinţii lui sau prin alţi reprezentanţi legali, iar în cazul în care minorul
se află într-o instituţie pentru minori (instituţie specială de învățământ şi de reeducare, instituţie
12
Cauza Okkali c. Turciei. Hotărârea din 17 octombrie 2006. Accesibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-77522
13
Cauza Stoica c. României. Hotărârea din 4 martie 2008. Accesibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-85308
8
curativă şi de reeducare, casă de copii, şcoală internat etc.) - prin administraţia instituţiei
respective. La chemarea reprezentanţilor legali ai inculpatului minor se ţine seama de lista
persoanelor prevăzute în articol 77 CPP, care este exhaustive.
În cazurile privind minorii la audierea acestora atât în calitate de martori cât şi de bănuiţi
este obligatorie participarea apărătorului, a pedagogului sau psihologului şi a reprezentantului
legal al minorului.
Audierea bănuitului, învinuitului sau a inculpatului minor nu poate dura mai mult de 2
ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăși 4 ore pe zi14.
În cauza Panovits c. Ciprului15, reclamantul era minor și audierea acestuia a avut loc în
absența tutorelui și fără ca el să fie informat despre dreptul la o reprezentanță legală și la
păstrarea tăcerii.
Audierea inculpatului minor se efectuează în condiţiile art.479 CPP, ținându-se seama că:
• audierea nu poate dura mai mult de două ore fără întrerupere, iar în total nu poate
depăşi patru ore pe zi;
• participarea apărătorului, reprezentantului legal şi a pedagogului sau psihologului
la audiere este obligatorie.
Se atenţionează că acelaşi avocat nu poate fi concomitent apărător al inculpatului minor şi
al celui adult care l-a atras la săvârșirea infracţiunii.
Înainte de audierea minorului, pedagogul sau psihologul este în drept, cu consimțământul
instanţei de judecată, să formuleze întrebări inculpatului minor, iar la sfârşit, să ia cunoştinţă şi
să expună observaţii în scris referitor la plenitudinea şi corectitudinea înscrisurilor, făcându-se
menţiunea respectivă în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
Reprezentantul legal al inculpatului minor participă în şedinţa de judecată în baza art.480
CPP, exercitând drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.78 CPP.
În cazul când inculpatul nu are reprezentant legal, instanţa de judecată numeşte din oficiu
ca reprezentant legal autoritatea tutelară. În acest sens se emite o hotărâre motivată privind
recunoaşterea organului de tutelă şi curatelă ca reprezentant legal al învinuitului minor şi
admiterea reprezentantului în procesul penal.
Drept reprezentant legal al inculpatului minor sau al persoanei, care a săvârşit o faptă
prejudiciabilă, prevăzută de Codul penal, nu pot fi recunoscuţi părinţii, adoptatorii decăzuţi din
drepturile părinteşti; tutorii sau curatorii, eliberaţi de către organele de tutelă şi curatelă de la
exercitarea obligaţiilor lor; persoanele care sânt recunoscute incapabile; persoana cărei se
incumbă cauzarea unui prejudiciu.
14
Dolea I. Cod de procedură penală. Comentariu Aplicativ. Chișinău. Ed. „Cartea juridică”, 2016. p.1002.
15
Cauza Panovits c. Ciprului. Hotărârea din 11 decembrie 2008. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-90244
9
Dacă aceste impedimente au apărut după recunoaşterea persoanei ca reprezentant legal al
inculpatului minor, instanţa de judecată decide chestiunea despre încetarea participării acestei
persoane la proces şi ia măsuri în vederea înlocuirii ei cu un alt reprezentant legal.
După atingerea vârstei de 18 ani de către inculpatul minor, participarea reprezentantului
legal în procesul penal se sistează. În acest caz, instanţa de judecată poate să se limiteze la
audierea persoanei respective în calitate de martor conform dispoziţiilor art.370 CPP, cu acordul
acesteia.
Martorul minor este audiat în conformitate cu prevederile art.481 CPP, explicându-i-se în
prealabil drepturile şi obligaţiunile prevăzute în art.4811 Cod de procedură penală. El nu depune
jurământ. Martorul care a atins vârsta de 16 ani va fi preîntâmpinat de răspunderea penală
prevăzută de art.312 Cod penal pentru declaraţii false.
Dacă, la desfăşurarea urmăririi penale, în cazurile infracţiunilor uşoare sau mai puţin
grave săvârșite de minori, se stabileşte că minorul pentru prima dată a săvârșit o asemenea
infracţiune şi corectarea lui poate fi obţinută fără a-l trage la răspundere penală, procurorul
dispune încetarea urmăririi penale şi liberarea minorului de răspundere penală în temeiul
prevăzut în art.54 din Codul penal, cu aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ
conform prevederilor art.104 din Codul penal.
La terminarea urmăririi penale în privinţa minorului, organul de urmărire penală în
ordonanţă motivată poate să nu prezinte minorului învinuit unele materiale ale urmării penale
care la părerea sa pot influenţa negativ asupra minorului, însă aceste materiale obligatoriu se
prezintă reprezentatului legal a acestuia.
La judecarea cauzei la cererea apărătorului şi reprezentantului legal al inculpatului minor
instanţa ascultând opiniile părţilor este în drept să dispună îndepărtarea inculpatului minor din
sala de şedinţă pe durata cercetării circumstanţelor care pot avea o influenţă negativă asupra
minorului. După întoarcerea minorului în sala de şedinţă, judecătorul într-o formă accesibilă îl
informează despre conţinutul cercetărilor ce au avut loc în lipsa lui şi îi dă posibilitate să pună
întrebări persoanelor audiate în lipsa lui.
Sentinţa în cauzele minorilor trebuie să fie echitabilă, ceea ce presupune luarea unei
hotărâri obiective întemeiate şi determinarea gradului de pedeapsă în dependenţă de gravitatea
fracţiunii şi persoana celui vinovat. Considerăm echitabilă acea sentinţă care exprimă vinovăţia
reală a minorului, stabilită de către judecată conform cerinţelor legii şi împrejurărilor de facto ale
cauzei, care fixează o aşa măsură de pedeapsă ce corespunde gradului de pericol social al faptei
săvârșite şi a persoanei vinovate.
La adoptarea sentinţei în cauza minorului, pe lângă chestiunile enunţate în art.385 CPP,
urmează să fie soluţionate şi alte chestiuni prevăzute de art.485 CPP. Este necesar de examinat
10
posibilitatea liberării de pedeapsă penală în conformitate cu dispoziţiile art.93 Cod penal sau
suspendarea condiţionată a executării pedepsei în conformitate cu dispoziţiile art.90 Cod penal.
În cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu aplicarea măsurilor de constrângere cu
caracter educativ, prevăzute în art.104 din Codul penal, instanţa informează despre aceasta
organul specializat de stat respectiv şi pune în sarcina lui efectuarea controlului asupra
comportării minorului condamnat.
3. Procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical.

Protecţia juridică a persoanelor cu dezabilități este asigurată în principal de prestaţia a
două organisme Europene: Uniunea Europeană şi Consiliul Europei. Activitatea acestora este
strâns legată şi se condiţionează reciproc, întrucât statele membre ale Uniunii Europene fac parte
şi din Consiliului Europe.
Conform prevederilor legislaţiei penale a Republicii Moldova, măsuri de constrângere cu
caracter medical fac parte din categoria măsurilor de siguranţă, care au drept scop de înlăturarea
unui pericol şi preîntâmpinarea săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală.
În Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova în titlul 3 proceduri speciale,
legiuitorul a stipulat o procedură specială de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter
medical. Astfel, măsurile de constrângere cu caracter medical şi anume internarea într-o instituţie
psihiatrică cu supraveghere obişnuită şi internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghe
riguroasă, se aplică de instanţa de judecată faţă de persoanele care au săvârșit infracţiuni, în stare
de iresponsabilitate, precum şi faţă de persoanele care sau îmbolnăvit după săvârșirea
infracţiunii de o boală psihică, din care motive ele nu pot să-şi dea seama de acţiunile lor sau nu
le pot dirija, în caz dacă aceste persoane prezintă pericol pentru societate prin natura faptei
săvârșite şi din cauza bolilor.
Codul penal al Republicii Moldova definește iresponsabilitatea ca starea în care persoana
se află în timpul săvârșirii unei fapte prejudiciabile şi nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori
inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, ale unei tulburări
psihice temporare, sau a altei stări patologice. De asemenea nu este pasibilă de pedeapsa
persoana care deşi a săvârșit infracţiunea în stare de responsabilitate, înainte de pronunţarea
sentinţe de către instanţa de judecată, sa îmbolnăvit de o boală psihică, care a lipsit-o de
posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, sau a le dirija. Faţă de o asemenea
persoană, în baza hotărârii de instanţă, se aplică măsurile de constrângere cu caracter medical, iar
după însănătoşire ea poate fi supusă pedepsei.
Potrivit pct. 2 a Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la respectarea
legislaţiei în cazurile despre aplicarea, schimbarea, prelungirea şi revocarea măsurilor de
11
constrângere cu caracter medical, măsurile de constrângere cu caracter medical (internarea într-
o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită sau cu supraveghere riguroasă) pot fi aplicate
faţă de persoanele:
- care fiind în stare de iresponsabilitate au comis fapte prejudiciabile, prevăzute de
legea penală, ce prezintă pericol pentru societate. Asemenea persoane, potrivit art.23 alin.(1) Cod
Penal, nu sânt pasibile de răspundere penală şi în baza sentinţei instanţei de judecată se liberează
de răspunderea penală;
- care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvârșirea infracţiunii, înainte de
pronunţarea sentinţei. În privinţa acestor persoane, potrivit art.23 alin.(2) Cod penal, se aplică
măsura de constrângere cu caracter medical în baza unei sentinţe a instanţei de judecată. În acest
caz nu este pasibilă stabilirea pedepsei. În cazul însănătoşirii acestor persoane, pedeapsa le poate
fi aplicată numai în condiţiile prevăzute de art.102 Cod penal - dacă nu a expirat termenul de
prescripţie sau dacă nu există alte motive pentru liberarea lor de răspundere penală şi de
pedeapsă (amnistia, schimbarea situaţiei, liberarea condiţionată (art.53 Cod penal) etc.);
- care s-au îmbolnăvit de o tulburare psihică temporară ce împiedică aprecierea
stării psihice la momentul comiterii faptei social-periculoase, prevăzute de legea penală;
- care s-au îmbolnăvit de o boală psihică în timpul executării pedepsei. Aceste
persoane pot fi liberate de executarea pedepsei însă, după însănătoşire, faţă de ele poate fi reluată
executarea în continuare a pedepsei, dacă lipsesc condiţiile prevăzute de art.102 CP;
Măsurile de constrângere cu caracter medical reprezintă sancţiuni de drept penal cu
caracter exclusiv preventiv, care se i-au în scopul înlăturării unei stări de pericol şi
preîntâmpinării faptelor prevăzute de legea penală. Măsurile de siguranţă medicale se i-au numai
faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală dar nu sunt determinate de
existenţa răspunderii penale pentru fapta săvârşită ci de existenţa stării de pericol relevată de
acea faptă. Măsurile de siguranţă sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Pot fi luate faţă de
făptuitor chiar dacă i s-a aplicat sau nu o pedeapsă16.
Legea privind sănătate mentală definește noțiunea de persoana suferindă de tulburări
psihice, ca persoană care suferă de o maladie psihică, persoană cu dezechilibru psihic sau
insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de alcool sau de droguri, precum şi persoană care
manifestă alte dereglări ce pot fi clasificate, conform normelor de diagnostic în vigoare în
practica medicală, ca tulburări psihice17.
16
Moşescu M., Dragu M., Ştefănescu A., Aplicarea măsurilor de siguranţă prevăzute de codul penal (art. 113 şi 114)
– aspecte practice. În: Revista Română de Medicină Legală. Bucureşti, 2007. p. 242.
17
Legea privind sănătatea mentală nr. 1402 din 16 decembrie 1997. În: Monitorul oficial al RM nr. 44-46 din
21.05.1998.
12
În ceea ce privește persoană suferindă de tulburări psihice grave aceasta este persoană cu
tulburări psihice care nu este în stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţele comportamentului
său şi care necesită ajutor psihiatric imediat18.
La fel conform legii cu privire la sănătate mentală, informațiile despre tulburări psihice,
despre solicitarea de asistență psihiatrică și tratament într-o instituție de psihiatrie, precum și altă
informație despre sănătate mentală a persoanei constituie secret medical apărat de lege.
Urmărirea penală: În temeiul art.489 alin.(1) CPP constatăm că în procesele având ca
obiect infracţiunile săvârșite de persoane în stare de iresponsabilitate, precum şi infracţiunile
săvârșite de persoane care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvârșirea infracțiunii, se
efectuează urmărirea penală.
Obiectul probatoriului în procesele penale referitoare la urmărirea şi judecarea
persoanelor iresponsabile capătă un conţinut specific și cuprinde:
1. Timpul, locul, modul și alte circumstanțe ale săvârșirii faptei prejudiciabile;
2. Dacă fapta prejudiciabilă a fost săvârșită de către acea persoană;
3. Dacă persoana care a săvârșit fapta prejudiciabilă suferit de boli psihice în momentul
săvârșirii infracțiunii sau în timpul cercetării cauzei;
4. Comportamentul persoanei care a săvârșit fapta prejudiciabilă atât înainte, cât și după
săvârșirea ei;
5. Caracterul și mărimea pagubei cauzate de fapta prejudiciabilă19.
Pentru lămurirea aspectelor și a circumstanţelor enunțate se poate efectua orice acţiune
procesuală prevăzută de CPP, însă o acțiune obligatorie întotdeauna va fi numirea și efectuarea
expertizei psihiatrice. În art.489 alin. (3) CPP se arată că, persoana în cauza va fi supusă unei
expertize psihiatrice numai dacă există suficiente date care arată că anume dânsa a săvârșit
infracțiunea, pentru care se efectuează urmărirea penală. Prin urmare, în cazurile în care apar
îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea făptuitorului de a-şi apăra de
sine stătător drepturile şi interesele se va recurge în mod obligatoriu la expertiza psihiatrică.
Pentru obţinerea rezultatelor scontate este necesar de a lua în consideraţie toate circumstanţele
cauzei, motivele şi scopul infracţiunii, date cu privire la maladiile pe care le-a suferit persoana,
comportarea anterioară dar şi comportamentul persoanei în timpul procesului.
Expertiza psihiatrică se efectuează în instituţii specializate. În legătură cu efectuarea
expertizei psihiatrice poate apărea necesitatea internării persoanei în instituţia medicală în baza
procedurii reglementate în art. 152 CPP având în vedere profunzimea ingerinței acestei măsuri în
drepturile persoanei, se va ține cont că internarea persoanei pentru efectuarea expertizei se
18
Legea privind sănătatea mentală nr. 1402 din 16 decembrie 1997. În: Monitorul oficial al RM nr. 44-46 din
21.05.1998.
19
13
admite cu autorizarea judecătorului de instrucție, în baza demersului procurorului, în
conformitate cu prevederile art.305 CPP. În asemenea situaţii este necesară autorizaţia
judecătorului de instrucţie, emisă în urma demersului procurorului.
Conform prevederilor art. 490 CPP al RM, la constatarea faptului de îmbolnăvire a
persoanei în privinţa căreia se efectuează urmărire penală şi care se află în stare de arest,
judecătorul de instrucţie dispune, în temeiul demersului procurorului, internarea ei în instituţia
psihiatrică, adaptată pentru deţinerea persoanelor arestate, dispunând, totodată, revocarea
arestului preventiv. Despre ameliorarea ulterioară a stării sănătăţii persoanei internate în
instituţia psihiatrică, administraţia instituţiei înştiinţează imediat procurorul care conduce
urmărirea penală în cauza respectivă.
Efectuarea expertizei psihiatrice până a aplica măsurile de constrângere cu caracter
medical este obligatorie, la fel și CtEDO s-a expus cu privire la acest subiect. Prin urmare, ne
vom referi la cauza Dogotar c. Moldovei20, reclamantul s-a plâns în temeiul Articolului 5 § 1 din
Convenție că detenția sala Spitalul Clinic de Psihiatrie a fost arbitrară. Deși Guvernul a susținut
că internarea reclamantului la Spitalul Clinic de Psihiatrie a fost una necesară, Curtea a reiterat
faptul că o persoană nu poate fi considerată ”alienată”, în sensul Articolul 5 § 1 din Convenție și
privată de libertatea sa, decât dacă sunt întrunite cel puțin trei condiții, și anume: trebuie
demonstrat în mod credibil că persoana este alienată; tulburarea mintală trebuie să fie de așa
natură sau grad încât să justifice detenția obligatorie; și valabilitatea detenției continue să
depindă de persistența unei asemenea tulburări. Ținând cont de circumstanțele prezentei cauze,
Curtea a constatat că niciuna dintre condițiile de mai sus nu a fost întrunită. Prin urmare, Curtea
a conchis că detenția reclamantului în perioada 18-25 septembrie 2014 a fost arbitrară, hotărând ,
în consecință, că a avut loc violarea Articolului 5 § 1 din Convenție.
La fel și în cauza Worwa c. Poloniei21, Curtea a subliniat că dispunerea întocmirii unui
raport psihiatric pentru determinarea sănătăţii mintale a unei persoane cauzate de comiterea unei
infracțiuni rămâne a fi o măsură necesară care protejează indivizii capabili de comiterea
infracțiunilor nefiind în posesie deplină a facultăților mintale. Oricum autoritățile de stat trebuie
să se asigure că aplicarea unei astfel de măsuri să nu deranjeze echilibru echitabil care trebuie
menținut între drepturile individului, în special la respectarea vieții private, și necesitatea
asigurării bunei administrări a justiției.
Demersul procurorului de solicitare a internării într-o instituție medicală pentru
efectuarea expertizei sau cererile părților ori ale expertului depuse în acest sens trebuie să
20
Cauza Dogotari c. Moldovei. Hotărârea din 4 septembrie 2018. Accesibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-
186010
21
Cauza Worwa c. Poloniei. Hotărârea din 27 noiembrie 2003. Accesibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-61478
14
cuprindă (art.152 alin.(3/1) CPP), după caz, mențiuni cu privire la: fapta pentru care se
efectuează urmărirea penală, încadrarea juridică a faptei; faptele și împrejurările din care rezultă
îndoiala asupra stării de responsabilitate a făptuitorului, motivarea necesității de luare a măsurii
de internare și motivarea proporționalității acesteia cu scopul urmărit22.
Încheierea judecătorului de instrucţie este susceptibilă de recurs în condițiile art. 311
CPP.
Atunci când prin concluzia expertizei psihiatrice judiciare s-a constatat prezenţa stării
psihologice a persoanei în privinţa căreia se desfăşoară procedura de aplicare a măsurilor de
constrângere cu caracter medical, de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei şi capacitatea de
a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile, ea intră în posesia statutului prevăzut de art. 66 –
drepturile şi obligaţiile învinuitului, inculpatului.
Conform legii privind sănătatea mentală, persoana cărei se acordă asistenţă psihiatrică are
dreptul să aleagă un reprezentant pentru a-i apăra drepturile şi interesele legitime. Legalizarea
reprezentării se face în modul stabilit de lege.
Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorului şi ale persoanei declarate, în
modul stabilit de lege, incapabilă o exercită, în cazul acordării de asistenţă psihiatrică,
reprezentanţii lor legali (părinţi, înfietori, tutori), iar dacă aceştia lipsesc – autoritatea tutelară.
Persoanei suferinde de tulburări psihice care a săvârșit acţiuni periculoase pentru
societate se aplică măsuri medicale coercitive în baza hotărârii judecătoreşti, potrivit temeiurilor
şi în modul stabilit de Codul penal şi Codul de procedură penală.
Se atrage atenţia instanţelor că, potrivit art.489 alin.(3) Cod de procedură penală,
persoana în cauză poate fi supusă unei expertize psihiatrice judiciare nu mai dacă există
suficiente date care arată că anume această persoană a săvârșit fapta, în privinţa căreia se
efectuează urmărirea penală. Dispunerea acestei expertize se face, la cererea părţilor, de către
organul de urmărire penală, precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală.
În cazul în care se constată faptul de îmbolnăvire a persoanei în privința căreia se
efectuează urmărirea penală și care se află în stare de arest, judecătorul de instrucție dispune, în
baza demersului procurorului, internarea acesteia în instituția psihiatrică, adaptată pentru
deținerea persoanelor arestate. Totodată are loc, în modul prevăzut de lege, revocarea arestului
preventiv. Dacă pe durata deținerii starea de sănătate a persoanei se ameliorează, despre aceasta
neîntârziat administrația instituției înștiințează procurorul care conduce urmărirea penală în
cauză (art. 490 alin. (1) CPP).
În baza art.493 şi 494 Cod de procedură penală, la judecarea cauzelor de această
categorie participarea apărătorului şi a reprezentantului legal este obligatorie.
22
15
În calitate de reprezentant legal al persoanei în privinţa căreia se judecă chestiunea
privind aplicarea măsurii de constrângere cu caracter medical, în conformitate cu prevederile
art.493 alin.(2) Cod de procedură penală, poate fi recunoscută una din rudele apropiate ale
acesteia, iar în lipsa lor, o altă persoană, în baza unei încheieri a instanţei de judecată.
În cazul în care reprezentantul legal nu a invitat un apărător, instanţa urmează să
numească un apărător din oficiu.
Reprezentantul legal, în cazurile prevăzute de lege, este în drept să ceară înlocuirea
apărătorului (art.78 alin.(4) pct.1) lit.a) Cod de procedură penală), însă nu este în drept să renunţe
la apărător (art.78 alin.(5) Cod de procedură penală).
Participarea apărătorului, în procedura de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter
medical, este obligatorie din momentul adoptării ordonanței prin care s-a dispus efectuarea
expertizei în staționarul instituției psihiatrice în privința persoanei referitor la care se desfășoară
procedura, dacă apărătorul nu a fost admis mai înainte în acest proces23.
Potrivit art. 491 CPP, dacă, la urmărirea penală a infracţiunilor săvârșite cu participaţie,
se constată că cineva din participanţi a săvârșit fapta în stare de iresponsabilitate sau după
săvârșirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală psihică, cauza în privinţa acestuia poate fi
disjunsă în dosar separat. Vom avea în vedere că „disjungerea cauzei” presupune separarea într-
un dosar distinct a materialelor cauzei privind infracţiunea săvârșită cu participaţie, unde în
calitate de autor, organizator, instigator sau complice este o persoană iresponsabilă ori care s-a
îmbolnăvit de o boală psihică după săvârșirea infracţiunii.
Potrivit art. 495 CPP după terminarea urmăririi penale, procurorul, prin ordonanță,
decide:
- Încetarea procesului penal dacă este prezent măcar unul din cazurile menţionate în
art. 285 CPP sau în cazurile când din caracterul faptei și starea psihică a celui care a săvârșit-o
rezultă că această persoană nu prezintă pericol pentru societate. Pentru aceasta trebuie întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
• a avut loc fapta penală şi această faptă a fost săvârșită de persoana referitor la care
s-a desfășurat procedura;
• la momentul dispunerii încetării procesului penal persoana suferea de tulburări
psihice care făceau imposibilă stabilirea şi executarea pedepsei penale;
• caracterul faptei şi tulburarea psihică nu prezintă pericol nemijlocit pentru sine sau
pentru cei din jur (în caz contrar ar fi necesară transmiterea cauzei în judecată pentru a fi aplicate
măsuri de constrângere cu caracter medical).
23
16
Trimiterea cauzei în instanţa de judecată, dacă s-a constatat că există temeiurile arătate în
art. 448 alin. (1) CPP necesare pentru aplicarea faţă de cel care a săvârșit infracţiunea a măsurii
de constrângere cu caracter medical.
Trimiterea cauzei în instanța de judecată se face prin ordonanță care, pe lângă prevederile
art. 255,trebuie să mai conțină circumstanţele cauzei stabilite la urmărirea penală, adică, unde,
când s-a săvârșit fapta penală, persoana în privinţa căreia s-a efectuat urmărirea penală,
enumerarea probelor care confirmă fapta şi vinovăţia, gradul şi caracterul bolii psihice în timpul
săvârșirii infracţiunii ori în timpul urmăririi, comportamentul persoanei atât înainte, cât şi după
săvârșirea infracţiunii, caracterul şi mărimea daunelor cauzate prin infracţiune etc. Neapărat se
vor expune, dacă au fost formulate, argumentele apărătorului, reprezentantului legal și ale altor
persoane care resping temeiurile pentru aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical.
Respectând prevederile art. 495 alin.(3) CPP, despre încetarea procesului penal sau
trimiterea cauzei în instanţă organul de urmărire penală informează persoana în privinţa căreia se
desfăşoară procedura, dacă caracterul şi gradul de îmbolnăvire nu o împiedică de a participa la
acţiuni procesuale, reprezentantul legal şi apărătorul ei, precum şi partea vătămată. Tuturor li se
va explica dreptul de a lua cunoştinţă de materialele dosarului, comunicându-le totodată și despre
modul în care pot să-şi realizeze acest drept24.
Odată cu trimiterea cauzei în judecată, judecătorul căruia ia fost repartizată cauza fixează
data examinării ei în şedinţă, anunțând tot odată procurorul, apărătorul, reprezentantul legal al
persoanei a cărei cauză urmează să fie judecată, dispune citarea martorilor, părţii vătămate şi în
caz de necesitate şi a expertului. De asemenea instanţa de judecată poate dispune chemarea la
şedinţă a persoanei care a săvârșit infracţiunea în cazul în care caracterul şi gradul de pregătire a
ei nu împiedică prezentarea ei în instanţă.
Instanța de judecată, ținând cont de art. 496 alin.(2) CPP, poate chema şi persoana a cărei
cauză urmează să fie judecată. Se va avea în vedere că măsura se va putea dispune doar dacă
caracterul și gradul de îmbolnăvire nu împiedică prezentarea ei în instanță. Pentru aceasta va fi
consultată părerea expertului-psihiatru. Nu rareori chemarea este determinată de necesitatea
prezentării persoanei în cauză pentru recunoaştere de către partea vătămată, martori, dar şi în
scopul de a se convinge de justeţea concluziilor expertului-psihiatru.
Judecarea cauzei trimise în instanţa de judecată se efectuează în şedinţa obişnuită cu
participarea obligatorie a procurorului şi a apărătorului, în cadrul căreia se verifică probele care
dovedesc că persoana în cauză a săvârșit sau nu infracţiunea dată, ascultă concluziile experţilor
asupra stării psihice a inculpatului şi verifică alte circumstanţe care au importanţă esenţială
pentru soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurilor de constrângere. De asemenea, în
24
17
instanţa de judecată pe lângă celelalte, aceasta soluţionează acţiunea civilă repararea pagubei
materiale atunci când nu s-a produs cererea civilă.
Instanţa de judecată considerând că este necesar de a aplica o măsură de constrângere cu
caracter medical, alege forma acesteia în funcţie de boala mintală a persoanei, de caracterul şi
gradul prejudiciabil al faptei săvârşite. Persoana supusă tratamentului forţat sau reprezentantul
acestuia are dreptul de a cere instituţiei medicale independente avizul asupra stării de sănătate a
persoanei căreia i se aplică măsuri de constrângere cu caracter medical. De asemenea, în temeiul
avizului instituţiei medicale instanţa de judecată dispune încetarea aplicării măsurilor de
constrângere cu caracter medical în cazul însănătoşirii persoanei sau al unei astfel de schimbări a
caracterului bolii care exclude necesitatea aplicării acestor măsuri.
Soluțiile pe care le poate lua instanța un urma judecării cauzei în procedura aplicării
măsurilor de constrângere cu caracter medical după caz, pot fi:
1) conform art.23 din Codul penal, fie sentinţa de absolvire a acestei persoane de
pedeapsă sau, după caz, de răspundere penală, fie de liberare de pedeapsă şi de aplicare faţă de ea
a unor măsuri de constrângere cu caracter medical, indicând care anume din ele trebuie aplicată,
sau o sentinţă de încetare a procesului şi de neaplicare a unor astfel de măsuri în cazurile când,
prin caracterul faptei săvârșite şi starea sănătăţii sale, persoana nu prezintă pericol pentru
societate şi nu are nevoie de tratament forţat. Potrivit art. 499 alin.(1) CPP, instanţa de judecată
poate proceda astfel doar dacă consideră dovedit faptul că persoana în cauză a săvârșit o faptă
prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, în stare de iresponsabilitate sau că această persoană,
după ce a săvârșit infracţiunea, s-a îmbolnăvit de o boală psihică cronică, care o face să nu-şi dea
seama de acţiunile sale sau să nu le poată dirija. Instanța va anunța organele de ocrotire a
sănătăţii.
2) sentinţa de încetare a procesului penal, fără a fi aplicate măsurile prevăzute de art. 99
CP, dacă prin caracterul faptei săvârșite şi starea sănătăţii persoana nu prezintă pericol pentru
societate şi nu necesită tratament forţat.
3) sentința despre clasarea procedurii privind aplicarea măsurilor de constrângere cu
caracter medical cu restituirea materialelor cauzei procurorului pentru a efectua urmărirea penală
în procedură generală. Pentru luarea unei astfel de soluţii, potrivit art. 499 alin. (2) CPP, trebuie
să se constate nedovedirea stării de iresponsabilitate a persoanei deferite justiţiei pentru a fi
aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical sau că, boala persoanei care a săvârșit fapta
prevăzută de legea penală nu împiedică pedepsirea ei.
4) sentința de încetare a procesului penal conform alin. (3) art. 499, dacă în cauză nu vor
fi acumulate probe despre săvârșirea de către această persoană a faptei (am putea polemiza
privitor la acest temei, și persoana respectivă se bucură de prezumția de nevinovăție și, prin
18
urmare nedovedirea vinovăției echivalează cu dovedirea nevinovăției, drept urmare ar trebui să
se adopte nu sentință de încetare, dar de achitare)penale ori se va constata măcar unul din
temeiurile menţionate în art. 285 CPP25.
În partea descriptivă a sentinţei în privinţa persoanei care s-a îmbolnăvit de o boală
psihică după comiterea infracţiunii, instanţa nu se pronunţă asupra circumstanţelor care
atenuează sau agravează răspunderea şi referitor la stabilirea pedepsei, iar în dispozitiv nu este
indicată măsura de pedeapsă pentru infracţiunile comise26.
Dispozitivul sentinţei în privinţa unei persoane care a comis o faptă prejudiciabilă în stare
de iresponsabilitate trebuie să cuprindă:
• numele, prenumele şi patronimicul persoanei;
• constatarea că această persoană a comis fapta prejudiciabilă, cu indicarea
articolului, alineatului şi literelor din Codul penal. Dacă persoana a comis mai multe infracţiuni,
prevăzute de mai multe articole ale Codului penal, se indică toate articolele;
• indicaţia că persoana se absolvă de răspunderea penală pe motiv că fapta a fost
comisă în stare de iresponsabilitate;
• indicaţia de aplicare a măsurii de constrângere cu caracter medical şi de internare
într-o instituţie psihiatrică cu supravegherea obişnuită sau, după caz, riguroasă (art.99-100 Cod
penal).
Dispozitivul sentinţei în privinţa persoanei care a săvârșit infracţiunea în stare de
responsabilitate, dar s-a îmbolnăvit de o boală psihică după comiterea infracţiunii, până la
pronunţarea sentinţei, trebuie să cuprindă:
• numele, prenumele şi patronimicul persoanei;
• constatarea că această persoană este vinovată de comiterea infracţiunii, cu
indicarea articolului, alineatului şi literelor din Codul penal. Dacă persoana a comis mai multe
infracţiuni, prevăzute de mai multe articole ale Codului penal se indică toate articolele;
• indicaţia de aplicare a măsurii de constrângere cu caracter medical şi de internare
într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită sau, după caz,riguroasă (art.99-100 Cod
penal).
Dacă persoana, în privinţa căreia s-a aplicat o măsură de constrângere cu caracter
medical, pe motiv că după săvârşirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală psihică, se va
însănătoşi, faptul acesta fiind constatat de o comisie medicală, instanţa de judecată, pe baza
avizului instituţiei medicale, emite, potrivit art.469-471 Cod de procedură penală, o încheiere de
25
26
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la respectarea legislaţiei în cazurile despre aplicarea,
schimbarea, prelungirea şi revocarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical nr. 23 din 12.12.2005.
19
revocare a măsurii de constrângere cu caracter medical şi soluţionează chestiunile privind
trimiterea dosarului către procuror, pentru continuarea urmăririi penale sau, după caz, instanţei
respective, pentru judecarea cauzei. Timpul aflării în instituţia medicală se include în termenul
pedepsei.
Dacă persoana, în privinţa căreia s-a aplicat o măsură de constrângere cu caracter medical
pe motiv că după săvârșirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală psihică, se va însănătoşi, acest
fapt fiind constatat prin concluzia comisiei medicale, instanţa de judecată, pe baza avizului
instituţiei medicale, dă o încheiere de revocare a măsurii de constrângere cu caracter medical şi
judecă cauza referitor la măsura de pedeapsă.
Judecarea cauzei referitor la aplicarea măsurii de pedeapsă se desfăşoară de către instanţa
respectivă cu participarea procurorului, părţilor vătămate, civile, civilmente responsabile,
apărătorului, inculpatului, reprezentantului legal al acestuia în conformitate cu prevederile Părţii
speciale, titlul II, capitolul III, secţiunile a 3-a şi a 4-a CPP, ce reglementează dezbaterile
judiciare, ultimul cuvânt al inculpatului, deliberarea şi adoptarea sentinţei.
Dacă inculpatul suferă de alcoolism cronic sau narcomanie şi infracţiunea săvârșită de el
are legătură cu această circumstanţă, instanţa de judecată, pe lângă pedeapsa pentru infracţiunea
săvârșită, poate, în condiţiile art. 103 CP, dispune aplicarea unui tratament forţat.
Tratamentul forţat al persoanelor care suferă de alcoolism cronic sau narcomanie poate fi
aplicat inculpatului în următoarele condiţii:
• infracţiunea săvârșită are legătură cu starea sănătăţii, condiţionată de intoxicaţia
cronică cu alcool sau cu substanţe narcotice;
• inculpatul este periculos pentru societate din cauza maladiilor.
Instanţa de judecată, din oficiu ori la cererea colectivului de muncă sau a organului de
ocrotire a sănătăţii, în baza avizului medical, poate dispune tratamentul medical forţat.
Instanţa de judecată nu indică termenul tratamentului forţat pentru persoanele care suferă
de alcoolism cronic sau narcomanie
4. Procedura privind acord de recunoaștere a vinovăției.

Atunci când explorează posibilitatea încheierii unui acord, avocatul trebuie să înţeleagă
care ar fi avantajele acestuia pentru clientul său, ceea ce îl va ajuta în luarea unei decizii corecte.
Cu toate că fiecare caz este unic şi poate prezenta unele particularităţi, totuşi, există o gamă de
avantaje care ar putea fi aplicabile în fiecare caz27.
27
Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994 // publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr. 1 din 12.08. 1994, în vigoare din 27.08.1994.
20
Teoretic, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are potenţialul de a diminua problemele pe
care le are modelul tradiţional în ceea ce priveşte responsabilizarea persoanei acuzate. Învinuitul
are oportunitatea de a negocia cu procurorul un aranjament mai puţin tehnic şi legalizat,
condiţiile acordului său şi, în aşa fel, să devină o persoană ce participă la procesul de luare a
deciziei în cadrul stabilirii pedepsei. O aşa participare nu numai că promovează demnitatea
individului, dar, de asemenea, are şi o valoare instrumentală. Deoarece învinuitul poate să se
simtă moral obligat să onoreze compromisul la care s-a ajuns – adică să respecte produsul
procesului la care el a participat – este mult mai probabil ca el să se simtă reconciliat cu
pedeapsa impusă.
Premisele apariţiei instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei în Republica
Moldova au fost determinate de cele de ordin material şi de cele de ordin teoretico-legislativ28.
Unul dintre cele mai des întâlnite argumente în favoarea acordului este avantajul
economic al acestuia, el favorizând aproape toate părţile în proces, dar mai ales statul, care are
posibilitatea de a economisi resurse băneşti şi umane esenţiale29. Un alt avantaj al acordului este
faptul că acesta permite organelor abilitate şi, în special, instanţelor judecătoreşti să proceseze
cazurile mai rapid decât ar face-o în procesul tradiţional, având şi un şir de efecte benefice
asupra funcţionării sistemului judiciar.
Totodată acesta prezintă şi anumite riscuri care nu trebuie să fie neglijate la aplicarea
acestei instituţii.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o tranzacţie încheiată între procuror, învinuit
sau, după caz, inculpat care şi-a dat consimțământul de a recunoaşte vina în schimbul unei
pedepse reduse. Încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei are ca scop soluţionarea cauzei
penale cât mai rapidă şi eficientă cu minimum de cheltuieli materiale şi umane cu respectarea
înaltelor standarde ale justiţiei într-o societate democratică
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se întocmeşte în scris, cu participarea obligatorie a
apărătorului, învinuitului sau inculpatului în cazul tuturor infracţiunilor prevăzute în Partea
specială a Codului penal, cu excepţia infracţiunilor prevăzute la art. 135 şi 1351din Codul penal.
În scopul respectării principiului contradictorialității a procesului penal, instanței de
judecată îi este interzis să participe la discuții referitoare la recunoașterea vinovăției.
Legea oferă dreptul atât apărării cât şi acuzării să iniţieze discuţii privind încheierea unui
acord de recunoaştere a vinovăţiei.
28
Зайцева Л., Жигулич В. Признание вины как основание для проведения судебного следствия в сокра-
щенном порядке В: Судовы вестнiк, 2008. p. 69.
29
Rotaru V., Originea şi răspândirea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii
de Stat din Moldova, 2002, nr. 6.
21
Cu toate acestea instanţa de judecată, odată cu verificarea faptului dacă inculpatului i-a
fost înmânată informaţia în scris privind drepturile şi obligaţiile sale sau în cadrul şedinţei
preliminare, poate anunţa inculpatul despre dreptul de a încheia un acord de recunoaştere a
vinovăţiei. În aşa fel se oferă garanţii suplimentare pentru realizarea dreptului inculpatului de a
încheia un acord până la începerea cercetării judecătoreşti. Inculpatul în acest caz trebuie să fie
informaţi despre acest drept şi să-i fie puse la dispoziţie mijloacele necesare pentru exercitarea
deplină al acestui drept.
În procesul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, instanța de judecată va
verifica dacă acordului de recunoaștere a vinovăției corespunde criteriilor legale sau a fost
întocmit cu încălcarea prevederilor CPP. Așadar, instanţa de judecată este obligată să constate
dacă acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost încheiat în condiţiile legii, în mod benevol, cu
participarea apărătorului şi dacă există suficiente probe care confirmă condamnarea. În funcţie de
aceste circumstanţe, instanţa poate să accepte sau nu acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi încheiat în orice moment după punerea sub
învinuire până la începerea cercetării judecătoreşti.
La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei cu persoana minoră, aceasta trebuie
să fie asistată de reprezentantul său legal, recunoscut în această calitate în modul prevăzut de
lege, precum şi de pedagog sau, după caz, de psiholog, care vor semna pe fiecare pagină a
acordului şi declaraţia făcută de minor în şedinţa de judecată.
În cazul infracţiunii săvârșite prin participaţie, cauza în privinţa persoanei care a semnat
acordul, la etapa urmăririi penale, va fi disjunsă de către procuror; în situaţia acceptării acordului
de către instanţa de judecată, instanţa însăşi va disjunge cauza, formând un dosar separat (art.
504 alin. (7) CPP).
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei de către învinuit, inculpat se întocmeşte în formă
scrisă şi trebuie să conţină răspunsurile învinuitului, inculpatului la fiecare întrebare specificată
în art. 505 alin. (2) şi art. 506 alin. (3) CPP RM.
Fiecare răspuns trebuie să fie consemnat de învinuit, inculpat. Concomitent, acordul de
recunoaştere a vinovăţiei trebuie să fie semnat de procuror, învinuit, inculpat şi apărătorul
acestuia astfel ca semnăturile să fie pe fiecare pagină a acordului.
Apărătorul certifică separat, în scris, declaraţia că acordul de recunoaştere a vinovăţiei de
către învinuit, inculpat a fost examinat de el personal, că procedura de încheiere a lui, prevăzută
de art. 505 CPP, a fost respectată şi că recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit, inculpat rezultă
din înţelegerea lor confidenţială anticipată şi certificatul respectiv se anexează la acord.
Prin faptul că învinuitul, inculpatul care pledează vinovat consimte să fie condamnat în
afara unui proces de judecată deplin şi renunţă la un şir de drepturi de care ar fi beneficiat în
22
cadrul unui astfel de proces. Astfel, el renunţă la privilegiul său de a nu mărturisi împotriva sa, la
dreptul de a confrunta martorii acuzării etc. Acest fapt poate duce la unele consecințe negative
(condamnarea unui nevinovat, presiunea de a recunoaște vinovăția etc.). Pentru a evita sau
minimaliza aceste pericole, legea stabilește condiţii de validare a acordului sau cu alte cuvinte
stabilirea unor standarde cărora acordul trebuie să corespundă pentru a fi acceptat.
Din acest considerent, instanța de judecată în urma primirii cererii, examinează dacă
acordul încheiat corespunde prevederilor legale și dacă judecarea cauzei poate avea loc în cadrul
unei proceduri speciale. Constatarea validității acordului are loc în cadrul unei şedinţe în care
instanţa, în conformitate cu art. 506 CPP, trebuie să stabilească anumite circumstanţe, în mare
măsură în baza chestionării inculpatului. Constatarea unor chestiuni referitoare la acord
împreună cu înștiintizarea inculpatului despre anumite lucruri au drept scop stabilirea legalităţii
şi temeiniciei acordului.
De asemenea, procedura acceptării acordului are menirea de a stabili îndeplinirea unor
cerinţe înaintate faţă de acesta şi anume cerinţele încheierii, în primul rând benevole și în al
doilea rând cu bună ştiinţă al acordului; o altă cerinţă (3) existenţei unei baze faptice pentru
încheierea lui; cerința (4) respectării rigorilor legale înaintate acordului de recunoaștere a
vinovăției. Acestea reprezintă condiţii care trebuie să fie prezente pentru ca un acord să fie
considerat valid. În acest sens, art. 507 alin.1 CPP stabileşte că instanţa acceptă acordul de
recunoaştere a vinovăţiei în cazul dacă ajunge la concluzia că recunoaşterea vinovăţiei de către
inculpat este făcută în mod liber, benevol, conştient, fără presiune sau teamă şi admite existenţa
bazei faptice a infracţiunii în legătură cu care inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia.
Analizând răspunsurile inculpatului judecătorul apreciază dacă acordul a fost întocmit cu
încălcarea prevederilor CPP sau dacă acesta corespunde criteriilor legale.
Pentru a respecta condițiile expuse de legiuitor, în mod obligatoriu acord de recunoaștere
a vinovăției se întocmește în formă scrisă, acesta trebuie să cuprindă răspunsurile la întrebări
prevăzute la art. 505 alin. 2 CPP, precum și cele prevăzute la art. 506 alin. 3 CPP.
Răspunsurile sânt consemnate de învinuit, inculpat. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei
este semnat de procuror, învinuit sau inculpat şi apărătorul acestuia astfel ca semnăturile să fie pe
fiecare pagină a acordului30.
În pofida faptului că legiuitorul nu a prevăzut în art. 69 CPP că participarea apărătorului
la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției este obligatoriu, obligativitatea prezenței
apărătorului este prevăzută în prevederile art. 504 CPP.
Participarea apărătorului la încheierea acordului de recunoaștere vinovăției reprezintă una
din condițiile de bază pentru validarea acestuia. Asistenţa acordată de un apărător este frecvent
30
23
considerată ca un suport pentru prezumarea caracterului benevol al recunoaşterii vinovăţiei. La
acceptarea acordului, instanţa este obligată să stabilească dacă inculpatul este satisfăcut de
calitatea asistenţei juridice acordate de apărătorul său şi dacă acesta a avut posibilitatea de a citi
şi discuta cu avocatul său acordul privitor la poziţia sa până la semnarea acestuia.
La fel, susținem părerea că pe lângă prezumția benevolă a acordului, pe care o inspiră
prezența apărătorului, acesta are drept scop de a explica învinuitului, inculpatului riscurile pe
care le produce acest acord precum și efectul renunțării benevole la anumite garanții procesuale
care au drept scop protejarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Prestația ineficientă a apărătorului este un motiv de a nu accepta acordul sau de a casa în
recurs sentința pronunțată în această procedură. Este ineficientă asistenţa apărătorului atunci
când prestaţia lui este sub limita standardului rezonabilităţii şi există probabilitatea că dacă
apărătorul nu ar fi fost atât de ineficient, inculpatul nu ar fi încheiat un acord şi ar fi ales
judecarea cazului său. Drept exemplu poate fi informarea greșită a inculpatului despre legea ce
se aplică, consecinţele recunoaşterii vinovăţiei sau o posibilă hotărâre a instanţei de judecată31.
De asemenea, acord de recunoaștere a vinovăției, nu poate fi întocmit pentru săvârșirea
oricărei infracțiuni, așadar instanța nu va accepta încheierea acordului în cazul săvârșirii
infracțiunii prevăzute de art. 135 și 1351 CP.
În cazul în care persoana este învinuită de mai multe infracțiuni unele dintre care nu cad
sub incidența acestei proceduri speciale, cauza urmează a fi disjunsă în privința acestor
infracțiuni care vor fi examinate în procedura obișnuită.
La fel, instanța este obligată să constate faptul că acordul a fost întocmit
benevol/voluntar, fără ca învinuitul/inculpatul să fie supus presiunii. Necesitatea stabilirii acestei
condiții este determinată de mai mulți factori. În primul rând, reieșind din prevederile prezumției
nevinovăției, persoana este declarată nevinovată atât timp cât vinovăția sa nu a fost dovedită într-
un proces judiciar în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare pentru apărare. Însă,
procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, reprezintă o procedură simplificată, în cadrul
căreia învinuitul, inculpatul va fi lipsit de anumite garanții. Dacă instanța va constata că acordul
a fost întocmit benevol și învinuitul/inculpatul nu a fost forțat să-l încheie, se prezumă că el a
renunțat benevol de anumite garanții de care beneficiază în schimbul reducerii pedepsei.
Acordul de recunoaștere a vinovăției nu va fi considerat încheiat benevol de către
persoana acuzată dacă recunoașterea vinovăției a fost făcută de aceasta prin aplicarea forței
fizice, prin ameninţarea cauzării unui prejudiciu (sau prin promisiunea de a înceta un
comportament prejudiciabil persoanei acuzate), fie prin oferirea unei promisiuni de a obţine un
avantaj sau alte promisiuni care sunt prin natura lor improprii, deoarece nu au nici o legătură cu
31
Poalelungi M., Dolea I., Vîzdoagă T. ș.a. Manualul Judecătorului pentru cauze penale. Chișinău. 2013. p.1040
24
competenţa procurorului. În acest sens nu se consideră promisiuni care invalidează acordul
informarea despre consecințele legale ale încheierii acordului cum ar fi reducerea pedepsei,
obținerea unei judecăți mai rapide etc32.
De asemenea, instanța de judecată va verifica dacă acordul a fost încheiat cu bună
știință,și ca învinuitul/inculpat conștientizează consecințele încheierii acordului de recunoaștere a
vinovăției.
În primul rând, instanța trebuie să stabilească capacitatea intelectuală a inculpatului de a
participa plenar la procedura de acceptare a acordului și de a înțelege consecințele acesteia.
Astfel, conform legii, instanța urmează să constate dacă inculpatul a fost recent supus unui
tratament pentru vreo afecţiune mintală sau de dependenţă de droguri sau de alcool sau dacă nu
se află în timpul ședinței sub influenţa drogurilor, medicamentelor sau băuturilor alcoolice de
orice natură. În cazul în care răspunsul este afirmativ, se concretizează, întrebându-i pe apărător
şi inculpat dacă inculpatul este capabil de a-şi expune şi adopta poziţia sa.
În al doilea rând, instanța trebuie să constate dacă inculpatul a avut posibilitate de a face o
decizie cu bună știință în privința recunoașterii vinovăției. Aceasta depinde de cunoașterea
circumstanțelor acuzării care îi este aduse și cunoașterea consecințelor judecării cauzei în
procedura de recunoaștere a vinovăției.
Pe lângă toate condițiile examinate supra referitoare la acord de recunoaștere a
vinovăției, o condiție de bază, fără realizarea cărora acordul de recunoaștere a vinovăției nu va fi
încheiat, reprezintă existenţa probelor suficiente ce confirmă condamnarea.
În cadrul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, pot fi respectate toate
condițiile însă vinovăția învinuitului/inculpatului trebuie să fie dovedită prin probe pertinente,
concludente şi utile, administrate în conformitate cu legislaţia procesuală penală.
În orice caz, instanţa judecătorească este obligată să pună la baza sentinţei de
condamnare, pe lângă declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei, şi alte probe acceptate de inculpat.
În sentință urmează a fi descrise laconic probele învinuirii, care, în ansamblu, confirmă
declaraţiile inculpatului.
În urma examinării acordului sub aspectele indicate mai sus, de către judecător acesta
poate să-l accepte sau să îl respingă.
Soluţia instanţei în privinţa acordului de recunoaştere a vinovăţiei se consemnează în
procesul-verbal prin încheiere.
În cazul neacceptării de către instanţa judecătorească a acordului de recunoaştere a
vinovăţiei, încheierea privind refuzul de a accepta acordul poate fi atacată de părţile care au
semnat acordul cu recurs în termen de 24 de ore, despre ce ele fac declaraţie îndată după
32
25
pronunţarea încheierii. Dacă părţile menţionate declară că nu vor ataca încheierea respectivă,
instanţa dispune judecarea cauzei în procedură deplină conform prevederilor Codului de
procedură penală. Dacă martorii s-au prezentat potrivit citaţiilor şi dacă procesul poate avea
loc, instanţa, în acelaşi complet, judecă cauza în procedură deplină imediat33.
Examinarea recursului împotriva încheierii de respingere a acordului de recunoaștere a
vinovăției se face de prioritate și cu respectarea condițiilor generale pentru judecarea în recurs.
Instanța de recurs urmează a constata legalitatea și temeinicia încheierii instanței de fond prin
prisma criteriilor de validare a acordului de recunoaștere a vinovăției. În cazul respingerii
recursului cauza se va judeca în primă instanță conform procedurii generale. În caz că recursul
este considerat întemeiat, instanța de recurs casează încheierea și dispune trimiterea cauzei la
rejudecare instanţei de fond34.
În cazul adoptării de către instanţă a încheierii de acceptare a acordului de recunoaştere
a vinovăţiei, instanţa procedează la dezbaterile judiciare privitor numai la măsura de pedeapsă.
Dezbaterile judiciare se compun din discursurile procurorului, apărătorului şi inculpatului care
sânt în drept să ia încă o dată cuvântul în formă de replică.
În orice caz, instanţa judecătorească este obligată să pună la baza sentinţei de
condamnare, pe lângă declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei, şi alte probe acceptate de
inculpat. Urmează a fi descrise laconic probele învinuirii, care, în ansamblu, confirmă
declaraţiile inculpatului.
La examinarea cauzei în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa de
judecată se va pronunţa asupra acţiunii civile (inclusiv asupra prejudiciului moral) numai în
cazul în care inculpatul o recunoaşte integral.
Potrivit art. 80 CP, în cazul în care instanţa acceptă acordul de recunoaştere a
vinovăţiei, pedeapsa pentru infracţiunea imputată se reduce cu o treime din pedeapsa maximă
prevăzută pentru această infracţiune. Concomitent, urmează să se ţină cont de faptul că legea nu
interzice aplicarea prevederilor art. 79 şi 90 CP.
Sentinţa adoptată în condiţiile art. 509 CPP poate fi atacată cu recurs, invocându-se doar
erorile procesuale şi măsura de pedeapsă stabilită (art. 509 alin. (6) CPP).Erori procesuale
constituie încălcările procesuale admise la încheierea sau la examinarea acordului de
recunoaştere a vinovăţiei (cap. III din Codul de procedură penală).
Critica de către partea apărării a vinovăţiei stabilite de instanţă nu poate servi drept
temei de casare a sentinţei de condamnare, cu dispunerea rejudecării cauzei, deoarece un
asemenea temei nu este prevăzut de legislaţie.
33
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție privind judecarea cauzelor penale în procedura acordului de
recunoaștere a vinovăției nr. 6 din 24 decembrie 2010.
34
26
5. Procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante
Art. 6 pct. 10 a CPP definește delict flagrant fiind infracţiune descoperită în momentul
săvârșirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat. La rândul său art. 513 alin. 2 prevede la
fel definiția termenului „flagrant” ca fiind de asemenea flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor,
imediat după săvârșire, este urmărit de victimă, de martori oculari sau de alte persoane ori este
surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte care ar
da temei de a-l presupune participant la infracţiune.
Astfel, infracţiunea flagrantă este o infracţiune evidentă, vizibilă, vădită prin faptul că
toate elementele unei infracţiuni sunt cunoscute şi făptuitorul este prins (reţinut de organele de
stat competente sau de victimă, de martor ori de alte persoane). Starea de flagranţă poate avea
loc şi în cazul prinderii numai a unui participant (autor, organizator, instigator, complice), iar
dacă în timpul stabilit de procuror nu vor fi identificaţi şi reţinuţi ceilalţi coparticipanţi,
procedura se va desfăşura în ordinea generală.
Prin expresia imediat după săvârșire legiuitorul a înţeles descoperirea şi prinderea
făptuitorului cât mai aproape de momentul săvârșirii infracţiunii. Această apropiere în timp ne
fiind determinată de lege în mod uniform pentru toate situaţiile ce se pot ivi în practică, ea
urmează să se stabilească de la caz la caz de către organele judiciare pe baza datelor concrete ale
fiecărei cauze.
Urmărirea făptuitorului imediat după săvârșirea faptei înseamnă urmărirea acesteia din
momentul în care a părăsit locul infracţiunii, în ceea ce priveşte surprinderea aproape de locul
comiterii infracţiunii legiuitorul se referă la faptul că cel surprins în apropierea de locul faptei şi
datorită obiectelor aflate asupra sa, duce la concluzia că este participant la o infracţiune. În aceste
situaţii legea nu fixează nici un termen despre apropierea în timp a momentului urmăririi ori a
surprinderii făptuitorului de momentul comiterii infracţiunii, lucru rămas la aprecierea organului
de urmărire penală, avându-se în vedere împrejurările concrete în care a fost descoperită şi fapta
şi făptuitorul.
Procedura nu se aplică și în situațiile când un capăt de învinuire prevede o altă
infracțiune mai gravă sau dacă unul din complici a săvârșit o altă infracțiune și nu este posibil
disjungerea cauzei. În asemenea cazuri, procedura va fi generală35.
Procedura de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante nu poate fi aplicată
minorilor. În cazul constatării unei asemenea situații, cauza, de regulă, se disjunge.
Pornind de la faptul că în cazul infracțiunilor flagrante nu se efectuează urmărirea
penală în sensul deplin al cuvântului, administrarea datelor care probează elementele
infracțiunii se realizează prin constatare. În acest sens nu poate fi confundată constatarea
35
27
prevăzută în art. 515 CPP cu organele de constatare prevăzute la art. 273 CPP al RM. Așadar,
constatarea în cazul de față semnifică anumite acțiuni care au drept scop stabilirea
circumstanțelor pertinente la cauza dată36.
Procesul verbal de constatare a infracțiunii este actul de începere a urmăriri penale și, în
același moment, un mijloc de probă, care constată o circumstanță pertinentă cauzei penale.
Termenul de întocmire a procesului verbal trebuie să fie cât se poate de scurt37.
Prin constatarea infracţiunii se înţelege acţiunea necesară pentru aflarea adevărului, în ea
cuprinzându-se toate activităţile efectuate de organul de urmărire penală cu ocazia deplasării la
faţa locului .
În acest fel se vor satisface cerinţele regulilor de bază ale procesului penal, respectiv rolul
activ al organului de urmărire penală şi aflarea adevărului. Pentru aceste motive în procesul
penal vor fi cuprinse declaraţiile participanţilor ale martorilor oculari şi ale oricăror persoane
care pot furniza informaţii sau date despre împrejurările cauzei. Un loc important îl vor ocupa
constatările personale ale organelor de urmărire penală cu ocazia deplasării la faţa locului. Dacă
în procesul verbal s-a constatat declaraţiile tuturor participanţilor nu mai este necesară ascultarea
separată, în afara cazurilor când aceasta s-ar impune în scopul aflării adevărului.
Această procedură simplificată nu stabileşte numărul probelor necesare pentru dovedirea
săvârșirii unei fapte penale şi durează 24 ore. Adică toate materialele împreună cu procesul
verbal se prezintă procurorului nu mai târziu de 24 ore de la momentul întocmirii procesului
verbal de constatare a infracţiunii flagrante.
Dacă urmărirea penală s-a finisat înainte de expirarea a 24 ore de la constatarea infracţiunii
organul de urmărire penală înaintează procurorului cauză penală. Procurorul primind materiale
de urmărire penală, verifică corespunderea lor prevederilor legale şi dacă sunt suficiente probe
pune conform dispoziţiilor art.281 – 282 făptuitorul sub învinuire, fără a întocmi rechizitorul
dispune trimiterea cauzei în judecată. În cazul în care procurorul consideră că nu sânt suficiente
probe de a pune persoana sub învinuire, el dispune continuarea urmăririi penale, cu indicarea
acţiunilor care urmează să fie efectuate, şi fixează termene reduse necesare pentru aceasta, care
nu vor depăşi 10 zile, cu excepţia cazurilor în care efectuarea actelor de urmărire penală necesită
un termen de executare mai mare. Dacă procurorul a dispus continuarea urmăririi penale şi
făptuitorul este reţinut, procurorul decide şi asupra aplicării măsurii preventive.
După câte vedem această dispoziţie reflectă caracterul de urgenţă al procedurii speciale
prin limitarea în timp a duratei urmăririi penale. Nerespectarea termenului restrâns fixat de
procuror atrage trecerea la procedura ordinară. Când organul de urmărire penală după restituirea
36
37
28
cauzei nu a putut efectua complet cercetarea în termen restrâns, confirmarea urmăririi penale se
face potrivit dispoziţiilor procedurii obişnuite. Trecerea la procedura obişnuită se impune în acest
caz, întru cât expirarea termenului restrâns indică existenţa unei cauze mai complicate care
necesită o urmărire mai îndelungată.
În cazul nerespectării cauzei după ce s-a efectuat confirmarea cercetărilor, procurorul poate
dispune fie restituirea cauzei organului care a efectuat urmărirea penală, fie trimiterea acesteia
altui organ de urmărire penală pentru completarea sau refacerea ei, aceste organe urmând să
efectueze urmărirea penală conform procedurii obişnuite.
Dacă procurorul constată că cercetarea a fost efectuată de un organ necompetent va trimite
potrivit art.271 CPP cauza la organul competent. În cazul trimiterii cauzei penale în instanţa de
judecată aceasta se pune pe rol în termen de 5 zile.
Instanţa procedează la verificarea regularităţii sesizării şi verifică dacă sunt întrunite toate
condiţiile pentru judecarea cauzei potrivit procedurii speciale. Când instanţa constată că
infracţiunea nu este flagrantă sau deşi este flagrantă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de
art.514 CPP judecata se va face potrivit procedurii obişnuite. În caz că este încheiat un acord de
recunoaştere a vinovăţiei se va precede la soluţionarea cauzei conform procedurii speciale de
recunoaştere a vinovăţiei. În cazul în care cauza a fost trimisă în judecată împreună cu persoana
reţinută în privinţa căreia nu a fost aplicată măsură preventivă, instanţa care judecă cauza la
demersul procurorului va decide şi asupra măsurii preventive.
În cazul judecării cauzei cu infracţiune flagrantă instanţa adoptă hotărârea în ziua în care s-
au încheiat cercetările judecătoreşti sau cel puţin în următoarele 3 zile. Pentru a menţine
caracterul urgent al procedurii, legea prevede hotărârea instanţei de judecată va fi redactată în 24
de ore.
Apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti, adoptate în cauzele cu
infracţiuni flagrante, poate fi declarat şi se judecă în ordinea generală.
6. Procedura privind urmărirea penală și judecarea cauzelor privind infracțiunile

săvârșite de persoane juridice.
Convenția împotriva criminalității transnaționale organizate cheamă statele să adopte
măsurile necesare conform principiilor sale juridice, pentru stabilirea răspunderii persoanelor
juridice care participă la infracțiuni grave implicând un grup criminal organizat și care săvârșesc
infracțiunile prevăzute de Convenție38.
38
29
În conformitate cu prevederile art. 520 CPP urmărirea penală şi judecarea cauzelor
privind infracţiunile săvârșite de persoane juridice se efectuează potrivit procedurii obişnuite, cu
derogările şi completările prevăzute de capitol respectiv la CPP. Deci pentru a atrage la
răspundere penală o persoană juridică mai întâi de toate aceasta trebuie să fie pasibilă de
răspundere penală, din aceste considerente legea penală în alin. (3) a art. 21 CP a prevăzut
cazurile când persoane juridică poate fi trasă la răspundere penală şi anume persoana juridică
care desfăşoară activitatea de întreprinzător este pasibilă de răspundere penală pentru o faptă
prevăzută de legea penală dacă există una din următoarele condiții:
- fapta a fost săvârșită în interesul persoanei juridice respective de către o persoană
fizică împuternicită cu funcții de conducere, care a acționat independent sau ca parte a unui
organ al persoanei juridice;
- fapta a fost admisă sau autorizată, sau aprobată, sau utilizată de către persoana
împuternicită cu funcții de conducere;
- fapta a fost săvârșită datorită lipsei de supraveghere și control din partea persoanei
împuternicite cu funcții de conducere.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru
infracţiunea săvârşită.
Urmărirea penală în cazul tragerii la răspundere penală a persoanei juridice se
efectuează cu participarea reprezentantului legal al acesteia. Calitatea de reprezentant legal
persoana o capătă odată cu emiterea ordonanţei organului de urmărire penală, de recunoaştere în
această calitate.
În cazul în care urmărirea penală pornită împotriva persoanei juridice se efectuează
pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe şi în privinţa reprezentantului ei legal, organul de
urmărire penală desemnează un reprezentant al persoanei juridice pentru a o reprezenta în
calitate de învinuit.
Persoana o va reprezenta în toate fazele a procesului penal. Reprezentantul nu
îndeplinește funcțiile apărătorului39. Acesta poate efectua orice acțiune în interesul persoanei
juridice. Reprezentantul poate fi atât angajatul persoanei juridice, cât și o persoană din afara
acesteia. Nu pot fi luate față de reprezentant ale măsuri procesuale decât cele aplicabile
martorului. Împuternicirile reprezentantului sunt prescrise în procură.
De asemenea, o altă problemă ridicată de introducerea răspunderii penale a persoanei
juridice este aceea a competenței teritoriale. În mare parte, la stabilirea instanței competente sub
aspect teritorial, se ține cont regulile generale de stabilire a competenței conform art. 40 și 42
CPP. Ținând cont de categoriile de infracțiuni pentru care este posibilă antrenarea răspunderii
39
Dolea I., Roman D., Vîzdoagă T.ș.a. „Codul de Procedură Penală. Comentariu.” Cartier juridic, 2005, p.697.
30
penale a persoanei juridice, dar și de obiectul specific al probațiunii în cazul instrumentării unei
astfel de cauze, art.522 CPP prevede unele reguli specifice de determinare a competenței
teritoriale, aceasta fiind determinată de:
- locul unde a fost săvârșită infracţiunea;
- locul unde a fost depistat făptuitorul;
- locul unde domiciliază făptuitorul persoană fizică;
- locul unde îşi are sediul persoana juridică;
- locul unde domiciliază victima sau unde aceasta îşi are sediul.
Judecând în ansamblu, asemenea criterii au fost stabilite potrivit conceptului de
determinare a competenței teritoriale utilizat și în cazul săvârșirii infracțiunii de persoana fizică.
Reieșind din dispozițiile art. 522 CPP se poate formula concluzia că competența teritorială este
una de natură alternativă, ea fiind determinată de una din posibilitățile propuse.
Determinarea exactă a persoanei juridice antrenate în proces, dar și a locului unde aceasta
își are sediul, prezintă importanță nu doar la stabilirea competenței teritoriale în cadrul procedurii
speciale, dar și la modul de citare a ei. Astfel, citarea persoanei juridice urmează să fie făcută la
sediul acesteia, în cazul în care acesta este cunoscut și în numele acesteia acționează un
reprezentant legal, fie la domiciliul reprezentantului desemnat40.
În situația în care este examinată o cauză privind săvârșirea unei infracțiuni de persoane
juridice, urmează a fi respectate toate ingerințele unui proces penal echitabil cu respectarea
etapelor judecării cauzei, drepturilor și mecanismelor conferite reprezentantului, participarea
apărătorului, traducătorului. Totuși, a fost pusă în discuție necesitatea oferirii aceluiași grad de
protecție în cadrul procesului penal pentru persoana juridică ca și pentru persoana fizică41
Pentru asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal, la demersul procurorului,
judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată, dacă consideră necesar poate
dispune punerea persoanei juridice sub control judiciar.
La dispunerea acestei măsuri persoana juridică poate fi impusă să respecte una sau mai
multe obligaţii:
a) depunerea unei cauţiuni, fixate de judecătorul de instrucţie sau de instanţă,al cărei
cuantum nu poate fi mai mic de 1000 unităţi convenţionale;
b) interdicţia de a exercita anumite activităţi, dacă infracţiunea a fost comisă în
exercitarea sau în legătură cu exercitarea acestor activităţi;
c) interdicţia de a emite anumite cecuri ori de a folosi cărţi de plată.
40
41
Dolea I., Roman D., Vîzdoagă T.ș.a. Drept procesual penal. Cartier juridic, 2005, p.745.
31
Încheierea judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei de judecată privitor la
punerea persoanei juridice sub control judiciar poate fi atacată în termen de 3 zile.
Măsurile aplicabile persoanei juridice sunt exhaustiv menționate în art. 5223 CPP.
Având drept obiectiv perfecționarea legislației naționale, ar fi binevenită introducerea
unor categorii noi de măsuri preventive ce ar putea fi aplicabile persoanei juridice, suplinindu-le
pe cele aplicabile persoanei juridice. Acestea ar viza obligația de a închide anumite localuri,
suspendarea procedurii de falimentare când aceasta are drept scop sustragerea de la urmărirea
penală.42
7. Procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor

de urmărire penală și ale instanțelor judecătorești
Potrivit alin. 2 art. 53 al Constituției, dreptul la repararea prejudiciului este condiționat de
existența unor erori săvârșite în procesul penal de organele de urmărire penală sau de instanțele
judecătorești. Prin urmare, o primă condiție ce dă naștere dreptului la reparație este eroare
judiciară.
Art. 23 a CPP nu definește expres ce este eroarea judiciară și nici nu explică expres în ce
cazuri persoana are dreptul la repararea prejudiciului cauzat, dar prevede: Legea procesuală
penală asigură drepturile victimei în urma infracţiunilor sau abuzurilor de serviciu, precum şi ale
persoanei condamnate sau arestate nelegitim ori lezate în drepturi în alt mod.
În sensul legii menţionate, următoarele noţiuni semnifică:
• acţiuni ilicite - acţiuni sau inacţiuni ale organului împuternicit să examineze cazurile
cu privire la contravenţiile administrative, ale organului de urmărire penală sau ale instanţei de
judecată, care exclud vinovăţia acestora, al căror caracter ilegal se manifestă prin încălcarea
principiului general, potrivit căruia nici o persoană nevinovată nu poate fi trasă la răspundere şi
nu poate fi judecată, (erori) ori fapte ale persoanelor cu funcţie de răspundere din organul de
urmărire penală sau din instanţa de judecată, manifestate prin încălcarea intenţionată a normelor
procedurale şi materiale în timpul procedurii penale sau administrative (infracţiuni);
• cazuri excepţionale - cazuri când persoanei i-au fost încălcate grav şi abuziv
drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Constituţie şi de tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte ori când consecinţele acţiunilor ilicite comise sânt extrem de grave
sau chiar iremediabile.
Aici ilegalitatea acţiunilor menţionate mai sus presupune confirmarea netemeiniciei
acestora prin reabilitarea celui bănuit, învinuit sau inculpat prin ordonanţa de scoatere de sub
urmărire penală sau prin sentinţa de achitare. Astfel constatarea ilegalităţii unei acţiuni
42
Dolea I., Roman D., Vîzdoagă T.ș.a. „Codul de Procedură Penală. Comentariu.” Cartier juridic, 2005, p. 698.
32
menţionate mai sus cu altă ocazie nu este temei pentru repararea prejudiciului potrivit Legii din
25.02.1998, dacă în continuare se constată că cel învinuit este vinovat de săvârşirea unei
infracţiuni şi este condamnat.
Potrivit Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la aplicare de către
instanțele judecătorești a unor prevederi a Convenției Europene pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale43, în conformitate cu principiile generale unanim
recunoscute și normele dreptului internațional, cu dispozițiile articolelor 1 și 34 din Convenția
Europeană în interpretarea CtEDO, în scopul restabilirii drepturilor omului și a libertăților
încălcate, instanța de judecată urmează să stabilească faptul încălcării acestor drepturi și libertăți,
reflectând circumstanțele constatate în actul judecătoresc.
Prejudiciile cauzate prin astfel de încălcări, material și/sau moral se recompensează în
modul stabilit de lege. La stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral,
instanțele de judecată vor lua în considerație cuantumul despăgubirii echitabile pentru prejudiciul
moral, acordat de către CtEDO pentru o încălcare similară44.
Casarea sau modificarea unui act judecătoresc de dispoziție, pronunțarea căruia a avut loc
cu încălcarea prevederilor CEDO sau a Protocoalelor sale, în funcție de circumstanțe cauzei,
constituie un temei suficient pentru a restabili drepturile și libertățile încălcate, totodată
reprezentând în sine și o satisfacție echitabilă fără a fi încasat prejudiciul moral.
Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcție de
răspundere din organele de urmărire penală, din procuratură și din instanțele judecătorești.
Prejudiciul cauzat prin acțiunile ilicite nu se repară de către stat în cazul împăcării bănuitului,
învinuitului, inculpatului cu partea vătămată, precum și în cazul în care persoana, în procesul
urmăririi penale sau a cercetării judecătorești,împiedică, prin autodenunț, stabilirea adevărului45.
Potrivit articolului 3 al Legii din 25.02.1998 este reparabil prejudiciul material şi moral
cauzat persoanei fizice sau juridice în urma:
a) reţinerii ilegale, aplicării ilegale a măsurilor preventive sub formă de arest, de
declaraţie de a nu părăsi localitatea sau ţara, tragerii ilegale la răspundere penală;
b) condamnării ilegale, confiscării ilegale a averii, supunerii ilegale la muncă
neremunerată în folosul comunităţii;
c) efectuării ilegale, în cazul urmăririi penale ori judecării cauzei penale, a percheziţiei,
ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării sau suspendării ilegale din lucru
43
Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 3 din 9 iunie 2014 cu privire la aplicare de către instanțele
judecătorești a unor prevederi a Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fudamnetale
44
45
33
(funcţie), precum şi în urma altor acţiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor
fizice sau juridice;
d) supunerii ilegale la arest contravenţional, reţinerii contravenţionale ilegale sau aplicării
ilegale a amenzii contravenţionale de către instanţa de judecată;
e) efectuării măsurilor speciale de investigaţii cu încălcarea prevederilor legislaţiei;
f) ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor, a ştampilelor,
precum şi în urma blocării conturilor bancare46.
Mărimea compensaţiei pentru repararea prejudiciului moral se stabileşte de instanţa de
judecată în modul prevăzut de prezenta lege. Mărimea concretă a compensaţiei se determină
luându-se în considerare:
a) gravitatea infracţiunii de a cărei săvârșire a fost învinuită persoana respectivă;
b) caracterul şi gravitatea încălcărilor procesuale comise la urmărirea penală şi la
examinarea cauzei penale în instanţa de judecată;
c) rezonanţa pe care a avut-o în societate informaţia despre învinuirea persoanei;
d) durata urmăririi penale, precum şi durata examinării cauzei penale în instanţa de
judecată;
e) natura dreptului personal lezat şi locul lui în sistemul de valori al persoanei;
f) suferinţele fizice, caracterul şi gradul suferinţelor psihice;
g) măsura în care compensaţia bănească poate atenua suferinţele fizice şi psihice cauzate;
h) durata aflării nelegitime a persoanei în detenţie.
Hotărârea judecătorească privind repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale
organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti se execută după ce
devine definitivă, în modul stabilit de legislaţia în vigoare.
Persoana fizică eliberată din-lucru (funcţie) în legătură cu condamnarea ilegală sau
suspendată din lucru (funcţie) în legătură cu· tragerea. ilegală la răspundere penală este
restabilită la locul de muncă anterior (în funcţia anterioară), iar în caz de imposibilitate
(lichidarea întreprinderii, instituţiei, organizaţiei, reducerea statelor) acesteia i se oferă un loc de
muncă (funcţie) echivalent cu cel ocupat anterior. Locul de muncă (funcţia) i se va oferi
persoanei fizice în termen de cel mult o lună -·de la data depunerii cererii dacă aceasta a fost
depusă în termen de trei luni de la data primirii de către persoana fizică a avizului despre
rămânerea definitivă a sentinţei de achitare sau a adoptării hotărârii privind scoaterea persoanei
de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale pe temei de reabilitare.
46
Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale
procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti nr. 1545 din 25.02.1998. În: Monitorul Oficial al RM nr. 50-51 din 4
iunie 1998.
34
8. Procedura de suspendare condiționată a urmăririi penale și de liberare de
răspundere penală
Suspendarea condiţionată a urmăririi penale şi liberarea de răspundere penală a
învinuitului în condiţiile CPP se dispune de către procurorul care conduce cu urmărirea penală.
Suspendarea condiționată poate fi dispusă dacă sânt întrunite cumulativ condiţiile
prevăzute de alin. (1) al art. 510 CPP: a). în cazul infracțiunilor ușoare sau mai puțin grave; b)
persoana trebuie să-și recunoască vina; c) persoana nu prezintă un pericol social; d) persoana
poate fi reeducată fără aplicarea unei pedepse penale. Condițiile respective sunt cumulative,
astfel încât nerespectarea unei condiții menționate produce efectual neaplicării suspendării
condiționate.
Totodată, suspendarea condiționată nu se aplică față de persoanele:
- care au antecedente penale;
- care sânt dependente de alcool sau droguri;
- cu funcţii de răspundere, care au comis infracţiunea făcând abuz de serviciu;
- care au comis infracţiuni contra securităţii statului;
- care nu au reparat paguba cauzată în urma infracţiunii.
Procurorul este subiectul care decide posibilitatea aplicării suspendării condiționate a
urmăririi penale. La fel, aplicarea acestei măsuri poate fi solicitată de către învinuit sau
apărătorul acestuia sau, după caz, de reprezentantul legal.
Considerăm că este incorectă practica de neaplicare a suspendării condiționate pentru
comiterea mai multor infracțiuni ușoare sau mai puțin grave. În acest caz, interpretarea legii
urmează a fi dispusă în favoarea învinuitului. În caz când legislatorul ar fi avut intenția de a
interzice aplicarea instituției date pentru mai multe infracțiuni ușoare sau mai puțin grave, acesta
ar fi prevăzut norma dată în textul legii47.
În conformitate cu prevederile art. 110 CP se consideră ca neavând antecedente penale
persoanele:
a) liberate de pedeapsă penală;
b) liberate, potrivit actului de amnistie, de răspunderea penală;
c) liberate, potrivit actului de amnistie sau graţiere, de executarea pedepsei pronunţate prin
sentinţa de condamnare;
d) condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei dacă, în termenul de
probă, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu a fost anulată;
e) condamnate la o pedeapsă mai blândă decât închisoarea – după executarea pedepsei;
47
35
g) condamnate la închisoare pentru săvârșirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave –
dacă au expirat 2 ani după executarea pedepsei;
h) condamnate la închisoare pentru săvârșirea unei infracţiuni grave – dacă au expirat 6 ani
după executarea pedepsei;
i) condamnate la închisoare pentru săvârșirea unei infracţiuni deosebit de grave – dacă au
expirat 8 ani după executarea pedepsei;
j) condamnate la închisoare pentru săvârșirea unei infracţiuni excepţional de grave – dacă
au expirat 10 ani după executarea pedepsei.
Ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi penale, pe lângă elementele prevăzute de
art. 255 CPP, trebuie să cuprindă date privind persoana şi fapta la care se referă suspendarea,
precum şi temeiurile de fapt şi de drept pe baza cărora se dispune suspendarea, obligaţiile
stabilite faţă de învinuit.
Faţă de învinuit pot fi aplicate următoarele obligaţii:
1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decât în condiţiile stabilite de
procuror;
2) să comunice organului de urmărire penală orice schimbare de domiciliu;
3) să nu săvârșească infracţiuni sau contravenţii;
4) să continue lucrul sau studiile.
5) să participe la un program special de tratament sau de consiliere în vederea
reducerii comportamentului violent.
Stabilirea unui termen mai mic de 1 an sau prelungirea acestui termen nu se admite. La
calcularea acestui termen urmează a fi respectate dispoziţiile legale privind calcularea termenelor
procedurale conform art. 231 CPP. Termenul suspendării curge de la data emiterii ordonanţei.
După ce a fost confirmată, ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi penale
neîntârziat se aduce la cunoştinţă învinuitului de către procurorul care a emis-o. Procurorul
explică învinuitului conţinutul ordonanţei condiţiile obligaţiilor stabilite şi îl va preîntâmpina că
în cazul în care nu va respecta aceste condiţii, cauza penală va fi trimisă în judecată cu
rechizitoriu. Aceste acţiuni se atestă cu semnăturile procurorului, învinuitului, reprezentantului
învinuitului minor, apărătorului, aplicate pe ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi
penale.
La solicitarea învinuitului i se va înmâna o copie a ordonanţei de suspendare condiţionată a
urmăririi penale.
Despre suspendarea condiţionată a urmăririi penale procurorul va anunţa partea vătămată şi
partea civilă, explicându-le dreptul de a primi la solicitare o copie a ordonanţei în cauză şi
dreptul de a contesta această hotărâre în ordinea prevăzută de articolul 313 CPP al RM.
36
9. Procedura de restabilire documentelor judiciare dispărute
În cursul urmăririi penale a judecăţii sau după terminarea judecăţii se pot ivi situaţii de
dispariţie a documentelor judiciare din dosarul penal sau poate avea loc dispariţia întregului
dosar. Pentru declanşarea procedurii speciale prevăzut de cap. VIII titlu III a CPP, de înlocuire
sau refacere a dosarului ori a documentului dispărut sunt necesare să se îndeplinească
următoarele cerinţe:
1. în cazul dispariţiei unui dosar sau a unor documente din dosarul penal, organul de
urmărire penală sau preşedintele instanţei judecătoreşti la care se afla dosarul în cauză
întocmeşte un proces-verbal în care constată dispariţia, circumstanţele dispariţiei şi măsurile care
sau luat pentru găsirea lor.
2. pe baza procesului-verbal de constatare a dispariţiei dosarului penal sau a
documentelor din dosar se procedează la înlocuirea sau restabilirea dosarului sau a documentului
dispărut.
Prin dispariţia dosarului penal sau a documentelor din dosar se înţelege pierderea,
distrugerea, deteriorarea sau sustragerea lor.
În literatura de specialitate s-a arătat că interesul justificat trebuie apreciat concret şi în
funcţie de acest aspect fiind declanşată procedura specială48.
Un dosar dispărut sau document dispărut este reclamat de un interes justificat atunci când
folosirea lui este necesară pentru valorificarea unui interes de natură juridică, fie în cazul unei
desfăşurări a unui proces penal, fie într-o cauză penală care, fiind definitiv soluţionată nu mai
este în faţa unei instanţe judecătoreşti. În cazul necesităţii refacerii dosarului penal dispărut sau a
documentelor din doar dispărute, dacă acestea nu pot fi restabilite conform procedurii obişnuite,
procurorul prin ordonanţă sau în instanţa de judecată prin încheiere dispune înlocuirea sau
restabilirea dosarului ori a documentelor dispărute. În cazul în care a avut o schimbare de
organizare judecătorească competenţa aceasta îi revine organului de urmărire penală sau instanţei
care a preluat competenţa şi arhiva.
Fiind îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), potrivit alin. (2) art. 527, procurorul,
prin ordonanţă sau instanţa de judecată, prin încheiere, dispune înlocuirea sau restabilirea
dosarului sau a documentelor din dosar dispărute în funcţie de faptul în procedura cărui organ se
află cauza.
Înlocuirea sau restabilirea unui dosar sau a documentului din dosar dispărute se efectuează
de către organul de urmărire penală, sau după caz de instanţa de judecată care a dispus
restabilirea sau înlocuirea. În cazul în care dispariţia a fost constatată de către un alt organ de
urmărire penală sau de o altă instanţă de judecată decât cele care au dispus înlocuirea organului
48
Crișu A., Drept procesual penal. Proceduri speciale, Tipo-Aktis, București, 2000, p. 166.
37
de urmărire penală, sau instanţa de judecată care a constatat dispariţia trimite organului de
urmărire competent, sau instanţei competente, toate materialele necesare pentru înlocuirea ori
restabilirea dosarului sau a documentelor dispărute. Deci ca moduri de refacere a documentelor
dispărute sunt prevăzute două modalităţi: înlocuire sau restabilire. Înlocuirea se face când există
copii oficiale ale acestui document organele judiciare urmând să înlocuiască documentul
dispărut. Este modul cel mai simplu de refacere deoarece organele judiciare trebuie să ia măsuri
pentru obţinerea copiei. Persoanei care a predat copia oficială i se înmânează o copie certificat de
pe acest. Copia obţinută va ţine loc documentului original până acesta va fi găsit.
38

Proceduri Speciale

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proceduri Speciale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

FACULTATEA DREPT, ORDINE PUBLICĂ ŞI SECURITATE CIVILĂ

CATEDRA PROCEDURĂ PENALĂ, CRIMINALISTICĂ

2. Procedura specială în cauzele privind minorii.

3. Procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical.

4. Procedura privind acord de recunoaștere a vinovăției.

6. Procedura privind urmărirea penală și judecarea cauzelor privind infracțiunile

7. Procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor

S-ar putea să vă placă și