GENETICĂ

DEFINIŢIE: Genetica este ştiinţa care studiază ereditatea şi variabilitatea. Denumirea de

genetică provine de la cuvântul grecesc gennao care înseamnă „a da naştere, a genera“, iar

termenul de genetică a fost introdus în biologie în anul 1906 de către W. Bateson la Cea de a-III-

a Conferință Internațională de hibridare şi ameliorare a plantelor de la Londra.

1.Ereditatea este proprietatea unui organism de a transmite la urmaşi caracterele sale

personale, individuale, precum şi caracterele speciei căreia îi aparţine.

(limba latină – hereditas = ceea ce se moşteneşte)

Ereditatea este un proces informaţional care presupune:

 stocarea,

 transmiterea,

 expresia (realizarea) informaţiei ereditare pentru formarea caracterelor.

Ereditatea este o funcţie care are ca substrat biochimic ADN-ul (ACID

DEOXIRIBONUCLEIC)* (*nu este o greşeală, aşa este corect, făra „Z”, dar s-a încetăţenit

denumirea de acid dezoxiribonucleic, aşa că nu este nici aşa incorect!).

Rolul genetic al ADN-ului a fost descoperit în 1944, de către O. T. Avery şi colab.

ACIZII NUCLEICI

In toate celulele există două tipuri de acizi nucleici:

 acid deoxiribonucleic (dezoxiribonucleic) (ADN)

 acid ribonucleic (ARN)

Acizii nucleici sunt substanţe chimice macromoleculare alcătuite din unităţi mai simple

numite nucleotide. O nucleotidă este constituită dintr-o bază azotată, un zahăr şi un radical

fosforic.

Bazele azotate din macromolecula acizilor nucleici sunt de două feluri: baze purinice şi

baze pirimidinice. Ele rezultă dintr-un nucleu denumit purină şi respectiv pirimidină.

Purina este un tip de bază azotată alcătuită dintr-un heterociclu format din cinci atomi de

carbon şi patru de azot. Cele mai importante baze purinice sunt: adenina (A) şi (G) guanina.

Acestea sunt prezente atât în molecula de ADN cât şi în molecula de ARN.

Pirimidina este un alt tip de bază azotată,cu o structură similară benzenului,la care doi

atomi de azot înlocuiesc atomii corespunzători de carbon în poziţiile 1 şi 3.

Cele mai importante pirimidine sunt: citozina (C) citozina şi timina (T). La ARN în locul

timinei se află uracilul (U) .

Zaharurile care intră în alcătuirea acizilor nucleici sunt riboza în ARN şi deoxiriboza în

ADN. Ambele sunt pentoze.

Din combinarea unei baze azotate purinice sau pirimidinice cu o pentoză rezultă o

nucleosidă
 Prin ataşarea unui grup fosfat la carbonul 3’ sau 5’de la pentoza unei nucleoside, rezultă o

nucleotidă, unitatea de bază a acizilor nucleici. Prin înlănţuirea nucleotidelor se obţin

polinucleotidele.

Un lanţ polinucleotidic este format cu ajutorul unor legături între carbonul 5, al unei

pentoze şi carbonul 3, al pentozei următoare, prin untermediul unui grup fosfat . Ca urmare lanţul

polinucleotidic are o formă regulată datorită legăturilor fosfodiesterice dintre nucleotide.

ACIDUL DEOXIRIBONUCLEIC

Macromolecula de ADN este bicatenară, fiind formată din două lanţuri polinucleotidice,

înfăşurate elicoidal în jurul unui ax comun, astfel că formează un dublu helix. Datorită faptului

că legăturile dintre două nucleotide succesive sunt de tip 5’ - 3’ cele două catene ale helixului

sunt antiparalele.

Cele două lanţuri polinucleotidice sunt complementare, în sensul că întotdeauna o

nucleotidă care conţine o bază azotată purinică se leagă de una ce conţine o bază azotată

pirimidinică şi invers. Ca urmare în macromolecula de ADN nu există decât 4 tipuri de legături

A-T, T-A, G-C, C-G.

Structura bicatenară a ADN se realizează cu ajutorul unor punţi de hidrogen (duble între

adenină şi timină şi triple între guanină şi citozină). Aceste legături sunt de natură electrostatică.
ADN-ul alcătuieşte cromozomul , aşa cum se observă în imaginea de mai jos.
ADN-ul are 3 funcţii:

- deţine informaţia codificată

- conservă informaţia

- transmite informaţia

Funcţiile ADN-ului sunt realizate prin aparatul genetic al celulei, care cuprinde: nucleul,

mitocondriile, dar şi alte organite citoplasmatice (ribozomi şi centrioli), implicate în realizarea

acestor funcţii. Elementul principal îl constituie nucleul, unde este stocat aprox. 98% din ADN,

restul găsindu-se în mitocondrii şi foarte puţin în centrioli.

În nucleu, ADN-ul se găseşte sub formă de granule de cromatină (în nucleul aflat în interfază) şi

sub formă de cromozomi, în nucleul aflat în diviziune.

Cromatina este un complex alcătuit din ADN, proteine, mici cantităţi de ARN.

Unitatea de informaţie o constituie gena.

Gena este un segment din macromolecula de ADN sau un segment dintr-un cromozom, ce

conţine informaţia necesară pentru realizarea unui caracter.

Gena ocupă o anumită poziție pe cromozom (locus).

Genotipul reprezintă totalitatea genelor unui organism.

Fenotipul semnifică toalitatea insușirilor (morfologice,fiziologice,biochimice) ale unui organism

la un moment dat. Genelele alele ocupî loci omologi și  codifică același caracter.

Johann Gregor Mendel (1822-1884) a fost un călugăr de origine cehă și totodată cercetător

științific și matematician, cunoscut ca fondator al geneticii.

El a efectuat cercetări bazate pe hibridări experimentale la mai multe specii: mazăre,

porumb, fasole etc.

Ca urmare, a elaborat teoria factorilor ereditari conform căreia fiecare caracter al

organismului este determinat de o anumită particulă materială denumită factor ereditar

( genă ), localizată în nucleu şi care se transmite la urmaşi prin intermediul gameților.

Modul de manifestare al caracterelor în generațiile F1, F2 şi în generațiile următoare, l-au

determinat pe Mendel să emită concluzii universal valabile, ulterior au fost ridicate la

rangul de legi ale eredității.

Așadar, Gregor Mendel a descris legile de bază ale eredităţii :

 Monohibridarea (încrucişarea între două organisme care diferă între ele printr-un singur

caracter ereditar) și legea purităţii gameţilor (Mendel a considerat factorii ereditari ca

fiind particule materiale independente, care în celulele parentale se găseau sub formă de

pereche, iar în gameți câte un singur factor ereditar din pereche inițială);

 Dihibridarea și legea segregării independente a perechilor de caractere (fenomenul de

separare a caracterelor materne de cele paterne în procesul hibridizării plantelor).

  Apariția geneticii ca ştiință este determinată de trei biologi şi anume Hugo de Vries

(1848 – 1935), Carl Correns ( 1864 – 1933 ) şi Erich Tschermac ( 1871 – 1962 ), care

în anul 1900, au redescoperit independent concluziile lui Gregor Mendel.

 Thomas Hunt Morgan (1866-1945) – biolog și genetician american care a studiat

embriologia la Universitatea Johns Hopkins, a fost profesor

de zoologie experimentală la Universitatea Columbia, unde l-a preocupat teoria

lui Gregor Mendel privind legile eredității. În acest scop a studiat, în special,

variațiile fenotipice la musculița de oțet Drosophila melanogaster. Înfăptuind

experimente de înmulțire și analize citologice pe aceasta, împreună cu foștii săi

studenți Alfred Henry Sturtevant, Calvin Blackman Bridges și Hermann Joseph,

Muller a arătat că și cromozomii se comportă într-un mod foarte apropiat de modul

în care Mendel credea că genele se separă și se grupează în mod aleator.

Morgan a mai descoperit că, pentru multe trăsături caracteristice, genele sunt

aranjate liniar pe fiecare cromozom. Ca urmare, Morgan și coechipierii săi au creat

hărți de cromozomi liniari în care fiecărei gene îi este atribuită o poziție specifică.

Rezultatele acestor cercetări au fost publicate în lucrarea Mecanismul Eredității

Mendeliene (1915)

În 1933, Morgan a primit Premiul Nobel pentru Medicină pentru contribuțiile sale

majore în domeniul geneticii, și anume pentru că a demonstrat că cromozomii sunt

suportul fizic al informației genetice. 

2. Variabilitatea este capacitatea indivizilor unei populaţii sau a unei specii de a se

deosebi între ei, printr-un ansamblu de caracteristici ereditare şi neereditare, astfel încât, de

regulă, nu există doi indivizi identici

 Sursele de variabilitate sunt în principal:

- recombinările intra- şi intercromozomiale (schimbul de segmente în cadrul aceluiaşi cromozom

sau între cromozomi diferiţi - vezi figura de mai jos);

- mutaţiile (o modificare bruscă în structura materialului genetic, care duce la apariţia unui

caracter nou);

-migraţiile populaţiilor (populaţia care migrează are un genofond propriu, întâlneşte populaţia

locală, care are propriul fond de gene, au loc încrucişări şi rezultă un nou fond de gene, deci o

populaţie diferită, din punct de vedere genetic).

Recombinarea intercromozomială

Cromozomii umani

(lb. greacă chroma culoare

soma corp)

Definiţia cea mai simpla: cromozomul este un corpuscul colorat (este prea mic, pentru a se

folosi termenul de “corp”).

Definiţie complexă: Cromozomii sunt elemente dinamice şi constante ale celulei, cu funcţii

celulare şi genetice esenţiale. Se spune că sunt elemente dinamice, pentru că ei sunt într-o

permanentă transformare, modificare, mişcare. Prin număr şi configuraţie sunt caracteristici

fiecărei specii .

În celulele somatice umane există un număr diploid de cromozomi adică: 2n=46, ceea ce

reprezintă 23 de perechi de cromozomi omologi.

Cromozomii omologi sunt cromozomi identici ca morfologie (formă, mărime), conţinut genic

(gene care determină acelaşi caracter, de la caractere fizice, până la caractere psihice,

comportamentale, boli determinate genetic etc), dar diferiţi ca origine (unul de origine maternă şi

unul de origine paternă).

Studiul cromozomilor umani

Se bazează pe obţinerea de celule în diviziune, respectiv în metafază. Dacă analizaţi cu atenţie

imaginea de mai jos, veţi observa că în metafază cromozomii sunt cel mai bine vizibili, în

această fază fiind bicromatidieni (a se vedea Morfologia cromozomilor ) şi puternic îngroşaţi,

acum ADN-ul fiind puternic condensat ) .

CUM SE PROCEDEAZĂ:

Se face o analiză directă a unor ţesuturi care se divid activ (măduva osoasă, gonada masculină,

tumori etc.) sau se folosesc culturi celulare:

-de scurtă durată (sânge venos etc.)

-de lungă durată (fibroblaşti, celule din vilozităţi coriale, din lichidul amniotic, tumori etc.)

Principalele etape ale evidenţierii cromozomilor, în vederea studierii lor:

1. Se recoltează, de ex. sânge periferic prin puncţie venoasă (se foloseşte heparină);

2. Se trece sângele pe un mediu de cultură specific; pentru stimularea diviziunilor se

foloseşte fitohemaglutinină;

3. Se incubează la 37grade, 72 ore;

4. Se prelucrează prin blocarea diviziunilor în metafază (se foloseşte colchicină) ;

5. Fixarea celulelor (alcool metilic sau etilic şi acid acetic 3:1) ;

6. Etalarea celulelor pe o lamă microscopică;

7. Colorarea cu colorant Giemsa;

 8. Analizarea preparatelor la microscop (reperarea şi analiza cromozomilor, pentru a se

evidenţia eventualele anomalii numerice, mozaicuri cromozomiale, anomalii structurale);

9. Se fotografiază fiecare cromozom şi de realizează cariotiparea (există soft-uri speciale

care realizează automat împerecherea perechilor de cromozomi omologi) .

CARIOTIPAREA – aranjarea ordonată, în perechi a cromozomilor unei celule, pe baza lungimii,

a poziţiei centromerului sau a altor criterii morfologice ale cromozomilor (constricţii primare,

constricţii secundare, sateliţi, benzi etc.), precis codificate internaţional.

Morfologie

În metafază cromozomii sunt structuraţi în două subunităţi, numite cromatide (identice ca

mărime şi formă), unite între ele printr-o formaţiune numită centromer .

*Eucromatina -ADN despiralizat și cu afinitate

redusă pentru coloranți, fiind mai decolorată

(conţine de exemplu, gene ce pot fi traduse în

proteine). Heterocromatina - cu localizare la

capetele cromozomului şi în zona centrală,

condensată și cu afinitate crescută pentru

coloranți, deci mai colorată.

Telomerele sunt capetele cromozomilor (lb. greacă telos – capăt, meros – parte, deci ar fi zona

de la capăt) şi au rol în menţinerea integrităţii cromozomilor , pot fi comparate cu bucăţelele de

plastic ale şireturilor, cele care nu lasă ca şireturile să se deşire.

Braţele unui cromozom sunt subîmpărţite în braţe scurte care se notează cu „p” şi braţe lungi,

notate cu „q”), se fac măsurători şi se calculează indicele centromeric, după formula:

Ic =p x 100 /p+q , adică raportul dintre lungimea braţului scurt şi lungimea totală x100; se

măsoară în µm ( Mai jos v-am precizat valorile pentru fiecare categorie în parte, pentru a vedea

că acest indice prezintă valori, ce variază în cadrul aceleiaşi categorii, astfel încât acest criteriu

nu este întotdeauna suficient pentru împerechierea cromozomilor omologi).

Clasificarea cromozomilor umani

Clasificare cromozomilor se face după mai multe criterii, după cum urmează:

1. După poziţia centromerului, cromozomii se clasifică în 3 categorii

A. – metacentrici (centromerul situat la mijloc) (în acest caz p=q)

Ic=46-49µm

B. – submetacentrici (centromer submedian) (p mai mic decât q)

Ic = 26-45 µm

C. – acrocentrici (centromer în poziţie aproape terminală) (p mult mai mic decât q)

Ic = 17-30µm
 2. După lungime (se măsoară în micrometri - µm ):

A. MARI

B. MIJLOCII

C. MICI

3. După ambele criterii enunţate deja, cromozomii umani se împart în 7 grupe notate cu

majuscule (A-G); grupele cuprind perechile de cromozomi, ca în tabelul de mai jos:

lungime (µm) MARI MIJLOCII MICI

poziţia centromerului

Metacentrici A: 1-3 E: 16 F: 19, 20

Submetacentrici B: 4, 5 C : 6 - 12+X E: 17, 18

Acrocentrici - D: 13 - 15 G: 21, 22 + Y

INTERPRETARE TABEL: De exemplu, în grupa A se găsesc cromozomi metacentrici

mari fiind vorba despre perechile de cromozomi somatici 1, 2 şi 3; în grupa B se găsesc

cromozomi submetacentrici mari, asemenea cromozomi fiind cei din perechile 4 şi 5,

cromozomi acrocentrici mari nu există – de aceea s-a tras linie în tabel, în grupa C se

găsesc perechile de cromozomi somatici 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12 şi cromozomul sexual X , toţi

aceştia fiind cromozomi submetacentrici mijlocii etc.

Identificarea cromozomilor prin marcaj în benzi

Pentru că este posibil şi chiar probabil, ca prin folosirea criteriilor de mai sus, să nu se poată

împerechia perechile de cromozomi omologi (citiţi din nou definiţia acestora!) se recurge şi la

alte tehnici, cum este metoda bandării.

Prin tehnici speciale s-au evidenţiat de-a lungul cromatidelor, zone colorate (luminoase), care

alternează cu zone necolorate (întunecate). Aceste zone, de grosimi diferite, se numesc benzi.

Denumirea benzilor se face după metoda de colorare şi după localizare:

-benzi Q = benzi care devin vizibile în lumină UV - cu agenţi fosforescenţi, ca de exemplu

quinacrină (Q+; Q-); cele notate cu ” +” sunt luminoase, cele notate cu ” –„ sunt întunecate

-benzi G = benzi obţinute cu colorant Giemsa şi care au aceeaşi dispoziţie ca benzile Q (G+; G-)

(colo unde Q sunt luminoase şi G sunt luminoase şi invers)

-benzi R = benzi care devin vizibile prin colorare cu acridinorange, sunt inverse (reverse)

benzilor Q şi G (R-; R+)

-benzi C= benzi care sunt vizibile în zona centromerului (benzi centromerice)

-benzi T= benzi care sunt vizibile în zona telomerului (benzi telomerice)

Benzile se numerotează de la centromer, către telomere pe fiecare dintre braţe; în cadrul fiecărei

benzi exisă mai multe subbenzi, iar mai multe benzi alcătuiesc o regiune
 Cariotipizarea spectrală

Este o tehnică de citogenetică moleculară utilizată pentru vizualizarea simultană, a tuturor

perechilor de cromozomi ai unui organism, în culori diferite.

Tehnica este utilizată pentru a identifica aberaţiile structurale ale cromozomilor din celule

tumorale sau alte boli, în condiţiile, în care tehnicile de bandare nu sunt suficient de exacte.

Hibridizarea fluorescentă in situ (FISH)

Este o tehnică de citogenetică moleculară utilizată în scopul identificării anomaliilor

cromozomiale, numerice şi structurale, care nu pot fi detectate prin cariotipare.

NOMENCLATURA CROMOZOMILOR UMANI

Are la bază un sistem internaţional standard – ISCN – International System for Human

Cytogenetic Nomenclature (peste tot în lume, se folosesc aceleaşi semne şi simboluri), care

permite formularea cariotipului normal şi anormal

Exemple:

 Deleţii del

 Deficit de material genetic –

 Surplus de material genetic +

 Ruptură fără reunire :

 Ruptură şi reunire : :

 Constricţie secundară h

 zona terminală ter

  Translocaţie t

 Dicentric dic etc.

Se folosesc aşadar, aceste semne şi simboluri, se precizează :

 numărul total de cromozomi,

 cromozomii sexuali

 eventualele anomalii de structură (deficit de material genetic, surplus sau

rearanjamente ale acestuia)

 Cele 3 tipuri de date sunt separate prin virgule.

Exemple:

 • femeie cu cariotip normal: 46,XX;

 • bărbat cu cariotip normal: 46,XY;

Exemple de cariotipuri anormale: 47,XX+21 (sindromul Down); 47,XXY sau 48, XXXY

(sindromul Klinefelter) etc.

Tipuri de mutaţii: deleţia, duplicaţia, inversia, inserţia, inversia, translocaţia etc.

Recomandări pentru efectuarea cariotipului:

 în scop diagnostic la nou-născuţi sau copii mici, ce prezintă semne sau simptome clinice

sugestive, pentru o anomalie cromozomiala (malformaţii congenitale multiple însoţite de

tulburări de creştere şi retard psihomotor);

 persoane cu ambiguitate genitală (pentru stabilirea sexului genetic şi identificarea unei

anomalii a cromozomilor sexuali);

 pacienţi cu retard mintal de cauză neprecizată, mai ales dacă se asociază cu dismorfism

facial şi cu o anamneză familială pozitivă;

 cupluri cu infertilitate, nou-născuţi morţi, nou-născuţi vii plurimalformaţi sau avorturi

spontane recurente (în vederea depistării unor anomalii cromozomiale

La buletinul final va fi ataşată şi cariograma pacientului respectiv.