CURICULUM CENTRAT PE COPIL

Liudmila Lefter,
Coordonator educaţie, UNICEF, Moldova
Master în sociologie

Abordarea curriculara a procesului de invatamant presupune asigurarea interdependentelor

dintre elementele componente ale activitatii didactice: obiective - continuturi - metodologie -
evaluare. Aceste interdependente angajeaza realizarea unui invatamant prioritar formativ bazat
integral pe resursele de (auto)instruire si de (auto)-educatie ale fiecarui elev.

Abordarea educației din perspectiva centrării pe cel ce învață presupune dezvoltarea

personalității, valorificarea potențialului fiecărui elev, dar, în același timp, presupune și
necesitatea ca elevii să îşi asume un înalt grad de responsabilitate în contextul învăţării şi să îşi
aleagă în mod activ scopurile, precum şi să îşi administreze învăţarea.

Analizînd situația actuală în învățămînt constatăm că perceperea respectivelor abordări este

deseori limitată: abordarea curriculară este axată pe obținerea rezultatelor , performanțelor
școlare, iar educația centrată pe cel ce învață este axată pe organizarea procesului educațional.
Astfel, pe de o parte avem profesori foarte buni în organizarea activităţilor de învăţare
interesante (cu jocuri didactice, cântece, poezioare, etc.), discipolii cărora nu dispun de
competențe indispensabile elementare: nu pot să efectueze scăderea sau adunarea. Pe de altă
parte, avem profesori ce se orientează doar la învăţarea pentru evaluare, pentru susţinerea cu
succes a testelor. Profesorul nu consideră necesară implicarea elevilor în luarea cărorva decizii
vizavi de procesul educațional : el, profesorul, este unicul care știe cum e corect să se procedeze
în fiecare caz aparte, iar elevul trebuie doar să execute indicațiile lui.

Situația poate fi schimbată doar dacă răspundem la întrebarea ce presupune un curriculum

centrat pe copil? Acest curriculum insistă pe dezvoltarea cunoștințelor ori pe dezvoltarea celui
ce învață?

Curriculum centrat pe copil se materializează în zona de convergență a abordării curriculare a

educației și învățării centrate pe cel ce învață. Iar aceasta înseamnă dezvoltarea cunoștințelor și
dezvoltarea personalității fiecărui copil valorificînd pedeplin potențialul individual al fiecărui
copil.

Implementarea curriculumului centrat pe copil solicită efort din partea cadrului didactic. Vom
evidenția în cele ce urmează aspecte importante ale procesului educațional de care trebuie să
ținem cont.

Trebuie să învăţăm să acceptăm copilul ca fiind diferit de alţii. Profesorul nu va cere copiilor să
acţioneze toţi la fel, dar le va permite să fie diferiţi. De obicei noi vrem să-i măsurăm pe toţi cu
aceleaşi instrumente, pentru a face o apreciere justă. Este important să nu comparăm copilul cu
ceilalţi. E bine să comparăm rezultatele obținute de copil azi cu cele obținute anterior, de la o zi
la alta pentru ca să-l îndrumăm în realizarea potenţialului lui deplin.
 Nu vom învăţa copii pentru note, dar le vom explica utilitatea și aplicabilitatea celor
învățate. Urmează să determinăm în curriculum și la ore care sunt principiile şi conceptele pe
care elevii le vor putea folosi în învăţarea ulterioară. Dacă determinăm ce concepte, capacităţi
trebuie dezvoltate la elevi la sfârşitul anului, ce fel de persoane vor fi elevii noştri, ce fel de
gândire, acţiuni, valori vor achiziţiona ei la finisarea treptei primare, gimnaziale, liceale – aceasta
va însemna să avem un curriculum centrat pe elev.

Pentru realizarea obiectivelor vom organiza activităţi de învăţare. Trebuie acestea orientate
spre formare cunoştinţelor sau spre dezvoltarea celui care învaţă? Şi dacă formăm cunoştinţele,
ce sunt acestea, din ce sunt formate? Sunt acestea date, informaţii? Datele pot fi raportate
nominal, ordinal, ca un vector linear şi presupun doar absorbţie. După ce colectîm date, le
grupăm, le introducem în diagrame si obţinem informaţie. În procesul de formare a
cunoştinţelor elevul trebuie să gândească, să creeze. După ce datele şi informaţia au fost
procesate, ele devin cunoştinţe. Ceea ce profesorul prezintă copilului reprezintă date,
informaţie, material crud. Elevul urmează să recepţioneze datele şi informaţia şi să le proceseze,
ca acestea apoi să devină cunoştinţe. Cunoştinţele trebuie să fie produse şi internalizate de copil.
Dacă acesta nu se întâmplă, atunci învăţarea nu s-a produs. Cunoştinţele care pot fi aplicate în
viaţa, devin ceea ce numim înţelepciune. Înţelepciunea este adevărul care a trecut testul
timpului, ceva puternic şi robust, care nu se schimbă în dependenţă de persoană sau situaţie.
Dacă profesorul prezintă informaţia, o raportează imediat, ea rămâne doar date şi informaţie.
Dacă elevii o acceptă şi o procesează, ea devine cunoştinţe şi dacă este reţinută şi utilizată în
timp, ea devine înţelepciune.

Învăţarea este un proces activ cu implicarea celui care învaţă în construirea cunoştinţelor. Ea
poartă caracter social, este holistică şi nu poate fi divizată în părţi separate. Folosim tot corpul în
învăţare. Nu putem sa aşezăm copiii cu mâinile pe bănci şi să aşteptăm ca învăţarea să se
producă. Mişcarea este parte a învăţării.

Pentru a înţelege dacă învăţarea s-a produs, aplicăm evaluarea. Dacă analizăm calitatea în
termeni de capacitate, dacă vrem să evaluăm o persoană, operăm cu noţiunea de inteligenţă.
Delimităm trei niveluri de inteligenţă: personală, socială şi spirituală. La nivel de inteligenţă
personală, vorbim despre inteligenţe multiple: lingvistică/verbală, logică, specială, kinetică,
estetică, interpersonală, intrapersonală, naturală sau existentială. Fiecare din acestea pot fi
dezvoltate la nivel analitic, creativ, practic. Inteligenţa analitică este abilitatea de a îndeplini
sarcini academice, de soluţionare a problemelor de tipul celor din testele tradiţionale de
inteligenţă. Astfel de probleme au de obicei doar un singur răspuns correct.
Inteligenţa creativă sau sintetică este capacitatea de a se descurca în situaţii noi neobişnuite în
baza cunoştinţelor şi deprinderilor existente. Persoanele cu o inteligenţă creativă bine dezvoltată
pot da răspunsuri “incorecte” deoarece văd lucruirle dintr-o perspectivă diferită. Inteligenţa
practică este capacitatea de a adapta şi aplica în viaţa de toate zilele cunoştinţele şi experienţa
existentă. Inteligenţa practică permite persoanei să înţeleagă ce trebuie de făcut şi să acţioneze
într-o situaţie şi anturaj specific. Nu încercaţi să-i faceţi pe toţi copii la fel. Dacă copilul e
puternic în aspect verbal, dezvoltaţi-l în aspect verbal până la nivel creativ, dacă nu, atunci
dezvoltaţi-l până la maximum de nivel practic, dacă nu, atunci dezvoltaţi-l ca să poată participa
în discuţii la un anumit subiect.

După inteligenţa personală urmează inteligenţa socială, care presupune dezvoltarea unui şir de
deprinderi sociale. Prima deprindere socială este de a înţelege, cea de-a doua – de a răspunde, de
a se face înţeles. Exersarea empatiei și obținerea deprinderii de a acționa sinergic vor fi parte
componentă a dezvoltăriii inteligenței sociale. Inteligenţa spirituală presupune gândirea despre
întreg, despre integritatea acestei lumi şi a fiecărui obiect din această lume. Urmează să învățăm
să fim parte a lumii, a întregului. Lumea este unică, un întreg. Vom încuraja copiii să gândească
la sarcinile sale ca parte a unui întreg şi nu se va admite egoismul. La această etapă vom încerca
să obţinem ca elevul să nu rămână preocupat de sarcinile şi lucrul personal, dar să se implice în
realizarea bunului comun.

Curriculum centrat pe copil presupune asigurarea calității curriculumului predat la nivelul

calității curriculumului scris. Elaborarea documentelor de politici educaționale este intenția
care se poate materializa doar cu implicarea responsabilă și creativă a cadrelor didactice.