Conf.univ.dr.

Mădălina Dinu

Competența instanțelor judecătoresti

Secțiunea 1 Noțiune și clasificare

În materia dreptului procesual civil, prin competenţă înţelegem aptitudinea recunoscută

prin lege unei instanţe judecătoreşti sau organ jurisdicţional (ori cu activitate jurisdicţională) de
a judeca un anumit litigiu între părți.1
Menţionăm faptul că noţiunea de competenţă trebuie raportată la instanţele judecătoreşti
sau organe jurisdicţionale şi nu la judecători. În acest sens, competenţă este reglementată, aşa
cum am amintit, de norme de competenţă. În funcţie de obiectul de reglementare al normelor
de competenţă, putem avea mai multe clasificări.
Dacă ne raportăm la organe din sisteme diferite vorbim de norme de competenţă
generală iar dacă avem în vedere organe din acelaşi sistem sunt incidente norme de competenţă
jurisdicţională. Pe cale de consecinţă, vom avea o competenţă generală şi o competenţă
jurisdicţională2.
Dacă ne situăm în cadrul aceluiaşi sistem de organe (competenţa jurisdicţională)
delimităm competenţa materială care poate fi procesuală (se stabilește în funcție de natura,
valoarea obiectului fiind partajată între instanţe judecătoreşti de grad diferit) și funcțională
(atribuțiilor instanței prin raportare la stadiul procesual) şi competenţa teritorială (instanţe de
aceleaşi grad). În privinţa competenţei teritoriale, aceasta se subclasifică în competenţă
teritorială de drept comun (cererea se introduce la instanţa de drept comun), competenţa
teritorială alternativă (reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente)
şi competenţa teritorială exclusivă (cererea va fi introdusă numai la o anumită instanţă).
Din punctul de vedere al caracterului normelor de competenţă (imperative sau
dispozitive), competenţa se mai clasifică în competenţă absolută (reglementată de norme
imperative – competenţa generală, competenţă materială, competenţă teritorială exclusivă) şi
competenţă relativă (reglementată de norme de competenţă dispozitive-competenţa teritorială
alternativă).
Secțiunea a 2-a Competența generală a instanțelor judecătorești
Competența generală a instanțelor judecătorești presupune o delimitare a activității
instanțelor judecătorești de alte organe cu activitate jurisdicțională, fiind reglementată de norme
de ordine publică. Astfel, în cele ce urmează redăm doar câteva exemple, fără a insista asupra
cazurilor de competență generală:
- în materia controlului de constituționalitate competența aparține Curții Constituționale care se
pronunță inclusiv asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele în
vigoare, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, cu respectarea
condițiilor impuse de Legea nr. 47/1992 privind Curtea Constituțională;
- în materie electorală, competenţa se partajează între instanţele judecătoreşti şi alte organe de
jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională, potrivit Legii nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale, republicată, etc.
- în materie succesorală, competența de soluționare a cererilor este partajată între notarul public
și instanțele judecătorești (judecătorie); astfel, dacă moștenitorii se înțeleg asupra cererii
(dezbatere succesorală, partaj succesorală, calitate de mosștenitor, etc.), competența aparține
1
I.Stoenescu, S.Zilberstein, Teoria generală, pp.136-137, în V.M.Ciobanu, Tratat...., pg. 371
2
G.Boroi, M.Stancu, op.cit., p.252
 Conf.univ.dr.Mădălina Dinu

notarului public; dacă înre moștenitori apar neînțelegeri, competnța revine insatnței
judecătorești, pottrivit art.107 din Legea nr.36/1995;
-în materia litigiilor de muncă, indiferent dacă acesta rezultă dintr-un contract individual sau
colectiv de muncă, competenţa aparţine, de regulă, instanţelor judecătoreşti, însă sunt și cazuri
speciale, spre exemplu, Consiliul de disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici
din România, pentru abaterile săvârşite de notarii publici, împotriva hotărârii Consiliului de
disciplină putându-se face contestaţie la Consiliul Uniunii, conform art. 74 alin. (1), (10) şi (11)
din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată; Comisia de
Disciplină a Baroului care judecă, în primă instanţă în complet de 3 membri, abaterile
disciplinare săvârşite de avocaţii din acel barou, cu excepţia abaterilor săvârşite de decan şi de
membrii Consiliului U.N.B.R.; Comisia Centrală de Disciplină care soluționează ca instanţă de
fond, în complet de 3 membri, abaterile săvârşite de membrii Consiliului U.N.B.R. şi de decanii
barourilor; Consiliul U.N.B.R., în plenul său, judecă recursul declarat împotriva deciziei
disciplinare a Comisiei centrale de disciplină, ca instanţă de fond (în această compunere,
Consiliul U.N.B.R. este constituit ca instanţă disciplinară în plenul său, în afară de persoana
implicată în cauză), în contestaţie, în complet de 5 membri, contestaţiile declarate de avocatul
interesat, decanul baroului şi de preşedintele U.N.B.R. împotriva deciziilor pronunţate de
comisiile de disciplină ale barourilor şi a încheierilor prevăzute la art. 89 alin. (1) şi (2) din
Legea nr.51/19953.
În aceste situații, în care este sesizată instanța judecătorească, însă pricina ar aparține
unui alt organ cu activitate jurisdicțională, oricare dintre părți, inclusiv instanța din oficiu pot
invoca excepția necompetenței generale a instanței, cu consecința trimiterii dosarului organului
jurisdicțional competent, conform prevederilor art.132 alin.(3) C.proc.civ. Dacă însă pricina nu
este de competența unui organ cu activitate jurisdicțională sau nu este de competența instanțelor
române, cererea se va respinge ca inadmisibilă, potrivit art.132 alin.(4) C.proc.civ.
În materia arbitrajului există norme derogatorii de la regulile de mai sus. Astfel, în
ipoteza în care într-un contract părțile stabilesc o clauză compromisorie prin care în caz de
litigiu, acesta va fi soluționat de Curtea de Arbitraj, practic, ele exclud competența instanței
statale de soluționare a eventualului litigiu dintre ele. Dacă partea însă alege să sesizeze instanța
judecătorească cu încălcarea clauzei compromisorii, instanţa judecătorească, sesizată cu o cauză
cu privire la care s-a încheiat o convenţie arbitrală, îşi va verifica propria competenţă şi se va
declara necompetentă numai dacă părţile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenţia
arbitrală. În acest caz, instanţa îşi va declina competenţa în favoarea organizaţiei sau instituţiei
pe lângă care funcţionează arbitrajul instituţionalizat, care, în temeiul hotărârii de declinare, va
lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral. În cazul arbitrajului ad-hoc,
instanţa va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţei judecătoreşti, conform
dispozițiilor art.554 alin.(1) C.proc.civ.

Secțiunea a 3-a Competența materială

Competența materială procesuală presupune o delimitare între instanțe de grad diferit
(pe verticală), răspunzând la întrebarea care dintre instanțele de grad diferit (judecătorie,
tribunal, curte de apel, Înaltă Curtea de Casație și Justiție) este competentă să soluționeze

3
Pentru detalii, a se vedea, C.C.Dinu, M.Dinu, Fișe OEPA.Organizarea și exercitarea profesiei de avocat, Ed. a
3-a, Ed.Hamangiu, Buc., 2019, pp.160-167
 Conf.univ.dr.Mădălina Dinu

pricina în primă instanță? Competența materială procesuală se stabileşte în raport cu obiectul,

natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii4.
Competența materială funcțională delimitează felul atribuțiilor instanței prin raportare
la stadiul procesual, respectiv de a judeca în primă instanță, în apel sau în recurs5 . Menționăm
faptul că în practică, prin competență funcțională se înțelege și delimitarea competenței între
secțiile sau completele specializate ale aceleiași instanțe.
În procesul civil, instanța de drept comun competentă să soluționeze o pricină în primă
instanță este tribunalul. Astfel, conform dispozițiilor art.95 pct.1 C.proc.civ., tribunalul judecă,
în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.

3.1.Competența materială a judecătoriei

Competența materială a judecătoriei este reglementată în cuprinsul art.94 C.proc.civ.,
aceasta judecând în primă instanță următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după
caz, neevaluabil în bani:
a)cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile
în care prin lege se prevede în mod expres altfel;
Potrivit dispozițiilor art.76 din Legea nr.76/2012 6, până la organizarea instanțelor de
tutelă și familie, judecătoriile sau, după caz, tribunalele ori tribunalele specializate pentru
minori și familie vor îndeplini rolul de instanțe de tutelă și familie, având competența stabilită
potrivit Codului civil, Codului de procedură civilă, prezentei legi, precum și reglementărilor
speciale în vigoare. Prin urmare, intră sub incidența dispozițiilor legale de mai sus cererile
prevăzute de dispozițiile art.107 C.civ., respectiv, cererile având ca obiect stabilirea
domiciliului minorului, în conformitate cu prevederile art.92 C.civ., numirea curatorului special
potrivit art.150 C.civ., înlocuirea curatorului conform art.178 C.civ., etc.
Cu toate acestea, în materia plasamentului, a plasamentului în regim de urgență și a
adopției, competența de a lua măsurile de ocrotire a copilului, competența de soluționare a
acestor cereri aparține tribunalului. În același sens, prin decizia nr.28/20177, Înalta Curtea de
Casație și Justiție pronunțată în Recurs în interesul legii a statuat că, în interpretarea și
aplicarea unitară a dispozițiilor art. 107 din Codul civil și ale art. 133 alin. (1) coroborate cu
art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, competența de soluționare, în primă
instanță, a cererilor având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu tutela
revine tribunalului.
De asemenea, potrivit art.265 C.civ., sunt soluționate de către judecătorie în primă
instanță (de către instanța de tutelă) toate măsurile date Cartea a II-a a Codului Civil în
competenţa instanţei judecătoreşti, toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor Cărții a II-a,
precum şi măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale, respectiv, cererile

4
paragraful 155 din Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016 pronunțată de ICCJ, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 237 din 6.04.2017 şi paragraful 29 din Decizia pronunțată de ICCJ nr. 16 din 18 septembrie
2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 24.11.2017
5
A se vedea V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, p. 211, Gh.L.Zidaru, Competența
instanțelor judecătorești – în dreptul procesual civil român și german, Ed. Universul Juridic, 2015, p. 95;.
6
Pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă
7
Publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 128 din 9 februarie 2018
 Conf.univ.dr.Mădălina Dinu

referitoare la logodnă, nulitatea căsătoriei, drepturile și obligațiile soților, filiație, exercitarea

autorității părintești, obligația de întreținere 8.

b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, date de lege în

competenţa instanţelor judecătoreşti;
Înregistrările de stare civilă reprezintă acele operațiuni de consemnare în registrele de stare
civilă a actelor și faptelor juridice referitoare la starea civilă a persoanelor efectuate de către
organele cu atribuții în acest sens9.
În acest sens, nu orice cererea referitoare la starea civilă este de competența judecătoriei, ci
doar cele date în competența instanțelor judecătorești. Astel, potrivit art.100 alin.(2) C.civ.,
rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se poate face,
din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziţiei primarului de la primăria care are în
păstrare actul de stare civilă. În măsura în care se refuză întocmirea unui astfel de act, contestația
va fi soluționată de către judecătorie, potrivit dispozițiilor art.58 alin.(5) din Legea
nr.119/199610.
Intră însă sub incidența dispozițiilor art.94 pct.1 lit.b) următoarele cereri: anularea,
completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea (art.100
alin.(1) C.civ., )
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau
spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind
raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane
juridice, după caz
Intră în competența de soluționare a judecătoriei, cererile izvorâte din raporturile juridice
dintre asociațiile de proprietari și proprietarii spațiilor din condominiu, raporturi izvorâte din
administrarea condominiului, (spre exemplu, cele dintre asociația de proprietari și proprietari
pentru plata cotelor de contribuție; cererile pe care le formulează coproprietarii împotriva
asociației); raporturile juridice dintre asociația de proprietari și alte persoane fizice sau persoane
juridice (de exemplu, cererile asociației împotriva unor terți, cum ar fi, furnizorii de utilități),
raporturile juridice stabilite între asociația de proprietari și membri ei cu privire la înființarea,
organizarea și funcționarea asociației (spre exemplu, cererile având ca obiect anularea hotărârii
asociației de proprietari), etc.

Judecătoria este instanța competentă să soluționeze și cererile privind drepturile și

obligațiile proprietarilor din condominiu decurgând din coproprietatea forțată asupra părților
comune, chiar și în situația în care în condominiu nu există asociație de proprietari.

8
V.M.Ciobanu, Implicații ale intrării separate în vigoare a Noului Cod Civil și a Noului Cod de Procedură Civilă.
Este nevoie ca acesta din urmă să intre în vigoare? în RRDP nr.2/2012, p.22
9
G.Boroi, Drept civil.Partea generală.Persoanele, Ed.a 4-a, Ed.Hamangiu, Buc., 2010, p.387
10
Cu privire la actele de stare civilă, publicată în M.Of. nr. nr. 339 din 18 mai 2012
 Conf.univ.dr.Mădălina Dinu

Însă, nu intră sub incidența dispozițiilor art.94 pct.1 lit.c) C.proc.civ., litigiile pe care
asociația de proprietari le-ar avea în legătură cu un contract de muncă al unui membru de-al ei,
întrucât, litigiile de muncă sunt date de legiuitor în competența tribunalului în primă instanță.

d) cererile de evacuare;
Textul art.94 pct.1 lit.d) C.proc.civ are în vedere cererile de evacuare de drept comun,
întemeiate pe un raport juridic contractual, prin care i s-a conferit pârâtului un drept de folosință
al imobilului. Având în vedere că o astfel de cerere este personală imobiliară, competența
teritorială aparține instanței de drept comun, respectiv celei de la domiciliul sau reședința
pârâtului, conform art.107 C.proc.civ. Dacă cererea în evacuare este însă întemeiată pe
dispozițiile procedurii speciale regelementate cu cuprinsul art.1034- art.1049, din punct de
vedere material competența aparține tot judecătoriei, însă din punct de vedere teritorial
judecătoriei în circumscripţia căreia se află situat imobilul ocupat fără drept ori, după caz,
închiriat sau arendat, chiar dacă locatarul a părăsit imobilul sau contractul a încetat.
Menționăm faptul că, cererea în evacuare este de competența judecătoriei doar în măsura
în care este formulată pe cale principală, dacă este formulată însă ca și capăt de cerere accesoriu,
competența va fi stabilită în raport de cererea principală11.

e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor,

dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate
prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească;
Întră în categoria acestor cereri, litigiile referitoare la folosirea apelor, picătura streșinii,
distanța și lucrările intermediare cerute pentru anumite construcții, lucrări și plantații, vederea
asupra proprietății vecinului, dreptul de trecere, alte limite legale ale dreptului de proprietate
privată, reglementate de dispozițiile art. 602-625 C.Civ.
Cererile la care se referă această dispoziție legală privesc limitele legale, judiciare ori
convenționale ale dreptului de proprietate imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate. Dacă
însă, spre exemplu, se formulează o cerere prin care instanța solicită obligarea pârâtului la
repararea prejudiciului ca urmare a distrugerii recoltei sale provocate de lipsa de întreținere a
casei pârâtului care s-a prăbușit peste recolta sa, răspunderea care urmează a se angaja nu rezultă
din nerespectarea limitelor dreptului de proprietate, ci este una delictuală, competența urmând
a se stabili în funcție de criteriul valoric, respectiv de valoarea prejudiciului pretins de
reclamant.
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;
Cererea de strămutare de hotare și cererea de grănițuire nu trebuie confundate. În timp ce
strămutarea de hotare presupune respectarea unei linii de hotar anterior stabilite, prin grănițuire
reclamantul solicită stabilirea unei linii de hotar prin semne exterioare între proprietatea sa și
proprietatea vecinului, conform prevederilor art.560 C.civ.

11
Spre exemplu, dacă prin cererea de chemare în judecată reclamantul revendică un bun a cărui valoare este de
220.000 lei și solicită și evacuarea pârâtului din imobil (pe cale accesorie), competența se va stabili prin
raportare la dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) C.proc.civ.
 Conf.univ.dr.Mădălina Dinu

g) cererile posesorii;
Acțiunea posesorie reprezintă acțiunea în justiție prin care se apără posesia ca stare de fapt
împotriva oricărei tulburări, pentru a menține această stare sau pentru a o redobândi posesia
atunci când aceasta a fost pierdută12, fiind reglementate în cuprinsul art.949-952 C.civ. Prin
urmare, prin cererile reale se apără posesia ca stare de fapt, aceste cereri în justiție fiind reale.
h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de
izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor
instanţe;
Având în vedere că, doar cererile privind obligațiile de a face neevaluabile în bani sunt date
în competența de soluționare în primă instanță judecătoriei, înseamnă că, în cazul obligațiilor
de a face evaluabile în bani, se va aplica criteriul valoric instituit de art. 94 pct. 1 lit. k)
C.proc.civ., astfel încât, având în vedere prevederile art. 95 pct. 1 C.proc.civ. (potrivit cărora
tribunalul judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor
instanțe), cererile privind obligațiile de a face, dacă au o valoare de peste 200.000 de lei, vor fi
soluționate în primă instanță de către tribunal.
Din modul de redactare al textului legal, nu întotdeauna cererile privind obligaţiile de a face
sau de a nu face neevaluabile în bani sunt soluționate în primă instanță de către judecătorie,
existând și situații în care, prin legi speciale, se dispune ca anumite cereri neevaluabile în bani
privind obligațiile de a face să fie soluționate de către o altă instanță (spre exemplu, în materia
drepturilor de proprietate intelectuală, obligația de a nu folosi o marcă este de competența în
primă instanță a tribunalului).
i) cererile de declarare judecătorească a morţii unei persoane;
Conform dispozițiilor art. 944 coroborate cu cele ale art. 94 pct. 1 lit. i) C.proc.civ., cererea
de declarare a morții unei persoane se introduce la judecătoria competentă în a cărei
circumscripție acea persoană a avut ultimul domiciliu cunoscut, aceeași instanță fiind
competentă și în cazul cererii de rectificare a datei morții înscrise într-o hotărâre declarativă de
moarte, inclusiv în cererea de constatare a nulității hotărârii declarative de moarte.
j) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;
Judecătoria are competența exclusivă de a judeca în primă instanță cererile de împărțeală
judiciară, indiferent de valoare și indiferent de forma partajului (partaj succesoral, partaj între
soți, partaj ca urmare a proprietății pe cote-părți), astfel că, în materie de partaj judiciar, valoarea
obiectului cererii nu contează în stabilirea competenței materiale, toate acest cereri, indiferent
de valoare, fiind soluționate de judecătorie în primă instanță.
j1) cererile în materie de moştenire, indiferent de valoare;
Intră sub incidența acestui text legal: cererea principală privind constatarea masei
succesorale indiferent de valoarea acesteia, cererea principală privind reducțiunea liberalităților
excesive indiferent de valoarea acesteia.
j2) cererile privind uzucapiunea, indiferent de valoare;
Textul art.94 pct.1 lit.j2 C.proc.civ. are în vedere cererile de uzucapiune întemeiate pe
dispozițiile vechiului Cod civil în materie de uzucapiune introduse după intrarea în vigoare a

12
G.Boroi, M.M.Pivniceru, Fișe de drept civil, Ed.Hamangiu, 2016, p.359
 Conf.univ.dr.Mădălina Dinu

Legii nr.310/2018, care indiferent de valoarea imobilului care se uzucapează vor fi soluționate
în primă instanță de către judecătorie.
În cazul în care cererea este întemeiată pe dispozițiile procedurii speciale reglementate în
cuprinsul dispozițiilor art.1050- art.1053 C.proc.civ., competența se stabilește prin raportare la
prevederile art.1051 alin.(1) C.proc.civ., respectiv, judecătoriei în circumscripția căreia este
situat imobilul.
Ca atare, în practică se formulează cereri de drept comun, întemeiate pe dispozițiile vechiului
Cod civil în materie de uzucapiune, cereri supuse criteriului valoric pentru toate procesele
începute anterior Legii nr. 310/2018 [art. 25 alin.2, art. 94 pct.1 lit.k), art. 104 C.proc.civ.].
Dimpotrivă, în cazul proceselor începute sub imperiul legii noi, competența aparține
judecătoriei, indiferent de valoare, potrivit art. 94 pct.1 lit.j 2) C.proc.civ13. În acest sens, prin
Decizia nr. 19/2015 (M. Of. nr. 11 din 7 ianuarie 2016), Înalta Curte, Completul competent să
judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea
prevederilor art. 1050-1053 C.proc.civ. și art. 56, art. 76 și art. 82 din Legea nr. 71/2011, a stabilit:
„Procedura specială reglementată de prevederile art. 1050-1053 din Codul de procedură civilă
nu este aplicabilă în privința posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil”.
j3) cererile în materia fondului funciar, cu excepţia celor date prin lege specială în
competenţa altor instanţe;
Ca regulă, cererile în materia fondului funciar sunt de competența judecătoriei în primă
instanță. Prin excepție, prin normă specială competența poate fi stabilităîn favoarea unei alte
instanțe chiar dacă obiectul cererii intră sub incidența litigiilor în materia fondului funciar.
Astfel, conform art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului
de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului
comunist în România, tribunalul este competent să soluționeze în primă instanță cererile pentru
emiterea deciziilor de compensare, precum și contestațiile formulate împotriva deciziilor emise
de organele abilitate în acest sens.
k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de
calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;
Regula este accea că cererile evaluabile în bani vor fi soluționate în primă instanță de către
judecatorie dacă valoarea obiectului capătului principal de cerere nu depășește plafonul de
200.000 lei (inclusiv 200.000 lei). Per a contrario, cererile ce depășesc plafonul de 200.000 lei
nu vor fi soluționate în primă instanță de către judecătorie, ci, în urma interpretării coroborate
a dispozițiilor de la lit. k) și a celor privind declararea tribunalului drept instanță de drept comun,
de către tribunal.
Trebuie menționat că au caracter patrimonial atât cererile care au ca obiect plata unei sume
de bani ori obținerea altei valori economice, cât și cererile care, deși nu tind în mod direct la
obținerea unei astfel de valori, decurg dintr-un raport juridic cu caracter patrimonial14.

13
T.C.Briciu, M.Stancu, C.C.Dinu, Ghe.L.Zidaru, P.Pop, Comentarii asupra modificării noului Cod de procedură
civilă prin Legea nr. 310/2018. Între dorința de funcționalitate și tendința de restaurație, juridice.ro
14
GH.L. ZIDARU, în V.M. CIOBANU, M. NICOLAE Ș.A., Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat,
Vol. I. Art. 1-526, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, 2016, p. 341.
 Conf.univ.dr.Mădălina Dinu

Menționăm faptul că nu intră sub incidența textului legal de mai sus, fiind soluționate în
primă instanță de către judecătorie, indiferent de valoarea obiectului, cererile prevăzute în
cuprinsul art. 94 pct. 1 lit. a)-g) și lit. j) C.proc.civ.

2. căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate

jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
Căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate
jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate se soluționează în primă instanță de către
judecătorie, purtând denumiri diferite, prevăzute în cuprinsul legii speciale care le
reglementează, spre exemplu, se soluționează de către judecătorie: calea de atac împotriva
procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii în baza
O.G. nr. 2/2001 (plângere); calea de atac împotriva încheierii privind înscrierea în cartea
funciară, potrivit Legii nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare (plângere), calea de
atac împotriva admiterii sau respingerii candidaturilor pentru alegerile locale, conform Legii
nr. 115/2015 ( contestație), etc

3. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor

Prin norme speciale prevăzute în codul de procedură civilă sau în alte acte normative
speciale, sunt date în competența exclusivă de soluționare a judecătoriei, astfel, cererile cu
valoare redusă (art. 1026-1033 C.proc.civ.) se soluționează de către judecătorie, de asemenea,
cererea de asigurare a probelor pe cale principală (art. 360 C.proc.civ.), cererile de îndreptare,
completare, lămurire a hotărârii îndreptate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie,
contestația în anulare și revizuirea exercitate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie,
ordonanța președințială, ordonanța de plată, sechestrul asigurător (art.954 ), poprirea
asigurătorie, atunci când competența de soluționare a cererilor pe fond aparține judecătoriei,
contestația la executare privind înțelesul, aplicarea și întinderea dispozitivului (contestația la
titlu), dacă titlul executoriu îl reprezintă propria hotărâre, conform art. 714 alin. (3) C.proc.civ.

3.2. Competența materială a tribunalului

În reglementarea actuală, tribunalul este instanță de drept comun în ceea ce privește
judecata în primă instanță, art. 95 pct. 1 C.proc.civ. statuând, cu valoare de principiu, că
tribunalele judecă, în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența
altor instanțe15.
Astfel, sunt soluționate în primă instanță cererile evaluabile în bani în valoare de peste
200.000 de lei, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, cu excepția
celor date în competența judecătoriilor precum și cererile neevaluabile în bani, indiferent de
calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, în afară de cele date în competența altor
instanțe. Astfel, vor fi soluționate de tribunal în primă instanță, conflictele individuale din
dreptul muncii, conform art.208 din Lege nr.62/2011, cererile în materie de proprietate
intelectuală potrivit legii speciale, litigiile în care sunt implicate Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Consumatorilor/alte organe ale administraţiei publice şi băncile
comerciale/profesioniştii, atunci când instanţa de judecată este sesizată de Autoritatea

15
G.Boroi, M.Stancu, op.cit., p.230
 Conf.univ.dr.Mădălina Dinu

Naţională pentru Protecţia Consumatorilor/alte organe ale administraţiei publice16, etc. De

asemenea, prin legi speciale, se dispune ca anumite cereri neevaluabile în bani privind
obligațiile de a face să fie soluționate de către Tribunal în primă instanță (spre exemplu, în
materia drepturilor de proprietate intelectuală, obligația de a nu folosi o marcă).
Tribunalele judecă ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate de judecătorii în primă instanţă, conform art.95 pct.2 C.proc.civ.
Ca instanță de recurs, Tribunalul soluționează recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului şi în orice alte
cazuri expres prevăzute de lege (art.95 pct.3 C.proc.civ), cum ar fi, spre exemplu, recursul
declarat împotriva hotărârii prin care instanța a luat act de renunțarea la judecată (art.406
alin.(6) C.proc.civ.) sau la drept (art.410 C.proc.civ.), recursul împotriva hotărârii prin care
instanța constată că perimarea a avut loc (art.421 alin.(2) C.proc.civ.), etc.
De asemenea, conform art.95 pct.4 Tribunalul soluționează orice alte cereri date prin lege
în competenţa lor, intrând în această categorie, conflictele de competență între două Judecătorii
aflate în circumscripția aceluiași Tribunal, contestațiile în anulare și revizuire exercitate
împotriva propriilor hotărâri, ordonanța președințială , ordonanța de plată, sechestrul asigurător,
poprirea asigurătorie atunci când competența de soluționare a cererilor pe fond aparține
tribunalului, contestația la executare privind înțelesul, aplicarea și întinderea dispozitivului
(contestația la titlu), dacă titlul executoriu îl reprezintă propria hotărâre, conform art. 714
alin. (3) C.proc.civ.

3.3. Competența materială a Curții de Apel

Curţile de apel judecă în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ
şi fiscal, potrivit legii speciale, conform art.96 pct.1 C.proc.civ., respectiv, litigiile privind
actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele
referitoare la taxe și impozite, contribuții, datorii vamale precum și accesorii ale acestora mai
mari de 3.000.000 lei, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel , conform art.10
alin.(1) din Legea nr.554/2004, precum și cererile privind actele administrative care au ca obiect
mai mare de 3.000.000 lei reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene,
precum și cererile care au ca obiect acte administrative neevaluabile emise de atoritățile publice
centrale, potrivit art.10 alin.(11) din Legea nr.554/2004.
Ca instanţe de apel, Curțile de apel judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate de tribunale în primă instanţă, potrivit art.96 pct.2 C.proc.civ.
Ca instanţe de recurs, Curțile de apel soluționează recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă
de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres
prevăzute de lege, intrând în această categorie, recursul declarat împotriva hotărârii prin care
instanța a luat act de renunțarea la judecată (art.406 alin.(6) C.proc.civ.) sau la drept (art.410
C.proc.civ.), recursul împotriva hotărârii prin care instanța constată că perimarea a avut loc
(art.421 alin.(2) C.proc.civ.), etc.

16
Competența de a soluționa această categorie de litigii aparține secțiilor civile/completelor specializate în materie
civilă (litigii cu profesionişti) din cadrul tribunalului”., potrivit Deciziei nr. 24/2015 (M. Of. nr. 76 din 2 februarie
2016), pronunțată în Recurs in interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
 Conf.univ.dr.Mădălina Dinu

De asemenea, conform art.96 pct.4 C.proc.civ., Curtea de Apel soluționează orice alte
cereri date prin lege în competenţa lor, intrând în această categorie, conflictele de competență
între două Judecătorii care nu se găsesc în circumscripția aceluiași Tribunal dar se află în
circumscripția aceleiași Curți de Apel, conflictele de competență între o Judecătorie și un
Tribunal aflate în Circumscripția aceleiași Curți de Apel, contestațiile în anulare și revizuire
exercitate împotriva propriilor hotărâri, contestația la executare privind înțelesul, aplicarea și
întinderea dispozitivului (contestația la titlu), dacă titlul executoriu îl reprezintă propria
hotărâre, conform art. 714 alin. (3) C.proc.civ.

3.4. Competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă, potrivit dispozițiilor art.97 C.proc.civ.,
recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile
prevăzute de lege, cum ar fi, recursul declarat împotriva hotărârii prin care Curtea de Apel a
luat act de renunțarea la judecată (art.406 alin.(6) C.proc.civ.) sau la drept (art.410 C.proc.civ.),
recursul împotriva hotărârii prin care Curtea de Apel constată că perimarea a avut loc (art.421
alin.(2) C.proc.civ.), etc.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile în interesul
legii, cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme
de drept, precum și orice alte cereri date prin lege în competenţa sa, cum ar fi, spre exemplu,
conflictele de competență între două Judecătorii care nu se găsesc în circumscripția aceluiași
Tribunal și nici a aceleiași Curți de Apel, conflictele de competență între două Curți de Apel,
conflictele de competență între o Judecătorie și un Tribunal care nu sunt în circumscripția
aceleiași Curți de Apel, contestațiile în anulare și revizuire exercitate împotriva propriilor
hotărâri, cererile de strămutare pe motiv de siguranță publică, cererile de strămutare pe motiv
de siguranță publică atunci când se solicită strămutarea de la o curte de apel

3.5.Criteriul valoric în stabilirea competenței instanței

De multe ori, stabilirea instanței competente din punct de vedere material să soluționeze
o pricină nu se raportează doar la criteriile art.94-95 C.proc.civ., acestea nefiind suficiente
atunci când sunt mai multe capete de cerere principale sau accesorii ale căror valori sunt diferite
sau atunci când mai mulți reclamanți cheamă in judecată unul mai mulți pârâți în baza acelorași
raporturi sau a unor raporturi diferite, când se solicită o plată parțială dintr-o creanță sau
executarea în parte a unui contract, astfel încât, pentru aceste situații în cuprinsul art.98-106
C.proc.civ., sunt prevăzute reguli de stabilire a instanței competente în funcție de criteriul
valoric aplicabil.
Reguli generale
Regula în materie este aceea că, valoarea obiectului cererii se stabilește de către
reclamant, care trebuie să indice în cererea de chemare în judecată obiectul și valoarea acestuia.
Cu toate acestea, pârâtul poate contesta valoarea stabilită de către reclamant, caz în care instanța
poate acorda un termen în vederea stabilirii valorii în baza înscrisurilor și a explicațiilor
prezentate de către părți17, conform art.98 alin.(3) C.proc.civ. Menționăm faptul că, pentru

17
Prin înscrisuri, se înțeleg inclusiv grilele notarilor publici utilizate la vânzarea bunurilor imobile
 Conf.univ.dr.Mădălina Dinu

stabilirea valorii cererii, instanța nu poate dispune efectuarea unei expertize, ca în cazul
reglementării anterioare. Chiar dacă, în raport de obiectul cererii pe parcursul procesului se
dispune și se efectuează expertiza, printre obiective fiind și stabilirea valorii bunului obiect al
litigiului18 iar concluziile expertizei relevă o valoare mai mare/mai mică decât cea stabilită la
momentul formulării cererii de investire a instanței, aceasta nu determină schimbarea
competenței instanței, întrucât, în această situație devin incidentele prevederile art.106 alin.(1)
C.proc.civ., în raport de care, instanţa legal învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la
competenţă după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior
învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.
De asemenea, dacă cererea de chemare în judecată cuprinde mai multe capete de cerere,
unul principal, altele accesorii, toate însă fiind evaluabile în bani19, competența materială a
instanței judecătorești în funcție de valoarea obiectului cererii introductive de instanță se
determină după valoarea obiectului cererii arătat în capătul principal de cerere, fără a se adăuga
accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele
asemenea, indiferent de data scadenței, conform art. 98 alin. (2) C.proc.civ.
Ipoteza mai multor capete principale de cerere.
În situația în care reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere
întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după
caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de
competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod
corespunzător competenţa, conform art.99 alin.(1) C.proc.civ.
În ipoteza în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori
având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse
judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se
determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai
înalt, potrivit dispozițiilor art.99 alin.(2) C.proc.civ. Spre exemplu, dacă reclamantul prin
aceeași cerere solicită instanței constatarea caracterului abuziv a clauzei privind un comision
din cuprinsul mai multor contracte de credit încheiate cu pârâta, în stabilirea competenței
materiale nu trebuie avută în vedere valoarea totală a fiecărui contract de credit, ci, valoarea
obiectului se stabilește prin raportare la pretenția mai mare. În același sens, dacă reclamantul
revendică prin aceeași cerere de chemare în judecată două imobile (apartamente) de la doi
pârâți, titlu în temeiul căreia este formulată cererea fiind un act de partaj voluntar prin care
tatălui reclamantului (decedat) îi reveneau cele două imobile, iar unul dintre apartamente are o
valoare de 170.000 lei iar celălalt de 230.000 lei, având în vedere că cele două imobile se
întemeiază pe același titlu, respectiv, actul de partaj, instanța competentă să le soluționeze se

18
Spre exemplu, dacă la momentul investirii instanței reclamantul revendică un bun imobil a cărui valoare
indicată este de 190.000 lei (potrivit legislației fiscale) fiind sesizată judecătoria, iar concluziile raportului de
expertiză efectuat în cauză stabilesc că valoarea bunului este de 220.000 lei, judecătoria nu își va declina
competența în favoarea Tribunalului în raport de noua valoare
19
Spre exemplu, dacă reclamantul solicită instanței obligarea pârâtului la restituirea debitului restant (cerere
principală) în cuantum de 180.000 lei și a dobânzii aferente (cerere accesorie) în cuantum de 50.000 lei,
competența se va stabili în raport de cererea principală, deci, competența va aparține judecătoriei
 Conf.univ.dr.Mădălina Dinu

determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai
înalt, deci, competența va aparține Tribunalului.

Ipoteza cererii formulate de mai mulți reclamanți

Prin raportare la prevederile art.100 C.proc.civ., dacă mai mulţi reclamanţi, prin aceeaşi
cerere de chemare în judecată, formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât, invocând
raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor
împreună, determinarea instanţei competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a
naturii ori obiectului fiecărei pretenţii în parte, aceeași fiind situația și în cazul în care unul sau
mai mulţi reclamanţi formulează, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, pretenţii împotriva
mai multor pârâţi, invocând raporturi juridice distincte şi fără legătură între ele.

Valoarea cererii în cazuri speciale

În cererea privitoare la executarea unui contract, atunci când reclamantul deduce judecății
numai o parte din acesta, competența materială se va stabili după valoarea părții din obiectul
dedus judecății, conform art.101 alin.(1) C.proc.civ., iar nu prin raportare la valoarea întregului
contract. Această din urmă valoare va fi avută în vedere în ipoteza în care întregul contract face
obiect al litigiului, iar nu doar o parte din acesta. Valoarea părții din obiectul dedus judecății
va fi avută în vedere şi în cererile privind constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea
sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită şi repunerea părţilor în situaţia
anterioară, precum şi în cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept,
conform art.101 alin.(2) C.proc.civ.
Prin urmare, la stabilirea competenței unei cereri având ca obiect desființarea contractului și
restituirea bunului, va fi avută în vedere valoarea întregului contract a cărui desființare se
solicită. Cererea în constatarea nulității absolute/relative, cererea în rezoluțiune/reziliere rămân
cereri evaluabile în bani chiar și atunci când nu se solicită repunerea părților în situația
anterioară încheierii contractului.
Conform Deciziei nr. 32/200820 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile
Unite, cererile în materie civilă având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept
patrimonial, constatarea nulității (indiferent de motiv, deci inclusiv în cazul nerespectării formei
ad validitatem), anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi
patrimoniale sunt evaluabile în bani, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind
restabilirea situației anterioare.
În cererile de aceeaşi natură, privitoare la contracte de locaţiune ori de leasing, precum şi în
acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat, valoarea cererii se
socoteşte după chiria sau arenda anuală, conform art.101 alin.(3) C.proc.civ.
Cererea de plată parţială
Dacă prin acţiune se cere plata unei părţi dintr-o creanţă, valoarea cererii se socoteşte după
partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă, potrivit art.102 C.proc.civ. Spre exemplu, dacă
între A și B se încheie un contract de împrumut sub semnătură privată având ca obiect suma de

20
M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008
 Conf.univ.dr.Mădălina Dinu

230.000 lei, iar la data sesizării instanței întreaga creanță era exigibilă, chiar dacă A solicită
doar restituirea unei părți din împrumut (180.000 lei), la stabilirea competenței instanței va fi
avută în vedere întreaga suma de 230.000 lei, iar nu suma efectiv pretinsă21, atât timp cât
întreaga sumă este ajunsă la scadență și nerestituită, astfel încât, Tribunalul este competent să
soluționeze pricina în primă instanță iar nu Judecătoria.
Cererea privind prestaţii succesive
Dispozițiile art. 103 C.proc.civ. instituie o regulă specială de determinare a valorii obiectului
cererii introductive de instanță în cazul cererilor privind prestațiile succesive, atunci când
durata existenței dreptului este nedeterminată. Astfel, în aceste situații, valoarea cererii se
socotește după valoarea prestației anuale datorate, intrând în această categorie cererile având ca
obiect renta viageră, prestarea întreținerii în temeiul unui contract de întreținere, plata chiriei
atunci când în contract nu a fost determinată durata locațiunii etc. Dacă însă contractul în baza
căruia se solicită prestația este pe durată determinată stabilirea competenței instanței se va face
prin raportare la creanța pretinsă de reclamant, iar nu la valoarea prestației anuale datorate.
Cererile în materie imobiliară
Potrivit dispozițiilor art. 104 C.proc.civ., în cererile având ca obiect un drept de proprietate
sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcție de valoarea
impozabilă, stabilită potrivit legislației fiscale, iar în cazul în care valoarea impozabilă nu este
stabilită, sunt aplicabile prevederile art. 98 C.proc.civ., deci, valoarea va fi stabilită după
înscrisurile prezentate și explicațiile date de părți.

21
A se vedea, în același sens, Ghe.L.Zidaru, Competența instanțelor judecătorești în dreptul procesual civil
român și german, Ed.Universul Juridic, Buc., 2015, p.376