Istoric - SIDA

Françoise Barré-Sinoussi și Luc Montagnier au primit în 2008 Premiul Nobel pentru Fiziologie
sau Medicină pentru descoperirea virusului HIV.[8]
Izolat în 1983 la Institutul Pasteur din Paris de către echipa profesorului Luc Montagnier, HIV
face parte din familia retrovirusurilor (virusuri cu ARN, capabile să-l copieze pe acesta în ADN
proviral datorită unei enzime pe care o conține, reverstranscriptaza), ca virus care produce
adenopatie limfatică (LAV).[9] La scurt timp după aceasta s-a presupus relația cauzală dintre
LAV și deficitul imun. În 1984 s-a denumit un virus descoperit la un pacient cu SIDA într-un
institut de oncologie din Statele Unite cu numele de human T-cell lymphotropic virus-III
(HTLV-III).[10] În 1986, cercetătorii francezi au demonstrat existența unui al doilea virus,
botezat HIV-2, cu structură apropiată de cea a lui HIV-1, a cărui origine geografică se situează
esențialmente în Africa de Vest. Nici până în prezent nu există certitudinea originii lui HIV-1,
deși prevalența sa este foarte mare în Africa Centrală.[11]

Primele seruri sanguine la care s-a demonstrat existența virusului HIV la om datează din anul
1959 la un adult din Congo, 1969 de la un pacient din Statele Unite și un marinar norvegian în
1976. Compararea virusului HIV a probei din 1959 cu cea din 1976 arată existența unui
precursor comun din anii '40 și începutului anilor '50. Se presupune că transmiterea virusului
HIV-1 la om s-a făcut cu ani înaintea acestei perioade, iar diferența genetică a tipurilor HIV-1 și
HIV-2 lasă bănuiala dezvoltării cu mulți ani înainte.[12] Michael Gottlieb a descris în jurnalul
săptămânal al CDC Morbidity and Mortality Weekly Report din 5 iunie 1981 o înmulțire de
cazuri rare de pneumonie produsă de ciuperca Pneumocystis carinii. Această infecție micotică a
fost depistată anterior exclusiv la pacienți cu sistem imun alterat din motive diferite, însă
Gottlieb le-a depistat la cinci bărbați homosexuali anterior sănătoși.[13] Acestui articol i-au
urmat altele din alte orașe din Statele Unite, semnalându-se în același timp și alte infecții
oportuniste care apar la pacienți cu sistem imun alterat.[14]

S-a bănuit destul de devreme un deficit imun autodobândit ca fiind cauza infecțiilor oportuniste
apărute. În iunie 1982 s-a făcut prima legătură între un deficit imun autodobândit legat atunci de
practica homosexuală denumită gay-related immune deficiency (GRID).[15] A urmat legătura
făcută pacienților cu hemofilie afectați în același fel,[16] a persoanelor afectate
posttransfuzional, a heterosexualilor dependenți de droguri, ceea ce duce la concluzia
transmiterii parenterale pe lângă transmiterea sexuală. În luna august a anului 1982 a primit
denumirea de AIDS (acquired immune deficiency syndrome),[17] iar pentru zona francofonă
SIDA (syndrome d'immunodéficience acquise).
În 1984, un studiu efectuat în Kinshasa a arătat faptul că bărbații și femeile sunt afectați în egală
măsură, indiferent de consumul de droguri sau de transfuzii de sânge. În 1985, în Statele Unite se
constată o rată de contaminare de 70% a soțiilor bărbaților hemofili infectați cu HIV. În luna
martie a aceluiași an s-a stabilit pe baza altor referate privind LAV și HTLV-III că este vorba de
același virus. Robert Gallo a primit tot în 1985 patentul SUA pentru primul test ELISA de
detectare a virusului, iar în Atlanta a avut loc prima conferință internațională de SIDA. În 1986 s-
a stabilit numele virusului: HIV (human immunodeficiency virus). Un an mai târziu s-a aprobat
primul medicament antiretroviral, azidotimidină (AZT), demonstrându-se printr-un studiu o
scădere considerabilă a ratei de mortalitate și prin aceasta durata de viață pentru cei afectați.

Ziua de 1 decembrie a fost declarată în 1988 de OMS ca Ziua mondială de combatere a SIDA.
[18] Anul 1989 a adus terapia împotriva pneumoniei Pneumocystis carinii prin inhalarea
pentaminei. În 1990 s-a ales ca simbol împotriva discriminării persoanelor HIV pozitive panglica
roșie (red ribbon) purtată în jurul brațului. Un an mai târziu a fost transformată într-o buclă roșie.
Conferința Internațională anti-SIDA a fost mutată în 1992 din Statele Unite la Amsterdam din
cauza dispozițiilor de intrare a străinilor în State. Membrii grupului Queen au înființat în același
an fundația "Mercury Phoenix Trust" în memoria colegului și prietenului lor Freddie Mercury,
decedat în urma acestei boli. Anul 1993 a demonstrat ineficiența terapiei AZT pentru persoanele
infectate fără simptome de boală.[19] HIV-PCR a fost stabilit în 1994 ca reper de control a
terapiei infecției. În 1995, în Statele Unite, apare pe piață primul inhibitor de protează,
Saquinavir.[20] În 1996 apare primul inhibitor al reverstranscriptazei nenucleozidice, Nevirapin.
[21] Rezultatul combinării acestor două medicamente a dus la scăderea mortalității cu
prelungirea duratei de viață la pacienții infectați în Statele Unite în 1997. În 2003 a apărut primul
inhibitor de fuziune, Enfuvirtid (Fuzeon), în Statele Unite.[22] În 2004 a fost pornită de OMS
inițiativa 3 by 5: 3 milioane de infectați urmau să fie tratați în 2005 cu medicamente.[23]

Începuturile cercetării HIV/SIDA a dus la opinia că boala este o maladie a populației grupurilor
mărginașe: a homosexualilor și a narcomanilor. Apariția testelor HIV a schimbat însă rapid
această opinie, demonstrându-se existența anticorpilor și la persoane asimptomatice. Aceasta
duce la concluzia unei perioade de incubație de ani de zile, perioadă în care nu se poate exclude
transmiterea virusului la alte persoane. Toate aceste studii au dus la concluzia că HIV/SIDA nu
este doar o afecțiune a grupurilor la care a fost descoperită, ci poate afecta orice persoană care a
ajuns în contact cu virusul HIV. Mediatizarea bolii, respectiv a căilor de transmitere, a perioadei
de incubație, calculele efectuate care arătau populația deja infectată și rata de infectare
preconizată pentru următorii ani cu ritmul atunci actual, a dus la sfârșitul anilor '80 la o isterie în
masă.