Rolul Consiliului Europei în

promovarea drepturilor omului la

nivelul Europei
 I. Dispoziții introductive:

Normativitatea contemporană poartă amprenta puternică a drepturilor omului, ca

vector al transformării ordinii juridice europene. Prezenta cercetare își propune ca, în cadrul
unei analize transdisciplinare, să analizeze relația între practica Consiliului Europei și
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în promovarea drepturilor omului.
Lucrarea este structurată după cum urmează: o parte introductivă în care este prezentat rolul
Consiliului Europei și instituțiile acestuia, metodologia cercetării și spețe aplicate ale Curții
Europene a Drepturilor Omului, urmate de concluzii.
Ca urmare a numeroaselor pierderi umane și materiale pe care Europa le-a suferit în
urma celor două războaie mondiale, în timpul cărora a domnit ura și agresiunea, și ca reacție
a occidentului european față de sistemele estice socialiste, în Europa postbelică a început să
se resimtă tot mai puternic nevoia de a se impune un sistem de consacrare și protecție a
drepturilor omului, recunoscut și aplicat în mod unanim de către statele europene.
O primă concretizare a elanului în domeniu a constituit-o Carta Atlanticului ce
proclama în anul 1941 cele ,,Patru Libertăți” fundamentale: a cuvântului, a religiei, libertatea
individuală și eliberarea de teamă.
Șapte ani mai târziu, Congresul Europei de la Haga își anunța asprirația către o
Europă unită, fundamantată pe libertatea de circulație a persoanelor, bunurilor și pe
libertatea de conștiință a persoanelor, către existența unei Carte a Drepturilor Omului, a unei
Curți de Justiție care să implementeze prevederile Cartei amintite, precum și a unei Adunări
Generale în cadrul căreia să își găsească reprezentarea toate statele europene și care să
colaboreze pentru realizarea obiectivelor enunțate. Organizația care avea să preia aceste
aspirații și să le transforme în realitate a fost Consiliul Europei.
Consiliul Europei este cea mai mare organizație în materie de drepturi ale
omului de pe continent. Aceasta include 47 de state membre, dintre care 28 sunt state
membre ale Uniunii Europene. Toate statele membre ale Consiliului Europei au aderat la
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, un tratat conceput pentru a proteja drepturile
omului, democrația și statul de drept.
Orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei cu o condiţie: să
accepte principiul supremaţiei dreptului şi să garanteze drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului pentru toate persoanele aflate sub jurisdicţia sa. Consiliul Europei tratează toate
chestiunile majore cu care se confruntă societatea europeană, în afară de problema apărării.
Programul lui cuprinde, printre altele, următoarele domenii de activitate: drepturile omului,
media, cooperarea juridică,  coeziunea socială, sănătatea, educaţia, cultura, patrimoniul,
sportul, tineretul, democraţia locală şi cooperarea transfrontalieră, protecţia mediului şi
amenajarea teritorială.
România a aderat la Consiliul Europei (CE) ca urmare a deciziei de la 4
octombrie 1993, formulată prin rezoluţia nr. 37/1993 a Comitetului de Miniştri al CE,
privind invitarea ţării noastre de a deveni membru al Consiliului Europei. La data de 7
octombrie 1993, România a semnat documente statutare şi Convenţia Europeană a
Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, cu ocazia primului Summit al CE
(Viena). Aderarea la CE, organizaţie fondată pe principiile respectului pentru drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului, pentru valorile democraţiei şi ale statului de drept, a
constituit o etapă obligatorie în promovarea demersurilor României de aderare la Uniunea
Europeană (UE) şi la Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO).

II. Obiectivele Consiliului Europei :

 Protecţia drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului;

 Favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii
culturale ale Europei;
 Căutarea unor soluţii pentru problemele cu care se confruntă societăţile
europene (discriminarea minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, protecţia mediului,
clonarea umană, sida, drogurile, crima organizată, etc.);
 Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor
politice, legislative şi constituţionale.
Activitatea Consiliului Europei contribuie la elaborarea convenţiilor şi acordurilor
europene care constituie mai apoi baza modificărilor şi ajustărilor legislative în statele
membre. Anumite acorduri pot fi, de asemenea, ratificate şi de state nemembre. Studiile şi
activităţile din diversele domenii de acţiune sunt transmise guvernelor pentru ca pe baza
acestora să se consolideze cooperarea şi progresul social în Europa. Consiliul Europei
adoptă şi acorduri parţiale, care permit unui anumit număr de state membre să organizeze
activităţi specifice, de interes comun, cu acordul celorlalţi membri.

III. Instituțiile Consiliului Europei :

1. Comitetul Miniştrilor
Comitetul de Miniștri este organul decizional al Consiliului Europei și cuprinde
miniștrii de externe ai celor 47 de state membre sau reprezentanții diplomatici
permanenți ai acestora la Strasbourg. Acesta este atât un organism guvernamental în
cadrul căruia se dezbat, de pe poziții egale,  abordările naționale la problemele europene, cât
și un forum care caută răspunsuri colective la aceste provocări. Împreună cu Adunarea
Parlamentară, acesta este apărătorul valorilor fundamentale ale Consiliului și
monitorizează respectarea de către statele membre a angajamentelor asumate. Comitetul de
Miniștri decide asupra politicii Consiliului  și aprobă programul de activități și bugetul
Consiliului. Acesta stabilește totodată acțiunile care urmează a fi întreprinse în baza
recomandărilor Adunării Parlamentare și ale Congresului Autorităților Locale și Regionale,
precum și a propunerilor venite din partea diferitelor comitete interguvernamentale și
conferințe ale miniștrilor specializați. Comitetul de Miniștri supraveghează de
asemenea  executarea de către statele membre a hotărârilor Curții Europene a
Drepturilor Omului.
Deciziile acestuia sunt transmise guvernelor sub formă de recomandări sau fac obiectul
convenţiilor şi acordurilor europene obligatorii din punct de vedere juridic pentru statele care
le-au ratificat. De asemenea, Comitetul Miniştrilor adoptă declaraţiile şi rezoluţiile privind
chestiunile politice de actualitate.
Statele europene care au aderat la statutul Consiliul Europei se angajează să
recunoască principiul supremaţiei dreptului şi al aceluia în virtutea căruia persoanele aflate
sub jurisdicţia lor trebuie să se bucure de drepturile şi de libertăţile fundamentale ale
omului. Ele se angajează, printre altele, să colaboreze în mod sincer şi activ la realizarea unei
uniuni mai strânse între ele şi să favorizeze progresul lor economic şi social. Fiecare stat
membru este responsabil să onoreze aceste angajamente iar Comitetul Miniştrilor asigură
caracterul efectiv al acestora. În caz de încălcare gravă a obligaţiilor statutare de un stat
membru, Comitetul Miniştrilor poate suspenda dreptul de reprezentare al acelui stat, îl poate
invita să se retragă sau poate chiar decide încetarea apartenenţei la Organizaţie. Acesta
veghează, de asemenea, asupra aplicării efective a convenţiilor şi a acordurilor încheiate între
statele membre.
2. Adunarea Parlamentară
Adunarea Parlamentară este unul dintre cele două organe statutare ale Consiliului
Europei. Ea reprezintă forţele politice ale parlamentelor statelor membre. Deliberările
sale joacă un rol important în orientarea activităţii Comitetului Miniştrilor şi a sectoarelor
interguvernamentale ale Consiliului Europei. Adunarea parlamentară cuprinde
reprezentanţii parlamentari ai fiecărui stat membru al Consiliului Europei, aleşi sau
desemnaţi de parlamentele naţionale. Chiar dacă aceasta cuprinde mai multe voci care
reflectă opinia politică de pe întregul continent, misiunea sa este de a susține valorile
comune ale drepturilor omului, democrației și statului de drept, care reprezintă
„patrimoniul comun” al europenilor. Chiar dacă textele sale nu sunt obligatorii, Adunarea
se adresează în numele a 800 de milioane de europeni, iar cele 47 de guverne europene
trebuie să dea un răspuns colectiv. Aceasta este conștiința democratică a unei Europe
extinse. Adunarea inițiază tratate internaționale; dezbate și adoptă
recomandări și prezintă orientări Comitetului de Miniștri, guvernelor naționale și
parlamentelor; alege Secretarul General, Comisarul pentru Drepturile Omului și
judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului; asigură un forum democratic pentru
dezbateri și monitorizează alegerile; comitetele acesteia joacă un rol important în
examinarea chestiunilor de actualitate.
3. Secretarul General
Secretarul General defineşte priorităţile şi stabileşte Programul de lucru
interguvernamental, pentru aprobarea anuală de către Comitetul Miniştrilor. Secretarul
General este responsabil de executarea programului cu ajutorul Secretariatului.
4. Congresul autorităților locale și regionale
Congresul este forța motrică în accelerarea procesului de delegare a competențelor la
nivelul local și regional de guvernare. Congresul reprezintă vocea celor 200 000 de regiuni
și municipalități și asigură un forum în cadrul căruia reprezentanții aleși pot să discute
despre probleme comune, să își concentreze experiențele și să elaboreze politici. Acțiunile
acestuia vizează consolidarea democrației și îmbunătățirea serviciilor la nivel local și
regional. Acesta monitorizează evoluția democrației locale și regionale, încurajează
dialogul politic dintre guvernele naționale și entitățile teritoriale și sprijină cooperarea
transfrontalieră regională și locală.
5. Conferința organizațiilor neguvernamentale internaționale
 Activitatea Consiliului Europei beneficiază de contacte strânse şi de o cooperare cu
elementele dinamice ale societăţii, precum sunt cele reprezentate de ONG-uri. Programele
de cooperare ale Consiliului Europei se bazează pe parteneriatul cu ONG-urile şi se
concentrează asupra reformei democratice. Conferința include în jur de 400 de ONG-uri
internaționale. Aceasta stabilește legături esențiale între politicieni și public, făcând
cunoscută vocea societății civile în Consiliu. Activitatea Consiliului beneficiază în mare
parte de expertiza ONGI și de legăturile sale cu cetățenii europeni.

6. Comisarul pentru drepturile omului

Comisarul reprezintă o instituție independentă și responsabilă de promovarea
educației, conștientizării și respectării drepturilor omului în statele membre și de
asigurarea conformității depline și efective cu instrumentele Consiliului Europei. În esență,
Comisarul are un rol de prevenire și îndeplinește funcții diferite de cele ale Curții
Europene a Drepturilor Omului și ale altor organizații care se bazează pe tratate.
Comisarul nu deține puteri executive. Lucrând împreună cu alte instituţii ale Consiliului
Europei, Comisarul poate adresa un raport, o recomandare sau un aviz asupra oricărei
chestiuni speciale Comitetului Miniştrilor cât şi Adunării Parlamentare, dacă el estimează că
este oportun.
7. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, al cărei sediu se află la Strasbourg,
este organismul judiciar permanent responsabil de monitorizarea conformității cu
Convenția europeană a drepturilor omului. Rolul acesteia este de a asigura respectarea
drepturilor consfințite prin Convenția la care au aderat cele 47 de state membre ale
Consiliului Europei. Curtea este compusă dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor
contractante. Aceasta pronunță hotărâri cu privire la cererile individuale sau la cererile
introduse de către stat privind presupuse încălcări ale drepturilor civile și politice prevăzute
de Convenția europeană a drepturilor omului. Începând din 1998, aceasta își desfășoară
activitatea ca instanță permanentă, iar persoanele fizice i se pot adresa direct. Deciziile
pronunțate de Curte au un caracter obligatoriu pentru țările vizate și au determinat
guvernele să își schimbe legislația și practica administrativă într-o multitudine de domenii.
Conform jurisprudenței Curții, Convenția este un instrument viu și puternic prevăzut pentru
abordarea provocărilor noi și consolidarea statului de drept și a democrației în Europa.

IV. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la 4

noiembrie 1950 la Roma și evoluțiile sale ulterioare

Pe baza instrumentelor juridice universale, la nivel european s-au conceput, negociat

și adoptat un număr important de documente prin care sunt consacrate mijloace de protecție
și garantare a drepturilor omului şi libertăților fundamentale.
Un principiu esenţial al protecţiei internaţionale a drepturilor omului este
subsidiaritatea mecanismelor internaţionale în raport cu cele interne. Rolul principal în
garantarea drepturilor omului revine statului, prin structurile şi mecanismele interne, iar
sistemele internaţionale de protecţie intervin numai în ultimă instanță, atunci când cele
interne s-au dovedit a fi necorespunzătoare.
De aici, regula generală a necesităţii parcurgerii şi epuizării complete a căilor interne
de atac, în vederea remedierii presupuselor violări ale drepturilor omului, înainte de
declanşarea mecanismelor internaţionale.
A fost precedată atât de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cât şi de
Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului. Acest mecanism european,
oferă însă imaginea unui sistem mult mai integrat faţă de sistemul de protecţie a drepturilor
omului existent în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Convenţia Europeană este primul instrument internaţional ce se referă la drepturile
omului având că scop protecţia unui larg evantai de drepturi şi libertăţi civile şi politice şi
instaurează un sistem de control asupra aplicării drepturilor de nivel intern în cazul în care
procedura este pornită de un individ şi nu de către stat. Un element nou, important pentru
protecţia internaţională a drepturilor omului, este cel stipulat în art. 1 al Convenției
Europene, potrivit căruia părțile contractante recunosc „oricărei persoane aflate sub
jurisdicția lor”, drepturile şi libertățile fundamentale. Drepturi intangibile sau care
beneficiază de o protecție absolută reglementate de Convenția Europeană a Drepturilor
Omului .

Dreptul la viață A fost consacrat ca fiind unul dintre drepturile fundamentale

esenţiale, care influenţează celelalte drepturi civile, politice, economice, sociale sau
culturale, atât de către CEDO dar şi de alte instrumente juridice internaţionale.
Fiind un drept suprem al fiecărei persoane şi, în consecinţă, o condiţie necesară a
exercitării celorlalte drepturi şi libertăţi ale omului, Curtea Europeană de la Strasbourg îl
consideră ca „ una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează
Consiliul Europei”.
„ Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
cauzată vreunei persoane în mod intenţionat, decât prin executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă
prin lege.
Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în
cazurile în care ea rezultă dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
- Pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva unei violenţe legale;
- Pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
deţinute legal;
- Pentru a reprima, conform legii tulburări violente sau o insurecţie.”
Un aspect important şi controversat în acelaşi timp în legătură cu dreptul la viaţă este
acela care se referă la limitele acestui drept. Se pune problema dacă termenul „persoană”
din articolul citat se referă şi la copilul conceput, dar nenăscut încă.
Totuşi, neexistând o definiţie incontestabilă din punct de vedere ştiinţific a
începutului vieţii, se poate spune că: „problema începutului dreptului la viaţă este una ce
trebuie decisă la nivel naţional: în primul rând pentru că această chestiune nu a fost decisă în
 majoritatea statelor care au ratificat Convenţia; în al doilea rând pentru că nu există un
consens european asupra definiţiei ştiinţific şi legale a începutului vieţii”
„Poziţia Curţii Europene a fost fermă în această privinţă. În hotărârea din cauza
Pretty c. Regatului Unit (2002), Curtea a arătat că articolul 2 nu poate fi interpretat, fără o
distorsiune de limbaj, ca acordând un drept diametral opus, adică dreptul de a muri de mâna
unui terţ sau cu asistenţa unei autorităţi publice”. Curtea a refuzat astfel orice interpretare
evolutivă a Convenţiei în cazul articolului 2, apreciind că „într-o chestiune atât de delicată,
soluţia trebuie să fie politică (prin revizuirea textului convenţional), iar nu judiciară”.
Dreptul de a nu fi supus torturii şi altor tratamente sau pedepse inumane sau
degradante. Interdicţia torturii a fost consacrată atât pe plan universal, cât şi pe plan
regional, ca un drept intangibil, care beneficiază de o protecţie absolută. Articolul 3 al
CEDO interzice tortura şi alte tratamente sau pedepse inumane sau degradante. Curtea a
afirmat, în cazul Soering c. Regatului Unit (1989) că interdicţia torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante constituie „una din valorile fundamentale ale
societăţilor democratice care formează Consiliul Europei”.
De aceea, protecţia integrităţii fizice şi psihice a persoanei împotriva torturii şi a
altor rele tratamente are un caracter absolut, fiind un drept intangibil şi inalienabil: dreptul
de a nu suferi un tratament contrar demnităţii umane, bazat pe valorile comune ale tuturor
patrimoniilor culturale şi sistemelor sociale moderne şi nu poate suferi nicio restrângere sau
derogare.
În hotărârea pronunţată de Curtea de la Strasbourg în cazul Irlanda contra
Regatului Unit, au fost determinate delimitările concrete în materie prin conturarea a trei
noţiuni:
a. tratamentul inuman este ale tratament care provoacă în mod intenţionat suferinţe
fizice sau psihice presupunând o intensitate deosebită şi o apreciere concretă prin prisma
rigurozităţii şi a efectelor produse asupra victimei (hotărârea Tyrer contra Regatului Unit
din 25 aprilie 1978);
b. tortura este constituită din tratamente inumane produse în mod deliberat, care sunt
exercitate cu cruzime şi provoacă suferinţe foarte grave (reprezentând o formă agravată a
tratamentului inuman). (Hotărâre pronunţată în cazul Irlanda contra Regatului Unit, din
18 ianuarie 1978);
c. tratamentul degradant este rezultatul „măsurilor de natură să creeze individului
sentimente de teamă, angoasă şi inferioritate pentru a-l umili sau eventual pentru a-i
înfrânge rezistenţa fizică sau morală”.
Dreptul de a nu fi supus sclaviei, servituţii şi muncii forţate sau obligatorii.
Interdicţia sclaviei şi a servituţii sunt prevăzute de mai multe reglementări adoptate pe plan
universal sau regional, dintre care amintim: art.4 din DUDO; art.8 din PIDCP, art.5 din Carta
Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor; art.6 din CADO şi art.4 din CEDO-CSI.
Potrivit articolului 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „nicio
persoană nu poate fi ţinută în sclavie sau în condiţii de aservire şi nu poate fi constrânsă să
execute o muncă forţată sau obligatorie”.
Nu constituie „muncă forţată sau obligatorie” orice muncă impusă în mod normal
unei persoane aflate în detenţie în condiţiile articolului 5 din CEDO sau în timpul liberării
sale condiţionate, serviciul cu caracter militar sau serviciul cu caracter alternativ rezultat din
obiecţia de conştiinţă la serviciul militar, serviciul impus de situaţiile de criză sau de
calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii, sau orice muncă ori serviciu care
face parte din obligaţiile civile normale.
Sclavia poate fi definită ca starea sau condiţia unui individ asupra căruia se exercită
atributele dreptului de proprietate sau unele dintre acestea (Convenţia din 1926 împotriva
sclaviei). A reduce o persoană la starea de sclav implică nerecunoaşterea personalităţii sale
juridice.
Dreptul la neretroactivitatea legii. Dreptul la neretroactivitatea legii sau principiul
legalităţii delictelor şi a pedepselor este un drept fundamental al omului care beneficiază de
o protecţie absolută, neputând fi supus unor restricţii sau derogări.
Acest drept intangibil reprezintă consacrarea prin CEDO a principiului nullum
crimen, nulla poene sine lege (nici o infracţiune şi nici o pedeapsă fără să fie prevăzută de
lege), principiu recunoscut de toate legislaţiile moderne ale ţărilor democratice.
Prin garantarea acestui drept sunt evidenţiate două dintre principiile fundamentale
ale jurisdicţiei CEDO şi anume, principiul legalităţii şi cel al neretroactivităţii legii.

Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă (non
bis in idem). Acest drept este reglementat în plan internațional în articolul 4 din Protocolul
adiţional nr.7 la CEDO, după cum urmează:
„(1) Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat
pentru săvârşirea infracţiunii în baza căreia a fost deja achitat sau condamnat printr-o
hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale a acelui stat.
(2) Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea cauzei potrivit
legii şi procedurii penale ale statului respectiv, dacă au apărut fapte noi ori descoperite
recent sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, de natură să afecteze
hotărârea pronunţată.
(3) Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art.15 din
Convenţie.” Rezultă aşadar, din interpretarea acestui articol că nimeni nu poate fi urmărit
sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă prevăzută de legea penală decât în cazul în
care în cauză au fost descoperite fapte noi ori vreun viciu esenţial de procedură, viciu care a
fost de natură să afecteze hotărârea pronunţată.

V. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Neîncălcarea dreptului la viaţă privată şi corespondenţă în cazul accesării şi

verificării de angajator a contului profesional Yahoo Messenger utilizat de un angajat al
său

Prin hotărârea din 12 ianuarie 2016, pronunţată în cauza Bărbulescu c.

României (cererea nr. 61496/08), Secţia a IV-a a Curţii Europene a Drepturilor
Omului a constatat că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie privitor la viaţă privată şi
corespondenţă în cazul în care angajatorul privat monitorizează comunicările realizate
de un angajat al său prin intermediul contului Yahoo Messenger, creat în scopul
exclusiv al desfăşurării activităţii companiei, iar concedierea angajatului s-a întemeiat
pe abaterea disciplinară a acestuia, constând în utilizarea poştei electronice de serviciu
pentru comunicări private.

1. Circumstanţele cauzei

La data de 13 iulie 2007, reclamantul a fost informat de angajatorul său că, în

perioada 5-13 iulie 2007, comunicările realizate de acesta prin intermediul contului
Yahoo Messenger au fost monitorizate, constatându-se că reclamantul a utilizat
internetul în interes privat. În condiţiile în care reclamantul negase că ar fi utilizat contul
Messenger în scop privat, angajatorul i-a prezentat un transcript de 45 de pagini al
comunicărilor acestuia, care conţinea toate mesajele reclamantului cu logodnica sa şi cu
fratele său privitoare la chestiuni private. Totodată, transcriptul conţinea cinci mesaje
scurte pe care reclamantul le trimise logodnicei sale, la data de 12 iulie 2007, prin
contul său personal Yahoo Messenger.

La 1 august 2007, angajatorul l-a concediat pe reclamant pe motivul că acesta

din urmă a încărcat regulamentul intern al companiei şi anume regula privind
interzicerea utilizării calculatoarelor, fotocopiatoarelor, telefoanelor, telex-urilor şi fax-
urilor în scopuri private.

Tribunalul Bucureşti, la 7 decembrie 2007, a respins contestaţia reclamantului

împotriva deciziei de concediere, cu argumentul că angajatorul a respectat procedura de
concediere prevăzută de Codul muncii iar reclamantul, în calitate de angajat, a fost
informat corespunzător despre interdicţia de a folosi resursele companiei în interes
personal.

Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului şi, întemeiat pe

Directiva (CE) nr. 95/46, a reţinut că atitudinea angajatorului a fost una rezonabilă şi că
monitorizarea comunicărilor realizate de reclamant era singura metodă pentru a se putea
stabili dacă exista o abatere disciplinară în cadrul companiei.

2. Aprecierile Curţii

2.1. Asupra admisibilităţii

 Curtea a subliniat că în cauză trebuie clarificat dacă reclamantul a avut o
aşteptare legitimă la păstrarea caracterului privat al comunicărilor sale realizate prin
contul profesional Yahoo Messenger. În acest sens, prezenta cauză se diferenţiază de
alte cauze în care, de pildă, folosirea telefonului de la birou în interes privat era permisă
sau, cel puţin, tolerată (cauza Halford c. Regatului Unit, cererea nr. 20605/92, hot. din
25 iunie 1997) sau când regulile interne ale societăţii angajatoare nu interziceau
angajaţilor să păstreze lucruri personale în biroul profesional (cauza Peev c. Bulgariei,
cererea nr.64209/01, hot. din 26 iulie 2007).

Făcând referire la jurisprudenţa sa, Curtea a reiterat că, aşa cum convorbirile
telefonice realizate de la locul de muncă se subsumează noţiunii de „viaţă privată” şi
corespondenţă” (cauza Amann c. Elveţiei, cererea nr.27798/95, [MC], hot. din 16
februarie 2000, par.43), în mod similar, e-mail-urile expediate trebuie protejate de art.8
din Convenţie, ca de altfel şi celelalte informaţii decurgând din monitorizarea utilizării
Internet-ului.

Curtea a reţinut că reclamantul a optat pentru invocarea în faţa instanţelor interne

a aspectelor privind art. 8 din Convenţie în cadrul procedurilor judiciare referitoare la
dreptul muncii. Principalul obiect al cauzei reclamantului a privit concedierea sa şi
faptul că aceasta era întemeiată pe încălcarea dreptului său la viaţă privată a fost
principalul argument pentru a dovedi nelegalitatea deciziei de concediere.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că prezenta cauză priveşte aspecte referitoare

la viaţa privată şi corespondenţă în condiţiile în care comunicările reclamantului prin
poşta electronică au fost monitorizate, precum şi faptul că transcriptul acestor
comunicări a fost folosit ca probă în cadrul procedurilor judiciare.

2.2. Asupra fondului

Curtea a stabilit că plângerea reclamantului trebuie analizată din perspectiva

obligaţiilor pozitive ale statului, dat fiind faptul că reclamantul era angajat al unei
companii private, care nu poate, prin acţiunile sale, angaja răspunderea statului pe
temeiul Convenţiei. Din această perspectivă, Curtea a înlăturat aplicabilitatea, în
prezenta cauză, a celor reţinute în cauza Oleksandr Volkov c. Ucrainei în care se punea
problema înlăturării din funcţie a unui judecător.
 Curtea a constatat că reclamantul a avut posibilitatea de a invoca argumentele
sale privitoare la încălcarea dreptului la viaţă privată şi corespondenţă de angajatorul
său în faţa instanţelor interne care le-au examinat adecvat, acestea considerând că
angajatorul a acţionat în contextul prerogativei disciplinare conferite de dispoziţiile
Codului muncii şi că reclamantul a utilizat contul profesional Yahoo în timpul orelor de
muncă, însă în scop privat.

De asemenea, Curtea a reţinut că ambele instanţe interne – de fond şi, respectiv,

de control judiciar - au acordat importanţă faptului că angajatorul a accesat poşta
electronică cu credinţa că aceasta conţine mesaje profesionale, atâta vreme cât
reclamantul, iniţial, a susţinut că a utilizat respectivul cont doar pentru comunicarea cu
clienții firmei. De asemenea, instanța europeană a luat act de faptul că instanţele interne
s-au întemeiat pe transcriptul comunicărilor numai în măsura necesară pentru dovada
existenţei unei abateri disciplinare a reclamantului constând în utilizarea dispozitivelor
companiei în interes privat şi în timpul orelor de muncă.

În concluzie, Curtea a reţinut că instanţele interne, în limita marjei lor de

apreciere, au păstrat un just echilibru între dreptul reclamantului la viață privată, , pe de
o parte, și, pe de altă parte, interesele angajatorului, astfel că nu există o încălcare a art.
8 din Convenţie.

În primul rând, trebuie subliniat că instanţa europeană nu a făcut aprecieri asupra

măsurii de monitorizare a contului Yahoo Messenger realizate de angajator din
perspectivă penală, întrucât reclamantul a înţeles să invoce, atât în faţa instanţelor
interne cât şi în faţa Curţii, încălcarea dreptului său la viaţă privată şi corespondenţă,
fără a invoca faptul că alte remedii procesuale existente în dreptul intern (plângerea
penală întemeiată pe art. 195 C.pen. sau plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 18 alin.
2 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor
cu caracter personal si libera circulaţie a acestor date) nu ar fi efective şi eficiente (par.
41).

În al doilea rând, este esențial a se reţine că, în cauză, Curtea a subliniat că nu au

fost relevate acţiuni ale angajatorului pentru accesarea altor date şi documente existente
în calculatorul reclamantului (par. 60).

V. Dispoziții finale:
 Având în vedere aspectele supuse analizei în cadrul proiectului asumat, considerăm
faptul că am realizat o scurtă examinare a rolului esențial al Consiliului Europei în
stabilirea principalelor repere în problematică destul de vastă și complexă a drepturilor
omului, a obiectivelor cristalizate de acest organism european, precum și a activităților
desfășurate, prin intermediul propriilor organisme pe această linie de activitate.
Consiliul Europei reprezintă principalul promotor al valorilor universale și a
principiilor vitale pe baza cărora comunitatea umană evoluează, principii a căror respectare
și promovare a devenit indispensabilă după cele două conflagrații mondiale. Pentru a avea o
reprezentare de ansamblu a drepturilor și a valorilor, Consiliul Europei a reușit să normeze
aceste principii prin elaborarea unui instrument, Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, adoptată pe 4 noiembrie 1950, la Roma, cand s-au pus bazele comunittății
europene, care a cristalizat întregul spectru de valori.
Astfel, prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-au pus bazele clare și s-a
cristalizat o existență de sine-stătătoare a unor drepturi care până atunci constituiau doar un
concept virtual și abstract. Textul Convenției prezintă clar și concis principalele drepturi a
căror reprezentare trebuia să o aibă cetățenii pentru a conștientiza importanța acestora,
precum și respectarea lor în comunitatea în care trăiesc. De altfel, prin Convenția s-a statuat
rolul pe care îl joacă aceste valori în realizarea unui echiliru în comunitate, dar și ritmul
evoluționar pe care îl imprimă societății.
Totodată, exercitarea drepturilor se realizează cu anumite limitări, respectiv cu
respectarea libertăților pe care le au ceilalți, dar și cu depunerea diligențelor necesare pentru
a se evita o posibilă încălcare sau îngrădire a drepturilor care aparțin celorlalți membri ai
comunității. Prin urmare, drepturile constituie, în esență, acceptarea celuilalt, a faptului că
noi ca și oameni suntem și gândim diferit, ne fundamentăm pe opinii și concepte distincte,
Convenția Europeană coagulând în cuprinsul său motto-ul care guvernează Uniunea
Europeană, și anume – „uniți în diversitate”.
Prin prisma celor analizate, s-a conturat ideea principală în ceea ce privește
activitatea Consiliului Europei și a instituțiilor cu ajutorul cărora activează, și anume
reafirmarea drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii Europene. Deși, în constituirea
Comunității europene s-a plecat de la premise economice, pe parcurs s-a accentuat
necesitatea constituirii unor organisme care să pună accentul pe partea socio-umană în
evoluția entității europene, astfel cum afirma și Hans-Gert Pottering care spunea că „în
Uniunea Europeană nu totul gravitează în jurul calculelor economice, a costurilor și a
beneficiilor, deoarece în principal suntem o comunitate de valori și zilnic e necesară
asigurarea solidarității, libertății și drepturilor egale.”
Deși Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale a
statuat cu privire la principalele drepturi și libertăți, recunoașterea drepturilor omului, în
ordinea comunitară, s-a realizat progresiv, în decursul a cinzeci de ani, de la semnarea
Tratatului de la Roma până la adoptarea unei Carte fundamentale a drepturilor omului în
decembrie 2000.
Emergența drepturilor fundamentale a omului a devenit pregnantă o dată cu apariția
Curții Europene a Drepturilor Fundamentale a Omului, care a fost creată pentru a da
vitalitate prevederilor Convenției, pentru a asigura o interpretare și aplicare unitară a
prevederilor la nivel european și pentru a sistematiza procedura plângerilor înregistrate în
materia drepturilor omului provenite din statele membre ale Consiliului Europei.

BIBLIOGRAFIE

1. Mazilu Dumitru – Drepturile Omului, București, Editura Lumina Lex, 1994

2. Selejan-Guțanu Bianca – Protecția Europeană a drepturilor omului, Ediția 2,
București, Editura C.H. Beck, 2006
3. Olteanu Ionel – Drept european al drepturilor omului. Drept material european al
drepturilor omului, Volumul I, București, Editura Fundația România de Mâine,
2006
4. Purda Nicolae, Diaconu Nicoleta – Protecția juridică a drepturilor omului,
București, Editura Universul Juridic, Ediția a II-a, 2008
5. https://www.mae.ro/taxonomy/term/356/1
6. https://www.coe.int/ro/web/about-us