Creaţia literară pentru copii a lui Marin Sorescu

Prin volumele Unde fugim de-acasă? (1966), Cocostârcul Gât-Sucit, O aripă

şi-un picior – Despre cum era să zbor (1970), Ocolul infinitului mic, pornind de la nimic
(1973), Cirip-Ciorap (1993), Lulu şi Gulu-Gulu (1995), Diligenţa cu păpuşi, Marin
Sorescu aduce în literatura pentru copii o operă originală nu atât prin conţinut, cât prin
formă – foarte modern scrisă şi accesibilă copiilor.
Unde fugim de-acasă?, apărută în 1966, cu subtitlul Aproape teatru, aproape
poeme, aproape poveşti reprezintă o antologie de mici proze ritmate care descriu
universul infantil într-o permanentă relaţie cu cei cărora li se adresează. M. N. Rusu îl
consideră un feeric poem dedicat memoriei, amintirilor, în special celor înmatriculate în
copilărie, subliniind răspunsul la întrebarea din titlu: revizitarea candorilor, regresiunea
şi revigorarea prin ele. De aceea nu este o carte pentru copii, ci una despre copilărie
(…) acel paradis pierdut (M. N. Rusu: 1967, p. 2.)
Modernitatea vine din postura în care se află autorul, el nu-şi propune neapărat să
instruiască, să moralizeze, cum întâlnim în multe alte opere pentru copii, ci intenţia sa
este să le satisfacă acestora setea de cunoaştere, curiozitatea, imaginaţia etc.. Copilul este
unul al epocii moderne, conectat la diverse surse de informare (televizor, cinematograf,
etc.). Excursiile imaginare în grădina zoologică, la munte, în deltă, la Polul Nord sau la
Polul Sud sunt atracţiile vârstei infantile, adevărate fascinaţii care-l „subjugă” pe cititor
prin frumuseţea lor.
M. Sorescu sugerează ieşirea din copilăria cunoaşterii după epuizarea
insesizabilă şi irevocabilă a realităţii: începe ofensiva întrebărilor fără răspuns şi a
vieţii fără inocenţă. (Mihaela Andreescu: 1983, p. 8)
G. Călinescu observa la Marin Sorescu o capacitate excepţională de a surprinde
fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune. Este entuziast şi beat de
univers, copilăros, sensibil şi plin de gânduri. (Călinescu, G.: 1964)
Lumea-format mic este un fel de prefaţă, o invitaţie la joacă:
Dă-ne, soare, zilnic papucul tău cald să putem ieşi pe asfalt… În fiecare zi, pe un
kilometru de trotuar stricăm un kilogram de var… Ne arată nevoia de vis a copiilor,
exprimată prin desenele pe asfalt, „afirmarea prin joc a personalităţii copilului”. (Vistian
Goia: 2000, p. 115)
Maniera în care relatează întâmplările este una realist-naivă, încrezătoare în
puterile noastre de a înţelege adâncimile în care plonjează sau culmile pe care se ridică.
Marin Sorescu, în postură de prieten mai mare al copiilor, îi însoţeşte la circ (Scamatorii,
scamatorii, scamatorii) pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele (…) Aici e ca la teatru. Înţelegi
totul dacă eşti cu ochii în patru (…) pentru a afla că animalele nu sunt din pâslă sau
plută, / ci sunt autentice, sută la sută. Intrând în lumea – format mic, în această călătorie,
el nu intră niciodată în lumea misterului, ci descoperă o intercalare dintre real şi
imaginar: Să nu credeţi că toate acestea sunt minciuni sau că, doamne fereşte, la circ se
întâmplă minuni…
Descoperim singuri frumuseţile ascunse, dincolo de mări, pe fundul oceanelor, în
necuprinsul zărilor, pe măsură ce scriitorul animează o suită întreagă de personaje reale
sau imaginare, astfel încât lectorul glosează mental cu o complexitate gradată.

1
 La grădina zoologică lumea de basm capătă dimensiuni reale, palpabile. Copiii
descoperă ţinuturi îndepărtate (Sahara). Prin descrierile sale, prin prezentarea bogăţiilor şi
frumuseţilor, Marin Sorescu încearcă demitizarea lumii basmului, prin reducerea ei la un
cadru real, stimulând mândria de a trăi pe aceste meleaguri.
În Cunoştinţe peste cunoştinţe, ghicind nedumerirea copiilor, poetul oferă o
explicaţie plină de fantezie tuturor nedumeririlor. Cunoştinţele sunt transmise într-o
formă umoristică, foarte atrăgătoare pentru copii: autorul îmbină aici arhaicul,
tradiţionalul cu modernul.
Următoarele secvenţe Marea, o apă folositoare, Muntele cel Hodoronc-Tronc,
De-a Delta Dunării, Pământul au o tematică descriptivă1, în care imaginile sunt comice,
asemănătoare desenelor animate:
M-am făcut luntre şi punte şi v-am adus de la mare la munte. Mă gândisem să vă
las la Bucureşti, şi să vă aduc munţii acolo într-o traistă de poveşti. Dar când să-i fac
frumos ghem, munţii n-au vrut să încapă în tren. Au zis că ei nu se mişcă din aşezarea
lor străveche,numai fiindcă sunteţi voi nişte leneşi fără pereche. Acum uitaţi-vă: toţi sunt
făcuţi din piatră (care e un fel de prefabricată). Nu ştiu când au crescut aceşti ştrengari,
că omenirea când a venit i-a găsit mari. (…) Muntele cel Hodoronc-Tronc.
Călătoria imaginară continuă în lună La ce latră Grivei?, la Polul Nord şi la
Polul Sud (fiindcă Polul Nord e mort fără Polul Sud). Poemele Într-o poveste, Gâştele în
afară de pericol, Calul fermecat, dar nefermecat bine, Zmeule, nenorocitule! sunt mici
incursiuni pe tărâmul fantasticului, unde Mirela şi Radu, interlocutorii săi, întâlnesc zâne,
zmei, palate fermecate, balauri, cai năzdrăvani, având rolul unui îndemn pentru citirea
basmelor.
Majoritatea prozelor din acest volum sunt stimulente pentru imaginaţia copiilor,
un univers demontabil, cu secrete uşor de descoperit, un autentic univers de suflet al
copilului şi copilăriei (Hristu Cândroveanu: 1988, p. 157). Marin Sorescu nu urmăreşte
neapărat norme de conduită, dar le transmite învăţături şi norme de bună purtare: cum ar
fi respectul pentru bătrâni – pentru bunici, în Să îmbătrânim-de-o probă. În această schiţă
se propune copilului posibilitatea de a îmbătrâni subit, de a-şi fi lui însuşi bunic. Să-şi
spună poveşti şi singur să-şi dea plin de gravitate, pe care tot el să le creadă în taină
fleacuri.
Limbajul alert, vesel şi exuberant poartă o notă copilărească, are o libertate
nestânjenită de ordine adulte şi grave, prin utilizarea de expresii din limbajul familiar:
„luaţi-vă de mână”, „asta-i bună!”, „a pălăvrăgi”, „nu ne pasă”, „mi-a venit o idee”;
expresii populare: „cu căţel cu purcel”, „a se ţine scai”, „vorba lungă să vă ajungă”;
enunţuri interogative: „De ce nimeni nu ne-a ieşit în întâmplare să ne dea o floare?” sau
exclamative: „Gata!” , „Lupul nu-l vom aduce, ca e măgar...” – realizează o „pedagogie a
libertăţii” în registru ludic.
Prin poezia ludică, împrumutând de la vârsta infantilă candoarea percepţiilor şi a
transpunerii lor în desene, insolitul asocierilor dintre obiecte şi evenimente, motivaţiile
fanteziste, ceea ce realizează volumul Unde fugim de-acasă? este educaţia estetică a celor
mici şi dezvoltarea plăcerii lecturii. Marin Sorescu intră în sufletul copilului pentru a-l
înţelege, nu pentru a-l imita. Aici el rămâne încă adult, însă unul care ştie mai multe
despre copii decât toţi ceilalţi. (Crenguţa Gânscă: 2002, p. 32)

1
prin tematica lor descriptivă, se aseamănă cu România pitorească a lui Vlahuţă.

2
 Văzut drept un ciudat volum de versuri (transcrise în proză) pentru care două
calificative revin mereu pe buze: derutant şi fermecător (Gheorghe Boris Lungu: 1998, p.
46), acest volum ne dezvăluie noi dimensiuni ale creaţiei soresciene: un mijloc savant de
a comunica original şi inteligent disponibilităţii sufleteşti şi intelective dezirabile. (M.N.
Rusu: 1967, p. 2) În acest volum se recurge la subterfugii compoziţionale, putând fi
percepute ca texte în care intenţionat se fac erori, în care lumea pare că e cu susul în jos,
în care finalul dă posibilitatea unei explorări extinse, deschise.
Deconstrucţia formei, principiul libertăţii creatoare, jocul ironic, spiritul fantezist
sunt câteva din cele mai evidente trăsături ale scrierii lui Marin Sorescu, caracteristici ce
pot fi identificate în volumele luate în discuţie. Spiritul parodic al autorului se angajează
într-o destructurare a convenţiilor formei, conţinutului şi particularităţilor de limbaj. Un
prim nivel al deconstrucţiei şi reconstrucţiei soresciene se desfăşoară la nivel intertextual,
prin întâlnirea care are loc dintre mai multe opere, idei, concepţii iniţiale, fără de care
semnificaţia operei nou create este mai săracă.
În volumul Unde fugim de-acasă? figuraţia cărţii e un mijloc şi nu un scop (M. N.
Rusu: 1967, p. 2). Ilustraţiile nu formează o poveste, ci denotă inocenţă, sensibilitate
infantilă şi completează perfect naraţiunea ritmată ale acestui volum. Motivaţiile
fanteziste, orientarea spre universul minor, domestic şi natural, gustul pentru miniatură se
pot citi cu uşurinţă chiar din primul desen, ce înfăţişează un alter ego al naratorului
trăgând de sfoară Luna, Soarele si Pământul, simboluri ale întregului univers. Datorită
plasticităţii şi mijloacelor artistice utilizate, creează o impresie vizuală puternică, cu
accente lirice.
În volumul de poezii pentru copii, O aripă şi-un picior – Despre cum era să zbor
(1970), Marin Sorescu se copilăreşte în nişte versuri de o fantezie inteligentă şi o ironie
fină, cu subtilităţi pentru oameni mari. (Eugen Simion: 1970, p. 2; 1978, pp. 286-287.) E
un homo ludens, care crede că te poţi copilări şi adult fiind, păstrându-şi candoarea,
inocenţa, puritatea. Ca dedicaţie, la începutul volumului, Marin Sorescu scria: Pentru
mine când voi mai fi copil, atestând o vacanţă în copilărie doar, făcută din perspectiva
vârstei mature. Inventiv, jucăuş, spiritual, autorul se joacă precum un adult: cu nostalgie
şi eliberare provizorie. (Mihaela Andreescu, 1983, p. 78) Copiii înfăţişaţi de M. Sorescu
au candoarea Micului Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry şi autorul însuşi simte nevoia
să se copilărească, să retrăiască „vârsta de aur” aşa cum mărturiseşte în dedicaţia
volumului. (Liviu Chiscop, Ion Buzaşi: 2000, p. 341).
Poemele din acest volum cultivă suavul, graţiosul, miniaturalul, iar morala este
însoţită de o ironie blândă. Cartea este o însumare de mici fabule în oglinda cărora
obiectele apar în chip voit cu capul în jos, iar raporturile dintre ele într-o alcătuire
absurdă. (E. Simion: 1978, p. 286)
Mihaela Andreescu (1983, p. 71) subliniază universul infantil din aceste poeme,
scrise în registrul infantil, cu aer ştrengăresc, sărind într-un picior. Ea vede în aceste
volume pentru copii o copilărire mai mult decât expresia unei trăiri infantile, o ieşire a
adultului din sistemul de norme serios şi necesar, care ghidează viaţa, o intrare a lui
Gulliver în ţara pigmeilor. Şi mai edificator i se pare desenul care însoţeşte poezia, un
adevărat joc al măştilor care se încadrează perfect în opera lui Marin Sorescu: desene în
spiritul cărţii – o fugă din artă.
Eugen Simion vede în Blazare o variantă a lui Zdreanţă:
Găina oua iar –

3
 Şi-l învelea-n ziar.
«Un ou e muncă, dragă,
Nu cumva să se spargă»
Grivei – ştia cuibarul –
Venea, citea ziarul,
Chiar îl mânca – cu ou –
Zicând: «Nimica nou».
În operele pentru copii, Marin Sorescu devine, potrivit lui E. Simion, un poet al
diafanului, tandru şi inocent, reluând elemente din vechile fabule şi compunând unele
noi, cu o morală mai atroce, sub învelişuri umoristice. Comicul reiese din ceea ce spune
parabola şi ceea ce se înţelege, dintre vorbă şi gând. (E. Simion: 1978, p. 288)
Literatura pentru copii trebuie să rămână purtătoarea unor idei înalte despre om,
să stimuleze, să modeleze, să insufle valorile şi atitudinile fără de care nu se poate
concepe un proces de formare, dar evitând să devină o catedră moralizatoare. Pentru a
plăcea copiilor, autorul trebuie să scrie ca pentru adulţi, fără maimuţăreli, fără
simplitate ostentativă, fără tonul profesoral care explică, învaţă, sfătuieşte. (Florica
Bodiştean: 2007, pp. 19-20)
Potrivit Floricăi Bodiştean, literatura universului infantil este o literatură
originară, aurorală, care reinventează limbajul şi sensul. Tipul de comportament ludic,
jocul deliberat cu vorbele, toate modalităţile de dislocare şi rearticulare a codului relevă
afinităţile limbajului infantil – ca descoperire a lumii prin cuvânt – cu limbajul poetic,
(Bodiştean, 2005, pp. 28-30.), decurgând, de fapt, dintr-o atitudine onto-estetică
specifică, cea a „copilăririi” pe care a formulat-o atât de bine Arghezi: Fă-te, suflete,
copil…
Volumele universului infantil sorescian reprezintă o destindere firească a
creatorului obsedat de întrebări grave, o excursie într-o lume lipsită de primejdii, apărată
de certitudinile simple ale vârstei naivităţii. Deşi nu este un autor „profesionist” al
literaturii pentru copii, Marin Sorescu ne oferă opere încântătoare despre universul
infantil. Autorul priveşte lucrurile din perspectiva copiilor, le tratează cu seriozitate, dar
fără să fie moralizator, supărător, „bătrânicios” 2, stabilind cu cei mici un „contract de
sinceritate”. Pentru el, întoarcerea la copilărie poate să reprezinte o oază, un paradis
pierdut, pe care îl recreează; o stare psihologică a creatorului, de relaxare, de joacă, de
abandon, un adevărat festin continuu de puritate, imaginaţie şi umor infantil.

2
Unul din defectele „clasice” ale literaturii pentru copii, cât şi excesul în direcţia cealaltă: poetizarea,
drăgălăşenia, abuzul de figuri şi de diminutive.