Sunteți pe pagina 1din 93

UNIVERSITATEA ROMÂNO – AMERICANĂ

MICROECONOMIE

1
CUPRINS
MICROECONOMIE

Capitolul 1 - Introducere în obiectul şi metoda economiei ca ştiinţă


1.1. Obiectul de studiu al economiei. Microeconomia şi macroeconomia,
subdiviziuni ale economiei ca ştiinţă
1.2. Evoluţia gândirii economice şi formarea economiei ca ştiinţă
1.3. Metoda de cercetare a proceselor şi fenomenelor economice
Capitolul 2 - Nevoile sociale, resursele economice şi factorii de producţie
2.1. Activitatea economică şi nevoile umane
2.2. Resursele economice şi raţionalitatea utilizării lor
2.3. Factorii de producţie tradiţionali (clasici) şi neofactorii
2.4. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
Capitolul 3 - Economia de piaţă contemporană
3.1. Concept şi trăsături
3.2. Mecanismul de funcţionare
3.3. Modele teoretice şi tipurile concrete de economie de piaţă
Capitolul 4 – Piaţa, concurenţa şi preţul
4.1. Piaţa şi concurenţa
4.1.1. Clasificarea pieţelor
4.1.2. Mecanismul concurenţial
4.2. Preţul: concept, funcţii, tipuri
4.3. Cererea şi oferta, echilibrul pieţei
4.4. Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă
4.5. Piaţa cu concurenţă imperfectă
Capitolul 5 – Productivitatea factorilor de producţie
5.1. Conceptul şi tipologia productivităţii factorilor
5.2. Productivitatea muncii şi randamentul capitalului. Legea randamentelor
descrescande
5.3. Funcţia de producţie
Capitolul 6 – Costurile de producţie şi rentabilitatea

2
6.1. Categoria economică de costuri de producţie
6.2. Mărimea şi tipologia costurilor de producţie
6.3. Corelaţia dintre costurile de producţie şi rentabilitatea firmei
6.4. Funcţiile costurilor de producţie
Capitolul 7 – Comportamentul producătorului şi consumatorului
7.1. Comportamentul producătorului
7.1.1. Echilibrul producătorului
7.1.2. Comportamentul producătorului în cadrul pieţei cu
concurenţă perfectă
7.1.3. Comportamentul producătorului în cadrul pieţei cu
concurenţă imperfectă
7.2. Comportamentul consumatorului
7.2.1. Utilitatea economică
7.2.2. Curbele de indiferenţă
7.2.3. Alegerile consumatorului. Echilibrul consumatorului

CAPITOLUL 1
INTRODUCERE ÎN OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI CA ŞTIINŢĂ

1.1. Obiectul de studiu al economiei. Microeconomia şi macroeconomia, subdiviziuni ale


economiei ca ştiinţă

Întreaga viaţă a omului este legată de economie. Nu degeaba George Bernard Shaw
(1856-1950) spunea că “economia este arta de a obţine maximum de la viaţă”. Specialiştii îşi
pun întrebări şi încearcă să dea răspunsuri la problemele cu care se confruntă economia
naţională, atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic.

3
De la început trebuie precizat că microeconomia şi macroeconomia sunt diviziuni
inseparabile ale economiei ca ştiinţă. Compartimentarea sa în microeconomie şi macroeconomie
se face mai mult din raţiuni didactice decât din motive strict ştiinţifice. În fond, este vorba
despre studierea principiilor privind comportamentul uman la două nivele.
Microeconomia vizează analiza la nivelul unităţilor economice - întreprinderi particulare,
entităţi guvernamentale sau familiale (firme, gospodării, menaje etc.), iar macroeconomia
examinează economia ca întreg, ca sistem agregat - la nivel de ramură, economie naţională sau
mondială.
Să enumerăm câteva dintre problemele pe care şi le pun specialiştii şi care aşteaptă
răspunsul calificat privind:

 Ce bunuri trebuie produse pentru a satisface nevoile sociale şi individuale?


 Cum se pot procura mijloacele materiale, financiare şi umane necesare?
 Cum trebuie să fie împărţită producţia obţinută de bunuri materiale şi servicii pentru
ca fiecare individ să poată duce o viaţă decentă?

 De ce unele ţări sunt bogate, iar altele sărace?


 Ce rol trebuie să îndeplinească statul în viaţa economică în general şi într-o economie
de piaţă în special?

 De ce există şomaj şi inflaţie şi care sunt urmările lor sociale?


 Care sunt factorii care determină nivelul salariilor?
 Este posibilă ocuparea deplină a forţei de muncă?
 Ce rol îndeplinesc şi ce loc ocupă capitalul autohton şi capitalul străin în dezvoltarea
economică a unei ţări?

 De ce trebuie să ne integrăm în structurile economice ale Uniunii Europene şi de ce


să ţinem seama de cerinţele globalizării?
Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care economiştii trebuie să răspundă cu
instrumentele ştiinţei şi să formuleze răspunsurile adecvate. Într-o formă sintetică, specialiştii
trebuie să rezolve următoarele trei probleme:
1. Ce şi cât să se producă?
2. Cu ce mijloace?
3. Pentru cine să se producă?

4
Microeconomia studiază procesele şi fenomenele economice într-o manieră
“microscopică”, în sensul că analizează comportamentul agenţilor economici în calitatea lor de
consumatori, producători, cumpărători, vânzători, manageri, antreprenori, etc.
Trăsătura principală a microeconomiei constă în faptul că ea studiază
comportamentul agenţilor economici îndeosebi prin prisma preţurilor. De aceea, unii
economişti o mai denumesc şi teoria preţurilor, preţul fiind principalul instrument al economiei
de piaţă.
Pe această bază, microeconomia poate fi definită ca acea parte a economiei (ca
ştiinţă) care se ocupă cu studiul sistemului de noţiuni şi categorii specifice economiei de
piaţă privind comportamentul consumatorilor şi al producătorilor, cererea şi oferta de
servicii individualizate, modul de alocare a resurselor şi de combinare a factorilor de
producţie, formele de concurenţă ş.a.
Abordarea economică a comportamentului uman porneşte de la faptul că majoritatea
problemelor economice apar dintr-o realitate fundamentală a vieţii: pentru a trăi omul trebuie să
producă, iar pentru a produce sunt necesare resurse. Or, resursele sunt insuficiente pentru
satisfacerea deplină a nevoilor oamenilor. De aceea, nevoile indivizilor şi ale societăţii trebuie să
fie privite în strânsă legătură cu resursele economice.
Între nevoile umane şi resursele economice există un raport specific, determinat de faptul
că nevoile sunt practic nelimitate iar resursele sunt limitate. Se poate spune că dacă şi resursele
economice ar fi nelimitate, atunci nu ar mai fi nevoie de o ştiinţă specială , care să studieze
comportamentul economic al oamenilor. Deci, din cauza acestui decalaj între nevoi şi resurse, se
impune existenţa unei ştiinţe care să studieze fenomenele şi procesele economice, şi care să
ofere soluţii pentru problemele cu care se confruntă societatea umană. Acesta este scopul ştiinţei
economice, în cadrul căreia economia privită la nivel micro şi macroeconomic ocupă un loc
central, fiind cunoscută şi sub denumirea de economie politică.
Sintagma “economie politică” a fost înlocuită, nu de puţine ori, cu alte denumiri, ca de
exemplu: economics, teorie economică, analiză economică, discurs economic, etc. După cum
se observă, noi am adoptat denumirea de economie, cu cele două componente: microeconomie şi
macroeconomie. Raţiunile diversităţii de denumiri sunt multiple, cea de ordin politico–ideologic
nefiind pe ultimul loc.

5
Într-o formă sintetică, am putea spune că economia, ca ştiinţă, studiază comportamentul
oamenilor în legătură cu gospodărirea optimă a resurselor economice limitate, în vederea
satisfacerii nevoilor umane (sociale şi individuale) nelimitate. Ca urmare, oamenii trebuie să
decidă ce să producă şi ce să nu producă, în funcţie de cantitatea de resurse disponibile şi de
costul acestora. Definirea economiei în termenii resurselor insuficiente în raport cu nevoile şi
scopurile concurente este cea mai generală.
În pofida progreselor înregistrate pe plan mondial, resursele economice şi bunurile care
rezultă din folosirea lor au rămas limitate în raport cu necesităţile. Aşadar, raritatea resurselor şi
a bunurilor economice reprezintă o caracteristică generală a economiei. Se poate vorbi de o lege
a rarităţii care constă în aceea că volumul, structura şi calitatea resurselor şi a bunurilor
economice se dezvoltă mai lent decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. De aici
rezultă necesitatea alocării resurselor în funcţie de cerinţe, respectiv de nevoile oamenilor.
Raritatea implică alegerea sau opţiunea agenţilor economici în folosirea raţională şi
eficientă a resurselor disponibile. Cu alte cuvinte, agenţii economici sunt obligaţi să aleagă
varianta optimă dintr-o multitudine de alternative de folosire a resurselor rare, adică pe aceea
care să le permită obţinerea celei mai mari cantităţi de bunuri, cu o calitate cât mai ridicată şi la
un preţ cât mai mic. Problema alegerii (opţiunii) trebuie privită sub trei aspecte: ce produci, cum
produci (cu ce mijloace) şi pentru cine produci.
Stabilind un raport echilibrat între resurse şi nevoi, omul urmăreşte asigurarea unor
corelaţii armonioase între producţie, repartiţie, schimb şi consum. În legătură cu aceste corelaţii,
nu trebuie să se piardă din vedere un fapt esenţial şi anume că producţia de bunuri materiale şi
de servicii nu este un scop în sine. Scopul oricărei producţii, indiferent de natura ei, este
consumul! Desigur, consumul trebuie să fie privit sub dublu aspect, respectiv consumul
individual sau neproductiv şi consumul productiv (de exemplu, investiţiile).
Analizând economia ca ştiinţă, trebuie să avem în vedere şi anumite distincţii noţionale
sau categoriale, care se fac în literatura de specialitate. Astfel, se disting următoarele categorii:
a. economia pozitivă şi economia normativă;
b. economia reală şi economia nominală;
c. economia oficială şi economia subterană;
d. microeconomia şi macroeconomia.

6
a. În ceea ce priveşte distincţia între economia pozitivă şi cea normativă, avem de-a face
cu două modalităţi de abordare, una explicativă şi alta prescriptivă. Abordarea pozitivă sau
explicativă se referă la ceea ce este în fapt, la realitatea obiectivă, pe când abordarea normativă
sau prescriptivă se referă la ceea ce ar trebui să fie, deosebind ceea ce este bun de ceea ce este
rău. Cu alte cuvinte, economia pozitivă descrie şi explică ştiinţific procesele şi fenomenele
economice, în timp ce economia normativă sau prescriptivă oferă soluţii, recomandă măsuri
concrete, slujind ca suport politicii economice şi deciziilor luate de agenţii economici.
b. Economia reală reprezintă ansamblul activităţilor economice referitoare la ramurile
economiei naţionale (industrie, agricultură, silvicultură, comerţ, sănătate, învăţământ, cultură,
etc.), structura tehnologică, structura proprietăţii ş.a. Principalii indicatori ai nivelului şi
dinamicii economiei reale sunt produsul intern brut, populaţia ocupată, investiţiile, producţia
globală (pe ramuri), volumul comerţului exterior, câştigul salarial mediu, etc. Economia
nominală, simbolică, sau monetar–financiară reprezintă ansamblul operaţiunilor economice
desfăşurate pe piaţa monetară, pe piaţa capitalului (financiară) şi pe piaţa valutară. Principala
funcţie a economiei nominale constă în transformarea disponibilităţilor băneşti ale agenţilor
economici în active fizice reale, în valori sau resurse ale unităţilor economice, sub forma
fondurilor fixe şi circulante. Funcţia sa nu este doar reflectorie, pasivă, ci şi activă, care poate
stimula sau frâna dinamica economiei reale.
c. Nu trebuie să ignorăm nici deosebirea dintre economia oficială şi cea subterană.
Economia oficială se referă la activităţile economice înregistrate statistic de către instituţiile
abilitate, cum este Institutul Naţional de Statistică. Economia subterană este denumită şi
clandestină, disimulată, alternativă, paralelă, neînregistrată, secundară, ocultă, informală,
periferică, neagră, duală, ilegală, etc., denumirea depinzând de criteriile folosite, de
caracteristicile sale, care se referă la neutralitatea termenului, practicile deliberate oculte şi
judecata pozitivă. Această economie cuprinde activităţi comercializabile şi necomercializabile.
Primele se referă la economia neagră, respectiv frauda fiscală şi munca la negru, iar celelalte au
în vedere activităţile casnice sau de benevolat. Deci, primele se referă la economia ascunsă, iar
celelalte la activităţi necontabilizate în mod convenţional.
d. Nevoile sociale şi resursele economice trebuie să fie privite la nivelul economiei,
înţeleasă ca entitate complexă şi unitară. Realitatea economică se înfăţişează atât ca
microeconomie cât şi ca macroeconomie. Microeconomia se referă la actele, faptele, procesele

7
şi comportamentul agenţilor economici individuali care participă la fluxurile economice
(gospodării, firme, bănci, administraţii, etc.). Macroeconomia se referă la aceleaşi procese şi
fapte, mărimi şi variabile agregate, privite la nivelul ramurii, economiei naţionale sau
internaţionale.
Ca orice ştiinţă, economia studiază legile ce guvernează viaţa economică, întregul sistem
al activităţii economice. Legile economice exprimă legăturile esenţiale între procesele şi
fenomenele economice, sub forma unor legături de natură diferită. Astfel, distingem următoarele
tipuri de legături:
1. Legături cauzale: un fenomen A, denumit cauză, stă la baza apariţiei şi evoluţiei
fenomenului B, denumit efect.
2. Legături de interdependenţă de tipul conexiunii inverse: de exemplu, preţul
influenţează cererea şi oferta, care la rândul lor influenţează nivelul preţului.
3. Legături funcţionale: de exemplu, producţia este funcţie de factorii de producţie
utilizaţi pentru obţinerea ei (muncă, pământ, capital, etc.)
Legile economice nu trebuie să fie confundate cu legile juridice, respectiv cu legile pe
care oamenii le elaborează şi le aprobă în sistemele democratice ale vieţii, privind organizarea şi
funcţionarea societăţii. De asemenea, legile economice nu trebuie să fie confundate cu legile
naturii, în sensul că legile economice le oferă agenţilor economici o anumită libertate.
Pe baza celor relatate, putem conchide că obiectul economiei ca ştiinţă îl constituie
studierea vieţii economice, a fenomenelor şi proceselor economice care au loc în sfera
producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a categoriilor şi
legilor economice în legătură cu raportul dintre resurse şi nevoi.

1.2. Evoluţia gândirii economice şi formarea economiei ca ştiinţă

Pentru a se constitui ca ştiinţă, gândirea economică a parcurs un drum lung şi sinuos.


Încă din Grecia antică, personalităţi de prestigiu au vorbit despre economie. Însuşi termenul de
economie este de origine greacă fiind format din cuvintele oikos, care înseamnă casă şi nomos,
care înseamnă lege, principiu, ordine sau regulă.
Xenofon (430–355 î. e. n.) este primul gânditor care foloseşte noţiunea de economie. El
concepe economia ca pe o teorie a administrării bunurilor sau bogăţiilor, indiferent de natura şi

8
apartenenţa acestora (publică sau privată). În optica sa, locul principal în cadrul artelor, al
meseriilor, îl ocupă agricultura. Ea este mama celorlalte arte. Pentru un om nobil, spunea
Xenofon în lucrarea sa principală Economia, nu există o profesie sau ştiinţă superioară
agriculturii, căci numai ea procură omenirii cele necesare traiului.
La rândul lor, Platon (422–347 î.e.n.) şi Aristotel (384–322 î.e.n.) sesizează
însemnătatea fenomenelor economice în viaţa socială, ca un domeniu distinct în cadrul filosofiei
morale. După Platon, societatea este indisolubil legată de trebuinţele omului, de necesitatea
schimbului. El analizează diviziunea muncii ca bază a solidarităţii economice. Pe învăţătura sa
despre diviziunea socială a muncii este clădită teoria statului ideal. Potrivit acestei teorii, puterea
politică trebuia să aparţină celor mai înţelepţi oameni (filosofii–magistraţi), care aveau menirea
să asigure victoria virtuţii asupra viciului.
În opera lui Platon sunt abordate probleme economice ca necesitatea comerţului interior,
limitarea comerţului exterior, rolul banilor şi al creditului, etc. După el, manipularea banilor şi a
creditului ar trebui să se includă în categoria serviciilor amicale, întrucât banii, prin ei înşişi, nu
pot crea alţi bani.
Cel mai mare gânditor al lumii antice, care s-a ocupat şi de studierea proceselor şi
fenomenelor economice, a fost Aristotel. După el, economia este arta bunăstării. Cele mai
importante lucrări ale sale, în care sunt abordate şi probleme economice, sunt Politica şi Etica
nicomahică. De asemenea, interesantă, deşi redusă ca proporţii, este şi lucrarea intitulată
Economia.
În concepţia aristotelică, procesele şi fenomenele economice sunt împărţite şi
sistematizate în două categorii: unele care aparţin de oikonomie şi altele care aparţin de
chrematistică, adică unele aparţin de economia naturală, iar altele de economia de schimb. Pe
această bază, Aristotel analizează problema bogăţiei sociale, banii, comerţul şi diferitele sale
forme, precum şi alte aspecte legate de viaţa economică. Din punctul de vedere al oikonomiei, el
defineşte bogăţia ca totalitatea valorilor de întrebuinţare iar din cel al chrematisticii, ca
acumularea de bani. Potrivit opiniei sale, bogăţia socială se află sub formă naturală sau sub
formă bănească. Deosebirea esenţială dintre ele constă în aceea că bogăţia în formă naturală este
limitată, pe când bogăţia în formă bănească este nelimitată.
Aristotel a analizat şi formele comerţului, el distingând următoarele categorii: comerţul
de schimb sau schimbul direct de produse; comerţul de mărfuri prin intermediul banilor şi

9
comerţul mare sau arta de a câştiga bani într-o manieră artificială. De asemenea, el distinge şi
dubla particularitate a mărfurilor, respectiv calitatea mărfurilor de a satisface o trebuinţă şi de a
fi schimbate cu altele. Aristotel vorbeşte despre o ştiinţă a economiei care are funcţia de a
fundamenta o gospodărie şi de a-l învăţa pe întemeietor să se folosească de ea. El defineşte omul
nu numai ca zoon politikon (fiinţă politică), ci şi ca zoon oikonomikon (fiinţă economică).
Semnificativă este şi contribuţia unor autori din Roma antică la analiza fenomenelor
economice. Astfel, Lucretius este adeptul principiului dezvoltării progresive a societăţii, al cărei
mobil principal îl constituie nevoia.
În evul mediu, economia, ca domeniu de investigaţie teoretică, rămâne subordonată
moralei. Principalul exponent şi în domeniul gândirii economice este Toma D’Aquino (1225–
1274), teolog şi filosof, reprezentant al scolasticii catolice oficiale. În obiectul economiei el
include probleme privind: proprietatea privată, pe care o consideră instituţie conformă naturii
omului, dreptului natural; preţurile juste şi salariile juste; diviziunea socială a muncii şi altele.
După el, preţurile trebuie să fie stabilite astfel încât să satisfacă nevoile fiecăruia, în funcţie de
rangul şi poziţia sa socială, iar salariile trebuie să le îngăduie producătorilor să trăiască decent
din produsul muncii lor.
În ceea ce priveşte diviziunea muncii, gânditorul dominican aprecia că unii oameni
trebuie să lucreze pământul, alţii să edifice case, iar o parte a oamenilor, liberi de grijile
lumeşti, să-şi închine munca spirituală salvării celorlalţi. Totodată, el analizează banii, creditul
şi dobânda, opunându-se cămătăriei şi folosirii banilor ca izvor de îmbogăţire.
Renaşterea înregistrează realizări şi în domeniile dezvoltării gândirii economice, a
pregătirii condiţiilor de transformare a studiilor economice în ştiinţă autonomă. Este abandonată
metoda scolastică, dogmatică de abordare a proceselor şi fenomenelor economice. Apare primul
tratat de economie politică, dedicat regelui şi reginei, Traite de l’économie politique–1615, scris
de Antoine de Montchrétien. Acest tratat este reprezentativ pentru curentul mercantilist, care
milita pentru creşterea condiţiei sociale (de fapt a suveranului), a cantităţii de metal preţios (aur
şi argint). Mercantilismul s-a manifestat atât pe plan teoretic, prin încercarea fundamentării
economiei ca ştiinţă, cât şi practic, ca politică economică promovată de anumite guverne
europene în secolele XV–XVIII. Principalii săi reprezentanţi sunt W. Stafford (1554–1612), şi
Th. Mun (1571–1641) în Anglia, J. Baudin (1530–1596), A. de Montchrétien (1575–1621) şi J.-
B. Colbert (1619–1683), în Franţa. În ţara noastră, elemente ale gândirii mercantiliste se

10
întâlnesc în opera lui D. Cantemir. Exponenţi ai mercantilismului au existat şi în ţări ca Italia,
Spania, Germania, Rusia şi altele.
În teoria economică, ca şi în practica economică, mercantiliştii porneau de la ideea că
forma ideală a oricărei bogăţii o constituiau banii din metal preţios, iar comerţul reprezenta sursa
profitului şi a bogăţiei statului. Obiectul analizei lor economice l-a constituit circulaţia
mărfurilor, respectiv latura fenomenală şi nu cea esenţială a lucrurilor. De aceea, se poate spune
că, în pofida unor progrese evidente din punct de vedere metodologic şi conceptual,
mercantiliştii nu au ridicat economia la rangul de ştiinţă. În timpul mercantiliştilor economia era
privită mai mult ca o artă de guvernământ prin care se urmărea prosperitatea materială a
poporului şi consolidarea puterii suveranului.
Fundamentarea economiei ca ştiinţă începe în secolul al XVIII–lea odată cu fiziocraţii,
mai precis cu Fr. Quesnay şi discipolii săi. În optica fiziocrată, raporturile economice între
oameni erau guvernate de legi, care nu puteau fi contestate de nimeni, după cum nu pot fi
contestate nici legile geometriei. Astfel, fiziocraţii apar ca primă şcoală economică, în sensul
propriu al cuvântului. După ei, obiectul economiei ca ştiinţă îl constituie descoperirea legilor
naturale care guvernează societatea. Conform opiniei fiziocraţilor, societatea nu este o ordine
creeată artificial de oameni, ci una naturală. Fiziocraţii sunt adepţii liberalismului economic. Ei
au formulat principiul laissez faire, laissez passer, le monde va de lui même (lăsaţi lucrurile să
meargă de la sine).
Însă, principiile liberalismului economic triumfă odată cu Şcoala clasică engleză, ai cărei
reprezentanţi principali sunt Adam Smith şi David Ricardo. După Adam Smith, considerat
părintele economiei politice, obiectul de studiu al ştiinţei economice îl constituie analiza
factorilor care contribuie la producerea avuţiei naţionale, iar aceşti factori sunt în esenţă
următorii:
1. Diviziunea muncii, care asigură creşterea productivităţii muncii;
2. Mărimea capitalului, de care depinde numărul lucrătorilor productivi;
3. Politica economică, bazată pe libera iniţiativă şi pe neamestecul statului în economie.
În concepţia lui Ricardo, obiectul economiei îl reprezintă studierea legilor distribuirii
avuţiei naţionale. A determina legile care reglementează această distribuţie, constituie
principala problemă în economia politică, arată el în lucrarea sa fundamentală Principiile
economiei politice şi impunerii–1817.

11
De la economia clasică porneşte o dublă filiaţie. Una este reprezentată de Şcoala
marxistă (îndeosebi de Karl Marx), iar alta de Şcoala neoclasică sau marginalistă, reprezentată
de W. S. Jevons, C. Menger şi L. Walras. Şcoala marxistă înfăţişează economia în termenii
antagonismelor de clasă, punând accentul pe munca salariată şi locul istoric al capitalismului, de
unde rezultă pe de-o parte continuitatea, iar pe de altă parte ruptura cu Şcoala clasică. În optica
Şcolii marxiste, economia politică este ştiinţa care studiază legile ce guvernează producţia,
repartiţia, schimbul şi consumul pe diferite trepte de dezvoltare a societăţii.
Potrivit concepţiei neoclasice, microeconomia, întreprinzătorul particular, homo
oeconomicus, ar trebui să stea încentrul preocupărilor ştiinţei economice. Pentru Şcoala
neoclasică, economia politică apare ca o ştiinţă a preţurilor, care se formează prin
confruntarea cererii şi ofertei pe piaţă. Nu fără temei se afirmă că ştiinţa economică s-a născut
odată cu generalizarea relaţiilor de schimb (Alain Samuelson, Les grands courants de la pensée
économiques, 1988, pag. 9).
Neomarginaliştii, ca L. von Misses, F. A. Hayek, V. Pareto, A. Marshall, accentuează
rolul şi însemnătatea alegerii (opţiunii), a psihologiei utilizatorului. Acest mod de analiză, în
care în centrul atenţiei se situează macroeconomia, a continuat şi în primele decenii ale
secolului al XX–lea. Urmările primului război mondial, izbucnirea crizei economice mondiale
din 1929–1933, gravele fenomene inflaţioniste şi cronicizarea şomajului de masă, fac necesară
apariţia unei noi viziuni asupra ştiinţei economice, de tip macroeconomic. Expresia unei
asemenea viziuni este keynesismul. J. M. Keynes (1883–1946) abandonează gândirea
tradiţională, de esenţă liberală, care făcea apel la mecanismele reglării automate.
Dacă în optica liberală clasică şi neoclasică echilibrul economic era asigurat spontan prin
mecanismul preţurilor, în concepţia keynesiană un asemenea echilibru nu poate fi obţinut decât
prin intervenţia statului în economie. Deşi de unele probleme macroeconomice s-au ocupat şi alţi
gânditori, fondatorul teoriei macroeconomice este considerat Keynes. Sub impactul acestei
teorii, cele mai liberale ţări occidentale sunt puse în funcţiune politici macroeconomice menite
să reducă şomajul şi inflaţia şi să asigure creşterea economică. Un exemplu elocvent îl constituie
New–Deal – ul (Noul Curs) din timpul administraţiei Roosevelt, în S. U. A.
Realităţile lumii contemporane demonstrează că apar probleme care transcend spaţiile
economice naţionale. Astfel, se accentuează interdependenţele economice dintre ţări, se face tot
mai mult simţită strategia firmelor transnaţionale, iar problemele globale ale omenirii devin tot

12
mai presante (poluarea, crizele de structură şi conjuncturale, subdezvoltarea economică, etc.).
Alături de problemele economiei naţionale, apar şi cele ale economiei mondiale care îşi aşteaptă
răspunsul competent din partea specialiştilor.
Una dintre problemele majore cu care se confruntă omenirea este cea a resurselor. Nu
întâmplător definirea economiei ca ştiinţă include prioritar această problemă. Lionel Robbins
(1898–1984), profesor de Economie la London School of Economics, lider al gândirii
economice liberale, defineşte obiectul economiei politice ţinând seama, în primul rând, de
raritatea resurselor. Astfel, în lucrarea sa An Essay on the Nature and Significance of Economic
Science (Eseu privind natura şi însemnătatea ştiinţei economice), el consideră economia ca
ştiinţa care studiază comportamentul uman ca pe o relaţie între obiective şi resurse insuficiente
sau rare, cărora li se pot da utilizări relative.
Această optică a căpătat o largă răspândire. Câteva exemple în acest sens sunt
edificatoare. Economistul american Paul A. Samuelson, deţinător al Premiului Nobel pentru
economie, consideră că obiectul de studiu al economiei este modul în care ne decidem să folosim
resursele productive rare, cu întrebuinţări alternative, pentru realizarea unui scop prevăzut. O
definiţie asemănătoare o întâlnim şi la economistul francez Raymond Barre, care apreciază că
ştiinţa economică este ştiinţa administrării resurselor rare. Ea studiază formele pe care le
îmbracă comportamentul uman în gospodărirea acestor resurse; ea analizează modalităţile
potrivit cărora individul şi societatea alocă mijloacele pentru satisfacerea numeroaselor nevoi
nelimitate.
La întrebarea ce este economia (economics), profesorii americani John M. Barron şi
Gerald J. Linch răspund: economia este studiul comportamentului indivizilor şi al efectelor
care rezultă din alocarea resurselor rare (Economics, 1989, Irwing, Boston, pag. 4). În ţara
noastră, Virgil Madgearu definea economia politică drept ştiinţa care studiază raporturi sociale
care se nasc între oameni, cu prilejul activităţilor economice (Curs de economie politică,
Bucureşti 1944, pag. 7).
După cum se poate observa, de la Antoine de Montchrétien, care în 1615 a folosit
pentru prima oară sintagma de economie politică şi până în prezent, s-au înregistrat diverse
concepţii cu privire la obiectul de studiu al acestei discipline. Având în vedere cele de mai sus,
am putea conchide că ECONOMIA POLITICĂ este ştiinţa care studiază legile formelor de
organizare socială, raporturile dintre oameni în activitatea lor economică, legate de

13
gestiunea resurselor limitate şi de modalităţile de satisfacere a trebuinţelor umane variate
şi nelimitate.

1.3. Metoda de cercetare a proceselor şi fenomenelor economice

În orice domeniu de activitate, cunoaşterea ştiinţifică se realizează cu ajutorul metodei.


Prin metodă se înţelege demersul raţional prin care se cunoaşte sau se demonstrează adevărul.
Sau, metoda mai poate fi definită ca ansamblul coerent şi inteligibil de procedee logice,
principii şi reguli necesare obţinerii unui rezultat. Termenul provine de la cuvântul grec
methodos şi de la cel latin methodus.
Metoda de cercetare în domeniul economic vizează concepţiile, procedele şi mijloacele
de investigaţie a proceselor şi fenomenelor economice. Există o gamă largă de procedee care
sunt utilizate, cum sunt spre exemplu abstracţia ştiinţifică, inducţia, deducţia, comparaţia,
analiza şi sinteza, abordarea istorică şi logică, modelarea statistico – matematică, ceteris paribus
(toate celelalte rămânând neschimbate) şi altele.
Abstracţia ştiinţifică presupune înaintarea în trepte pe drumul cercetării, concentrarea
asupra unor laturi, făcând abstracţie de altele. Economia politică face, fără îndoială, apel şi la
procedee folosite în ştiinţele exacte, însă ţinând seama de specificul proceselor şi al fenoemnelor
economice. Inducţia este modul de a raţiona, trecând de la particular la general, de la fapte la
generalizări teoretice, în timp ce deducţia este o operaţiune intelectuală care presupune
cercetarea fenomenelor pornind de la general la particular, de la principiu (lege sau esenţă) la
fenomene şi procese economice.
Analiza implică descompunerea fenomenului (procesului) în elementele sale componente
şi cercetarea fiecăruia în parte, iar sinteza implică unirea (integrarea) elementelor analizate
distinct. Comparaţia este procedeul logic prin care se stabilesc asemănările şi deosebirile dintre
două sau mai multe procese şi fenomene, privind însuşirile lor specifice.
Cercetarea economică presupune totodată îmbinarea logicului cu istoricul. Metoda
istorică permite reflectarea faptelor aşa cum s-au petrecut ele cronologic, pe când metoda logică
presupune preluarea a ceea ce este esenţial. De fapt, cercetarea logică este istoria faptelor,
detaşată de aspectele întâmplătoare. Economia politică foloseşte modelarea statistico–

14
matematică, realizând unitatea analizei cantitative şi calitative cu ajutorul unor instrumente şi
tehnici specifice.
În investigaţia economică pot să apară şi erori, cum ar fi erorile de cauzalitate. Acestea
apar ca urmare a recurgerii la sofisme de tipul post hoc, ergo propter hoc (după un lucru, deci
din cauza lui). De exemplu, se face legătura de cauzalitate între izbucnirea unei crize economice,
epidemii sau războaie şi apariţia unei comete, eclipse de soare sau de lună. Or, relaţia de
succesiune nu este totuna cu relaţia dintre cauză şi efect.
Economia politică, respectiv economia ca ştiinţă, operează cu ipoteze, teorii şi legi.
Ipoteza este o supoziţie, o presupunere formulată pe baza unor fapte cunoscute cu privire la
relaţia dintre diferite procese şi fenomene, sau legăturile dintre acestea şi cauzele lăuntrice care
le determină. Ea poate fi confirmată sau infirmată de realitate. De exemplu, este posibil ca
filmele cu subiecte despre crime să atragă după sine creşterea criminalităţii. Producătorii unor
astfel de filme afirmă că ei produc asemenea creaţii pentru a reflecta cât mai veridic realitatea. În
cazul în care ipoteza este confirmată de mai multe ori şi poate fi utilizată pentru prospectarea
evenimentelor viitoare, ea devine teorie. Iar dacă teoria este atât de bine întemeiată încât nu
admite excepţii, ea îmbracă forma de lege. În acest sens, sunt edificatoare legea gravitaţiei
formulată de Newton în fizică şi legea cererii şi a ofertei, în economie, ca expresie a raportului
dintre preţul şi cantitatea mărfurilor supuse actului de vânzare–cumpărare, ceteris paribus.
În gândirea economică există diverse modalităţi şi concepţii de abordare. Dintre acestea,
precizăm că cele mai reprezentative sunt următoarele:

 abordarea biologico–organicistă întâlnită la fiziocraţi, care consideră că agricultura


este singura ramură productivă;

 abordarea fizico–mecanicistă, ai cărei adepţi încearcă să descopere în economie


aceleaşi legi ca în ştiinţele exacte, aşa cum procedează unii reprezentanţi ai Şcolii
neoclasice (de aici a rezultat compartimentarea economiei ca ştiinţă în statică şi
dinamică);

 abordarea psiho–sociologică, cum este cea promovată de J. M. Keynes, care


consideră că la baza proceselor şi fenomenelor economice stau legile psihologice, sau
cea adoptată de K. Marx şi V. Madgearu, care consideră că economia politică este o
ştiinţă socială care studiază raporturile dintre oameni în activitatea lor economică.

15
CAPITOLUL 2
NEVOILE UMANE, RESURSELE ECONOMICE ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE
2.1. Activitatea economică şi nevoile umane

Viaţa omului şi societatea în care trăieşte sunt nemijlocit legate de activitatea economică.
Prin activitatea economică omul îşi asigură propria existenţă, transformă natura potrivit
intereselor sale, producând cele necesare traiului. De fapt, interesele economice reprezintă
reflectarea nevoilor, a trebuinţelor umane.
Activitatea economică este o formă specifică a acţiunii practice prin care se urmăreşte
satisfacerea nevoilor de consum ale omului. Ea exprimă efortul conştient al omului de a atrage
resursele în circuitul economic în vederea producerii, repartiţiei schimbului şi consumului de
bunuri materiale şi servicii. Mobilul activităţii economice îl constituie nevoile umane, respectiv
trebuinţele omului şi ale societăţii în care acesta trăieşte.
Nevoile umane reprezintă ansamblul cerinţelor (trebuinţelor) omului a căror
satisfacere permite existenţa şi dezvoltarea indivizilor, grupurilor şi a societăţii în întregul ei.
Satisfacerea nevoilor presupune consumuri de bunuri economice, stimulându-i pe oameni în
direcţia producerii lor. Nevoile umane sunt determinate atât de cerinţele individuale, cât şi de
cele generate de organizarea socială. Asupra sferei şi intensităţii nevoilor umane îşi pun
amprenta atât nivelul general de dezvoltare a societăţii, cât şi raporturile dintre oameni, inclusiv
raporturile dintre state.
Varietatea şi dinamica nevoilor umane este determinată de o multitudine de factori de
ordin subiectiv, fiziologic şi psihic (preferinţe, gusturi, modă, etc.). Pe primul plan se situează
(1) influenţa dezvoltării producţiei. Apariţia unor produse noi face posibilă transformarea
nevoilor potenţiale în nevoi reale. Chiar şi faptul că producţia industrială este generatoare de
poluanţi conduce la apariţia unor nevoi umane, specifice civilizaţiei moderne.
Un alt factor de care depinde amplitudinea nevoilor umane este (2) dinamica populaţiei,
structura pe medii (rural , urban), pe vârste, profesii, etc. La aceşti factori se pot adăuga (3)
condiţiile climaterice (care imprimă o anumită sezonalitate structurii nevoilor umane) şi (4)
factorii de ordin psiho–sociologic (particularităţile individuale, temperamentul, grupul de
prieteni, familia, gradul de instruire, reacţiile la variaţiile modei şi la reclama comercială, etc.).

16
Când analizăm nevoile umane trebuie să facem distincţie între categoria de nevoi
potenţiale, în sensul de aspiraţii şi dorinţe ale oamenilor, şi categoria de nevoi reale ale acestora.
Nevoile potenţiale devin reale numai în momentul în care nevoile se manifestă concret, în
funcţie de bunurile materiale şi serviciile oferite. La rândul lor, nevoile reale dau naştere cererii
potenţiale, care poate să devină cerere efectivă în funcţie de venituri.
Structura şi dinamica nevoilor umane influenţează structura şi dinamica cererii efective.
Desigur că cererea efectivă nu variază numai în funcţie de nevoi, ci variază şi în funcţie de alţi
factori cum sunt nivelul veniturilor şi preţul produselor. Dar, nu este mai puţin adevărat că
dinamica sau elasticitatea cererii (adică reacţia cererii la modificarea unuia sau a altuia dintre
factorii menţionaţi) depinde în mare măsură de ierarhizarea nevoilor, de gradul lor de saturaţie,
de diversitatea combinării acestora şi evident de venituri.
Există o multitudine de nevoi umane, sociale şi individuale, care pot fi clasificate după o
serie de criterii. Astfel, (1) din punctul de vedere al sursei de formare există nevoi fiziologice,
culturale, specific sociale (protecţia mediului înconjurător, ocrotirea sănătăţii, apărarea ţării), etc.
(2) Din punctul de vedere al naturii bunurilor materiale şi serviciilor care satisfac nevoile,
acestea se împart în: nevoi de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, etc.; nevoi care vizează o serie de
servicii de transport, întreţinere şi reparaţii, servicii de ordin spiritual şi altele. Examinarea
nevoilor din acest unghi de vedere este necesară pentru stabilirea structurii producţiei sociale, a
corelaţiei dintre distribuirea şi redistribuirea venitului naţional.
(3) Din punctul de vedere al momentului şi duratei manifestării lor, nevoile se clasifică
în curente (legate de existenţa cotidiană), periodice (legate de exemplu de sezon) şi rare (legate
de schimbări imoportante în viaţa omului).
Prin specificul lor, nevoile umane se caracterizează prin următoarele trăsături:

 sunt nelimitate ca număr, iar aria lor se extinde pe măsura progresului societăţii;
 sunt limitate ca volum, în sensul că ating un anumit prag de saturabilitate;
 sunt concurente, adică unele se amplifică în detrimentul altora;
 sunt complementare, respectiv se completează reciproc;
 sunt condiţionate de capacitatea economiei de a le satisface.

17
2.2. Resursele economice şi raţionalitatea utilizării lor

Producţia de bunuri şi servicii, destinate satisfacerii nevoilor umane, este posibilă în


condiţiile în care întreprinzătorii dispun de resurse economice. Prin resurse economice
înţelegem totalitatea elementelor materiale şi umane, reale şi monetar – financiare, ce pot fi
atrase şi folosite pentru producerea de bunuri economice în scopul satisfacerii nevoilor
umane.
Resursele economice sunt strâns legate de mediul natural în care omul îşi desfăşoară
activitatea şi îşi procură cele necesare traiului. Pentru a-şi satisface trebuinţele, omul trebuie să
transforme elementele materiale oferite de natură. Aceste elemente poartă denumirea de (1)
resurse naturale. Transformarea acestora este rezultatul activităţii umane, condiţionată de
cantitatea, calitatea şi diversitatea (2) resurselor umane. La acestea se adaugă (3) resursele
monetar–financiare şi (4) resursele informaţionale utilizate în scopuri de cunoaştere, decizie şi
acţiune.
De cantitatea şi calitatea resurselor, sub diversele lor forme, de priceperea, îndemânarea
şi chibzuinţa cu care sunt folosite, depinde gradul de satisfacere a nevoilor umane la nivel
individual şi social. Există o serie de criterii de clasificare a resurselor economice, dintre care pot
fi menţionate următoarele:
1) din punctul de vedere al sursei din care provin:
a) resurse primare sau originare, constituite din potenţialul natural şi potenţialul
demografic;
b) resurse derivate, care sunt rezultatul activităţii umane şi sunt formate din echipamente,
utilaje, instalaţii, stocuri de materii prime, infrastructura economică, stocul de
învăţământ, potenţialul inovaţional, etc.
2) după natura lor:
a) resurse materiale;
b) resurse umane;
c) resurse financiare;
d) resurse informaţionale.
3) din punctul de vedere al duratei de folosire:

18
a) resurse neregenerabile sau epuizabile, cum sunt zăcămintele de combustibili fosili şi
minereurile;
b) resurse regenerabile sau reproductibile, ca apa, aerul, fondul forestier, fondul cinegetic,
etc.
4) sub aspectul posibilităţilor de recuperare:
a) resurse recuperabile, dintre care se pot menţiona unele materii prime ca sticla, fierul
vechi, hârtia, etc.;
b) resurse parţial recuperabile, cum sunt unele resurse de natură biologică ce se degradează
în mod treptat;
c) resursele nerecuperabile, în special resursele energetice.
Trebuie să precizăm că resursele economice, sub diversele lor forme, atrase şi folosite în
procesul de producţie, sau în circuitul economic productiv, se convertesc în factori de producţie.
În analiza resurselor economice, este necesar să ţinem cont de următoarele particularităţi
ale acestora:
1. Resursele economice au limite fizice. Aceste limite sunt legate de caracterul epuizabil al
anumitor resurse.
2. Existenţa limitelor tehnico–economice. Valorificarea resurselor depinde de nivelul
progresului tehnico ştiinţific. În funcţie de acesta, unele resurse sunt identificate, iar altele
încă neidentificate. Unele se pot transforma din resurse potenţiale în resurse reale, adică
rezerve exploatabile.
3. Folosirea resurselor naturale are implicaţii asupra echilibrului ecologic. Implicaţiile
ecologice sunt extrem de stringente deoarece afectează mediul ambiant, având consecinţe
nocive imprevizibile (scoaterea din circuitul agricol a unor imense suprafeţe de teren,
poluarea chimică şi termică, etc.).
4. Resursele economice sunt repartizate neuniform, nu numai pe plan mondial, ci şi în
teritoriul naţional, ceea ce implică realizarea schimburilor economice la diferite niveluri.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, resursele sunt limitate, atât din punct de vedere
natural, cât şi sub aspect tehnic şi economic, fiind insuficiente pentru acoperirea nevoilor
nelimitate ale populaţiei. Desigur, cuceririle în domeniul ştiinţei şi tehnicii asigură un plus de
resurse. Nu întâmplător se consideră cunoaşterea ca resursă inepuizabilă. Tendinţa volumului de
resurse este de creştere în anumite domenii, sub impactul noilor descoperiri, al creşterii gradului

19
de cultură şi de civilizaţie. Problema este că şi consumul are aceeaşi tendinţă, solicitând o
cantitate din ce în ce mai mare de resurse.
Stabilirea unui echilibru între resurse şi nevoi, ca de altfel între principalele faze ale
reproducţiei sociale (producţie, repartiţie, schimb, consum) presupune cunoaşterea realităţii şi
folosirea adecvată a instrumentelor ştiinţei economice. Resursele economice pot fi analizate ca
stocuri şi ca fluxuri. Cu alte cuvinte, ca existent la un moment dat şi ca proces de atragere şi
folosire a lor într-o anumită perioadă.

2.3. Factorii de producţie tradiţionali (clasici) şi neofactorii

Producţia socială este un proces în cadrul căruia oamenii transformă şi adaptează


resursele economice la nevoile sociale, creând bunuri materiale şi servicii, necesare pentru
existenţa şi dezvoltarea lor ca ca indivizi şi membri ai societăţii.
Indiferent de tipul de societate, de nivelul său de dezvoltare şi de gradul de civilizaţie în
care se desfăşoară, producţia socială presupune folosirea unui ansamblu de elemente care
participă la crearea de utilităţi sub formă de bunuri materiale şi prestări de servicii. Acest
ansamblu de elemente sau condiţiile necesare pentru ca orice proces de producţie să se
desfăşoare potrivit obiectivelor stabilite, poartă denumirea de factori de producţie.
În literatura economică de profil se vorbeşte despre factori de producţie tradiţionali sau
clasici şi neofactori. Factorii de producţie tradiţionali sunt natura (pământul), munca şi
capitalul (privit din punct de vedere tehnico–economic). Aici, este vorba despre mediul natural,
despre capacitatea de muncă a omului şi despre mijloacele de producţie (bunuri de investiţii sau
bunuri de capital).
Între factorii de producţie şi resursele economice există o legătură strânsă. De fapt,
factorii de producţie reprezintă acea parte a resurselor, de care dispune societatea la un
moment dat şi care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică.
Folosirea factorilor de producţie înseamnă, de fapt, atragerea resurselor economice în
circuitul economic productiv. În procesul de producţie privit în fluxul său neîntrerupt, utilizarea
factorilor de producţie presupune nu numai consumul de resurse economice, i şi îmbunătăţirea
lor calitativă şi structurală. Sub impactul progresului tehnico – ştiinţific are loc o diversificare
puternică a factorilor de producţie, cu implicaţii economice, ecologice şi sociale deosebite.

20
Factorii de producţie se pot clasifica după mai multe criterii, după cum urmează:
după natura lor:
factori obiectivi;
factori subiectivi.
după sfera de cuprindere:
factori comuni, prezenţi în orice proces de producţie;
factori specifici, întâlniţi numai în anumite procese de producţie.
după modul de acţiune:
factori direcţi;
factori indirecţi.
Natura (pământul) este unul dintre factorii primari, originali, primordiali ai producţiei.
Nu fără temei, unul dintre exponenţii economiei clasice engleze, William Petty, spunea că
natura este mama oricărei bogăţii, iar munca este tatăl ei. De aceea, activitatea economică a
omului este strict legată de mediul natural, de condiţiile naturale înconjurătoare. Din cadrul
elementelor naturale, pământul ocupă locul principal. Suprafaţa sa este de 509 milioane de km2,
ocupată în cea mai mare parte de ape, de mări şi oceane. Întreaga activitate a omului este într-un
fel sau altul legată de pământ, de resursele pe care le conţine, de bogăţiile solului şi subsolului.
Deşi pământul este limitat, omul poate să sporească suprafeţele cultivabile. Dar, printr-o
exploatare neraţională, pământul poate fi supus erodării, degradării, iar calităţile chimice ale
solului se distrug. El este principalul mijloc de producţie în agricultură, silvicultură, pescuit, etc.,
reprezentând unica sursă pentru producţia de bunuri alimentare, de materii prime minerale şi nu
numai.
Limitele fizice ale pământului pot fi compensate numai printr-o utilizare raţională şi o
combinare adecvată cu ceilalţi factori de producţie, ceea ce contribuie la creşterea rolului , a
calităţii şi a funcţiilor sale. Protecţia naturii, a capacităţii productive a pământului este o condiţie
de supravieţuire a omului. Cheltuielile pentru protecţia şi restaurarea mediului natural nu trebuie
să fie considerate ca o pierdere pentru societate, ci, dimpotrivă, ca un efort material şi financiar
absolut necesar pentru desfăşurarea normală a procesului de producţie în condiţiile actuale.
Munca este un alt factor primar şi determinant al producţiei. În sens generic, munca
înseamnă cheltuirea de energie fizică şi cerebrală într-un scop, iar forţa de muncă reprezintă
totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale de care dispune omul şi pe care le foloseşte în

21
activitatea sa. Folosirea forţei de muncă este munca însăşi. Din punct de vedere economic,
munca este cheltuiala de energie omenească necesară satisfacerii nevoilor sociale. Eficienţa cu
care este cheltuită această energie, adică munca, se măsoară prin rezultatele obţinute.
Munca privită ca factor de producţie reprezintă totalitatea resurselor umane (fizice şi
intelectuale) folosite efectiv în producţia de bunuri economice. Atunci când este vorba despre
factorul de producţie muncă acesta nu trebuie să fie confundat cu întreaga populaţie a unei ţări.
Este necesar să se facă distincţie între populaţia totală (indiferent de vârstă), populaţia adultă
(cu vârsta legală de muncă) şi populaţia activă (partea din populaţia adultă care este aptă de
muncă).
Dacă din populaţia activă se scad persoanele casnice, elevii şi studenţii de la cursurile de
zi se obţine populaţia activă disponibilă, iar dacă din aceasta se scad şomerii se obţine populaţia
ocupată. Scăzând din populaţia ocupată persoanele care lucrează în gospodării şi unităţi proprii
se obţine populaţia ocupată salariată.
Privind factorul muncă în dinamica sa, se poate constata o reducere considerabilă a
timpului de muncă. Spre exemplu, statistica franceză consemnează că în anul 1800 timpul de
muncă ocupa 25% (aproximativ 11 ani) din speranţa medie de viaţă de 45 de ani. În condiţiile de
astăzi, timpul de muncă reprezintă doar 11% (adică 8 ani) din 72 de ani, cât este apreciată
speranţa vieţii la naştere.
Capitalul este al treilea factor de producţie tradiţional (clasic). În mod obişnuit, sub
aspect tehnico–economic, noţiunea de capital este privită ca totalitatea bunurilor sau
mijloacelor de producţie care se folosesc în procesul muncii. Este vorba despre echipamente,
utilaje, vehicule, materii prime, materiale, precum şi deprinderile necesare producerii de bunuri
economice (bunuri materiale şi prestări de servicii).
În sens tehnico–economic, se face distincţie între capitalul fizic (fondurile materiale) şi
capitalul uman, respectiv deprinderile şi cunoştinţele inginereşti, economice, medicale, juridice,
etc. În ultima perioadă, se vorbeşte tot mai frecvent despre o nouă formă de capital denumit
capital de imagine, care se referă cu precădere la promovarea mărcii de fabrică.
Capitalul mai poate fi definit ca totalitatea drepturilor de proprietate asupra activelor
investite sau existente la un moment dat în întreprindere. Sub acest aspect, capitalul îmbracă
două forme, după cum urmează:

22
 active fizice sau capital real (tehnic) – se referă la maşini, echipamente, materiale,
etc.;

 active financiare sau capital financiar – se exprimă în hârtii de valoare (acţiuni,


obligaţiuni, cambii, etc.).
De volumul şi destinaţia capitalului folosit în activitatea economică depind, într-o
măsură mai mare sau mai mică, creşterea cantităţii de bunuri economice, progresul calitativ al
celorlalţi factori de producţie, asimilarea tehnologiilor noi, aplicabilitatea practică a cuceririlor
ştiinţei moderne, etc.
Din punctul de vedere al modului în care participă la procesul de producţie, capitalul
îmbracă următoarele forme:

 Capitalul fix în care se includ toate mijloacele de producţie care îşi transmit treptat
valoarea în valoarea noului produs şi participă în mod repetat în procesul de producţie.
De exemplu un strung, o maşină de cusut, un computer, etc., participă la mai multe
cicluri de producţie, se uzează treptat şi, în aceeaşi măsură, se şi amortizează.

 Capitalul circulant din care fac parte toate mijloacele de producţie care îşi transmit
integral valoarea în valoarea noului produs, în cadrul unui singur ciclu de producţie, şi
care trebuie să fie înlocuite cu ocazia fiecărui nou ciclu. Spre exemplu, minereul de
fier şi combustibilul utilizate în fabricarea oţelului, stofa utilizată pentru
confecţionarea articolelor de îmbrăcăminte, etc.
Capitalul fix se uzează fizic şi moral. Pierderea treptată a capacităţii sale de producţie
determină amortizarea, prin care se înţelege procesul de recuperare a cheltuielilor pentru
cumpărarea iniţială a capitalului fix şi constituirea fondului de amortizare. Amortizarea se
calculează după următoarea formulă:
V d r
A , în care:
T
A – suma anuală a amortizării;
V – valoarea iniţială a capitalului fix;
d – cheltuielile cu întreţinerea şi modernizarea capitalului fix;
r – valoarea reziduală a capitalului fix;
T – timpul de funcţionare.

23
Ţinând seama de impactul rapid al modernizării aparatului productiv şi de uzura morală a
capitalului fix, întreprinderile accelerează procesul de amortizare. În funcţie de condiţiile de
exploatare a elementelor de capital fix şi a nivelului de uzură, există modalităţi diverse de
amortizare, adecvate pentru fiecare situaţie în parte. Astfel, putem menţiona următoarele metode
de amortizare:

a. amortizarea liniară care presupune aplicarea unei cote constante pe toată


durata funcţionării capitalului fix;
b. amortizarea progresivă ce implică aplicarea de cote crescătoare pe durata de
funcţionare;
c. amortizarea regresivă ce implică aplicarea de cote descrescătoare pe durata
de funcţionare;
d. amortizarea accelerată, aplicată în vederea prevenirii uzurii morale a
capitalului fix utilizat.
Este de la sine înţeles că actuala revoluţie tehnico–ştiinţifică grăbeşte uzura morală a
capitalului fix şi accelerează procesul de înlocuire a echipamentelor de producţie.
Din punctul de vedere al funcţiei îndeplinite în circuitul economic productiv, capitalul
îmbracă următoarele forme:

 capitalul bănesc (B) – existent sub formă de solduri băneşti sau active lichide;
 capitalul productiv (Kp) – rezultat din transformarea unei părţi a capitalului bănesc în
mijloace de producţie sau bunuri de capital;

 capitalul marfă (M) – rezultat al procesului de producţie.


După cum am arătat, în mod generic, prin factori de producţie se înţelege totalitatea
elementelor (inputurilor) care participă la producerea bunurilor materiale şi a serviciilor. Este
vorba de resursele materiale, umane şi financiare folosite în activitatea economică. În condiţiile
actuale, când se accentuează decalajul dintre nevoile umane şi resursele primare, tendinţa de
epuizare a unor resurse neregenerabile, scumpirea unor materii prime şi a energiei se utilizează
în literatura economică de profil termenul de neofactori de producţie, ca o categorie distinctă
faţă de cea a factorilor tradiţionali sau clasici.
Neofactorii desemnează o serie de factori de producţie care-i asigură procesului
productiv performanţe tehnice şi calitative superioare, imprimându-i un caracter dinamic şi

24
inovator. În această categorie se includ, la loc de frunte, următoarele elemente: tenhologiile noi,
progresul tehnico-ştiinţific, informaţia şi abilitatea întreprinzătorului.
Tehnologiile noi reprezintă procedeele novatoare de combinare şi transformare a factorilor
de producţie tradiţionali, prin aplicarea unor reguli specifice. Noile tehnologii presupun un
consum redus de resurse neregenerabile, protejarea mediului înconjurător, autonomie la nivel
regional şi local, având efecte benefice asupra condiţiei umane (lipsa exploatării şi alienării
lucrătorilor). Ca resurse potenţiale, noile tehnologii se referă la întregul stoc de mijloace
moderne, cum sunt, spre exemplu, echipamentele de calcul (hardware), programele
informatice (software), brevetele de invenţie, licenţele, diagramele de flux, procedeele de
asigurare a calităţii, proiectele de producţie şi instalaţii, etc.
Progresul tehnico–ştiinţific se referă la activitatea de cercetare şi proiectare, care conduce la
modernizarea mijloacelor de muncă, la introducerea în procesul de producţie a unor
materiale şi tehnologii noi, precum şi la crearea surselor de energie neconvenţionale.
Progresul tehnic asigură sporirea producţiei prin creşterea capacităţii forţei de muncă şi
încorporarea sa în fluxul de capital din industrie şi prin înlocuirea unui capital fizic uzat, cu
altul nou. Conducerea activităţilor productive şi economice cu ajutorul computerelor, sau a
―inteligenţei artificiale‖, este rezultatul nemijlocit al progresului tehnico–ştiinţific. Pe drept
cuvânt se poate spune că progresul tehnico–ştiinţific este baza progresului economic, fără de
care este de neconceput creşterea calităţii vieţii şi a nivelului de civilizaţie. El exercită o
influenţă benefică asupra tuturor celorlalţi factori de producţie. Progresul tehnico–ştiinţific
necesită capital, formarea de cercetători, manageri şi întreprinzători cu înaltă calificare.
 Informaţia este, de asemenea, inclusă în categoria neofactorilor. Nu degeaba se spune că cine
deţine informaţia deţine puterea. De obicei, prin informaţie se înţelege o comunicare cu
caracter de noutate, care este utilă pentru subiecţii receptori. În teoria comunicaţiilor şi a
ciberneticii, informaţia desemnează elementele noi, în raport cu cunoştinţele anterioare, din
structura unui mesaj, în semnificaţia unui simbol. Ea este obiect de studiu interdisciplinar şi,
în consecinţă, poate fi de natură economică, ştiinţifică, socială, politică, etc. În funcţie de
destinaţie, informaţia poate fi folosită ca resursă, devenind obiect al activităţii economice,
sub forma bunurilor informaţionale. Informaţia acţionează atât indirect, prin asimilarea şi
folosirea ei de către utilizator, cât şi direct, prin asistarea computerizată a funcţionării
procesului, de producţie. În tranzacţiile de pe piaţă, vânzătorii şi cumpărătorii au şanse

25
diferite în funcţie de informaţiile de care dispun. Bunurile informaţionale sunt furnizate de
sectorul economic cuaternar, care este alcătuit din serviciile legate de informatică, cercetare
ştiinţifică şi tehnologică, şi care înregistrează ritmuri de creştere dinamice în ţările
industrializate.
Antreprenoriatul sau abilitatea întreprinzătorului este, de asemenea, inclus între neofactori.
Este o formă specifică de resursă umană în cadrul sistemelor bazate pe concurenţă şi liberă
iniţiativă. Întreprinzătorul este agentul economic care combină factorii de producţie. el este
cel care organizează producerea de bunuri materiale şi servicii, făcând uz de propriile
abilităţi (de strateg, decident, administrator, investitor, manager, negociator, comerciant,
etc.). Tot el sesizează ocaziile şi şansele, formulează şi promovează proiecte, manifestă
iniţiativă în adaptarea producţiei la cerinţele pieţei, ia decizii pe principii de raţionalitate
economică şi îşi asumă riscurile. Toate acestea conduc la aprecierea că abilitatea
întreprinzătorului este un element decisiv al progresului economic, fapt pentru care este
integrat în categoria neofactorilor.
2.4. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Intreprinderile sunt preocupate permanent de găsirea celor mai bune procedee de


combinare a factorilor de producţie, care să le asigure eficienţa utilizării acestora şi profitul. În
acest scop este necesară adaptarea aparatului productiv la noile condiţii, prin intensificarea
folosirii lui şi modificarea procedeelor de combinare a factorilor. Prin activitatea pe care o
desfăşoară, întreprinzătorul urmăreşte maximizarea profitului în condiţiile minimizării
eforturilor materiale, umane şi financiare.
Combinarea este modul specific de unire a factorilor de producţie sub aspect cantitativ
şi structural–calitativ, în scopul obţinerii unor bunuri de calitate superioară, mai ieftine şi
competitive pe piaţă. În procesul combinării factorilor de producţie, îndeosebi a factorilor muncă
şi capital, trebuie aleasă soluţia care asigură eficienţa economică maximă în condiţiile date.
Aceasta presupune adaptarea la cerinţele pieţei, în vederea obţinerii unui profit maxim.
Combinarea factorilor de producţie vizează două laturi, respectiv cea tehnică şi cea
economică. Din punct de vedere tehnic, combinarea presupune obţinerea unui bun prin unirea
resurselor de muncă de o anumită structură şi calificare cu elemente specifice de capital fizic.
Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie se concretizează în

26
minimizarea costurilor şi maximizarea profitului, reprezentând totodată o modalitate de reducere
a acţiunii legii rarităţii.
Există diferite tipuri de combinare a factorilor de producţie, cum sunt spre exemplu
următoarele:

 combinarea pe termen scurt, care presupune maximizarea unui factor de producţie


variabil, ceilalţi rămânând constanţi;

 combinarea pe termen mediu, care implică unirea a doi factori variabili în sens
contrar;

 combinarea pe termen lung, când toţi factorii de producţie sunt variabili.


Este evident că în toate cazurile scopul urmărit este eficienţa, exprimată în costuri
minime, maximum de producţie şi de profit.
Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor de divizibilitate şi adaptabilitate a
factorilor de producţie. Divizibilitatea este proprietatea factorilor de a se împărţi în unităţi simple
şi subunităţi omogene, fără ca aceasta să le afecteze calitatea. De exemplu, factorul muncă poate
fi divizat în unităţi de timp, iar factorul natural în unităţi de suprafaţă, în funcţie de specificul
procesului de producţie. Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un
factor cu unităţi dintr-un alt factor de producţie.
Pe baza acestor proprietăţi sunt posibile operaţiunile de substituire şi
complementaritate. Substituirea este procesul de înlocuire a unui factor de producţie cu un
altul, de exemplu al factorului muncă cu capitalul sau invers.
Când se recurge la înlocuirea unui factor cu altul, se are în vedere elasticitatea
substituirii, adică măsura în care poate fi menţinută producţia în condiţiile unei asemenea
operaţiuni. Complementaritatea este procesul prin care se stabilesc raporturi cantitative în tre
factorii care participă la producerea de bunuri economice. De exemplu, raportul dintre numărul
de computere dintr-o unitate şi numărul de lucrători.
În luarea deciziilor privind combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul ţine
seama de o serie de limite (constrângeri) interne şi externe, de ordin tehnologic şi social –
economic. El alege tehnologiile de fabricaţie care asigură consumuri minime de factori de
producţie, se îngrijeşte de climatul de muncă din întreprindere, de calitatea materiilor prime
autohtone şi importate, etc.

27
Combinarea factorilor de producţie, efectuată de întreprinzător, depinde de următoarele
condiţii:
a. natura sau specificul activităţii economice desfăşurate (industrie, agricultură,
construcţii, comerţ, servicii de diferite categorii, etc.);
b. nivelul tehnic şi tehnologic al producţiei;
c. abilitatea întreprinzătorului şi calităţile sale de manager, negociator şi strateg;
d. posibilităţile de desfacere a bunurilor economice produse, pe piaţa internă sau
externă.
Luarea în considerare a acestor condiţii, aplicarea riguroasă a principiilor
managementului şi marketingului îi permit întreprinzătorului să desfăşoare o activitate
competitivă, performantă şi prosperă.
CAPITOLUL 3
ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ

Economia de piaţă reprezintă tipul modern de economie, restructurat si dezvoltat de mai


bine de două secole.
În plan istoric, acţiunile oamenilor pentru acoperirea cerinţelor de viaţă au creat diferite
forme de realizare a activităţilor economice. Astfel, de la economia naturală caracterizată prin
autosatisfacerea nevoilor personale ale producătorilor şi ale familiilor lor s-a trecut la economia
de schimb, în care crearea şi adâncirea diviziunii sociale a muncii a transformat produsele in
mărfuri, adică destinate pieţei. Această transformare a favorizat evoluţia economiei de la forma
de schimb nonmonetar (marfă contra marfă) către economia modernă de schimb monetar.
În esenţă aceasta reprezintă economia de piaţă actuală, unde se realizează produse
destinate pieţei şi moneda are funcţiile de mijloc de schimb, de plată şi de evaluare a
rezultatelor.
Înţelegerea esenţei şi trăsăturilor economiei de piaţă, ca şi cunoaşterea ei atât teoretică cât
şi prin prisma unor experienţe naţionale, sunt neîndoielnic necesare şi utile într-o perioadă în
care se caută modalităţi şi soluţii adecvate pentru transformarea economiei româneşti într-o
economie capabilă să răspundă unor exigenţe deopotrivă economice şi social-umane.
Teoretic şi practic a devenit evident că dorinţa şi cerinţa de a ne moderniza şi a
eficientiza economia se focalizează în obiectivul realizării economiei de piaţă.

28
Se ştie că statele occidentale avansate se bazează pe o economie de piaţă concurenţială şi
de aceea dezvoltarea unei societăţi civilizate şi democratice este tot mai frecvent legată de
existenţa acestui sistem economic.
Realităţile contemporane demonstrează însă că economiile occidentale nu pot fi apreciate
ca economii de piaţă „pure‖ şi că mecanismele pieţei nu sunt întotdeauna şi în mod absolut
benefice, costurile sociale putând contrazice chiar şi cele mai generoase structuri şi strategii. O
abordare lucidă şi pătrunzătoare a „realului‖, a „concretului‖, faţă în faţă cu „idealul‖, cu
„modelul teoretic” apare oportună.

3.1. Concept şi trăsături

Încercând să definim economia de piaţă contemporană am putea să o considerăm ca o


economie a cărei organizare şi funcţionare se realizează prin mecanismele pieţei în cadrul
unui regim liberal (legislativ, instituţional, politic, etc.) bazat pe proprietatea privată şi fără
acţiuni restrictive ale statului.
Ca urmare, producţia, repartiţia, schimbul, consumul se pot realiza pe baza liberei
iniţiative. Fiecare individ/persoană este liber:
- să întreprindă, organizeze, gestioneze şi să conducă o activitate economică;
- să producă şi să obţină un venit pe care să-l cheltuiască după propria voinţă / dorinţă;
- să economisească o parte din disponibilităţile de venit;
- să-şi urmărească propriile interese economice ţinând însă cont de necesitatea
armonizării acestora cu interesele generale ale societăţii.
Desigur există anumite limitări din punct de vedere legislativ, dar acestea reprezintă mai
degrabă reguli generale, organizaţional-funcţionale, de respectare a ordinii publice, norme
sanitare etc.
În mod curent şi cu o tentă pragmatică am putea folosi o definiţie mai restrânsă:
economia de piaţă desemnează sistemul economic în care piaţa reprezintă dimensiunea
cardinală a acestuia, cantităţile produse şi preţurile depinzând de confruntarea dintre cerere
şi ofertă şi nu de o planificare centralizată.
Ca sinteză a ceea ce există în prezent în ţările occidentale, economia de piaţă se defineşte
prin următoarele trăsături:

29
- Este o economie multipolară, în sensul că este constituită din numeroase centre
distincte de iniţiativă, decizie, organizare, gestiune şi conducere a unei activităţi economice.
Aceste centre reprezintă agenţi de producţie, de ofertă de factori, de consum, legaţi între ei prin
numeroase reţele de schimb, respectiv operaţiuni de vânzare-cumpărare. Fiecare agent economic
are un comportament propriu, diferenţiindu-se de ceilalţi prin raţionalitate, orizont, forţă şi
influenţă economică. Actualmente, aceste centre economice distincte nu mai reprezintă doar
entităţi individuale, ci mai degrabă „agenţi de grup‖, „grupuri de forţă‖, „de presiune‖ care
modifică din interior sistemul economic prin intermediul unor factori economici, tehnici,
psihologici etc.
- Este o economie descentralizată – întrucât deciziile sunt luate de către agenţii
economici independenţi, acţiunile acestora fiind coordonate prin intermediul pieţei, al fluxurilor
monetare, unităţile din economie fiind legate între ele, prin schimburile de activităţi, respectiv
bunuri şi servicii. Deşi fiecare agent economic are autonomie în domeniul său, funcţionarea
economiei descentralizate nu este consecinţa doar a iniţiativelor şi acţiunilor micro, ci şi a unor
macrodecizii referitoare la legăturile dintre agenţii economici, a cadrului juridic şi instituţional al
activităţii economice (reguli privind concurenţa, relaţia angajator-salariat), precum şi a cerinţelor
de vocaţie naţională şi globală care depăşesc orizontul şi posibilităţile fiecărei unităţi. Din acest
punct de vedere economia de piaţă este opusă economiei centralizate care este organizată,
gestionată şi condusă de stat.
Şi în economia de piaţă se iau decizii la nivelul economiei naţionale, dar acestea nu
lezează, anulează şi nu introduc restricţii, ci reprezintă acţiuni de importanţă naţională.
- Este o economie de întreprindere – deoarece spaţiul micro-economic este fundamental
pentru desfăşurarea activităţii, întreprinderea asigurând legătura între diferitele categorii de pieţe,
între oferta şi cererea finală. De aici rezultă rolul central al întreprinzătorului care prin
intermediul mecanismului de piaţă combină factorii de producţie separaţi din punct de vedere
juridic şi economic şi compară preţurile acestora, ghidându-se în activitatea sa de raportul dintre
cost şi preţ de vânzare. Fiecare întreprinzător trebuie să dispună de un potenţial economic care
să-i asigure autonomia de decizie.
- Este o economie de calcul în expresia monetară – căci moneda, servind drept numitor
comun al activităţii agenţilor economici, satisface cerinţa de estimare şi cuantificare a costurilor
şi a rezultatelor. Prin intermediul monedei, agenţii economici au posibilitatea să efectueze

30
multiple şi diverse calcule economice, eşalonate în timp, care stau la baza propriilor strategii,
raţionalităţi, decizii şi comportamente. Preţurile ca expresii monetare ale relaţiilor dintre bunuri
indică şi măsoară resursele şi necesităţile economice între care se tinde să instaureze un
echilibru.
- Este o economie în care profitul este mobilul agenţilor economici şi obiectivul central
la întreprinderii, motivaţia întregii activităţi la nivel microeconomic. Pentru realizarea lui,
agenţii economici nu sunt limitaţi decât de propriile lor capacităţi şi competenţe şi de respectarea
drepturilor celorlalţi agenţi. Exprimând diferenţa dintre încasări şi cheltuieli, profitul depinde
esenţial de condiţiile de piaţă. Justificat adesea ca fiind remunerarea spiritului de iniţiativă şi de
inovaţie, a capacităţii de întreprindere şi de risc, a competenţei şi curajului etc., profitul apare ca
un venit rezidual al întreprinzătorului ce îndeplineşte un rol de recompensă şi sancţiune a
acestuia pentru calităţile activităţii sale. Întrucât profitul ocupă locul central în raţionamentul
întreprinzătorului, concret obiectivul de maximizare a acestuia este permanent şi pe termen
lung, alte obiective putând avea prioritate pe termen scurt.
- Este o economie în care rolul statului ca agent distinct cu funcţii specifice se
manifestă indirect şi global, adică statul prin acţiunile sale nu se substituie mecanismelor pieţei,
nu îndeplineşte funcţiile acesteia şi intervine pentru a susţine, completa şi înlătura consecinţele
negative ale funcţionării ei. Intervenţia statului este indirectă întrucât respectă libertatea de
decizie a agenţilor economici şi cea de formare a preţurilor, dar orientează totuşi economia,
influenţând-o prin politica financiară, monetară sau socială; aceasta este deopotrivă globală, căci
nu pătrunde în mecanismul economic la nivel micro, ci acţionează asupra „direcţiilor majore‖
ale activităţii economice ca repartiţia veniturilor, nivelul cererii globale, ocuparea forţei de
muncă, regulile concurenţei ş.a. Respectând logica internă a pieţei şi a mişcării agenţilor
economici, intervenţia statului vine deci în sprijinul economiei de piaţă private şi nu poate
subzista decât prin ea.
- Aceste trăsături ale economiei de piaţă derivă şi îşi găsesc suportul în predominanţa
proprietăţii private (asupra bunurilor, factorilor de producţie ş.a.) şi în respectarea drepturilor de
proprietate. Inviolabilitatea proprietăţii private şi respectarea libertăţii individului sunt
consfinţite prin lege, proprietatea privată fiind recunoscută drept sacrosantă. În pofida unor
mutaţii privind formele de proprietate şi funcţionarea mecanismului economic, economia de
piaţă a fost şi rămâne în fond o economie a intereselor private. Iar faptul că proprietatea privată

31
este dominantă nu exclude existenţa proprietăţii publice, înţeleasă şi acceptată ca o proprietate în
interesul tuturor şi nu a statului care este numai administratorul sau gestionarul ei. Evident există
şi o proprietate mixtă rezultată din combinarea celor două tipuri de proprietate care rămân
fundamentale din punct de vedere economic. Aceste tipuri de proprietate din economia de piaţă
nu se confundă cu pluralitatea formelor constituirii şi funcţionării firmelor, respectiv tipul juridic
al acestora: societăţi individuale, asociaţii cooperatiste, societăţi anonime, în nume colectiv sau
cu răspundere limitată etc.
- Definind astfel economia de piaţă trebuie însă să avem în vedere şi relaţia dintre
structurile economice şi cele sociale, mentale, politice, culturale, întrucât economia de piaţă se
integrează într-un sistem (respectiv într-un ansamblu coerent şi specific) relativ stabil, de diverse
componente ce formează societatea modernă. Este evident că supremaţia în acest sistem revine
structurilor economice. De aceea sistemul economiei de piaţă care se bazează şi generează
libertatea economică a individului favorizează libertatea politică şi implică separarea relativă a
puterii economice de puterea politică. După opiniile multor economişti, economia de piaţă s-a
dezvoltat în strânsă legătură cu instituţiile politice democratice, reflectând modalitatea de a gândi
prin prisma valorii şi independenţei fiecărui individ. Economia de piaţă difuzează puterea
economică, deşi această difuziune a puterii nu este egalitară, concentrarea bogăţiilor conferind o
anumită influenţă politică şi socială. Deci, deşi se separă puterea economică de puterea politică
şi de alte forme de putere, această separare nu este completă. Sistemul de piaţă rămâne însă cel
ce fundamentează sistemul politic democratic şi pentru realizarea unor corective economice la
injustiţiile din societate. Fără îndoială că relaţiile de determinare dintre liberalismul economic şi
cel politic au un caracter relativ, dovedit şi de faptul că au existat şi mai există, îndeosebi în
ţările lumii a treia, situaţii în care economia de piaţă subzistă în regimuri mai puţin democratice.

3.2. Mecanismul de funcţionare

Economia de piaţă se particularizează prin faptul că funcţionează prin mecanismele


pieţei concurenţiale. Respectiv relaţiile dintre cei ce se implică în economie, care reflectă şi
legăturile dintre diversele sfere ale activităţii oamenilor, se realizează prin piaţă.
Piaţa reprezintă dimensiunea cardinală a acestui tip de economie, iar mecanismul pieţei
fundamentul funcţionării ei. De aici şi denumirea de economie de piaţă.

32
Acest sistem are la bază concurenţa considerată drept o transpunere în plan economic a
principiului libertăţii individuale şi al „liberei iniţiative‖.
Concurenţa apare ca un model de comportament al agenţilor economici în sistemul de
piaţă care implică o rivalitate între participanţii la schimb exprimând însă şi o situaţie de
piaţă. Acest sistem ce are la bază concurenţa constă în fond în mecanismul preţurilor stabilite în
cadrul operaţiunilor de vânzare-cumpărare prin confruntarea cererii cu oferta.
Funcţionarea pieţei depinde esenţial de preţuri. Acestea, ca semnale recepţionate de
agenţii economici în funcţie de care îşi stabilesc deciziile şi îşi modelează comportamentele şi
reacţiile, asigură în ultimă instanţă coerenţa deciziilor din economie prin ajustarea preţurilor în
funcţie de modificarea raportului dintre cerere şi ofertă.
Aşadar într-o economie de piaţă, prin variaţiile cantitative ale ofertei şi cererii (într-un
climat în care concurenţa se manifestă mai mult sau mai puţin intens) şi ajustarea permanentă a
preţurilor, producătorii şi cumpărătorii, ofertanţii şi solicitanţii de produse şi resurse economice
pot acţiona fără a fi influenţaţi, dincolo de interese, de alţi factori şi, cel puţin în principiu, de
acţiunile statului. În consecinţă, structurile şi evoluţia economiei şi funcţionarea acesteia au la
bază mecanismul pieţei, al preţurilor rezultate din confruntarea deciziilor şi a comportamentelor
subiecţilor economici.
Dominaţia mecanismelor concurenţiale nu semnifică absenţa factorului raţional la nivel
micro şi macroeconomic, dimpotrivă acesta se manifestă atât prin strategiile şi programele
firmelor şi ale consumatorilor elaborate pe baza informaţiilor pieţei, restricţiilor economice,
anticipaţiilor riscului, etc., cât şi prin acţiunile statului (autorităţilor publice) pentru bunul mers
al economiei.
Din această optică în mod frecvent se apreciază că economiile occidentale nu prezintă
trăsăturile „pieţei perfect concurenţiale‖ din gândirea clasică şi neoclasică, caracterizându-se prin
„concurenţă imperfectă”. Această situaţie se reflectă în dominaţia unui număr redus de
producători şi cumpărători. De aceea mecanismele pieţei se interpenetrează cu unele acţiuni
concepute în afara acesteia de către agenţii economici şi în care statul, devenit el însuşi un agent
economic independent, apare ca un element al evoluţiei economiei.
Schimbările din raportul privat – public în funcţionarea economiei a generat aprecierea
unor economii occidentale drept „economii mixte”. Rămâne totuşi faptul că într-o economie de
acest tip mecanismele pieţei determină şi arbitrează în principal deciziile economice, fiind în

33
accepţiunea clasică acea „mână invizibilă‖ care influenţează viaţa economică. Respectiv acea
forţă care acţionează dincolo de capacitatea de intervenţie a participanţilor la schimbul de
activităţi, favorizând în ultimă instanţă armonizarea intereselor particulare cu cele ale societăţii,
în general. Pentru că în fond prin concurenţă, preţuri şi oscilaţiile raportului cerere-ofertă, piaţa
determină şi influenţează deciziile şi comportamentul agenţilor economici (menaje, firme, stat)
şi asigură funcţionarea şi reglarea activităţii economice. „Libera iniţiativă‖ a întreprinzătorului,
ca şi „suveranitatea cumpărătorului‖, caracteristice acestui tip de economie, sunt privite în
strânsă legătură cu piaţa, semnificând atât libertatea întreprinzătorului de a decide ce şi cum să
producă în virtutea consideraţiilor de preţ şi rentabilitate, de profituri şi pierderi, cât şi libertatea
consumatorului de a decide cât să cheltuiască şi ce să cumpere din veniturile sale pentru a-şi
procura cea mai mare satisfacţie. Piaţa permite deci atât libertatea de acţiune a participanţilor la
schimb, respectiv a vânzătorilor (producători de bunuri şi servicii sau deţinători de factori de
producţie) şi cumpărătorilor, cât şi principiul maximizării profitului şi a satisfacţiei utilizării
bunurilor şi serviciilor ca mobil esenţial al acţiunilor din economie, inclusiv din punctul de
vedere al asigurării echilibrului.
Astfel, ca mecanism de reglare a funcţionării economiei, piaţa are şi funcţia de a
determina alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor economice (materiale, umane, financiare)
prin deciziile cu privire la producţie, repartiţie şi consum.
Datorită naturii şi obiectului tranzacţiilor, multitudinea operaţiunilor se grupează pe mai
multe pieţe: piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa factorilor de producţie, piaţa titlurilor de valoare
şi piaţa monetară.
În detaliu piaţa înglobează cele trei mari categorii de mărfuri: bunurile şi serviciile,
factorii de producţie – forţa de muncă, capitalul şi resursele naturale – şi moneda, aceasta din
urmă fiind o marfă stocabilă creată de stat şi care înlesneşte activitatea agenţilor economici. Se
creează astfel un flux de bunuri de la producători către consumatori, compensat de un flux
monetar de la consumatori la producători şi un flux de servicii oferite de posesorii factorilor de
producţie, compensat şi acesta de un flux monetar de la utilizatorii factorilor de producţie către
cei care îi deţin.
În acest fel prin funcţionarea economiei se constituie circuitele economice: producţia
creează venituri, veniturile dau naştere la cheltuieli, cheltuielile suscită producţia ş.a.m.d.
Analizele evoluţiei economiilor de piaţă occidentale din ultimele decenii au scos în evidenţă

34
unele slăbiciuni şi eşecuri ale mecanismelor autoreglatoare ale pieţei, de a asigura în orice
condiţii şi în mod durabil echilibrul economic, alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor, cât şi
incapacitatea acestora de a acoperi unele cerinţe noi ale vieţii contemporane. Astfel au apărut
unele fluctuaţii şi dezechilibre (şomaj, încetinirea sau stagnarea creşterii, subutilizarea şi irosirea
unor resurse, poluarea mediului ş.a.), disfuncţionalităţi şi distorsiuni sectoriale, regionale, pe
plan social, etc. Complexitatea crescândă a vieţii economice şi sociale a arătat că funcţionarea
economiei prin mecanismele pieţei trebuie completată cu alte mecanisme dintre care se
detaşează cele instituţionale şi publice care, pe lângă influenţa cantitativă sau structurală, pot
contribui la realizarea inclusiv a unor obiective de vocaţie generală.

3.3. Modele teoretice şi tipuri concrete de economie de piaţă

În ştiinţa economică se conturează câteva fundamentări doctrinare ale economiei de piaţă


care particularizează marile orientări din gândirea economică actuală. Există deci câteva sisteme
conceptuale de abordare, explicare şi interpretare a economiei de piaţă care se sintetizează în
următoarele modele: neoclasic, keynesist, instituţionalist, libertarian, al economiei reglate şi al
dezechilibrelor inerente.
Modelul neoclasic are la bază teza că prin respectarea strictă a proprietăţii private şi a
liberei iniţiative mecanismul pieţei (preţurile, jocul cererii şi al ofertei, concurenţa) reprezintă
forţa obiectivă de coordonare a opţiunilor şi activităţilor agenţilor economici. Astfel este posibilă
autoreglarea şi funcţionarea echilibrată a economiei. Fără a se exclude orice rol al statului în
economie se acceptă o intervenţie selectivă a acestuia mai ales prin politici monetare, fiscale,
bugetare.
Se acordă o importanţă deosebită ofertei (producţiei) şi eficientizării activităţilor
economice prin alternative de utilizare a resurselor bazate pe perfecţionarea şi înlăturarea
asimetriei informaţiei în mediul economic.
Modelul keynesist se particularizează prin aprecierea că mecanismele clasice ale pieţei
nu pot asigura singure funcţionarea echilibrată a economiei cu folosirea deplină a resurselor. De
aceea este necesară intervenţia statului în mod permanent ca centru de decizie şi agent economic,
în calitate de autoritate publică şi nu neapărat prin intermediul proprietăţii. Se acordă o
importanţă deosebită problemelor cererii şi rezolvării unor probleme sociale (şomaj, sărăcie,

35
ş.a.). În acest sens se atribuie prioritate reglării conjuncturale a pieţei paralel cu elaborarea unor
politici pe termen mediu şi de dezvoltare pe termen lung. Pe această linie sunt luate în
consideraţie şi bunurile şi serviciile oferite de stat ce nu îmbracă forma de marfă (educaţie,
asistenţă sanitară şi socială, unele utilităţi publice etc.).
Modelul instituţionalist aparţine grupului de economişti care consideră că ipotezele
clasice, concurenţa pură şi perfectă, hegemonia consumatorului, legea randamentelor
descrescânde ş.a. nu se verifică în realitate. Actualmente economiile de piaţă occidentale se
caracterizează prin concurenţă imperfectă, dominarea organizării şi gestiunii de către manageri
ce nu sunt proprietari şi alcătuiesc o tehnostructură, deschiderea frontierelor economice naţionale
prin mondializare şi regionalizare, generalizarea rolului informaţiei ş.a. În consecinţă a devenit
necesară o intervenţie instituţională în economie pe linia controlului preţurilor şi a repartiţiei
veniturilor, o planificare orientativă, stabilirea unor strategii de dezvoltare, coordonarea unor
activităţi şi domenii economice strategice, a utilităţilor publice etc.
Modelul libertarian de economie de piaţă este un model neoliberal american care
absolutizează libertatea în economie considerând dăunătoare orice încercare de implicare a
statului în economie. Acest model teoretic se caracterizează prin susţinerea eficienţei şi a
capacităţii mecanismelor pieţei libere de a îndeplini perfect funcţiile de reglare automată a
economiei, de alocare şi utilizare eficientă a resurselor şi de a realiza totul în economie.
Se preconizează extinderea proprietăţii private şi în domenii cum ar fi serviciile publice
şi generalizează liberalizarea vieţii economice şi sociale. Orice intervenţie a statului este
considerată o reducere a libertăţii – de iniţiativă, decizie şi acţiune – fiind necesară o dezetatizare
totală a economiilor occidentale.
Modelul economiei reglate apropiat de abordarea instituţionalistă se fundamentează pe
teza că piaţa este doar o formă printre altele de coordonare şi reglare a activităţii, întrucât nefiind
atotcuprinzătoare piaţa nu poate include întregul spaţiu economic. De pildă în interiorul firmelor
nu există relaţii de piaţă, organizarea şi gestiunea activităţii nefiind realizate conform principiilor
de piaţă.
Pornindu-se de la faptul că ajustările dintre diversele procese economice prin intermediul
mecanismelor pieţei sunt din ce în ce mai puţin instantanee şi mult mai complicate şi de durată,
se fundamentează necesitatea implementării unor mecanisme de corectare şi ajustare a soluţiilor
la nivel micro, mezo şi macroeconomic.

36
Aceste mecanisme elaborate reprezintă în fond:
- strategiile şi programele firmelor,
- practicile instituţionale ale grupurilor de acţiune în economie inclusiv de genul
convenţiilor dintre sindicate şi patronate;
- promovarea relaţiilor contractuale între agenţii economici;
- politicile economice ale statului inclusiv programarea, planificarea şi stabilirea
prospectivei.
Elaborate pe baza unor evaluări ex-ante ale efectelor economice şi sociale, acestea
răspund necesităţii de informare şi orientare a comportamentului agenţilor economici creând
cadrul asigurării unei coerenţe a deciziilor la toate nivelele în faţa incertitudinii şi a riscurilor din
viitor.
Rezultă deci că aceste mecanisme de ajustare şi corectare nu se substituie mecanismelor
pieţei, ci sunt menite să favorizeze realizarea funcţiilor acestora. Piaţa rămâne unul din
elementele principale de echilibru global alături de care mecanismele determinate şi regulile,
mai ales cele „colective‖, joacă un rol important în domeniile cu impact asupra funcţionării
economiei cum ar fi: forma şi intensitatea concurenţei, raporturile salariale, reglementările
utilizării forţei de muncă, gestiunea monetară, inserţia în economia internaţională etc.
Modelul dezechilibrelor inerente. În acest model teoretic economia este abordată nu
numai prin ipoteza concurenţei şi a eficienţei directe a mecanismelor pieţei, ci şi prin existenţa
unor distorsiuni şi dezechilibre inerente. Se consideră că ceea ce caracterizează economia
contemporană este instabilitatea şi diversele dezechilibre. Această stare şi tendinţe sunt explicate
prin accentuarea rigidităţii preţurilor, mai ales către creşterea lor continuă. De aici teza rigidităţii
preţurilor – mai ales a salariului şi a dobânzii – şi a incapacităţii lor de a asigura adaptarea
ofertei la cerere pe diversele pieţe. Abdicându-se de la teza flexibilităţii şi în consecinţă
admiţându-se dezechilibrele ca inerente funcţionării economiei de piaţă, în „teoria
dezechilibrelor‖ care fundamentează acest model, ipoteza concurenţei şi eficienţei mecanismelor
pieţei este înlocuită cu cea a distorsiunilor şi dezechilibrelor în economie. Astfel, ajustarea
dezechilibrelor în economia de piaţă presupune anumite „costuri de ajustare‖ concretizate în
accentuarea rigidităţii preţurilor. Din această optică, rigiditatea nu este o anomalie sau o
manifestare a disfuncţiilor economiei de piaţă, ci un mod de funcţionare a acesteia în condiţiile
actuale.

37
Aceste postulate apar cu evidenţă în tezele inadvertenţei salariului ca preţ al forţei de
muncă cu starea pieţei muncii, rigidităţii la scădere a salariilor, dereglării relaţiei preţuri –
productivitate, efectului destabilizator al unor mecanisme de ajustare (redistribuirea venitului,
variaţia cuantumului cheltuielilor sociale), slăbirii procesului acumulării de capital (investiţiilor).
Ajustările economiei pentru micşorarea dezechilibrelor implică anumite costuri care
influenţează negativ economia. Din această cauză se susţine necesitatea unor măsuri economice
la toate nivelele pentru micşorarea efectelor negative ale dezechilibrelor, pentru ca acestea să nu
se amplifice şi când este posibil să fie prevenite.

3.4. Tipuri concrete de economie de piaţă

Realităţile economice din ţările cu economie de piaţă arată că fiecare dintre acestea are
anumite particularităţi generate atât de localizările geografice şi de o serie de factori extra
economici (trăsături psihice, morale, etnice, istorice, concepţii, mentalităţi şi obiceiuri,
experienţe dobândite într-o perioadă mai mult sau mai puţin îndepărtată, factori politici ş.a.), cât
şi de rolul atribuit pieţei şi statului în asigurarea funcţionării echilibrate şi eficiente a economiei
naţionale – în funcţie de condiţii, restricţii şi priorităţi specifice. Astfel din multitudinea de
experienţe naţionale am putea desprinde unele „tipuri concrete‖ de economie de piaţă pe care le-
am putea denumi: tipul anglo-saxon, tipul vest-european, economia socială de piaţă, tipul nordic
şi economia paternalistă. Aceste tipuri care sunt expresie şi a condiţiilor concrete şi
caracteristicilor de dezvoltare din perioada modernă reflectă fără îndoială o distanţă mai mare
sau mai mică între teorie şi practică.
Tipul anglo-saxon cuprinde economiile de piaţă cele mai liberale şi cel mai puţin
înclinate spre dirijism, cele mai reticente la intervenţia economică a statului – în special sub
forma întreprinderilor publice – adepte ale ideii de superioritate a întreprinderilor private şi a
liberei iniţiative. Aceste caracteristici pot fi întâlnite în S.U.A., Anglia, Canada ş.a.
Economiile din acest tip sunt economii concurenţiale, mecanismele pieţei fiind cele care
reglementează deciziile agenţilor economici, promovându-se chiar şi prin intervenţia statului
concurenţa drept condiţie a funcţionării eficiente a economiei.
În aceste economii predomină sectorul privat. Marile companii sunt cele ce deţin o
poziţie dominantă, având cea mai mare pondere inclusiv în ramurile cheie şi strategice, în

38
cercetarea ştiinţifică, în fluxurile investiţionale şi în comerţul exterior; acestea au un rol
important şi în relaţiile economice internaţionale, numărându-se printre cele mai mari companii
din lume. Această poziţie a marilor companii nu exclude existenţa întreprinderilor mici şi
mijlocii într-un număr şi o varietate organizatorică foarte mare, subordonate direct, dar mai ales
indirect faţă de marile grupuri economice (sistemul de contractare şi subcontractare).
În acest tip de economie de piaţă este abordat „ca un agent necesar menţinerii coerenţei
logice a ansamblului‖, în condiţiile imperfecţiunilor pieţei. La nivelul administraţiei centrale sau
regionale statul iniţiază şi aplică o politică economică caracteristică unui „intervenţionism suplu
şi liberal‖ menit să influenţeze pozitiv mediul economic privat. Statul sprijină activitatea
economică privată atât prin corijarea anumitor deficienţe ale acestuia în domeniul producţiei şi
repartiţiei, cât şi prin favorizarea derulării acestei activităţi într-un cadru monetar stabil şi cu o
ofertă de servicii colective indispensabile colectivităţii şi dezvoltării iniţiativelor private.
Sectorul public – întreprinderi productive şi de servicii – ocupă un loc neglijabil în
economie, deţinând cea mai mică pondere în comparaţie cu celelalte state occidentale. Din acest
punct de vedere, oscilaţiile între naţionalizări, reprivatizări, concesionări ale unor servicii
publice, dereglementări pe unele pieţe evidenţiază subordonarea acţiunilor statului intereselor
private în aspiraţia consolidării economiei de piaţă.
Intervenţia statului se realizează în mod prioritar prin instrumentele fiscal-bugetare,
monetare şi de credit (în S.U.A., la nivelul statelor se manipulează 40% din finanţele publice
americane). Dar aceste modalităţi de intervenţie nu exclud elaborarea de către administraţiile
guvernamentale a unor programe de politică economică, ca şi a unor prognoze economice pe
termen mediu şi lung cu privire la evoluţia economică.
Reflectând o aplicare în practică a concepţiilor neoliberalismului, monetarismului şi
„economiei ofertei‖, economiile de piaţă incluse în acest tip pot fi apreciate drept „patria
neoliberalismului‖.
Tipul vest-european cuprinde economiile de piaţă adepte ale intervenţiei statului în
economie atât prin diferite politici economice cât şi prin sectorul public şi planificare – ca
instrument de reglementare ex-ante a funcţionării economiei, ceea ce le conferă într-o proporţie
mai mare sau mai mică trăsătura de economii mixte. Aceste caracteristici care variază după
coloratura politică a guvernului se întâlnesc într-o serie de ţări vest-europene ca de exemplu

39
Italia, Franţa, acestă din urmă ţară având o contribuţie determinantă pe plan conceptual şi al
implementării acestui tip de economie.
Economiile din acest tip sunt economii concurenţiale, dar flexibilitatea mecanismelor de
piaţă poate fi influenţată de intervenţia statului. Pe planul structurilor economico –
organizatorice, alături de sectorul privat există şi un sector public şi un sector mixt. În sectorul
privat, numeroase întreprinderi mici şi mijlocii coexistă cu marile companii şi beneficiază de o
protecţie din partea statului. Semnificaţia sectorului public în aceste economii se remarcă atât
prin dimensiunea şi structura lui sectorială cât şi prin rolul pe care-l joacă în funcţionarea şi
dezvoltarea economiei. Astfel au o poziţie importantă în sectoare determinante prin efectul lor
de antrenare („poli ai creşterii‖), în cele dependente de aprovizionarea din exterior, sau de interes
general; de exemplu, în Franţa şi Italia în energetică, informatică, electronică, industria
farmaceutică, băncile de depozit, unele bănci comerciale etc.
Intervenţia statului se distinge prin caracterul ei de concertare, acesta intervenind ca un
partener de partea cererii şi a ofertei factorilor de producţie, în promovarea creşterii economice şi
în orientarea dezvoltării în general. În acest scop, un loc deosebit se acordă creditului, în ideea
necesităţii ajungerii din urmă a economiilor partenere din punctul de vedere al nivelului
economic general, al standardului industrial, al competitivităţii, al stăpânirii pieţei interne.
Interferenţa dintre agenţii privaţi şi stat în procesele de decizie şi reglare a economiei,
inclusiv prin planificare şi prognoză la nivel macroeconomic, reprezintă o încercare de
diminuare a insuficienţelor mecanismelor pieţei ca şi a gravităţii repercusiunilor pe care acestea
le-ar putea avea asupra economiei şi a vieţii sociale în general. Această interferenţă reflectă,
după opinia unor autori occidentali, crearea unui sistem de funcţionare în care vin în contact o
economie administrată cu o economie de opţiune.
Această coexistenţă şi combinare a elementelor private şi etatiste în structura economică
şi în funcţionarea unei economii în care forţele pieţei reprezintă fundamentul, constituie o
aplicare mai mult sau mai puţin ortodoxă a teoriilor de inspiraţie keynesistă.
Economia socială de piaţă reprezintă un tip de economie de piaţă care tinde spre
reunirea libertăţii pieţei cu armonia socială. Funcţionarea acestui tip de economie de piaţă nu
presupune doar o expansiune liberă a producţiei şi schimbului de mărfuri, ci şi găsirea unor
soluţii de ordin social, economic şi chiar politic. Atributul „social‖ exprimă obiectivul realizării,
în condiţiile funcţionării libere a pieţei, a unei armonii între interesele, opţiunile şi acţiunile

40
diverselor categorii sociale ca suport şi impuls al dezvoltării societăţii. Înfăptuirea acestui
obiectiv neputând avea loc spontan, prin simplu joc al forţelor pieţei, presupune intervenţia
activă a statului în vedera concertării şi a controlului activităţii membrilor societăţii pentru
obţinerea unui consens social; prin aceasta nu este diminuat rolul predominat al pieţei, economia
funcţionând pe baza mecanismelor pieţei libere nereglementate.
Trăsăturile de bază ale acestei economii de piaţă se regăsesc în RFG ca prototip al acestui
model şi, întrucâtva şi în Austria şi Olanda.
Se încearcă astfel realizarea unei convergenţe între economie şi societate prin corelarea
structurilor (ordinii) economice cu cele din afara acestora. În practică ordinea economică include
piaţa, mecanismul preţurilor şi concurenţa, formele de organizare a întreprinderilor,
instrumentele monetare şi financiare şi are menirea de a face convergente deciziile agenţilor
economici individuali independenţi. În acest context statul intervine pentru a elimina abuzurile şi
a corija disfuncţiile inevitabile generate de jocul pieţei în domeniul concurenţei şi al protecţiei
sociale. Şi aceasta se realizează printr-o cooperare între puterea publică şi întreprinderile private,
printr-un contact permanent între administraţia publică şi firme şi dintre patronat şi sindicate,
specificându-se drepturile şi responsabilităţile pentru fiecare dintre aceşti parteneri.
În contextul libertăţii depline a pieţei, specificitatea intervenţiei statului constă în
accentul deosebit pus pe:
- îmbunătăţirea formelor de organizare şi conducere la nivel micro-economic;
- introducerea generalizată a sistemului „co-deciziei‖ şi „co-gestiunii‖;
- folosirea cu predilecţie a pârghiilor financiare prin intermediul instituţiei bancare
centrale.
Privită în relaţie cu teoria economică, economia socială de piaţă se situează între
neoliberalism şi neokeynesism.
Tipul nordic de economie de piaţă reprezintă o economie de piaţă contractuală în sensul
unei cooperări între sectorul privat şi stat cu angajamente reciproce în vederea satisfacerii prin
soluţii acceptabile a unor cerinţe de ordin economico-social cum ar fi combinarea creşterii şi a
eficienţei economice cu promovarea unor valori social-umane şi de bază pentru toţi membrii
societăţii, în care pragul este satisfacerea nevoii medii şi respectarea limitei de sus a echităţii
sociale.

41
În acest sens se acţionează pentru realizarea unei repartiţii echitabile a veniturilor,
asigurarea asistenţei sociale pentru toţi membrii societăţii, accesul echitabil la toate serviciile
sociale (inclusiv gratuitatea unora dintre ele).
Acest gen de economie de piaţă este specific Suediei, Norvegiei, Danemarcei, Finlandei.
În aceste economii, care în esenţă sunt economii de piaţă şi de iniţiativă privată, statul desfaşoară
o intervenţie care este înainte de toate pe plan social, îndeplinind astfel un rol de „stat protector‖.
Acţionând mai puţin prin intermediul sectorului public propriu zis, statul intervine în
mecanismele de repartiţie şi în relaţiile sindicate – uniuni patronale favorizând o limitare a
concentrării bogăţiei şi respectiv a polarizării societăţii. Astfel intervenţia este deosebit de
pronunţată în economie şi are un caracter „negativ‖ apelând în special la instrumente fiscale
(impozite progresive mari) şi bugetare, promovând multiplicarea serviciilor sociale.
În aceste ţări nordice ce se situează printre cele mai bogate ţări din lume performanţele
economice şi sociale obţinute au fost favorizate de un tip de economie în care s-a atins un
echilibru între egalitatea condiţiilor şi eficienţa economică, ceea ce a permis să se concilieze
economia de piaţă cu justiţia socială bazată pe o fiscalitate puternică şi un nivel înalt al
bunăstării colective. Acest sistem de funcţionare a economiei caracterizează modelul nordic
drept unul de compromis şi consens între capital şi muncă care a făcut posibilă apariţia unor
societăţi unde nu se mai întâlneşte sărăcia de mari proporţii.
Dacă din punct de vedere politic aceste economii sunt o reflectare a reformismului social
promovat de îndelungatele guvernări social – democratice, din punctul de vedre al doctrinei
economice ele reprezintă o implementare a celei mai radicale orientări keynesiste.
Economia de piaţă paternalistă este o economie cu puternice elemente tradiţionale şi
naţionale care favorizează dezvoltarea competenţei şi a spiritului de liberă iniţiativă şi de
concurenţă al agenţilor economici, în care rolul statului de catalizator în economie şi societate se
înfăptuieşte prin modalităţi ce reflectă o transpunere la nivel macro a sistemului paternalist de la
nivel microsocial.
Japonia este un exemplu tipic al economiei specifice, paternalismul având rădăcini
adânci în condiţionări şi tradiţii istorice, politice, instituţionale, economice, (inclusiv resurse
naturale limitate şi presiune demografică), morale, culturale ş.a., generând originalitatea vieţii
economice.

42
Performanţele pe planul eficienţei, flexibilităţii şi competitivităţii ale acestei economii
sunt în mare măsură legate de aplicarea principiilor respectării activităţii libere a agenţilor
economici şi a concurenţei combinate cu capacitatea de adaptare la mediu. Intervenţia
guvernamentală care veghează asupra dezvoltării economice pentru îmbinarea coerentă a
iniţiativei locale cu conducerea centrală competentă, calitatea instrucţiei generale şi gradul
ridicat de pregătire profesională, importanţa acordată informaţiei şi cunoaşterii considerate
resurse fundamentale constituie factori determinanţi de evoluţie.
Economia predominant privată are un caracter dual: marile companii şi puternicele
grupuri financiare (adesea cu o bază familială), alături de care coexistă numeroase firme mici
integrate ca subfurnizori chiar şi în ramurile moderne. Această structură are un rol important în
funcţionarea economiei prin mecanismele pieţei datorită supleţei adaptive a acestor firme.
Marile companii, ca şi micile întreprinderi grupate fie pe orizontală (cele specializate
într-un domeniu), fie pe verticală (diverse domenii), fie axial (în jurul unei bănci) dovedesc
dezvoltarea a ceea se numeşte „spiritul de grup‖ alături de „spiritul de firmă‖. Sectorul public
sub forma întreprinderilor cu capital de stat este foarte puţin dezvoltat. Statul însă are o funcţie
deosebită în economie veghind asupra echilibrului economic şi favorizând o creştere economică
fără distorsiuni în funcţionarea tuturor pieţelor, stimulând capaciatea firmelor de cucerire a
pieţelor interne şi externe, susţinând cercetarea şi punând rezultatele ei la dispoziţia firmelor,
promovând profesionalismul şi meritocraţia, ghidând agenţii economici prin estimări asupra
potenţialului şi evoluţiei economice. În acest scop organismele de stat folosesc intens alături de
pârghii clasice bancare (privilegiate), bugetare şi financiare şi planul-program. Planificarea
japoneză are unele trăsături specifice, ea fiind neautoritară şi indirectă, flexibilă şi de
perspectivă, dar mai ales glisantă şi mobilizatoare prin promovarea unui pronunţat optimism
economic.
Multe din particularităţile acestui tip de economie de piaţă îşi găsesc explicaţii dincolo de
unele condiţionări într-o serie de trăsături pshice şi mentale şi ale comportamentelor oamenilor,
firmelor şi ale statului care au facilitat funcţionarea economiei într-un cadru social integrat.
Coeziunea şi solidaritatea naţională ca expresie a paternalismului se manifestă pe plan
economic la nivelul statului, ca şi al firmelor mari sau mai mici. Statul, care reprezintă „o elită
birocratică ce are un puternic simţ al responsabilităţii misiunii―, urmăreşte să păstreze şi să
consolideze originalitatea societăţii japoneze. Asumându-şi solidar responsabilitatea costurilor

43
creşterii economice fără a impune întreprinderilor restricţii şi lăsând cvasiliberă formarea
preţurilor, autorităţile publice favorizează reorientarea resurselor în procesul modernizării
structurilor industriale şi extinderii serviciilor şi influenţează procesul redistribuirii veniturilor
populaţiei, ş.a. Între stat şi agenţii economici privaţi se creează o solidaritate pentru promovarea
creşterii şi a cercetării ştiinţifice, pentru protejarea economiei naţionale, pentru surmontarea
dificultăţilor generate de dependenţa faţă de exterior în privinţa aprovizionării cu resurse, pentru
creşterea competitivităţii economice etc. Firmele japoneze manifestă o solidaritate în poziţia lor
comună faţă de capitalul străin, faţă de protecţionismul comercial, faţă de concurenţa străină. În
general, intrând în competiţie pe piaţa internă, ele nu se concurează pe pieţele externe.
Pe plan teoretic, tipul paternalist de economie de piaţă, rezultat după părerea noastră
dintr-o interacţiune originală a tradiţionalismului şi a modernismului, apare ca o împletire a unor
elemente fundamentale din gândirea neoliberală şi keynesistă.

CAPITOLUL 4
PIAŢA, CONCURENŢA SI PREŢUL

4.1. Piaţa si concurenţa

Piaţa a apărut cu multe secole în urmă, ca punte istorică de legătură între producători şi
consumatori.
În general, piaţa este locul de întâlnire la un moment dat, mai mult sau mai puţin
abstract, dintre cererea cumpărătorilor, respectiv nevoile si dorintele solvabile ( însoţite
deci de capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfurile) si oferta vânzătorilor, respectiv
posibilitatile producatorilor. Din această întălnire se naşte un preţ şi un nivel cantitativ de
schimb.
Piaţa însumează într-un tot actele de vânzare şi de cumpărare, împreună cu fenomenele
legate de manifestarea obiectului ofertei şi cererii; altfel spus, prin piaţa înţelegem raporturile
ce se stabilesc între cerere si ofertă, între consumatori şi producători, ea fiind în esenţa un
ansamblu de raporturi de schimb.
Funcţiile generale ale oricărei pieţe sunt multiple, dintre care cele mai importante sunt:

44
- verifică concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul, structura şi calitatea bunurilor
oferite (produse) cu cantitatea, cu componentele şi calitatea celor cerute, respectiv necesare la un
moment dat;
- oferă informaţii obiective, ieftine şi rapide agenţilor economici în aceeaşi măsura
tuturor;
„Piaţa apare ca un ansamblu de mijloace de comunicaţii prin care vânzătorii şi
cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce ei au, despre ceea ce aceştia au nevoie,
despre preţurile pe care le cer şi pe care le propun pentru ca tranzacţiile dintre ei să se încheie".(
M.Didier)
Piaţa s-a extins şi s-a diversificat în concordanţă directă cu dezvoltarea producţiei şi cu
creşterea randamentului acesteia. Ca urmare, piaţa contemporană este foarte complexă şi
eterogenă, existând mai multe clasificări ale pieţelor.

4.1.1. Clasificarea pieţelor

Principalele criterii de clasificare a pieţelor şi formele de piaţă sunt următoarele:


a. După forma obiectelor schimbate distingem pieţe omogene şi eterogene; pieţe
uniforme şi diversificate.
b. În funcţie de existenţa sau inexistenţa obiectelor (bunurilor) în momentul
tranzacţiei există: piaţă reală, cererea şi oferta de bunuri de consum şi factori de producţie şi
piaţa fictivă (bursă), cererea şi oferta de titluri de proprietate asupra acestora.
c. După locul desfăşurării relaţiilor de schimb se disting: pieţele locale, regionale,
naţionale, internaţionale şi piaţa mondială (unică şi inseparabilă).
d. După timpul în care se transferă obiectul tranzacţional către cumpărător: pieţe la
vedere şi pieţe la termen.
e. După gradul de cunoaştere a mediului economic de către subiecţii pieţei: piaţă
transparentă (toţi participanţii pot cunoaşte şi cunosc efectiv factorii pieţei); piaţă opacă
(agenţii pieţei sunt prost informaţi despre mecanismul ei).
f. Din punctul de vedere al funcţionării în timp se cunosc: pieţe care au o perioadă
foarte scurtă, scurtă şi o perioadă lungă. Pieţele cu o perioadă scurtă sunt pieţele pentru
produsele sezoniere, în care producţia oferită nu poate varia, pieţele scurte sunt cele în care

45
producţia poate varia doar în cadrul aceloraşi capacităţi de producţie, iar pieţele cu perioadă
lungă sunt pieţele care se pot modifica datorită sporirii capacităţilor de producţie.
f. După natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiilor se disting mai
multe pieţe cu un grad de interdependenţă între ele şi cu multe conexiuni, deoarece ansamblul
lor reprezintă activităţile economice din economia de piaţă. Astfel, distingem: piaţa de bunuri şi
servicii, piaţa de capital, piaţa muncii, piaţa monetară şi de credit şi piaţa valutară ( acestea
sunt principalele componente pentru că odată cu accentuarea segmentării pieţei au apărut şi alte
componente deloc de neglijat: piaţa informaţiei, piaţa seviciilor de marketing, piaţa resurselor
naturale, etc). Principalele tipuri de pieţe, după această clasificare le vom studia împreună în
capitolele următoare.
g. După modul de acces pe piaţă, există: pieţe libere (în care au acces orice vânzător şi
cumpărător, eventual dacă platesc o taxa), pieţe reglementate (agenţii trebuie să îndeplinească
anumite condiţii) şi pieţe intermediate ( pe care au acces doar persoanele expres autorizate).
h. După modul în care funcţionează şi cum sunt studiate, pot fi: pieţe cu concurenţă
pură şi perfectă şi pieţe cu concurenţă imperfectă.
Perspectivele pieţei sunt diferite, în funcţie de gradul dezvoltării economice a ţărilor, de
sistemul economic existent. Din acest punct de vedere, sunt ţări în care se pune mai ales
problema perfecţionării pieţei, aspectul cantitativ fiind rezolvat. Există însă şi ţări care au încă
multe de făcut pentru construcţia propriu-zisă a sistemului de pieţe, şi, cu atât mai mult, pentru
modernizarea funcţionării lor ( este şi cazul României).
Generalizarea pieţei nu este însă suficientă pentru a exista economie de piaţă. Nici în
trecut şi nici în prezent, piaţa şi regulile ei generale - cizelate cu atâta migală de-a lungul
mileniilor - nu au definit conţinutul vreunui sistem economic. „Orice ţară - spune M. Friedman -
are o economie de piaţă, întrebarea este ce fel de piaţă? Este vorba de o economie de piaţă
colectivistă sau socialistă, de una particulară sau de o economie de piaţă particulară liberă".

4.1.2. Mecanismul concurenţial

Raporturile economice se află într-un sistem de concurenţă, propriu economiei de piaţă,


bazat pe liberalismul economic, respectiv existenţa proprietăţii private. Concurenţa acordă
fiecărui agent economic libertatea să producă şi să vândă ce îl avantajează mai mult şi să

46
cumpere ce consideră că îi satisface trebuinţele în cea mai mare masură. Concurenţa permite
agenţilor economici să efectueze tranzacţiile cele mai favorabile din punctul lor de vedere;
sistemul concurenţial ―obligă‖ producătorul (ofertantul) să combine cât mai bine factorii de
producţie, pentru a obţine produse de calitate şi la preţuri scăzute, deoarece tot acest sistem
permite cumpărătorilor să aleagă produsul cel mai bun şi cu preţul cel mai mic de pe piaţă. De
aceea se spune că sistemul concurenţial duce la stimularea producţiei, dar în condiţii de eficenţă
maximă a folosirii factorilor de producţie şi totodată urmăreşte satisfacerea în cea mai mare
măsura a nevoilor consumatorilor exprimate prin cerere.
Concurenţa reprezintă confruntarea, rivalitatea economică între industriaşi,
bancheri, comercianţi, prestatori de servicii pentru a atrage de partea lor consumatorii
prin preţuri mai convenabile, prin calitatea mai bună a mărfurilor, în vederea obţinerii
unor profituri cât mai mari şi mai sigure.
Adesea, concurenţa este considerată calea de satisfacere a intereselor tuturor
participanţilor la viaţa economică. Făcând posibil ca în societate să se producă numai ce şi cât
este necesar, cerut şi dorit de consumatori, la cele mai scăzute costuri posibile, concurenţa
asigură profiturile scontate de firme şi satisfacerea în cât mai mare măsură a nevoilor
consumatorilor.
Mecanismul concurenţial exprimă legăturile numeroase între acţiunile subiective
ale agenţilor economici şi cadrul obiectiv al desfăşurării acestor acţiuni. Prin acest
mecanism, actele subiective ale indivizilor participanţi la viaţa socială sunt transformate în
acţiuni necesare, conforme cu exigenţele şi raţionalitatea economiei de piaţă. Sub presiunea
concurenţei, subiecţii economici producători sunt obligaţi să reducă costurile, obiectiv pentru
atingerea căruia ei introduc noi tehnologii, perfecţionează organizarea şi conducerea
întreprinderii, îmbunătăţesc calitatea produselor etc.
Concurenţa — libertatea preţurilor — permite consumatorilor să găsească furnizorul cu
produsele cele mai ieftine şi, totodată, încurajează producătorii în determinarea creşterii clien-
telei prin scăderea costurilor. Libertatea preţurilor nu este sinonimă cu libertatea creşterii lor
abuzive. Cea mai bună contrapondere este cu siguranţă concurenţa.
Obiectivul oricărui agent economic este profitul. Concurenţa erodează permanent
profitul. Iată de ce firma trebuie să se adapteze pieţei pentru a exploata toate căile posibile ale
profitului.

47
Concurenţa şi mecanismele concurenţiale diferă de la o etapă la alta, de la o ţară la alta,
în funcţie de numeroşi factori şi de variate condiţii:
- numărul şi talia vânzătorilor, pe de o parte, a cumpărătorilor, pe de alta, în economia
naţională, în ramură, în zonă sau în localitate;
- gradul de diferenţiere a produsului;
- facilităţile sau limitările marilor producători de a intra în una sau alta dintre ramuri;
- gradul de transparenţă a pieţei;
- mobilitatea sau rigiditatea preţurilor;
- nivelul dezvoltării economice;
- conjunctura politică internă şi internaţională;
- cultura economică a populaţiei, a diferiţilor factori economici etc.

4.2. Preţul: concept, funcţii, tipuri

Preţul a ocupat şi ocupă un loc central în ansamblul teoriei şi practicii economice. Unii
economişti au apreciat că preţul reprezintă noţiunea fundamentală a ştiinţei economice,
respectiv a economiei politice, încă de la începutul introducerii lui în limbajul economic,
termenului i s-au atribuit cele mai variate sensuri. Dar, absolut toţi cei care şi 1-au însuşit şi
folosit au intuit faptul că preţul măsoară ceva. Încă în antichitate, Aristotel susţinea că „preţul
exprimă echivalenţa a două bunuri diferite calitativ, adică valoarea lor de schimb". Prin preţ, se
înţeleg în prezent şi tarifele serviciilor, cursurile de schimb ale hârtiilor de valoare, salariile
tarifare, rata dobânzii etc.
Preţul a fost considerat dintotdeauna o mărime relativă, ca ceva care se măsoară prin
altceva, în situaţia schimbului direct de produse (a trocului) - remarcă L. Walras -preţul grâului
se exprimă prin orz şi al orzului prin grâu. Dacă 30 de măsuri (saci) de grâu se schimbau pe 60
de măsuri de orz, aceasta înseamnă că preţul unui sac de grâu era de două măsuri de orz, iar al
unei măsuri de orz de 1/2 măsură de grâu.
Dintr-o astfel de perspectivă, preţul reprezintă raportul între două cantităţi de bunuri
economice propuse la schimb sau, ceea ce este acelaşi lucru, cantitatea dintr-un bun care trebuie
să fie dată în schimbul unei unităţi dintr-un alt bun (material sau serviciu, satisfactor sau
prodfactor).

48
Apariţia monedei nu a condus la schimbarea sensului general al noţiunii de preţ. Iniţial,
aceasta a însemnat doar extinderea sferei valorii de schimb şi asupra banilor -bunuri. Banii au
facilitat însă dezvoltarea economiei de schimb. Cu timpul, ei au preluat asupra lor funcţia
generală de măsurare a valorii de schimb. Anume, banii au făcut posibilă cumpărarea de mărfuri
(de către cei ce aveau bani) oricând, oriunde şi în orice cantitate (mare sau mică). Asemenea
facilităţi au însemnat o adevărată revoluţie universală în comparaţie cu „trocul", când un bun ce
prisosea unui individ se schimba şi era „preţuit" printr-un singur alt bun ce prisosea altui individ.
Aceasta cu condiţia ca fiecare dintre cei doi indivizi să aibă nevoie exact de bunul care prisosea
celuilalt.
Pe măsura dezvoltării economiei de schimb, funcţia universală (în timp şi spaţiu) de
exprimare a valorii de schimb a fost preluată de monedă, aceasta măsurând acel „ceva" existent
în toate bunurile supuse vânzării - cumpărării. „Preţul - remarcă R. Barre - este valoarea unui
bun în termenii monetari, adică raportul de schimb care se stabileşte între bun şi monedă".
Preţul exprimă, cantitatea de bani pe care cumpărătorul o plăteşte în schimbul unei
unităţi de bun economic, respectiv, el este expresia bănească a valorii de schimb pe care o
încasează vânzătorul pentru o unitate din bunul tranzacţionat. Preţul este deci suma de
bani încasată - plătită pentru transferarea definitivă a atributelor dreptului de proprietate
de la o persoană la alta.
Prima încercare de a explica ştiinţific esenţa unică a preţului a fost făcută de clasicul
Adam Smith. El a apreciat şi a demonstrat că preţul exprimă munca încorporată în fiecare
dintre bunurile ce se schimbă. Acum se ştie că mărimea şi dinamica preţului uneia sau alteia
dintre mărfuri nu pot fi explicate satisfăcător prin muncă, mai ales în cazul bunurilor incorporale
şi al celor care sunt create de activităţi complexe, intelectuale.
Alţi economişti - teoreticieni au aşezat la temelia preţului raritatea. Bunul economic,
fiind rar în raport cu nevoile umane în creştere şi diversificare, preţul său se formează în funcţie
de scala rarităţii (cu cât bunul este mai rar, cererea pentru el fiind constantă sau în creştere, cu
atât preţul lui este mai mare)
Piaţa este locul unde se întâlnesc cumpărătorii (cererea) şi vânzătorii (oferta). Pe o piaţă
liberă, preţurile se formează la întâlnirea cererii cu oferta. După cum vom vedea mai târziu,
statul poate interveni pe piaţă influenţând preţul şi cantitatea şi implicit alocarea resurselor.

49
4.3. Cererea şi oferta, echilibrul pieţei

Cererea exprimă cantitatea dintr-o marfă dorită de cumpărător, pe care acesta este dispus
să o achiziţioneze la un anumit preţ într-un interval de timp.
Grafic, cererea se reprezintă astfel:

Fig.1
unde, P este pretul, Q este cantitatea şi D este cererea1.
Modificarea preţului unui bun determină deplasări pe curba cererii, astfel modificându-se
cantitatea cerută din acel bun2. În graficul de mai sus, scăderea preţului de la P1 la P2, determină
creşterea cantităţii cerute de la Q1 la Q2, şi creşterea preţului de la P4 la P3, determină scăderea
cantităţii cerute de la Q4 la Q3. Relaţia ce se stabileşte între modificarea preţului şi modificarea
cantităţii cerute va fi analizată mai pe larg, când vom vorbi despre elasticitate.
Legea generală a cererii exprimă raporturile esenţiale ce apar pe o piaţă liberă între
modificarea preţului bunului oferit şi schimbarea mărimii cantităţii cerute din acel bun.
Deplasarea curbei cererii arată grafic astfel:

1
Dupa termenul din engleza „demand‖= cerere
2
Este absolut necesar să se facă distincţia intre deplasarea pe curba cererii (cauzată de modificarea preţului) şi
deplasarea curbei cererii (cauzată de modificarea unuia sau mai multor factori ai cererii). De asemenea, trebuie
facută diferenţa între modificarea cantităţii cerute şi modificarea cererii.

50
Fig.2
Curba D reprezintă cererea pentru un produs înainte de modificarea ei. Cantitatea
disponibilă este Q, iar preţul corespunzător este P1, preţ la care curba cererii arată că cantitatea
care se cumpără este Q. Să presupunem acum că, din cauza unei modificări a gustului sau a
modei, cererea creşte la Dl. Fiecare punct al curbei D1 este mai îndepărtat de axa Oy în
comparaţie cu curba D, ceea ce indică faptul că la orice nivel al preţului cererea este mai
puternică, deci cantitatea cerută este mai mare. Efectul este că produsul se găseşte în cantitate
insuficientă, iar preţul va urca la valoarea P2, adică în punctul în care curba ne arată că,
cantitatea care se cumpără este Q.
Factorii care generează deplasarea curbei cererii:

- Venitul. Pentru bunurile normale3 o creştere a venitului determină o creştere a cererii


(deplasarea curbei spre dreapta). În cazul bunurilor inferioare, creşterea venitului
determină scăderea cererii (deplasarea cererii spre stânga). De asemenea, o modificare în
distribuţia venitului va determina modificarea structurii cererii.
- Populaţia – creşterea populaţiei (numărul de cumpărători) determină creşterea pentru
bunuri în general, iar modificările de structură ale populaţiei, determină modificări ale
unor produse sau servicii specifice (de exemplu, îmbătrânirea populaţiei are ca efect
creşterea cererii pentru serviciile de sănătate).
- Preţul produselor complementare4 – creşterea preţului la un bun determină scăderea
cererii din celălalt bun.

3
Bunurile normale şi inferioare vor fi explicate când vom vorbi despre elasticitatea cererii în funcţie de venit.
4
Bunuri sau servicii care se consumă împreună

51
- Preţul produselor substituibile5 – creşterea preţului la un bun determină creşterea cererii
pentru celălalt.
- Gusturile şi preferinţele – acestea se schimbă des, fiind influenţate şi de publicitate şi
marketing.
- Anticipările privind evoluţia preţului şi a venitului. Dacă se preconizează creşterea
preţului unui bun, atunci cererea pentru acel bun va spori. Când se aşteaptă creşteri de
preţuri, consumatorii fac stocuri, cumpărând mai mult decât le este necesar. Dacă se
preconizează creşterea venitului într-un viitor apropiat, cererea prezentă pentru bunurile
normale va scădea şi invers.
Sunt cazuri în care există o legătură pozitivă între cantitatea cerută şi preţ, elasticitatea
denumindu-se atipică:
 Acţiunile, în cazul cărora o creştere a preţului unor produse determină o creştere a
cererii pentru acestea. Este vorba de creşterea cererii de bunuri Giffen6 sau bunuri
inferioare în condiţiile în care preţul lor creşte. O asemenea tendinţă se observă la
păturile sărace care cumpără, spre exemplu, mai multă pâine chiar dacă preţul la
acest aliment creşte, întrucât alte produse le sunt inaccesibile.
Oferta reprezintă cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care un vânzător este
dispus să o ofere la un anumit preţ, într-un interval de timp.
Creşterea preţului unui bun sau serviciu, determină creşterea cantităţii oferite din
respectivul bun sau serviciu. Relaţia ce se stabileşte între preţ şi cantitate fiind pozitivă.
Grafic, oferta se reprezintă astfel:

5
Bunuri sau servicii care se pot înlocui unul cu celălalt
6
Sir Robert Giffen, economist englez din sec.XIX

52
Fig.3

unde, P este pretul, Q este cantitate si S este oferta.7

În graficul de mai sus, scăderea preţului de la P2 la P1, conduce la scăderea cantităţii


oferite, de la Q2 la Q1 şi o creştere a preţului determină creşterea cantităţii oferite. Legea ofertei
exprimă situaţia în care la un anumit nivel al preţului, se oferă o anumită cantitate de bunuri.

Deplasarea curbei ofertei se prezintă grafic:

Fig.4

Condiţiile iniţiale ale ofertei sunt de asemenea natură încât curba ofertei este S1. La
preţul P1, cantitatea oferită este Q1. O creştere a ofertei poate să apară datorită costurilor mai
mici de producţie, sau tehnologiei îmbunătăţite, sau reducerii taxelor, sau condiţiilor naturale
favorabile, care măresc producţia fără a mări costurile. La orice valoare a preţului, cantităţile

7
Dupa termenul din engleza „supply‖= oferta

53
furnizate sunt mai mari, după cum arată curba S2. La preţul P1 cantitatea furnizată creşte de
la Q1 la Q2. O micşorare a ofertei ar putea apare datorită costurilor mai mari de producţie,
scăderii eficienţei, măririi taxelor, încetării unor subvenţii, sau a unor întreruperi naturale sau
provocate de om în ce priveşte resursele. Atunci când oferta scade la S3, cantitatea furnizată
pieţei este mai mică pentru orice valoare a preţului, iar la preţul P1 este disponibilă doar
cantitatea Q3.

Factorii următori conduc la modificarea curbei ofertei:


- Costul de producţie – reprezintă un factor cheie ce modifică oferta. Creşterea costului
factorilor de producţie scade oferta, pe când o creştere a productivităţii factorilor de
producţie cresc oferta;
- Tehnologiile avansate reduc costul de producţie şi deplasează curba ofertei spre dreapta;
- Noile firme intrate pe piaţă – orice nouă firmă intrată pe piaţă determină creşterea ofertei;
- Taxele şi subvenţiile - taxele determină scăderea ofertei, iar subvenţiile creşterea ofertei;
- Preţurile produselor substituibile – o creştere a preţului la un bun determină creşterea
ofertei pentru bunul substituibil.

Echilibrul: întâlnirea cererii cu oferta. Pe pieţele cu concurenţă perfectă, preţurile se stabilesc


într-o atmosferă de competiţie pură. Acestea reprezintă un concept teoretic8, nu o situaţie reală,
dar este util să se ia în considerare forţele care acţionează într-o situaţie lipsită de orice restricţii
în ce priveşte mişcarea bunurilor, a clienţilor sau a furnizorilor. Se poate apoi urmări măsura în
care forţele reale modifică sistemul pieţei. Unele pieţe sunt aproape perfect competitive. În
asemenea pieţe, preţul se reglează în sus sau în jos pentru a realiza echilibrul între bunurile care
intră pentru a fi vândute şi cele care sunt cerute de cumpărători. Cererea şi oferta acţionează una
asupra celeilalte până când se realizează o poziţie de echilibru stabil, în care cantităţile de bunuri
cerute devin egale cu cantităţile furnizate. Preţul la care bunurile îşi schimbă posesorii variază în
funcţie de cerere şi ofertă. Dacă oferta depăşeşte cererea la începutul zilei, preţurile vor scădea.
Acest lucru ar putea să descurajeze pe unii din furnizori, care vor părăsi piaţa, pe de altă parte
încurajându-i pe consumatori, care vor spori cererea. De aceea, pentru realizarea echilibrului
acţionează o pereche de forţe gemene care vor stabili şi preţul pieţei, care egalizează cererea şi
oferta.

8
În viziunea economiştilor

54
Echilibrul are loc atunci când cererea întâlneşte oferta.
Totuşi, ca regulă generală, preţul joacă un rol important în decizia cumpărătorului. Se
poate considera că piaţa se echilibrează pentru preţul care permite egalizarea cantităţii
cerute de consumatori cu cea oferita de producători.
Grafic, situatia se prezinta astfel:

Fig. 5
unde, P este preţul, Q este cantitatea, D este cererea, S este oferta şi E este echilibrul
pieţei.
Cererea este mică dacă preţul este mare, şi este mare dacă preţul este mic. Oferta este
mare dacă preţul este mare şi este mică dacă preţul este mic. În punctul E (echilibru) curba
cererii intersectează curba ofertei. În acest punct E, cererea şi oferta se găsesc în echilibru la un
preţ care este satisfăcător pentru ambele părţi. Peste acest preţ de echilibru, furnizorii sunt
pregătiţi să ofere, dar consumatorii nu sunt pregătiţi să ceară. Sub acest preţ de echilibru,
consumatorii sunt pregătiţi să ceară, dar furnizorii nu sunt dornici să ofere. Preţul P1 se numeşte
preţ de echilibru sau preţul pieţei. Acesta este preţul care egalizează cererea şi oferta.
Dezechilibrul se produce când există exces de cerere sau de ofertă. Pe pieţele libere,
modificarea preţului are cauze doar modificări ale cererii şi ale ofertei.
Exista situaţii când guvernul (administraţia) intervine pe unele pieţe cu scopul de a
înlătura unele efecte nedorite.
Fixarea preţului maximal şi minimal. Preţul maximal este cunoscut sub denumirea de preţ
plafon şi pentru ca acesta să aibă efect, el trebuie să se situeze sub nivelul celui de echilibru.
Acest preţ se stabileşte din dorinţa de a proteja consumatorul.
Grafic, el se reprezintă astfel:

55
Fig.6

Preţul pieţei este P1, iar cantitatea furnizată este Q1. Pentru a proteja consumatorul,
autoritatea guvernamentală fixează un preţ maxim P2. La acest preţ se distribuie de către
furnizori cantitatea Q2, dar oamenilor le-ar place să cumpere cantitatea Q3. Aceasta înseamnă că
există o penurie serioasă ( pentru că cererea va fi mai mare ca oferta) şi în această situaţie vor
apărea consecinţe negative: se vor forma cozi, vânzătorii fără scrupule vor păstra rezerve sub
tejghea pentru clienţii favorizaţi, se va introduce un sistem de raţionalizare a produselor, apare
specula şi piaţa neagră.
Preţul minimal pentru a avea efect se situează peste preţul de echilibru, şi
administraţia îl fixează pentru a proteja producătorii. Un exemplu clasic de preţ minimal este
salariul minim pe economie pe piaţa muncii.

Fig.7

56
Preţul pieţei este P1, iar cantitatea furnizată este Q1. Din motive oarecare, de obicei
pentru a garanta veniturile agricultorilor, autoritatea guvernamentală decretează că preţurile nu
pot scădea sub P2. La acest preţ, oamenii doresc să cumpere doar Q2 din produs, dar furnizorii
insistă, punând la dispoziţie cantitatea Q3. Deoarece oamenii nu vor cumpăra produsul, trebuie
ca guvernul să facă acest lucru şi să constituie rezerve mari de alimente şi materii prime care au
fost cumpărate cu banii plătitorilor de impozite. Uneori apar situaţii de-a dreptul ridicole, când
oamenii flămânzi sunt nealimentaţi în timp ce hambarele sunt pline. Statele Unite au fost în mari
dificultăţi datorită unor asemenea stocuri şi au trebuit să adopte sistemul "băncii pământului".
Prin acesta, fermierii sunt plătiţi atunci când ei nu produc, lăsând pământul necultivat ca să
câştige în fertilitate. Ţările din Uniune Europeană au în mod asemănător rezerve uriaşe de
produse agricole. Mai există posibilitatea ca statul să găsească noi pieţe de desfacere pentru
respectivele produse.

Elasticitatea cererii şi a ofertei. Elasticitatea măsoară gradul de sensibilitate a unei


variabile la modificarea alteia. De regulă, cererea de bunuri economice este elastică, adică
este sensibilă la influeţa anumitor factori.
Principalii factori care determină elasticitatea cererii sunt preţul şi venitul. Din
acest punct de vedere se disting: elasticitatea cererii în funcţie de preţ şi elasticitatea cererii
în funcţie de venit.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ măsoară sensibilitatea cantităţii cerute la
variaţia relativă a preţului şi este un raport cunoscut sub denumirea de coeficient de
elasticitate, având formula:
Ecp = % cantităţii cerute / % preţului
sau, o altă formulă foarte utilă,
Ecp = - ∆Q/Q0 / ∆P/P0 , unde
∆Q reprezintă modificarea cantităţii cerute, Q0 cantitatea iniţială
∆P reprezintă modificarea preţului, P0 preţul iniţial

57
Fig.8 Fig.9
Elasticitatea cererii şi modificarea ofertei: (cerere elastică, cerere inelastică)

În primul caz cererea este elastică, ca D1. Rezultatul unei creşteri a cererii este că preţul
creşte la P2 (D1(b) ). Oferta se adaptează uşor la cererea modificată, punând la dispoziţie
cantitatea mai mare cerută. Preţul scade la P3 şi apoi va creşte foarte puţin până în final.
În al doilea caz, rezultatul unei creşteri a cererii este că oferta se adaptează cu dificultate
la cererea mărită. Preţul creşte la P2 şi apoi se stabilizează la P3: este necesară o creştere mare a
preţului pentru a încuraja furnizorii, deoarece oferta este inelastică.
Pentru a caracteriza cererea în funcţie de elasticitate se calculează coeficientul de elasticitate
( după formula de mai sus), şi în funcţie de valorile acestuia vom avea:

E > 1, acesta indicând o cerere elastică,

E < 1, acesta indicând o cerere inelastică,

E = 1, indica o cerere cu elasticitate unitară.

Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ măsoară sensibilitatea cantităţii oferite la


modificarea preţului.
Formula elasticităţii este:
Eop = % cantităţii oferite / % preţului
sau, o altă formulă foarte utilă,
Eop = ∆Q/Q0 / ∆P/P0, unde
58
∆Q reprezintă modificarea cantităţii oferite, Q0 cantitatea iniţială
∆P reprezintă modificarea preţului, P0 preţul iniţial

Fig.10 Fig.11
Elasticitatea ofertei şi modificarea cererii (ofertă elastică, ofertă inelastică)

În acest caz, oferta este elastică. Rezultatul dorinţei mai puternice de a oferi (primul
grafic), este că cererea se extinde rapid, pentru a consuma oferta mărită. Preţul scade uşor, iar
creşterea cantităţii de bunuri furnizate este mare.
Rezultatul dorinţei mai puternice de a oferi (al doilea grafic), este că cererea se extinde
doar în mică măsură, preţul scade destul de mult, iar cantitatea suplimentară oferită este mică.
Pentru bunurile normale, coeficientul va fi negativ, ca efect al relaţiei între preţ şi
cantitate, iar pentru bunurile inferioare, coeficientul va avea valoare pozitivă.
Pentru a caracteriza oferta în funcţie de elasticitate se calculează coeficientul de
elasticitate(după formula de mai sus), şi în funcţie de valorile acestuia vom avea:
E > 1, acesta indicând o ofertă elastică,

E < 1, acesta indicând o ofertă inelastică,

E = 1, indica o ofertă cu elasticitate unitară.

59
Am precizat la începutul acestui capitol că pieţele, după modul în care funcţionează
concurenţa şi cum sunt studiate, pot fi: pieţe cu concurenţă pură şi perfectă şi pieţe cu
concurenţă imperfectă. În continuare vom studia caracteristicele fiecărui tip de piaţă.

4.4. Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

Acest tip de piaţă reprezintă un model teoretic în cadrul căruia operaţiunile de vânzare-
cumpărare se derulează în mod liber între agenţii economici, fără existenţa unui factor
perturbator endogen sau exogen. Preţul unui anumit bun destinat schimbului este acelaşi,
tranzacţiile sunt numeroase şi frecvente, iar informaţiile despre cerere şi ofertă sunt cunoscute de
toţi agenţii participanţi, într-o astfel de piaţă, consumatorului îi este indiferent de la cine
cumpără, iar vânzătorului îi este indiferent cui vinde, în eventualitatea că există anumite abateri
ale unor preţuri individuale de la preţul pieţei, preţuri mai înalte la vânzare şi preţuri mai scăzute
la cumpărare, ele se compensează reciproc, astfel încât preţul de piaţă rămâne neschimbat.
Piaţa cu concurenţă pura si perfectă presupune existenţa următoarelor condiţii
simultan:
a) Atomicitatea perfectă a vânzătorilor şi cumpărătorilor, care acţionează în mod
independent. Oferta fiecărei firme (oferta individuală) trebuie să reprezinte o mică
fracţiune din oferta totală (oferta pieţei), astfel încât orice modificare în producţia unei
firme să nu afecteze oferta pieţei şi deci nici preţul, în aceste condiţii, oferta individuală
trebuie să fie perfect elastică Totodată, modificările intervenite în nivelul fiecărui
consumator nu trebuie să determine schimbări în cererea şi preţul pieţei, în această
situaţie, cererea individuală este perfect elastică;
b) Omogenitatea produsului ce face obiectul tranzacţiei de vânzare-cumpărare. Fiecare
firmă trebuie să vândă produse de acelaşi fel, între care să nu existe diferenţe, reale sau
imaginare. Concurenţa perfectă presupune existenţa pe piaţă a unor bunuri identice,
perfect standardizate şi substituibile;
c) Mobilitatea liberă a factorilor de producţie. Aceasta înseamnă că factorul muncă şi
capital se pot deplasa liber dintr-o ramură la alta sau dintr-o zonă la alta pe baza
criteriului eficientei economice.

60
d) Transparenţa perfectă a pieţei. Consumatorii, posesorii de resurse şi producătorii
trebuie să deţină toate informaţiile (complete şi reale) privind piaţa prezentă si viitoare a
unui anumit bun. În situaţia în care consumatorii nu cunosc preţul pieţei, ei pot cumpăra
la preţuri mai mari când bunuri identice şi disponibile sunt oferite la preţuri mai reduse.
Aceasta înseamnă că preţul nu mai este uniform, în mod similar, dacă unii posesori de
resurse, de exemplu lucrătorii, nu cunosc nivelul de piaţă al salariului şi cer un salariu
mai mare, ei nu îşi pot vinde munca şi vor înregistra pierderi. Pierderi vor înregistra şi
dacă acceptă salarii mai reduse.
e) Pătrunderea şi ieşirea liberă de pe piaţa unui produs. Această libertate se presupune a
fi perfectă, adică nu există nici un fel de bariere instituţionale, juridice, financiare sau
tehnice. Producătorul „intră‖ pe piaţă când costul produsului său este inferior preţului
de vânzare şi „iese‖ când preţul obţinut este inferior costului de producţie.
Piaţa cu concurenţă pură si perfectă poate fi definită prin aceste condiţii luate împreună.
Acest tip de piaţă nu poate exista dacă una din condiţii nu este îndeplinită. Numai împreună
laolaltă garantează existenţa concurenţei perfecte şi a unei pieţe libere, impersonale, în care
forţele cererii şi ofertei sau ale venitului şi costului determină alocarea resurselor şi distribuirea
bunurilor.
Într-o anumită măsură, unele din aceste condiţii pot fi întâlnite în cadrul unor pieţe, cum
ar fi: piaţa produselor agricole, piaţa muncii, bursa de mărfuri, bursa de valori etc. Dar luate
împreună, condiţiile respective nu pot fi întâlnite în viaţa economică reală ceea ce înseamnă că
acest tip de piaţă există doar în plan teoretic, abstract.
Piaţa cu concurenţă pura şi perfectă reprezintă un model teoretic de o importanţă
deosebită în explicarea vieţii economice reale. Toate concluziile economice, concluzii care se
prezintă sub forma principiilor şi legilor economice, au la bază un sistem de ipoteze în legătură
cu realitatea nemijlocită. Principiile şi legile economice sunt de fapt abstracţii teoretice, care
trebuie să fie testate, verificate în practică. Economistul poate testa cunoştinţele şi concluziile
teoretice dobândite, dar nu poate verifica ipotezele decât raportându-se la fapte, la realitate.
Totodată, concluziile desprinse din analiza modelului teoretic al pieţei cu concurenţă
perfectă permit elaborarea unor predicţii despre comportamentul economic al diferiţilor agenţi
economici. Astfel, consumatorii îşi vor regla cererea, în scopul maximizării satisfacerii nevoilor

61
de consum, iar producătorii îşi vor regla producţia, în scopul maximizării profitului. Nivelul
preţului este fixat de raportul dintre cererea totală şi oferta totală (cererea şi oferta pieţei).

4.5. Piaţa cu concurenţă imperfectă

Ce înseamnă piaţa cu concurenţă imperfectă este lesne de precizat. Este suficient să


lipsească una din ipotezele concurenţei pure şi perfecte si avem o concurenţă imperfectă.
Concurenţa imperfectă caracterizează realitatea economică, în special cea actuală din ţările cu o
economie de piaţă dezvoltată, ca urmare a apariţiei şi dezvoltării marilor companii naţionale şi
ulterior transnaţionale. Acest lucru explică constituirea relativ târzie a acestei teorii, respectiv în
anii treizeci ai secolului XX. Teoria concurenţei imperfecte analizează modificările ce apar în
mecanismul concurenţial al pieţei şi în comportamentul agenţilor economici, odată cu
manifestarea tendinţelor de monopolizare a activităţii economiei de către agenţii economici care
pot face acest lucru.
Monopolizarea activităţii economice are ca model existenţa monopolului natural.
Monopolul natural permite agenţilor economici care dispun de factori de producţie naturali cu
astfel de calităţi să se sustragă rigorilor concurenţei impuse de piaţă şi să obţină preţuri mai
mari, ceea ce înseamnă încasarea unor profituri suplimentare. Esenţa monopolizării constă în
cucerirea unei independenţe faţă de piaţă sub aspectul preţului. Dacă în condiţiile concurenţei
pure şi perfecte, agenţii economici sunt dependenţi de preţ, în condiţiile concurenţei imperfecte,
agenţii economici impun preţul lor pe piaţă, datorită independenţei economice de care dispun. În
condiţiile concurenţei imperfecte agenţii economici dobândesc posibilitatea ca în anumite limite,
să decidă atât asupra preţului, cât şi asupra cantităţii produse, astfel are loc o modificare în ceea
ce priveşte obiectul concurenţei, de aici şi deosebirea fundamentală în comportamentul agenţilor
economici, fată de piaţa cu concurenţă perfectă.
Piaţa cu concurenţă imperfectă îmbracă mai multe forme:
- Piaţa cu concurenţă monopolistă se caracterizează prin existenţa unui număr suficient de
mare de producători, astfel încât nici un producător, prin deciziile sale, să nu poată afecta
activitatea celorlalţi, şi prin diferenţierea produselor. În comparaţie cu piaţa cu concurenţă pură
şi perfectă observăm că se păstrează atomicitatea, dar se pierde omogenitatea produselor.
Această formă de piaţă permite o bună satisfacere a cererii, deoarece asigură o mare varietate de

62
alegere atât în ceea ce priveşte producătorul, cât şi produsele (fiind caracterizată printr-un număr
mare de producători ofertanţi şi prin diferenţierea produselor).
- Piaţa de monopol se caracterizează prin aceea că oferta este concentrată la un singur
producător care controlează piaţa prin stabilirea preţului de monopol. Fiind un singur ofertant,
această piaţă nu este capabilă să asigure maximum de satisfacţie pentru cumpărătorul
consumator.
Prin definiţie, întreprinderea în situaţie de monopol furnizează totalitatea producţiei
ramurii luate în consideraţie; mai precis, monopolul poate fi caracterizat ca fiind situaţia în care
un producător unic al unui bun omogen este în prezenţa unei infinităţi de cumpărători.
Monopolul pur nu există, după cum nu există nici concurenţa perfectă. Pentru ca să
existe monopol „pur", în sensul definit mai înainte, trebuie ca întreprinderea să fie singură pe
piaţă, şi e necesar ca produsul pe care îl realizează să nu aibă un substitut apropiat. Monopolul
poate fi temporar atunci când o întreprindere pune în vânzare un produs nou (calculatoare,
telefoane mobile, servicii diverse, etc) şi dispune provizoriu de o poziţie de monopol care nu va
putea fi doborată decât atunci când alte întreprinderi vor reuşi să pună la punct produse similare.
Consecinţele acestei pieţe sunt foarte importante deoarece ea impune dominaţia
producătorului asupra consumatorului şi îngrădeşte până la eliminare concurenţa, ceea ce
înseamnă deteriorarea mecanismului pieţei şi anihilarea virtuţilor economice ale economiei de
piaţă.
Tocmai de aceea, în ţările cu economie de piaţă dezvoltată se promovează legi antitrust,
respectiv legi antimonopol, prin care se urmăreşte limitarea tendinţei de monopolizare a
producţiei şi a pieţei în vederea prezervării mecanismului specific economiei de piaţă.
- Piaţa cu concurenţă de oligopson se caracterizează prin existenţa unui număr foarte mare de
ofertanţi şi a câtorva cumpărători; în cazul când este un singur cumpărător şi un număr mare de
producători suntem în situaţia de monopson. Consecinţele sunt aceleaşi ca şi în piaţa cu
concurenţă de oligopol, cu urmări în special pentru producători.
- Piaţa cu concurenţă de oligopol se caracterizează printr-un număr mic de producători,
respectiv ofertanţi şi prin atomicitatea consumatorilor. Ea permite influenţarea pieţei şi în
general a activităţii economice prin deciziile pe care le iau ofertanţii în privinţa preţului şi a
producţiei, dar nu permite controlul total din partea unor agenţi economici. Fiecare agent

63
economic producător trebuie să ţină seama de deciziile celorlalţi producători şi de efectul
propriilor sale decizii.
Este de precizat că piaţa cu concurenţă imperfectă nu se manifestă în mod absolut într-o
formă sau alta şi nici nu putem spune că o formă o exclude pe cealaltă; ea se manifestă prin
îmbinarea acestor forme. Totuşi, trebuie remarcat că în ţările cu economie de piaţă dezvoltată
predomină piaţa de tip oligopol.
Oligopolul exprimă situaţia de piaţă în care puţine firme asigură cea mai mare
parte a ofertei unui anumit bun.

Oligopolul este apropiat monopolului şi poate fi descris ca fiind competiţia între puţini.
De obicei este dificil pentru noii veniţi să se alăture industriei din cauza costului mare al
capitalului implicat. Exemple tipice sunt industriile petrolului, cimentului şi detergenţilor.
Caracteristicile principale ale oligopolului pot fi descrise după cum urmează:

(a) Fiecare firmă produce o parte semnificativă din producţia totală a industriei. Acest lucru
contrastează cu situaţia competiţiei pure, în care fiecare firmă produce doar o mică parte din
producţia totală şi este incapabilă să influenţeze preţurile prin modificarea producţiei sale. În
cazul oligopolului, o firmă poate influenţa preţul pieţei, oferind cantităţi mai mari sau mai mici
de produse.
(b) Utilizarea factorilor este puternic influenţată de puterea oligopoliştilor. Furnizorii de
materii prime au doar câteva firme beneficiare şi au grijă să nu ofenseze un client important.
Forţa de muncă calificată are puţine alternative de angajare şi este mai specifică decât alte tipuri
de forţă de muncă.
(c) Acţiunile represive ale competitorilor importanţi fac ca deciziile oligopoliştilor legate pe
relaţia preţ-producţie să fie influenţatate de modul cum acţionează celelalte firme. Există un
puternic stimulent de a se forma "carteluri", firmele asociindu-se pentru a-şi păstra propriile
poziţii prin înţelegeri mutuale referitoare la producţie, preţ şi aranjamente de marketing. Acestea
reduc competiţia, exclud intrarea în industrie, împart complet piaţa şi asigură nivele de profit
"adecvate", în timp ce toate acestea ar putea să nu fie împotriva interesului public, este foarte
probabil că se vor strecura abuzuri în astfel de aranjamente, iar unele state au elaborat legi anti-
trust (anti-cartel). În Marea Britanie există o Comisie a Monopolurilor care controlează astfel de
situaţii.

64
Oligopolul şi curba deviată a cererii. Profiturile în regim oligopolistic tind să fie mai
mari decât profiturile în condiţii de competiţie, dar profitul realizat de către orice firmă va
depinde de propria structură de costuri. Firmele cu costuri mari vor realiza profituri mai mici
decât firmele cu costuri mai reduse, dar aceste profituri mai mici vor fi totuşi mai mari decât
profitul normal într-o industrie competitivă. Curba cererii pentru orice firmă are o deviere
caracteristică la preţul convenit. Acest lucru este ilustrat în figura următoare:

Fig.12
Deviaţia curbei cererii apare la preţul convenit P1, unde această firmă produce o cantitate
Q1. Orice încercare de a varia preţul faţă de preţul convenit, va duce la un venit total mai mic şi,
deoarece profitul este diferenţa între venitul total al acestei firme şi costurile sale, asta înseamnă
un profit mai mic.
Dacă preţurile cresc peste P1 până la P2, alte firme nu vor mări preţurile lor, iar această
firmă va pierde o parte din piaţă în favoarea competitorilor săi. Vânzările vor scădea la Q2,
conducând la o pierdere de venit de Q1Q2ZX contrabalansată de un câştig de venit de P1P2YZ.
Rezultatul net este un venit total mai mic; cu alte cuvinte, cererea este elastică în funcţie de preţ
la valori mai mari decât P1.
Dacă preţurile sunt micşorate sub P1, celelalte firme îl vor urma pe cel care a redus
preţul, pentru a-şi păstra partea de piaţă. Plusul de câştig realizat (Q1Q3TS) va fi mai mic decât
câştigul pierdut prin reducerea de preţ (P1P3SX). Cu alte cuvinte, cererea este inelastică în
funcţie de preţ, datorită acţiunii represive a celorlalte firme din industrie.

65
Concluzia este că nu există nici un stimulent pentru a modifica preţurile în situaţia de
oligopol, iar preţul "cinstit" convenit de către cercul de furnizori va fi stabil până când, prin
înţelegere mutuală, fie ea deschisă sau tacită, ei vor decide să modifice preţurile.
În ceea ce priveşte formele de concentrare, s-a încetăţenit distincţia între acordurile
neoficiale sau tacite (care pot să ia diferite forme şi să se refere atât la limitarea ofertei cît şi la
înţelegeri sau la programe de cercetare) şi acordurile explicite sau exprese, În această ultimă
categorie, formele cele mai cunoscute sunt cartelul şi trustul: cartelul desemnează un acord între
producătorii care îşi păstrează individualitatea, dar se înţeleg între ei perfect în ceea ce priveşte
nivelul preţurilor şi împărţirea pieţei. Trustul presupune o aglomerare de capitaluri, grupate sub
aceeaşi conducere; este vorba deci despre rezultatul unei operaţiuni de fuzionare a unor
întreprinderi a căror conducere comună este adesea asigurată de o societate holding, numită
uneori societate de participare sau societate de portofoliu. Nu există, de altfel, opoziţie între
trusturi (care nu sunt în mod necesar monopoluri) şi carteluri: trusturile fac adesea parte din
cartel.

CAPITOLUL 5
PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
5.1. Conceptul şi tipologia productivităţii factorilor

În capitolul precedent am arătat că prin combinarea factorilor de producţie înţelegem un


mod specific de unire a acestora, sub aspect cantitativ şi structural – calitativ, în scopul obţinerii
bunurilor economice. Eficienţa combinării factorilor de producţie se măsoară prin
productivitatea sau randamentul acestora.
Prin productivitatea factorilor se înţelege raportul dintre producţia de bunuri
economice şi eforturile depuse pentru obţinerea lor, respectiv volumul resurselor sau a
factorilor utilizaţi. Productivitatea exprimă legătura cantitativă dintre producţia obţinută la un
moment dat, într-un anumit cadru (firmă, loc de muncă etc.) şi factorii de producţie utilizaţi.
Pentru determinarea productivităţii se pot utiliza următoarele formule de calcul:

66
Q
 nivelul productivităţii W  , unde W = productivitatea, Q = cantitatea de
Fp
bunuri economice, iar Fp = factorii de producţie utilizaţi pentru obţinerea
bunurilor;

 indicele de creştere (modificare sau evoluţie) a productivităţii


W1
Iw  100 [%], unde Iw = indicele de creştere, W1 = productivitatea din
W0
perioada curentă, iar W0 = productivitatea din perioada de bază. Iw arată
dinamica productivităţii în intervalul de timp t0 – t1.
În teoria şi practica economică, există mai multe criterii de grupare şi analiză a
productivităţii factorilor, după cum urmează:
Din punctul de vedere al modului de evaluare a rezultatelor:
productivitatea fizică a factorilor, calculată în unităţi naturale (kg, tone, kw etc.) pe
unitate de factori consumaţi;
productivitatea valorică a factorilor, calculată în unităţi monetare (lei, $, Ł etc.) pe
unitate de factori consumaţi.
Din punctul de vedere al contribuţiei firmei la obţinerea rezultatelor:
productivitatea brută, prin care se apreciază ansamblul producţiei finale î raport cu
volumul total al factorilor de producţie utilizaţi;
productivitatea netă, prin care se urmăreşte evidenţierea efortului productiv propriu
al firmei. Pentru acest scop, din producţia finală se elimină achiziţiile exterioare,
inclusiv amortismentul, iar ceea ce rămâne se raportează la valoarea sau la volumul
factorilor de producţie utilizaţi.
Din punctul de vedere al participării factorilor de producţie la obţinerea rezultatelor:
productivitatea globală, care evidenţiază efectele participării tuturor factorilor de
producţie utilizaţi şi eficienţa de ansamblu;
productivitatea parţială, care evidenţiază contribuţia fiecărui factor de producţie
utilizat la obţinerea rezultatelor.
Din punctul de vedere al eficienţei factorilor de producţie:
productivitatea medie (Wm), calculată de regulă în practica economică, care se
determină ca raport între mărimea producţiei (Q) şi cantitatea utilizată din factorul de

67
Q
producţie respectiv (Fp) Wm  . Productivitatea medie exprimă eficienţa cu care
Fp
este utilizată o unitate dintr-un factor de producţie într-o perioadă de timp;
productivitatea marginală (Wmg), care se determină ca un raport între sporul de
producţie (ΔQ) şi cantitatea suplimentară utilizată dintr-un factor de producţie (ΔFp):
Q
Wmg  . Productivitatea marginală arată sporul de producţie care se obţine cu o
Fp
unitate suplimentară de factor.

5.2. Productivitatea muncii şi randamentul capitalului. Legea randamentelor


neproporţionale

Pentru fiecare tip de factori de producţie se poate vorbi despre productivitate, astfel că
dacă ne referim la factorii clasici sau tradiţionali putem distinge:
a. Productivitatea muncii;
b. Productivitatea sau randamentul capitalului;
c. Productivitatea solului.
a. Productivitatea muncii.
În activitatea sa economică, întreprinzătorul urmăreşte randamentul tuturor factorilor de
producţie şi, evident, are în vedere în primul rând eficienţa cu care este folosită forţa de
muncă angajată, adică productivitatea muncii. Acest fapt se explică prin rolul deosebit ce-i
revine factorului muncă în procesul de producţie.
Creşterea productivităţii muncii are importanţă atât pentru firme cât şi pentru economia
natională. Pentru firme, creşterea productivităţii muncii este importantă deoarece conduce la
sporirea profitului pentru întreprinzători şi la creşterea salariului lucrătorilor. Pentru economia
naţională, prin creşterea productivităţii muncii se produce mai multă bogăţie, se ameliorează
condiţiile de trai ale populaţiei, se creează premisele reducerii timpului de muncă şi creşterii
timpului liber necesar instruirii, dezvoltării vieţii spirituale, odihnei, participării la viaţa socială
etc.
Productivitatea muncii este indicatorul principal al eficienţei economice. În mod generic,
prin productivitatea muncii se înţelege eficienţa cu care este cheltuită o anumită cantitate de

68
muncă. Există o multitudine de factori de care depinde acest indicator, cum sunt spre exemplu
introducerea progresului tehnico–ştiinţific, calitatea şi nivelul de pregătire al forţei de muncă,
organizarea producţiei şi a muncii, condiţiile naturale, comportamentul uman,etc. Cu alte
cuvinte, se poate spune că productivitatea muncii depinde de factori tehnici, economici, naturali,
sociali, psihologici, comportamentali etc.
Formulele sintetice de calcul a productivităţii muncii pot fi prezentate astfel:
Q
 productivitatea medie a muncii (WmL): WmL  , unde L = cantitatea de
L
muncă utilizată, care se poate măsura fie prin numărul de salariaţi, fie prin
timpul de muncă;
Q
 productivitatea marginală a muncii (WmgL): Wmg L  , unde ΔL
L
reprezintă sporul de forţă de muncă utilizat în vederea creşterii producţiei cu
cantitatea ΔQ.
În legătură cu productivitatea muncii se impune o precizare. Nu orice creştere a
productivităţii muncii semnifică şi creşterea eficienţei utilizării acestui factor. De exemplu, în
cazul producerii unor bunuri neasimilate de piaţă, deşi din punct de vedere statistic se
înregistrează o sporire a productivităţii muncii, această evoluţie reprezintă de fapt o risipă sau o
irosire a acestui factor de producţie şi nu numai a sa.
În cazul disponibilizării lucrătorilor, în scopul obţinerii unui profit ridicat, nu se poate
vorbi de o sporire autentică a productivităţii muncii, ci de o intensificare a utilizării factorului
muncă. Aceeaşi situaţie apare şi în cazul poluării mediului înconjurător, urmărind acelaşi scop.
b. Randamentul capitalului.
Influenţa exercitată de capital asupra producţiei se exprimă prin randamentul capitalului
adică prin eficienţa cu care este folosit acest factor de producţie pentru obţinerea de bunuri
economice.
Pentru evaluarea raportului dintre capital şi rezultatul procesului productiv în care a fost
utilizat, se folosesc: coeficientul capitalului (capital-output ratio), noţiune introdusă de
economistul englez Roy Harrod, şi productivitatea capitalului, noţiune introdusă de economistul
american Evsey Domar sub denumirea de productivitatea investiţiilor. Pentru coeficientul
capitalului se pot utiliza următoarele formule de calcul:

69
K
 coeficientul mediu al capitalului (CmK): Cmk  , unde K = cantitatea de
Q
capital utilizată, iar Q = volumul producţiei obţinute;
K
 coeficientul marginal al capitalului, (CmgK): Cmg k  , unde ΔK
Q
reprezintă sporul de capital utilizat în vederea creşterii producţiei cu cantitatea
ΔQ.
Cu ajutorul coeficientului marginal al capitalului se exprimă sporul de capital necesar
pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân
constanţi.
Cu cât coeficientul capitalului este mai ridicat, cu atât este mai mare consumul de capital
pe unitatea de produs la nivelul firmei sau al ramurii, iar eficienţa utilizării lui este mai slabă.
Productivitatea capitalului sau productivitatea investiţiilor este inversul coeficientului
capitalului este denumit productivitatea capitalului. Se disting aici două tipuri de productivitate,
după cum urmează:
Q
 productivitatea medie a capitalului (WmK): Wmk  ;
K
Q
 productivitatea marginală a capitalului (WmgK): Wmgk  . Cu ajutorul
K
acestui indicator se evidenţiază randamentul viitor al bunurilor de capital
utilizate, respectiv al investiţiilor în dezvoltarea şi / sau modernizarea
capitalului firmelor.
Într-un mod asemănător se determină şi productivitatea solului, ţinându-se seama
bineînţeles de specificul acestui factor de producţie. Astfel, avem în vedere necesitatea folosirii
raţionale a pământului, precum şi conservarea şi protejarea lui prin mijloacele de care dispune
societatea. Numai în acest mod se pot îndeplini condiţiile asigurării unei creşteri economice
durabile.
c. Legea randamentelor neproporţionale.
Analizând productivitatea (randamentul) factorilor de producţie, se impune luarea în
considerare a legii randamentelor neproporţionale sau descrescânde. Potrivit acestei legi, la un
anumit nivel tehnic dat, sporirea cantităţii utilizate dintr-un factor variabil, în condiţiile în care

70
ceilalţi factori sunt menţinuţi la un nivel fix, sau constant, va determina o creştere a producţiei cu
un spor din ce în ce mai mic.
Fiecare unitate suplimentareă dintr-un factor de producţie variabil, va adăuga mai puţin
producţiei totale decât a făcut-o unitatea precedentă, ceea ce înseamnă că productivitatea
marginală va scădea. Ca urmare, se va reduce şi productivitatea medie, adică productivitatea pe
unitate de factor variabil (Abraham Frois–Gilbert, Economie politică, p. 107).
În condiţiile combinării factorilor de producţie, se ajunge la situaţia în care, deşi factorul
variabil creşte, atât productivitatea medie cât şi productivitatea marginală scad. De exemplu,
investiţii succesive şi egale de capital pe o suprafaţă de teren, vor genera producţii din ce în ce
mai mici. Acest aspect nu este valabil numai în cazul investiţiilor din agricultură, ci în alte
ramuri ale economiei naţionale, inclusiv în industrie.
Aşadar, în virtutea legii randamentelor neproporţionale, fiecare unitate suplimentară
dintr-un factor de producţie variabil (în exemplul nostru capitalul) contribuie într-o măsură
din ce în ce mai mică la creşterea producţiei.

5.3. Funcţia de producţie

Contribuţia diferiţilor factori de producţie variabili la creşterea producţiei poate fi


evidenţiată cu ajutorul funcţiei de producţie. Prin funcţia de producţie se înţelege o relaţie
matematică între volumul producţiei şi factorii de producţie folosiţi pentru obţinerea acesteia.
Cu alte cuvinte, cu ajutorul funcţiei de producţie se exprimă dependenţa rezultatelor producţiei
de volumul factorilor de producţie utilizaţi în procesul economic.
Dacă notăm cu Q volumul producţiei dintr-un bun economic, iar cu x şi y cantităţile din
fiecare factor, atunci funcţia de producţie poate fi exprimată astfel:
Q  F ( x, y)
Funcţia de producţie se mai întâlneşte şi sub următoarea formă:
Q  F ( L, K , t , etc.) , unde Q = produsul, L = munca, K = capitalul, t = progresul tehnic.
Din a doua formă a funcţiei de producţie se poate deduce că există şi alte input-uri cu rol
relevant în obţinerea reultatului activităţii economice (de exemplu materiile prime, tehnologiile
utilizate, etc.). Se presupune că productivităţile marginale ale factorilor variabili sunt pozitive,
dar descrescătoare, conform legii randamentelor neproporţionale.

71
Funcţia de producţie Q = F(x, y) poate fi reprezentată şi grafic. O cantitate Q de produse
poate fi obţinută prin diferite combinaţii ale celor doi factori x şi y, aşa cum se poate observa din
grafic (Fig. 1).

Fig. 1 Funcţia de producţie


Punctele A şi B ne arată combinarea celor doi factori de producţie în două situaţii
distincte: într-una se foloseşte o cantitate mai mare din factorul x şi o cantitate mai mică din
factorul y, iar în cealaltă o cantitate mai mică din factorul x şi una mai mare din factorul y.
Traiectoria dintre punctele A şi B este definită ca izocuantă sau curbă de izoprodus sau
curbă de producţii egale ce pot fi obţinute dintr-o anumită combinare a celor doi factori de
producţie.
Izocuanta reprezintă deci ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care permit
obţinerea aceluiaşi nivel de producţie. Dacă va creşte simultan volumul ambilor factori de
producţie se va obţine o cantitate sporită din bunul respectiv, iar pe grafic vor apărea alte
izocuante sau curbe de izoprodus situate în dreapta celei precedente, aşa cum se observă din
grafic (Fig.2), în care curbele producţiilor Q1, Q2 şi Q3 îndeplinesc condiţia:
Q1 < Q2 < Q3

72
Fig.2. Izocuante sau curbe de izoprodus
Reprezentarea izocuantelor sau a curbelor de izoprodus permite înţelegerea
comportamentului producătorului în condiţiile economiei de piaţă.
O formă particulară a funcţiei de producţie este cunoscută sub denumirea de funcţia
Cobb–Douglas. Este vorba despre o funcţie care a fost propusă de economistul suedez Knut
Wicksell (1851–1926) şi testată de C. W. Cobb şi P. H. Douglas în 1928. Această funcţie este
exprimată prin formula algebrică Q = ALαKβ, unde Q = producţia sau output-ul, L = input –ul de
muncă, K = input –ul de capital. A, α şi β sunt parametri (constante) determinaţi de nivelul
tehnologiei, respectiv A = parametrul (constanta) fiecărei economii naţionale, fiind influenţată de
gradul de înzestrare tehică, α şi β = coeficienţi (exponenţi) de elasticitate, care exprimă calitatea
folosirii factorilor de producţie. Exponenţii α şi β măsoară proporţia dintre producţia generată de
muncă (L) şi respectiv de capital (K).
Dacă suma exponenţilor este egală cu 1 (     1 ), functia indică randamente de scală
constante. De exemplu, dacă creşterea celor doi factori de producţie este de 10%, producţia va
creşte tot cu 10%. Dacă suma exponenţilor este subunitară (     1 ) productia va scădea, iar
dacă este supraunitară (     1 ) productia va creşte. Cu alte cuvinte, în primul caz funcţia
indică randamente de scală descrescătoare, iar în al doilea caz randamente de scală crescătoare.
În prezent există îndoieli cu privire la valabilitatea concluziilor formulate pe baza
funcţiei Cobb–Douglas (G. Bannock, R. Baxter and E. Davis, Dictionary of Economics, p. 72).
Din analiza funcţiei Cobb–Douglas rezultă că volumul producţiei (Q) depinde de
următorii factori:
cantitatea de factori de producţie folosiţi, respectiv muncă (L) şi capital (K);

73
calitatea utilizării factorilor de producţie, care este exprimată prin coeficienţii
(parametrii) de elasticitate (α şi β), respectiv prin randamentul de scală care poate fi
linear (constant), descrescător sau crescător;
structurile factorilor de producţie utilizaţi, adică înzestrarea muncii cu capital sau a
capitalului tehnic cu muncă (A).
În consecinţă, sporul producţiei poate fi asigurat fie prin atragerea în circuitul economic
productiv a unor cantităţi suplimentare de factori de producţie, fie prin creşterea calităţii şi
modificarea structurii lor, ceea ce echivalează cu sporirea productivităţii acestor factori.

CAPITOLUL 6
COSTURILE DE PRODUCŢIE ŞI RENTABILITATEA

6.1. Categoria economică de costuri de producţie

Producţia de bunuri materiale şi servicii presupune folosirea resurselor economice, adică


a factorilor de producţie – forţă de muncă, materii prime, materiale, combustibil, energie etc. Un
asemenea proces implică, la rândul său, calcularea costurilor, adică a consumului de factori de
producţie.
Prin costuri de producţie se înţelege ansamblul cheltuielilor destinate consumului de
factori de producţie pentru obţinerea de bunuri materiale şi servicii. Aceasta înseamnă că
producătorii (întreprinzătorii) folosesc în activitatea lor diferite elemente de natură materială,
umană şi financiară, al căror consum trebuie să fie calculat.
Pentru evaluarea costurilor sau a cheltuielilor de producţie, sunt folosiţi, în principiu, trei
indicatori şi anume:
1. costul real, care arată cantitatea de factori de producţie, în expresie fizică,
folosiţi pentru obţinerea bunurilor economice;
2. costul monetar, care reprezintă expresia valorică sau bănească a costului
real;
3. costul de oportunitate, alternativ sau de substituire, care implică evaluarea
sacrificiului făcut de întreprinzător pentru producerea unui bun, renunţând la
altul (de exemplu, la ce producţie de automobile se renunţă pentru a se
74
produce în schimb tractoare sau la ce cantitate de bunuri civile se renunţă
pentru a se produce bunuri militare). De aici derivă şi denumirea de cost al
şansei sacrificate. Cu alte cuvinte, costul bunului produs este evaluat în
funcţie de valoarea bunului alternativ la care se renunţă.
În calculul costului de oportunitate se au în vedere atât costul explicit, respectiv plăţile
către terţi pentru procurarea materiilor prime, energiei etc., cât şi costul implicit, adică cheltuieli
din resurse proprii, care nu implică plăţi către terţi. Este vorba de cheltuirea de forţă de muncă
proprie a proprietarului care nu se înregistrează ca salarii, chiria ce s-ar cuveni pentru clădirea
proprie, dobânda pentru capitalul propriu, sau renta pentru terenul folosit de întreprindere.
Costul implicit este socotit ca profit normal.
După cum am mai precizat, costul de producţie înseamnă consumul de factori de
producţie. Dar, acest consum este diferit de la un factor la altul. Astfel, consumul de forţă de
muncă, ce necesită utilizarea potenţialului lucrătorilor în funcţie de nivelul de pregătire şi de
specializare, se regăseşte în costul de producţie numai sub formă bănească, respectiv de salariu
şi cheltuieli suportate de firmă pentru asigurări sociale.
În ceea ce priveşte consumul de capital, trebuie să se ţină seama de modul specific în
care diferite părţi ale sale îşi transmit propria valoare în valoarea noului produs (de exemplu,
capitalul fix îşi transmite valoarea treptat, sub formă de amortizare, în timp ce capitalul circulant
îşi transmite valoarea integral, într-un ciclu de producţie). Se poate astfel aprecia că unele părţi
din capital se regăsesc numai valoric, prin amortizare, în timp ce altele se regăsesc atât valoric
(prin preţ), cât şi fizic (prin materia primă şi materialele folosite).
La rândul său, consumul de resurse naturale, ca factor de producţie primar, se regăseşte
valoric în cost prin preţul pământului (în agricultură), dar şi fizic atunci când este vorba de
materii prime sub formă de minereuri, petrol etc.).
Consumul de factori de producţie are un caracter dinamic, asupra sa punându-şi
amprenta progresul tehnico–ştiinţific, concurenţa, cererea şi oferta etc. Pentru a înţelege
semnificaţia costului de producţie precum şi noţiunile de eficienţă şi rentabilitate, trebuie să
luăm în considerare raportul dintre costul de producţie şi preţul de vânzare.
Costul de producţie reprezintă numai o parte din preţul de vânzare, restul reprezentând profitul
sau beneficiul întreprinzătorilor. De asemenea, este necesară cunoaşterea sferei de utilizare (în

75
unităţi de bunuri materiale şi servicii) a costului de producţie, precum şi a capacităţii sale de
exprimare a calităţii activităţii economice.

6.2. Mărimea şi tipologia costurilor de producţie

În legătură cu determinarea componenţei costurilor de producţie există două puncte de


vedere, respectiv unul contabil şi unul economic. Din punct de vedere contabil, costul de
producţie include numai cheltuielile exprimate efectiv în formă bănească, făcute de agentul
economic pentru plata forţei de muncă, procurarea de materii prime, materiale, combustibil,
precum şi pentru amortizarea mijloacelor fixe, prevenirea poluării mediului înconjurător etc.,
care presupun relaţii cu terţii.
Din punct de vedere economic, costul de producţie cuprinde, pe lângă elementele
costului contabil, cheltuieli care nu presupun plăţi către terţi. Aici se include şi costul muncii
proprietarului firmei, pentru coordonare, conducere ş. a, apreciat ca reprezentând profitul
normal.
Sub aspectul sferei de cuprindere, se disting costul pe unitatea de produs (bucată, tonă,
litru etc.) şi costul pe întreaga producţie. Costul pe unitatea de produs nu este altceva decât
raportul dintre costul întregii producţii şi cantitatea totală de produse realizată.
În teoria şi practica economică se operează în mod curent cu trei tipuri de costuri, după
cum urmează:

 costul global;
 costul mediu;
 costul marginal.
Costul global reprezintă totalitatea cheltuielilor necesare pentru obţinerea unui anumit
volum de producţie. În cadrul acestui tip de cost se disting, ca elemente structurale, costul fix,
costul variabil şi costul total.
Costul fix (CF) cuprinde cheltuielile care nu depind de volumul producţiei, cum sunt spre
exemplu chiriile, cheltuielile de întreţinere, amortizarea, dobânzile, salariile personalului
administrativ, iluminat, încălzit, dobânzi, etc. Acest tip de cost nu este afectat de variaţia
producţiei şi nu afectează variaţia costului global (total) şi nici costul marginal.

76
Costul variabil (CV) reprezintă totalitatea cheltuielilor care se modifică în funcţie de
dinamica producţiei, respectiv de cantitatea de bunuri economice care se realizează. Este vorba
aici despre cheltuielile cu salariile personalului direct productiv, materiile prime, materialele,
combustibilul, energia, apa, utilităţile pentru procesul de producţie etc.
Costul total (CT) este suma costurilor fixe şi variabile, care se referă la întreaga producţie
şi care se calculează pe o perioadă determinată de timp (lunar semestrial sau anual):
CT  CF  CV
Cu aceste costuri se operează atât în perioada de pregătire a producţiei, cât şi în timpul
derulării şi încheierii procesului de producţie. Mai mult, costurile menţionate se utilizează şi în
analiza rezultatelor economico–financiare ale agenţilor economici, după încheierea procesului de
obţinere şi valorificare a bunurilor economice.
Ca în cazul productivităţii factorilor de producţie, se utilizează şi aici mărimi medii şi
marginale. În acest sens, se disting costul mediu (mijlociu sau unitar) şi costul marginal. Costul
mediu exprimă costul pe unitatea de produs sau pe unitatea de efect util. Există trei feluri de
costuri medii, respectiv costul mediu total (CMT), costul mediu fix (CMF) şi costul mediu
variabil (CMV). Costurile medii se calculează după următoarele formule:
CT
CMT  , unde CT = costul total, iar Q = producţia realizată;
Q
CF
CMF  , unde CF = costul fix;
Q
CV
CMV  , unde CV = costul variabil;
Q
CMT  CMF  CMV .
În dinamica producţiei, aceste costuri au un comportament specific, în sensul că nu
evoluează în acelaşi ritm. De aceea este necesară studierea relaţiei dintre randament sau eficienţa
economică şi tipurile de costuri medii. Costurile medii descrescânde atrag după ele creşterea
randamentului, adică a eficienţei economice.
Evoluţia costului mediu depinde de o serie de factori: consumul de factori de producţie,
nivelul productivităţii factorilor şi preţul factorilor utilizaţi.
Pe lângă calcularea costului mediu, analiza eficienţei economice implică determinarea
costului marginal (Cmg), care exprimă sporul de cost total necesar pentru obţinerea unei unităţi

77
suplimentare de produs. Acest cost se calculează prin raportarea creşterii costului total ( CT ) la
creşterea producţiei totale ( Q ):
CT
Cmg 
Q
Deoarece variaţia costului total cunoaşte aceeaşi evoluţie ca şi costul variabil, rezultă că:
CV
Cmg 
Q
Cunoaşterea costului marginal are o însemnătate mare în luarea deciziilor privind
sporirea producţiei. O asemenea decizie este necesară în condiţiile în care sporul de cost total
este cât mai redus, respectiv în care costul marginal este cel mult egal cu valoarea precedentă a
acestuia.
De remarcat că, în condiţiile sporirii producţiei, dinamica cheltuielilor (a costurilor) este
condiţionată de legea randamentelor descrescânde şi a productivităţii marginale descrescânde.
Acţiunea acestor legi explică de ce costurile marginale au tendinţă de creştere.
În activitatea sa, orice întreprinzător urmăreşte minimizarea costului, adică reducerea
cheltuielilor pe unitate de efect util sau pe unitate de producţie şi maximizarea profitului.
Reducerea costului de producţie influenţează în mod pozitiv oferta de bunuri şi servicii, cu
efecte pozitive atât pe piaţa internă, cât şi în cadrul schimburilor internaţionale.
În activitatea concretă de reducere a costului de producţie, întreprinzătorii se conduc
după principiul gestiunii optimale sau al optimului producătorului, care presupune pe de-o
parte maximizarea producţiei obţinute, iar pe de altă parte minimizarea costului unei asemenea
producţii. Totodată, principiul gestiunii optimale presupune asigurarea celei mai bune
dimensiuni a firmei, adică a unei mărimi dincolo de care costul mediu creşte.
Mărimea optimă a firmei le conferă agenţilor economici posibilitatea de a obţine
producţii ridicate şi competitive, cu costuri minime. În acest caz, avantajele de ordin tehnic se
împletesc cu avantajele economice, respectiv cu gestiunea eficientă a resurselor.

6.3. Corelaţia dintre costurile de producţie şi rentabilitatea firmei

78
Pentru a stabili limita maximă care-i permite întreprinzătorului optimizarea efortului
investiţional, este necesară analiza comparativă a costurilor de producţie. În acest scop, trebuie
să se urmărească simultan evoluţia costului mediu şi a costului marginal.
Dacă la un nivel al producţiei, costul marginal este mai mic decât costul mediu, creşterea
producţiei cu fiecare unitate contribuie la scăderea costului mediu, respectiv a costului unitar.
Dacă dimpotrivă, costul marginal este mai mare decât costul mediu, creşterea producţiei conduce
la creşterea costului unitar, adică a costului mediu. Punctul de intersecţie a celor două costuri îi
arată întreprinzătorului care este volumul optim al producţiei.
Pentru ca întreprinzătorul să asigure producţia maximă şi profitul maxim, trebuie să
analizeze toate tipurile de costuri, dar în primul rând costul marginal şi costul mediu.
O întreprindere / firmă este rentabilă atunci când obţine profit, adică atunci când din
încasările obţinute prin vânzarea produselor sau prestarea serviciilor se acoperă costul de
producţie şi se obţine un surplus denumit profit (Pr):
Pr  p  Q  CT , unde p = preţul de vânzare sau tariful unitar, iar p  Q = volumul
încasărilor totale ale întreprinderii sau cifra de afaceri.
Astfel, rentabilitatea poate fi definită ca obţinerea de profit în urma desfăşurării unei
activităţi economice. Pe producător / întreprinzător îl interesează care este pragul de
rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii. Acest prag indică volumul producţiei sau cifra
de afaceri de la care pornind producătorul realizează profit. De reţinut că în acest punct,
încasările totale ale întreprinderii sunt egale cu costul total global, iar profitul este nul:
p  Q  CT  0  Pr  CT  p  Q  CT  p  Q  CF  CV .
Dacă în relaţia precedentă înlocuim CV cu CMV  Q şi ţinem cont de faptul că costul fix
nu depinde de variaţia producţiei, vom obţine o ecuaţie de gradul întâi cu o necunoscută (Q),
care reprezintă volumul producţiei la pragul de rentabilitate (QR):
CF
p  Q  CF  CMV  Q  Q  , undeQ  QR
p  CMV

În concluzie, rentabilitatea este o mărime dinamică ce depinde de o serie de factori


(variabile), de care întreprinzătorul trebuie să ţină seama. Între acestea, se pot menţiona
următoarele:

79
1. Creşterea volumului producţiei, care conduce la sporirea volumului încasărilor, dacă
piaţa de desfacere este asigurată.
2. Desfacerea produselor în condiţii avantajoase, respectiv la preţuri care să permită
realizarea aceluiaşi volum de încasări, sau chiar mai mare, pentru acelaşi volum de
produse.
3. Reducerea costurilor de producţie, ceea ce atrage după sine creşterea profitului şi
implicit a rentabilităţii întreprinderii.
Vorbind despre costurile de producţie şi despre dinamica lor, nu trebuie să pierdem din
vedere un alt aspect şi anume dependenţa funcţională a costurilor de orizontul de timp al
producţiei (pe termen scurt sau lung).
Pe termen scurt întreprinzătorul poate spori producţia numai în limitele capacităţilor
existente. În această perioadă, el nu poate să schimbe proporţia dintre factorii de producţie şi
tipul de tehnologie, care este rezultatul unei decizii de investiţii anterioare.
Pe termen lung sunt posibile modificări în scara producţiei pe baza unui mod tehnologic
intensiv de capital (mai multe maşini şi mai puţini lucrători), sau a unui mod tehnologic
intensiv de muncă (mai mulţi lucrători şi mai puţine maşini). Pe termen lung evoluţia costurilor
este influenţată de randamentul de scară. Prin randamentul de scară se înţelege modul în care
evoluează producţia pe termen lung în raport cu consumul de factori. Există trei situaţii:
1. Randamente de scară crescătoare, dacă volumul producţiei creşte mai repede decât
cantitatea de factori utilizată;
2. Randamente de scară constante, atunci când creşterea volumului producţiei se
realizează în aceeaşi proporţie cu cea a cantităţii de factori;
3. Randamente de scară descrescătoare, dacă volumul producţiei creşte mai încet decât
cantitatea de factori folosiţi.
În aceste condiţii costul mediu cunoaşte următoarea evoluţie: în prima situaţie descreşte
ca urmare a creşterii productivităţii factorilor, înregistrându-se economii de scară, în cea de-a
doua situaţie rămâne constant, iar în cea de-a treia costul mediu creşte, înregistrându-se
dezeconomii de scară.

6.4. Funcţiile costurilor de producţie

80
Reducerea costurilor de producţie reprezintă una din preocupările majore ale
întreprinzătorului, întrucât de aceasta depinde realizarea scopului activităţi sale economice. Dar,
calea principală de reducere a costurilor de producţie o constituie creşterea productivităţii
factorilor. Realizarea unui asemenea obiectiv contribuie la sporirea rentabilităţii întreprinderii,
care justifică, de fapt, existenţa ei.
Cu ajutorul indicatorilor care surprind dinamica şi structura costurilor de producţie se
poate urmări situaţia întreprinderii în toate fazele ciclului de producţie, privit în fluxul său
continuu.
Sub diversele lor ipostaze, costurile de producţie îndeplinesc anumite funcţii:

 de măsurare a cheltuielilor necesare pentru obţinerea rezultatului final (bunurile


economice);

 de producţie - care vizează realizarea concepţiei constructive şi tehnologice,


întemeiată pe folosirea invenţiilor şi inovaţiilor;

 de personal - presupune compararea costurilor cu cheltuielile generate de pregătirea,


perfecţionarea şi motivaţia în muncă a lucrătorilor;

 comercială – exprimă efectul pozitiv al cheltuielilor legate de desfacerea mărfurilor,


cheltuieli care de fapt reprezintă continuarea procesului de producţie în sfera
circulaţiei;

 financiar contabilă – arată necesitatea asigurării fondurilor corespunzător unei


activităţi economice rentabile;

 de optimizare a activităţii economice – exprimată prin costul cel mai mic ce revine
unui nivel maxim al producţiei. De altfel, minimizarea costului are rol determinant în
maximizarea profitului;

 de control şi reglare a producţiei şi ofertei de bunuri, ce serveşte la fundamentarea şi


adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor.
Într-o economie de piaţă, maximizarea rentabilităţii este criteriul principal în luarea
deciziilor într-o întreprindere privind destinaţia cheltuielilor, organizarea şi dimensionarea
activităţii economice.
Reducerea costurilor de producţie, ca urmare a creşterii productivităţii factorilor,
contribuie la reducerea cheltuielilor cu munca şi a celor aferente, la folosirea unor tehnologii

81
performante care conduc la diminuarea consumurilor specifice, iar acestea, la rândul lor,
contribuie la creşterea rentabilităţii firmelor. În acest sens, trebuie să precizăm faptul că o
întreprindere nerentabilă este ruinătoare nu numai pentru proprietarul ei, ci şi o povară pentru
economia naţională.

CAPITOLUL 7
COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI ŞI CONSUMATORULUI ÎN
ECONOMIA DE PIAŢĂ
7.1. Comportamentul producătorului

Analiza comportamentului producătorului urmăreşte acţiunile întreprinzătorilor


privitoare la: obţinerea de profituri maxime cu costuri de producţie minime, modificarea
nivelului producţiei prin combinarea factorilor de producţie ţinand cont de nivelul de echilibru
de pe piaţă dar şi de comportamentul consumatorului, randamentul factorilor de productie,
organizarea activitatii economice.
Persoanele antrenate în activitatea economică poartă denumirea generică de agenţi
economici. Agentul economic reprezintă o persoană sau un grup de persoane, relativ omogen din
punct de vedere al comportamentului şi al funcţiilor îndeplinite, care intervin în viaţa
economică, având o funcţie specifică. În economia de piaţă îşi desfăşoară activitatea următorii
agenţi economici: producătorul, firmele, consumatorul, menajele, administraţiile publice şi
private, instituţiile financiar-bancare şi sectorul extern.
Activitatea agenţilor economici se derulează în diferite regiuni în funcţie de specificul
domeniului şi ţinând seama de factori economici, tehnico-ştiinţifici, umani, politici. Influenţele
acestor factori, la nivelul firmelor determină economiile de scară care reprezintă reduceri pe
temen lung ale costului mediu al unui bun datorate creşterii productiei. Economiile de scară pot
fi interne sau externe, astfel cele interne rezultă din dezvolarea firmei, în timp ce, cele externe
rezultă din dezvoltarea industriei, din crearea de servicii auxiliare.
În cazul economiilor în curs de dezvoltare firmele îşi încep activitatea la o scară redusă
dar în cazul economiilor de piaţă dezvoltate firmele îşi pot începe activitatea la scara mare
deoarece capitalul necesar poate fi furnizat mult mai uşor şi cu riscuri reduse. Deoarece tendinţa
agenţilor economici este de a prospera, a se dezvolta, deseori, în economia de piaţă firmele mici

82
sunt absorbite de cele mari sau mai multe firme mici fuzionează pentru a forma una mare.
Creşterea dimensiunii agenţilor economici se poate face prin integrare pe orizontală sau pe
verticală.
Integrarea pe orizontală are loc atunci când doua firme aflate în acelaşi stadiu al
procesului de producţie fuzionează pentru a forma un agent economic mai puternic. Integrarea
pe verticală reprezintă situaţia în care firma îşi extinde activitatea pe mai multe faze ale
procesului de producţie. Integrarea pe verticală poate fi împarţită în integrare în amonte, în care
firma se extinde către un stadiu anterior al procesului de producţie, şi integrare în aval, în care
firma se îndreaptă către stadiile următoare ale activităţii de producţie.

7.1.1. Echilibrul producătorului

Agentul economic (întreprinzătorul) are rolul hotărâtor în combinarea factorilor de


producţie. El are iniţiativa, dispune de capacitatea de a se adapta la cerintele pietei. Combinarea
factorilor de producţie se realizează în vederea rezolvării eficiente a problemei economice
generale, adică producătorul decide: ce, cum, cât şi pentru cine să producă.
Pentru a-şi realiza programul stabilit, producătorul, respective întreprinzătorul, trebuie
să combine factorii de producţie. Combinarea factorilor de producţie trebuie analizată sub aspect
tehnic dar şi sub aspect economic.
Din punct de vedere tehnic evidentiaza legatura dintre producţia obţinută şi consumul de
factori de producţie. Sub aspect economic reprezintă raţionamentul întreprinzătorului privind
compararea permanantă a producţiei obţinute şi a factorilor de producţie consumaţi, în expresie
monetară, a venitului cu costul de producţie pentru a găsi acea variantă de utilizare, care-i aduce
cele mai bune rezultate şi asigură starea de echilibru.
Prin modul de combinare a factorilor de producţie, agentul economic urmăreşte
realizarea unui raport cât mai bun între venituri şi costuri. Pe producător îl interesează creşterea
eficienţei combinării factorilor de producţie, precum şi modalităţi de atenuare a acţiunii legii
rarităţii. El trebuie să ţină seama de o serie de restricţii proprii economiei de piaţă, de cerinţele
pieţei, de progresul tehnic rezultând astfel un model de calcul economic. Dar comportamentul
producătorului presupune mai ales decizii şi acţiuni determinate de diverse procese econmice.

83
Pentru a putea întelege mai bine comportamentul producătorului este necesară efectuarea
unei paralele între cele două situaţii de concurenţă (piaţa cu concurenţă perfectă şi cea cu
concurenţă imperfectă) ce pot fi întâlnite în economia de piaţă.

7.1.2. Comportamentul producătorului în cadrul pieţei cu concurenţă perfectă

După cum s-a arătat în alt capitol piaţa cu concurenţă perfectă (pură) nu este întâlnită în
realitate, fiind un model ideal dar care permite studierea elementelor esenţiale ale sistemului
economic şi evidenţierea variabilelor care determină comportamentul economic.
Ţinând cont de caracateristicile pieţei cu concurenţă perfectă (atomicitatea agenţilor
economici, omogenitatea produselor, transparenţa perfectă, intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă,
mobilitatea factorilor de producţie) rezultă că producătorii intră pe piaţă în condiţii egale. În
acest caz obiectul concurenţei producătorilor în vederea maximizării profitului îl reprezintă
nivelul producţiei (Q).
Maximizarea producţiei în condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă va avea drept
consecinţă maximizarea profitului obţinut. Cantitatea produsă este dependentă de preţ şi deci
producătorul trebuie să ţină seama de această situaţie.
Profitul va fi maxim la acel volum al productiei al carei cost marginal (Cmg) este egal cu
pretul de vânzare. (Fig. 1)
Cmg
Preţ

CM
p

Qmax Cantitate

Fig. 1

Nivelul producţiei care corespunde profitului maxim este Qmax, acesta fiind determinat
de intersecţia curbei Cmg cu dreapta preţului (preţul este independent de volumul producţiei).
Dacă nivelul producţiei se situează sub cel maxim (Qmax) preţul de vânzare este superior

84
costului marginal deci, orice creştere a producţiei generează o creştere a profitului. Creşterea
producţiei este profitabilă atunci când cantitatea produsă se situează sub nivelul maxim (Qmax).
Orice depăşire a nivelului lui Qmax înseamnă că producătorul pierde deoarece costul marginal
este mai mare decât preţul de vânzare.
Oferta producătorului trebuie să ţină cont de condiţiile sale de producţie, dar şi de preţul
pieţei, acestea fiind exprimate prin intermediul costului marginal (Cmg), a costului mediu (CM)
si a pretului (P). (Fig. 2)

Preţ
P3

P2

P1

Q1 Q2 Q3 Cantitate
Fig. 2
Producatorul va intra pe acea piaţă pe care preţul de vânzare este întotdeauna superior
punctului în care costul marginal se întâlneşte cu costul mediu (Cmg = CM). În această situaţie
nivelul producţiei la care se obţine profit maxim diferă în funcţie de preţ.
În situaţia în care preţul este determinat de factori externi producătorului curba ofertei
este reprezentată de curba costului marginal care se situează deasupra costului mediu.
Comportamentul consumatorului în condiţiile pieţei cu concurenţa perfectă este dependent de
modificările preţului care determină cantitatea produsă, aceasta constituind elementul central al
concurenţei.

7.1.3. Comportamentul producătorului în cadrul pieţei cu concurenţă imperfectă

Dupa cum am văzut mai sus comportamentul producătorului este influenţat de preţ de
aceea producătorii încearcă prin diferenţierea produselor şi acapararea unui segment de piaţă să
depăşească influenţa preţului.
În cazul pieţei cu concurenţă imperfectă putem afirma că producatorul are suveranitate
faţă de piaţă şi faţă de preţ în cadrul pieţei. Dacă în cazul pieţei cu concurenţă perfectă era un

85
―dependent de preţ‖, în cazul pieţei cu concurenţă imperfectă se transformă într-un ―impunător
de preţ‖, ceea ce îi influenţează comportamentul. În cazul economiilor de piaţă întâlnim toate
formele concurenţei imperfecte. Cea mai raspândită formă a pieţei cu concurenţă imperfectă este
cea monopolistă (care are la bază diferenţierea produselor), de aceea în cazul comportamentului
producătorului este cea mai relevantă.
În cazul concurenţei imperfecte curba cererii este elastică în raport cu caracteristicile
produsului şi nu în raport cu preţul cum era în cazul concurenţei perfecte. Fiind independent,
producătorul poate sa impună preţul, dar trebuie să ţină cont de implicările ofertei asupra cererii,
de faptul ca nevoile şi posibilităţile consumatorilor sunt limitate.
În cazul concurenţei imperfecte comportamentul producătorului este focalizat pe
stabilirea venitului (V = P * Q unde V = venit, Q = cantitate). (Fig. 3)

Cmg
Preţ

Venit

Qmax Cantitate

Fig. 3
În cazul pieţei cu concurenţă imperfectă venitul marginal şi preţul sunt reprezentate de
dreapta descrescătoare deoarece cu fiecare unitate vândută cantitatea cerută scade. Nivelul
maxim al producţiei (Qmax) este dat de nivelul la care costul marginal este egal cu venitul
marginal, producătorul obţine profit atâta timp cât venitul marginal este mai mare decât costul
marginal.
Analiza comportamentului producătorului în cadrul pieţei cu concurenţă imperfectă
permite evidenţierea problemelor legate de preţ, cantitate, caracteristicile produsului şi strategia
producătorului.
În condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă preţul de echilibru este punctul de intersecţie al
cererii cu oferta, în timp ce în cazul pieţei cu concurenţă imperfectă preţul se situează deasupra
preţului de echilibru şi a costului marginal.

86
În afară de stabilirea preţului independenţa producătorului se bazează şi pe cantitatea
produsă. Dacă în cazul concurenţei perfecte cantitatea optimă/maximă este determinată de
intersecţia curbei costului marginal cu preţul pieţei, în cazul concurenţei imperfecte
independenţa (suveranitatea) producătorului se manifestă asupra preţului şi a cantităţii
optime/maxime produse.
Concurenţa imperfectă introduce o noua variabilă în analiza comportamentului. înterprinzătorul
în cazul concurenţei pure depinde de preţ, obiectul concurenţei fiind cantitatea, în cazul
concurenţei imperfecte acesta are independenţă în fixarea preţului şi a cantităţii, obiectul
concurenţei făcându-l diferenţierea produselor. Diferenţierea produselor se referă la aspectul
fizic al acestora, la caracterisiticile tehnice, la modul de prezentare, la condiţiile de vânzare, la
acordarea garanţiei şi a service-ului. Diferentierea produselor generează segmentarea pieţei, ceea
ce presupune şi diferenţierea strategiilor concurentiale.
Concurenţa prin diferenţierea produselor are mari influenţe asupra comportamentului
producătorului, asupra strategiei concurenţiale a firmei. De aceea, în cazul pieţei cu concurenţa
imperfectă s-au evidenţiat următoarele strategii concurenţiale: strategia efortului concertat,
strategia diferenţei sau distincţiei şi strategia dominaţiei prin costuri, cunoscută şi sub denumirea
de strategia japoneză.
Piaţa cu concurenţă imperfectă introduce în analiza comportamentului producătorului, pe
lângă variabilele cantitate şi preţ, diferenţierea produselor, impunând astfel în strategia
concurenţială conceptul de calitate şi inovare, încurajând astfel cercetarea ştiinţifică şi utilizarea
de materiale şi tehnologii neconvenţionale, nepoluante.
7.2. Comportamentul consumatorului

Cererea este unul dintre elementele esenţiale pentru înţelegerea mecanismelor pieţei.Din
punct de vedere al teoriei economice,consumul constă în folosirea bunurilor printr-un act de
producţie în vederea satisfacerii trebuinţelor indivizilor şi ale colectivităţii în care trăiesc.
Este de observat că bunurile produse se consumă în mod diferit în funcţie de destinaţia lor.
Unele se consumă sub formă de factori de producţie fiind utilizate într-un proces de producţie,
altele sub formă de bunuri destinate consumului propriu-zis, asigurând atât consumul privat cât
şi consumul public. Toate bunurile, înainte de a fi consumate, indiferent sub ce formă, circulă pe
piaţă. Datorită acestui fapt există pe piată o diferenţă importantă între cele două grupări de agenţi

87
economici - producători şi consumatori – ceea ce se repercutează şi în comportamentul lor.
Agentul economic se manifestă într-un anumit fel când el este iniţiatorul unui proces de
producţie şi altfel când este consumator.

7.2.1 Utilitatea economică. Delimitări conceptuale


Modelul de analiză a comportamentului consumatorului porneşte de la definirea funcţiei
obiectiv. Funcţia obiectiv majoră a oricărui individ raţional este satisfacerea maxim posibilă a
nevoilor (maximizarea efectelor utilie prin minimizarea eforturilor). În cazul consumatorului
raţional aceasta se traduce prin maximizarea satisfacţiei totale pe care indivizii speră să o obţină
prin consumul diverselor bunuri sau servicii. În economie, satisfacţia scontată care se obţine prin
consumul diverselor bunuri sau servicii este desemnată prin termenul generic de utilitate.
Utilitatea unui bun sau serviciu reflectă satisfacţia sau plăcerea pe care un
consumator se aşteaptă să o poată resimţi prin consumul unui bun sau serviciu.
Nu trebuie confundată definiţia utilităţii în sens economic cu cea din viaţa de zi cu zi.
Utilitatea în sens economic este legată de relaţia de non-posesie. În viaţa de zi cu zi, noţiunea de
utilitate se referă la folosul pe care ni-l aduc diferitele bunuri sau servicii. În economie, o utilitate
mai mare nu presupune neapărat un folos mai mare pe care ni-l aduce un bun sau serviciu, ci pur
şi simplu, faptul că îl preferăm, în anumite condiţii spaţio-temporale, altor bunuri sau servicii.
De exemplu, un tablou de Renoir poate să nu fie folositor sub aspect funcţional, dar
el poate, totuşi, să aducă o mare satisfacţie celor care au pasiune pentru acest pictor, sau în
general, cunoscătorilor şi criticilor de artă.
Analiza economică a comportamentului consumatorului face necesară nu numai
delimitarea sensului economic al noţiunii de utilitate, ci şi operarea unor alte delimitări
conceptuale. In acest sens, în teoria şi practica economică, se operează conceptele de utilitate
totală şi respectiv, de utilitate marginală.
Utilitatea totală arată care este satisfacţia totală pe care un individ speră să o poată
resimţi prin consumul unei anumite cantităţi (doze) dintr-un bun sau serviciu.
Utilitatea marginală reprezintă satisfacţia suplimentară pe care speră să o poată
obţine un consumator prin consumul unei unităţi (doze) suplimentare dintr-un bun sau
serviciu, ceilalţi factori fiind presupuşi constanţi.

88
Relaţia de calcul a utiliţătii marginale :
UM = ΔUTS / ΔX
Unde: UM = utiliatea marginală
UTS = utilitate totală scontată a se obtine
X = cantitatea (doza) consumată dintr-un bun sau serviciu
Utilitatea marginală reprezintă deci sporul de utilitate totală, scontat a se obţine prin
creşterea cu o unitate a cantităţii consumate, celelalte condiţii rămânând neschimbate (ipoteza
ceteris paribus).
7.2.2. Curbele de indiferenţă
Oamenii au diferite sisteme valorice care le orientează în mod diferit predilecţiile pentru
anumite bunuri şi/sau servicii. Ca atare, preferinţele vor fi diferite atât de la individ la individ cât
şi pentru unul şi acelaşi individ, în condiţii diferite. Practic, preferinţele se manifestă diferit în
raport cu nivelul satisfacţiei totale scontate a se obţine prin consumul diverselor bunuri sau
servicii.
Diversitatea nevoilor de consum pune în mod clar în evidenţă marea diversitate a
preferinţelor oamenilor şi implicit varietatea modelelor de consum. Pentru a asigura o
sincronizare metodologică în analiza comportamentului consumatorului, în literatura de
specialitate, se utilizeazaă modelul hărţii curbelor de indiferenţă.
Curba de indiferenţă sau de izoutilitate reflectă ansamblul combinaţiilor de bunuri
şi servicii de la care consumatorul scontează să obţină acelaşi nivel de satisfacţie (utilitatea
totală scontată a se obţine este constantă).
Teoria curbelor de indiferenţă arată, deci, că pentru un consumator nu este necesar ca el
să îşi măsoare utilitatea. Este suficient ca el să poată să îşi ordoneze în mod raţional preferinţele.
Între diferitele bunuri, se poate opera astfel un clasament care exprimă funcţia de utilitate care se
poate scrie:
U = U ( x ,x ,…x )
În raport cu criteriul bunurilor sau servicilor consumate, se impune o analiză distinctă
a preferinţelor. Cele mai importante dintre preferinţe care pot fi astfel identificate sunt cele
pentru bunurile subsituibile şi complementare.
Bunurile perfect substituibile desemnează bunuri care pot fi înlocuite în consum fără
ca acest fapt să afecteze nivelul satisfacţiei (utilităţii) totale scontate a se obţine. În esenţă

89
bunurile substituibile se referă la acele bunuri care prin înlocuire asigură obţinerea unei
satisfacţii aproximativ egale. Bunurile perfect complementare sunt acele bunuri care se
completează reciproc în consum pentru a contribui la atingerea satisfacţiei totale scontate a se
obţine prin consumul acestor bunuri.
În general, dacă un individ este interesat atât de dobândirea bunului X, cât şi a bunului
Y, atunci aceste preferinţe se ilustrează grafic prin harta curbelor de indiferenţă. Aceasta uneşte
totalitatea curbelor de indiferenţă care descriu preferinţele unui consumator pentru anumite
bunuri sau servicii.
Principalele proprietaţi ale curbelor de indiferenţă:
-pot exista o infinitate de curbe de indiferenţă care sugerează că preferinţele unui individ sunt
virtual nelimitate. Între acestea se poate însă stabili o anumită ierarhie în raport cu gradul de
satisfacţie totală scontată a se obţine prin consumul diverselor bunuri şi/sau servicii;
-curbele de indiferenţă nu se intersectează niciodată;
-panta curbei de indiferenţă se numeşte – rata marginală de substituţie a bunurilor şi servicilor.
Rata marginală de substituţie (RMS) constă în raportul dintre cantitatea dintr-un
bun Y la care consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei cantităţi suplimentare
dintr-un alt bun X , asigurându-şi acelaşi nivel de utilitate agregată.
RMS = ΔY/ΔX; UTS = constantă
Din punct de vedere analitic, rata marginală de substituţie este raportul invers al utilităţii
marginale ale celor două bunuri, conform unei relaţii de tipul:
RMS = UMX/UMY
Unde: UMX respectiv UMY reprezintă utilitaţile marginale ale bunurilor X, respectiv Y.
Consumatorii, au deci preferinţe diferite, care sunt ierarhizate în raport cu nivelul
utilitaţii totale scontate a se obţine prin consumul diverselor bunuri sau servicii.

7.2.3. Alegerile consumatorului.Echilibrul consumatorului


Consumatorul se confruntă cu o serie de restricţii în încercarea sa de a-şi satisface
multiplele şi diversele sale preferinţe. Cea mai cunoscută şi uneori cea mai apăsătoare dintre
aceste constrângeri, este constrângerea bugetară.
Constrângerea bugetară arată care este ansamblul combinaţiilor bunurilor şi serviciilor
pe care un consummator îşi poate permite să le consume, în limita venitului de care dispune (V)

90
şi în raport cu preţurile practicate, la un moment dat, pe piaţă (PX şi respectiv PY - preţurile
bunurilor X şi Y). Atunci când consumatorul foloseşte întregul venit disponibil pentru
procurarea bunurilor de tip X sau Y, se descrie practic ceea ce în literatura de specialitate a fost
desemnat prin termenul de dreaptă a bugetului.
Dreapta bugetului poate fi constituită pornind de la cantităţile de bunuri de consum ce
urmează să fie procurate. Presupunem că este vorba de bunul X şi Y. Luând în considerare preţul
unitar al fiecăruia dintre aceste bunuri, respectiv PX şi PY, cheltuiala totală a consumatorului va
fi de: Xpx şi Ypy . Deci, dacă consumatorul dispune de V unitaţi monetare, ecuaţia liniei
bugetului este de tipul: V = Xpx + Ypy
Dacă din aceasta ecuaţie îl scoatem pe Y vom ajunge la o altă ecuaţie:
px V
y x D
py py

Este ecuaţia unei drepte (care evidenţiază disponibilităţile băneşti ale cumpărătorului) a
carei pantă este negativă fiind definită de structura preţurilor în raportul PX/PY.
În concluzie, panta dreptei bugetului este dată de raportul preţului celor două bunuri
sau servicii. Dreapta bugetuluiYşi constrângerea se reprezintă grafic în felul următor (fig.4):

P
V/Py

Mulţimea
combinaţiilor
posibile V/Px
O
S X
Fig. 4
Fiecare din punctele situate pe segmentul PS reprezintă o cheltuială identică a lui V, cu o
alocare diferită între cantităţile cumpărate. Domeniul de alegere al cumpărătorului se restrânge în
triunghiul OPS. Orice punct din interiorul acestui triunghi este accesibil pentru cumpărător,
maximul fiind reprezentat de dreapta PS. Toate punctele care se situează dincolo de această
dreaptă sunt inaccesibile pentru cumpărător.

91
În condiţiile creşterii venitului, noua linie a bugetului se va deplasa spre dreapta perfect
paralel cu prima, iar în cazul scăderii venitului, linia bugetului se va deplasa spre stânga perfect
paralel cu prima.
Pentru maximizarea utilităţii totale scontate a se obţine prin consumul diverselor bunuri
sau servicii, consumatorii vor alege la un moment dat drept combinaţie optimă de consum acea
combinaţie care le va satisface simultan preferinţele şi posibilităţile. Grafic, acest lucru se
realizează acolo unde preferinţele – reprezentate pe harta curbelor de indiferenţă - vor intersecta
posibilităţile – reprezentate pe dreapta bugetului. Acest punct de tangenţă a dreptei bugetului cu
una din curbele de indiferenţă, se numeşte în literatura de specialitate punct de echilibru al
consumatorului.
Reprezentarea grafică a echilibrului se face (fig.5):
Y

E
YE
U

O
XE S X

Fig. 5
În reprezentarea grafică, poziţia punctului M permite să se caracterizeze, pe de o parte,
nivelul de utilitate maximă pe care consumatorul îl poate atinge, în cazul nostru fiind U3, iar pe
de altă parte, evidentiază şi structura consumului prin coordonatele XM şi YM.
Echilibrul consumatorului, ca orice echilibru economic, este dinamic, în funcţie de
modificările ce apar, în variabilele ce-l determină. Daca nivelul bugetului de care dispune
consumatorul se modifică iar preţurile rămân fixe, aria opţiunilor consumatorului se lărgeşte sau
se restrânge proporţional cu bugetul acestuia.
Dinamica echilibrului consumatorului poate fi reprezentată grafic astfel(fig.6):
Y

E1, E2, E3 puncte


de echilibru E3
E2
E1
92
O
X
VD1 VD2 VD3

Fig. 6

Pentru fiecare nivel de venituri poate fi determinat optimul consumatorului. Fiecare


punct de echilibru sau de optim permite deci alegerea cea mai bună posibilă pentru un venit dat.
Dacă unim ansamblul punctelor de echilibru, obtinem ceea ce se numeşte curba consum-venit,
care arată cum variază combinaţiile de bunuri consumate în funcţie de modificarea veniturilor,
preţurile rămânând constante.
Echilibrul consumatorului poate fi afectat şi în situaţia în care preţurile bunurilor se
modifică, nivelul bugetului acestuia ramânâd constant. În cazul în care preţul bunului X scade,
consumatorul va consuma mai mult din bunul respectiv. In cazul bunurilor complementare,
datorită reducerii preţurilor la bunul X va creşte consumul acestuia, reducându-se consumul din
bunul Y. În cazul în care bunurile X şi Y sunt substituibile, reducerea preţului la bunul X va
modifica punctul de echilibru pentru consumator, venitul consumatorului sporind.
Ca expresie a modului în care consumatorul îşi va modifica alegerile în raport cu
schimbările survenite la nivelul preţului unuia dintre bunuri, se formează curba consum-venit. Pe
baza acestei curbe se deduce apoi curba cererii, ca expresie a relaţiei de inversă proporţionalitate
între cantitatea cerută şi preţ.

93

S-ar putea să vă placă și