Iepurele, ogarul și copoiul

Grigore Alexandrescu este unul dintre scriitorii reprezentativi ai epocii de

dinaintea Revoluției de la 1848, în opera căruia elementele romantice se îmbină cu
cele clasice, poezia meditativă, de evocare, cu fabula și satira, iar aceasta la rândul
ei este completată de Memorialul de călătorie ale cărui pagini pun în lumină
aceeași sensibilitate și în fața frumuseților naturii.
Deși remarcabil prin poeziile sale Umbra lui Mircea. La Cozia, Anul 1840,
Satiră. Duhului meu și altele, Grigore Alexandrescu a rămas în conștiința
posterității prin fabulele sale, în care, indirect, a luat atitudine față de moravurile
societății timpului său, față de aspectele ridicole ale lumii contemporane.
Poetul apelează la fabulă, punând întâmplările pe seama animalelor, a
păsărilor, pentru a se sustrage cenzurii neîndurătoare. Convingerea sa intimă este
că “e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim” și această specie literară este
singura modalitate de a-și exprima nestingherit atitudinea față de astfel de aspecte
sociale și morale:
“Apoi când în elegie destul nu poci să vorbesc
Și s-arăt fără sfială toate câte socotesc,
Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea
Și-mi ridică cu lesnire sarcina oricât de grea!”
(Epistola către Văcărescu)
Fabulele sale au o mare arie de cuprindere, deoarece autorul critică,
ironizează deopotrivă ipocrizia, pretențiile de noblețe, lipsa de modestie,
administrația coruptă și abuzurile ei, minciuna, demagogia și tendința spre
parvenire.
Meritul lui Grigore Alexandrescu este acela că fabulele sale înfățișează
defecte și atitudini general umane care pot fi întâlnite și în alte împrejurări, căci
ipocrizia, demagogia, dorința de parvenire, infatuarea, delațiunea nu sunt apanajul
unei anumite epoci, ci ele aparțin firii omenești în general.
O fabulă este și “Iepurele, ogarul și copoiul” întrucât este o operă epică de
dimensiuni reduse ce constă într-o narațiune alegorică în care sunt satirizate
atitudini, forme de comportament sau trăsături caractereologice, având un sens
moral, o învățătură, exprimată explicit sau dedusă implicit.
Ea a fost publicată în ultimul volum antum al lui Grigore Alexandrescu,
“Meditații, elegii, epistole, satire și fabule”, apărut la București, în anul 1863,
volum ce a cuprins întreaga sa creație de până la data respectivă, inclusiv poeziile
mai vechi, omise în ediția din 1847.
 “Iepurele, ogarul și copoiul” este o operă literară epică, deoarece este
povestită o întâmplare, pusă pe seama animalelor, iar firul narativ se desprinde
implicit din dialogul dintre personaje, căci scrierea este concepută ca o mică
scenetă cu trei personaje, dintre care doar două participă însă la dialog, iepurele
fiind doar personajul incriminat. Tema este, bineînțeles, satirizarea justiției,
dreptatea fiind mereu de partea celor puternici. Titlul este alcătuit dintr-o
enumerație a numelor persoanjelor.
Compozițional, fabula este alcătuită din două părți inegale, organizate atipic,
morala, concentrată în numai patru versuri, aflându-se la începutul operei:
„Calitățile noastre cele mai lăudate/ Ne sunt ades în lume drept crime reproșate;/
Aceasta se întâmplă de câte ori prin ele/ Oprim executarea intențiilor rele”. Prin
morală, ne este transmis faptul că însușirile meritorii ale unei ființe umile pot fi
considerate adevărate  “crime” atunci când ele împierdică împlinirea intereselor
egoiste și meschine ale celor puternici.
Povestirea propriu-zisă debutează sub semnul timpului nedeterminat, prezent
fiind adverbul  “odată”, „Iepurele odată/ Fu tras la judecată/ De un ogar”,
sugerându-se astfel faptul că falsul principiu al unei justiții părtinitoare se poate
manifesta în orice timp și în orice societate, exemplul fabulist nefiind nici pe
departe singular.
Aflăm că instanța judecătorească, reprezentată de copoi, obișnuiește să dea
sentințe definitive, fără ca cel declarat vinovat să aibă dreptul de a face recurs: “În
tufe atuncea prezida/ Copoiul, şi sentinţe fără apel el da”. Ogarul își începe
acuzația contra iepurelui pe un ton înalt, solemn, cu o invocație care amintește de
modul de adresare către o zeitate: “O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc”, cu
scopul de a linguși, de a impresiona, de a flata judecătorul.
Incriminatul “ticălos”, iepurele, este “tras la judecată” din cauză că nu se
deplasează drept și previzibil: “Ș-apoi n-aleargă drept,/ Cu el nu poți da piept,/ Ci
merge tot cotiș/ Și sare curmeziș”. Cu alte cuvinte, i se reproșează faptul că nu se
lasă prins de către ogar și “fuge parcă ar fi gonit de vijelii”, deși o face pentru a-și
salva pielea. Discursul acuzator se încheie prin aluzia la eșecul copoiului de a-l
prinde pe acuzat la rândul lui, acesta îndulcit prin apelativul “măria ta”.
Un principiu juridic pentru o dreaptă judecată este acela ca ambele părți să
fie ascultate, însă într-o lume în care justiția este mereu de partea celor puternici,
cei slabi nu sunt luați în seamă. Într-un proces înscenat, sentința nu poate fi decât
previzibilă. Copoiul, edificat pe deplin de vinovăția iepurelui, împarte dreptatea
după propriile interese: “Destul, lătră atunci copoiul cafeniu;/ Pe el nici nu îl ascult,
purtările le știu,/ Orice pentru el crez, și iată-l osândit/ Să fie jupuit./ Carnea va
rămânea pentru judecător,/ Iar labele vor fi pentru jeluitor.”
Fiind o fabulă – deci o operă epică în care sentimentele autorului sunt
exprimate indirect prin acțiune și prin intermediul persoanjelor -, modurile de
expunere care domină sunt dialogul, principalul mijloc de caracterizare a
personajelor, și narațiunea. Ca în orice fabulă, figura de stil dominantă este
personificarea, pentru că întâmplările narate sunt puse pe seama animalelor care
întruchipează tipuri umane. Ei i se alătură câteva epitete: “intențiilor rele” și
“copoiul cafeniu”.
Nararea întâmplărilor și replicile personajelor se realizează printr-un limbaj
viu, natural, dominantă stilului lui Alexandrescu fiind oralitatea, marcată de
interjecția “o”. Se remarcă și alternarea expresiilor neologice (“crime reproșate”,
“executarea intențiilor rele”, “sentințe fără apel”) cu forme învechite ale cuvintelor
(atuncea, osândit, jeluitor, va rămânea, eu viu, crez), dar și folosirea perfectului
simplu (fu, adresă, strigă, lătră) – pentru ca evenimentele povestite să fie percepute
ca sincronice momentului lecturii.
Prozodia fabulei nu impune reguli stricte de versificație, specia având o
mare libertate în realizarea măsurii și a ritmului. În opera “Iepurele, ogarul și
copoiul”, Grigore Alexandrescu îmbină versurile lungi de 12-14 silabe, cu cele
scurte de 6-7 silabe, rima este împerecheată, iar poezia nu este structurată în strofe.
Aceste elemente de prozodie servesc cel mai bine intențiilor poetului de a da mai
multă libertate și nuanțare exprimării.
Prin umorul și ironia pe care le conține la adresa unor defecte omenești, dar
și prin învățămintele transmise sau prin alegorizarea întâmplărilor puse pe seama
animalelor care întruchipează tipuri umane, opera literară epică discutată are toate
notele caracteristice ale fabulei, specia literară pe care o reprezintă în mod strălucit.