Sunteți pe pagina 1din 14

MEDICINA CORUPTA

Minciunile profitabile ale stiintei (Partea I): Virusurile patogene


BY FELI POPESCU - VINERI, AUGUST 09, 2013

Unde sunt dovezile pentru


existenţa virusurilor patogene?
(Dr. biol. Stefan Lanka – martie 2002)
~~Material preluat, adaptat si completat de pe site-ul pretios al prietenului qui bono ~~

Izolarea virusurilor
  
   Prin izolarea unui virus se înţelege izolarea lui din celule, lichide umorale sau culturi de
celule şi eliberarea (curăţarea) lui de orice fel de particule străine lui. Acesta este primul pas
în izolarea virusurilor şi este o procedură simplă din două motive:
 
   În primul rând, spre deosebire de celulele vii, virusurile au de felul lor întotdeauna aceeaşi
dimensiune şi aceeaşi formă. Ele pot fi uşor separate de celelalte fragmente celulare datorită
“consistenţei” lor sau a proprietăţilor de sedimentare. 
   În al doilea rând, există deja de mult timp substanţe lichide speciale, ca de exemplu
“biluţele de silicon”, care nu exercită presiuni osmotice şi care permit astfel păstrarea intactă a
virusurilor în “izolare”. Pentru reprezentare şi cunoaştere, virusurile pot fi fotografiate cu
microscopul electronic, iar în acest caz trebuie să arate exact la fel ca şi particulele observate
în celule, în lichidele umorale sau în culturile celulare. Căci deseori în placentă, în ţesuturile
cancerigene, dar şi, deseori spontan, în culturile celulare pot fi observate particule care sunt
“asemănătoare” cu virusurile, dar care în realitate nu sunt virusuri.

  Încontinuare trebuiesc separate, în funcţie de mărimea lor, în câmp electric, proteinele care
constituie membrana virusului şi înconjoară substanţa genetică. În aceasta etapă trebuiesc de
asemenea efectuate fotografii cu microscopul electronic. Acelaşi lucru trebuie în continuare
făcut cu ADN-ul sau ARN-ul virusului, al cărui acizi nucleici trebuiesc separaţi şi fotografiaţi.
   
  Abia în momentul în care aceste trei etape sunt documentate, iar virusul analizat se
deosebeşte în componenţa proteinelor şi a substanţei sale genetice de alte virusuri cunoscute,
se poate vorbi despre un nou virus.
   
  Nu are nici o importanţă de unde anume a fost recoltat acest virus: lichide din corp, culturi
de celule, plasma sau ser. 

Despre fotografiile cu virusuri aşa-zis izolate


   
  În legătură cu toate fotografiile trebuie spus că acestea, respectiv autorii nu pot pretinde că
prezintă un virus, atâta timp cât nu există publicaţii ştiinţifice unde să se menţioneze şi să se
descrie că respectivul virus a fost găsit, văzut şi unde anume şi cum a fost izolat acesta . 
Aceste publicaţii pentru virusuri, despre care medicina pretinde că ar exista, nu există şi de
aceea nici nu pot fi citate ca lucrare ştiinţifică doveditoare.  
    Pentru oricine este uşor de verificat această afirmaţie, dacă va solicita publicaţia respectivă.
Nu o va primi, caci nu are de unde să o primească. 
  
   Fotografia unui virus izolat? În cadrul unei astfel de publicaţii (unde ne este prezentat un
virus izolat) este simplu pentru oricine să verifice dacă este ceva izolat acolo sau nu, deci dacă
se va pretinde că există un virus, că acesta a fost cercetat şi este “accesibil” pentru alte
experimente, de exemplu pentru crearea unui vaccin.
Definiţia unui agent patogen după postulatul lui Koch:

1. să fie găsit în leziunea unei boli;

2. să fie izolat de la gazda infectată și crescut într-o cultură pură;

3. inocularea unui asemenea agent într-o altă gazdă ar trebui să


iniţieze boala;

4. să fie recuperat din nou de la a 2-a gazdă.


  
   În realitate, nu există în întreaga literatură medicală nici măcar o singură
publicaţie în care, pentru virusurile revendicate de medicina scolastică, să fie
îndeplinit fie şi doar primul postulat al lui Koch. Adică o publicaţie în care să apară
dovada că în organismul oamenilor cu o anumită afecţiune (boală) au fost văzute şi izolate
virusurile care provoacă respectiva afecţiune. Şi cu toate acestea, astfel de lucruri sunt
susţinute în public de către virologi sau autorităţile medicale.
   
   În legătură cu fotografiile care, fără a se specifica sursa (verificabilă), se pretinde că ar
reprezenta virusuri, trebuiesc spuse următoarele: în primul rând, multe fotografii sunt
colorate, ceea ce dovedeşte că un designer s-a „jucat“ de-a fotograful. Fotografiile făcute cu
microscopul electronic sunt întotdeauna alb-negru (respectiv tonuri de gri, logic).
   
Foto virusuri de variola

   De exemplu aşa-zisele fotografii ale virusurilor HIV, rujeolă (Masern) şi variolă (Pocken)
arată clar că avem de-a face acolo cu celule în care se găsesc virusuri. Aceasta înseamnă (logic,
nu?) că virusurile nu au fost izolate! Fotografiile arată celule în interiorul cărora se pot vedea
substanţe proprii celulelor de tot felul. Aceste structuri sunt foarte cunoscute şi folosesc de
exemplu pentru “transportul” în şi în afara celulelor. Aceste particule sunt, spre deosebire de
virusuri (care sunt întotdeauna de aceaşi mărime şi forma în cadrul unui anumit tip de virus),
diferite ca mărime, formă şi compoziţie şi de aceea nu pot fi, spre deosebire de virusurile
existente, izolate şi caracterizate biochimic.
   

Foto virus oreion

Foto virus pojar

  De exemplu, pentru copiile virusurilor de oreion (Mumps) şi rujeolă (Masern) se dau numai
indicii despre “încercări de transmitere-infectare pe maimuţe (1934)”, “creşterea şi izolarea
virusurilor în eclozare (1945)” şi “culturi celulare (1954 şi 1955)”, dar nu există niciun
citat despre vreo izolare a virusurilor! În publicaţiile din 1945, 1954 şi 1955 nu este menţionată
nici măcar o singură etapă de izolare sau caracterizare a acestor virusuri.

Foto virus Influenza

Foto virus Ebola

Foto virus herpes simplex

   
   În cazurile virusurilor de Influenza, Ebola, herpes şi gripă deseori este prezentată doar o
“bucăţică” din presupusul virus, despre care nimeni nu susţine că ar fi o particulă izolată.
Aceste particule sunt componente celulare, respectiv artefacte, deci structuri apărute spontan
în urma operaţiilor de extragere, fixare şi uscare a probelor în vederea studierii acestora cu
microscopul electronic. (În acest context este relevantă declaraţia lui Luc Montagnier în
interviul deja celebru luat de Djamel Tahi, în care recunoaşte că nu a efectuat niciodată
curăţarea virusului HIV).
   
Foto cu "virusul polio"

   În cazul fotografiei virusului poliomielitei care “pare” izolat este în fapt vorba de particule
create artificial prin “aspirarea” unei mase preparate artificial printr-un filtru foarte fin într-
un vacuum, particule ale căror caracteristice structurale lipsesc. Intenţia de falsificare şi
înşelăciune este în acest caz deosebit de clară. Trebuie menţionat aici că nicăieri, în nici o
publicaţie de specialitate nu poate fi găsită o caracterizare biochimică a presupusului virus
izolat.
   

Foto virus hepatita B

   În fotografia care ar reprezenta virusul hepatitei B nu sunt prezentate structuri izolate, ci


este vorba de un aglutinat. Sub acest nume omul de ştiinţă înţelege o acumulare de proteine
(chist) din sânge, care sunt tipice de exemplu în procesele de coagulare. În timpul coagulării
apar în mod tipic structuri rotunde şi uneori cristaline, în funcţie de starea probei de sânge.
   
   În concluzie, trebuie spus că în cazul acestor fotografii este vorba de tentative
premeditate de fraudă, la care iau parte autorităţile, cercetătorii şi medicii în momentul în
care ei susţin că aceste reprezentări fotografice ar fi virusuri, mai ales virusuri izolate. 
   
   Orice persoană care începe să investigheze pe cont propriu va da destul de repede peste
afirmaţii şi indicii prin care literatura medicală confirmă că primul postulat al lui Koch nu
poate fi aplicat la virusuri. (De ex. Grossgebauer: “Eine kurze Geschichte der Mikroben”, 1997
– O scurtă istorie a microbilor”).
   
   Extrasele şi citatele din manuale, de exemplu cele ale lui Portsmann, Collier and John, Fields
et al. etc. care sunt mereu invocate de institutele medicale, nu răspund la întrebarea despre
dovezile existenţei virusurilor.
   
   Un manual nu este o lucrare ştiinţifică, ci foloseşte printre altele la indicarea lucrărilor
ştiinţifice prin care sunt certificate cunoştinţele prezentate în manual. Din aceste manuale
lipsesc trimiterile la publicaţii ştiinţifice care să facă dovada izolării şi caracterizării
respectivelor virusuri.
   
   A vorbi despre structuri şi părţi componente ale unui virus fără a exista în prealabil o izolare
şi caracterizare a virusului respectiv este o fraudă cu urmări fatale. Acele virusuri care există
şi a căror existenţă este dovedită, asupra cărora sunt efectuate şi publicate studii, de exemplu
virusurile bacteriilor (fagele sau bacteriofagele) şi virusul Ectocarpus siliculosus, pe care l-am
izolat şi publicat eu (dr. Lanka), nu s-au dovedit niciodată a fi patogene.
   
   Dogma bolilor infecţioase şi a patogenităţii microbilor, dezvoltată de Robert Koch in 1882
prin fraudă ştiinţifică, comandă politică şi interese financiare, avea mare nevoie
de inventarea virusurilor patogene. Devenise clar tuturor că bacteriile "patogene" nu
produc toxine decât în mediu complet anaerob, în cadavre sau în ţesuturile necrozate ale
organismului, deci era nevoie să se postuleze existenţa unor patogeni "invizibili" sub
microscop. 
   
   Având la bază teoriile din sec. XIX despre infecţii, autorităţile, institutele de medicină şi
epidemiologie, profesorii universitari bine plătiţi ca şi consilieri ai concernelor farma, prin
teoriile pe care le susţin şi deciziile pe care le iau, pentru a ne referi aici de exemplu doar la
vaccinuri şi "terapiile" antivirale şi cu citostatice, cauzează de decenii daune sănătăţii
pacienţilor, suferinţă şi moarte (prin fanteziste virusuri cauzatoare de cancer, hepatite, AIDS,
Ebola, prin testele genetice inventate şi prin administrarea de otrăvuri chimioterapeutice).

   Virusurile au fost de la bun început acuzate de o patogenitate


pentru îmbolnăviri care erau de fapt fie vătămări postvaccinale, fie consecinţa
sărăciei extreme, a foametei, a intoxicaţiilor de orice fel... Interesant este în acest
context că de exemplu hepatita B a fost descrisă şi considerată ca epidemie pentru prima oară
în 1885 când a avut loc vaccinarea contra variolei, iar a doua oară, când fusese deja aproape
uitată, în 1938 ca urmare a campaniei de vaccinare în masă contra rujeolei. Nemaivorbind de
celebra „gripă spaniolă“ care a apărut ca urmare a isteriei vaccinurilor din timpul primului
război mondial. Documentele statistice au fost întotdeauna „duşmanul de moarte“ al
invenţiilor şi minciunilor medicale.
   
   Repet, Robert Koch şi colaboratorii săi, plus prof. Rush, prof. Max von Pettenkofer, prof.
Virchow şi alţii au arătat prin experimente şi aplicarea postulatelor Henle-Koch că prin
transmiterea de bacterii, presupusul „contagium vivum“ nu a provocat niciodată o boală,
nemaivorbind de declanşarea aceleiaşi boli ca în organismul de unde au fost recoltate. Dacă în
noul organism-gazdă nu există ţesuturi necrozate, cu ce se vor hrăni respectivele bacterii? Ele
nu vor avea condiţii pentru o înmulţire exponenţială, iar un sistem imunitar funcţionabil le va
elimina în cel mai scurt timp. Tocmai de aceea a reformulat Robert Koch ulterior cel de-al
treilea postulat, care stipulează că o bacterie poate fi considerată ca agent patogen infecţios
când provoacă simptome asemănătoare în teste pe cobai. (vezi Großgebauer: O scurtă istorie
a microbilor)
   
   În cele din urmă trebuie încă o dată subliniat că toate publicaţiile dinainte de începutul
anilor '70, care vorbesc de existenţa şi caracterizarea virusurilor nu sunt altceva decât fraude,
deoarece abia de la începutul anilor '70 biochimia a dezvoltat tehnica pentru a dovedi
existenţa virusurilor, izolarea lor parţială, caracterizarea proteinelor şi substanţei genetice
(acizii nucleici).
   
   Lucrurile acestea erau ştiute şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii; în 1971, când OMS a
căzut de acord asupra criteriilor de dovedire a virusului variolei, procedurile biochimice de
certificare nu erau încă dezvoltate. În consecinţă, s-au stabilit
doar criterii biologice: morfologia variolică a membranei coriollantois a embrionului de
găină. Formulare ciudată, dar care nu înseamnă altceva decât apariţia unor pete şi în final
necrozarea respectivei membrane (care este cea de a treia membrană din imediata vecinătate
a cojii unui ou şi pe care embrionul o foloseşte printre altele şi ca organ respirator). Aceasta
era deci conform OMS DOVADA existenţei virusului variolei şi totodată SIMPTOMUL
variolei în experimentele pe animale. Curat murdar, monşer!
 
  
Virusurile: de unde vin? Ce fac ele? Care există cu adevărat?
 
   În cadrul interviurilor, seminariilor sau lucrărilor scrise am descris (dr. Lanka) de mai
multe ori rolul pe care virusurile îl joacă în viaţa biologică, de unde provin aceste virusuri şi
care virusuri anume există în realitate.
   
   După ce în 1931 fizicianul berlinez Ruska a creat microcroscopul electronic, cu care pentru
prima oară exista posibilitatea de a vedea concret structuri atât de mici precum un virus, au
tăcut brusc o mare parte a "savanţilor" din medicină care până atunci teoretizau despre tot
felul de virusuri care ar fi provocat tot atâtea feluri de boli. Nici unul dintre presupusele
virusuri de până atunci nu au putut fi efectiv vizualizate cu ajutorul noii tehnologii, atât în
animale cât şi în oameni, fără a mai pomeni aici de vreo izolare, curăţare şi certificare a
existenţei acestor virusuri. Domeniul de „cercetare“ al acestor savanţi era (şi din păcate mai
este încă) experimentarea pe animale, savanţii noştri sunt specialişti în injectarea a tot felul de
lichide în creierul animalelor (vezi cercetarea turbării), în stomac, plămâni sau în embrioanele
din ouă (vezi cercetarea cancerului).
  
   Întrucât în toate lichidele nu se puteau releva bacterii, încă de la Pasteur medicii au rămas
atârnaţi de ideea fixă cum că dacă nu-i bacterie, trebuie ca "agentul patogen" să fie ceva mai
mic, mult mai mic, foarte mic, ca şi inexistent. Ceva atât de mic că nu se vede. O otravă (virus
în latină = otravă). [Nota qui bono: Numai că, ei bine, acum s-ar fi putut vedea şi tot nu se
vede. Ca la Eminescu, era pe când nu se vedea, acuma nu-i şi... tot nu se vede.]
   
   În vremurile sinistre ale celui de-al treilea Reich, au fost făcute experimente direct pe “sub-
umani”: evrei, ţigani, slavi, homosexuali, copii etc. Iar după război, americanii au luat ce nu
trebuia să ia de la nemţi. Pasiunea pentru experimente dezgustătoare. Astfel în 1972 s-a
efectuat un mare studiu pe membrii unei secte religioase din deşertul Nevadei, care se
oferiseră voluntari (1200 de persoane - proiectul “White-coat”). Cercetătorii americani au
injectat în aceştia tot ce se putea imagina că poate fi agent patogen mai periculos, dar, dar ....
tot nimic, măi frate!! Bolile nu se transmiteau infecţios. Da, da, ştiu că am învăţat cu toţii la
şcoală chestia asta cu molipsirea, epidemiile etc. Dar mai ştiu că tot la şcoală am mai învăţat
încă multe alte tâmpenii de care acum râdem sau clătinăm din cap a silă.
   
   Până în ziua de azi, structurile certificate şi documentate ştiinţific care sunt numite virusuri
şi care toate îndeplinesc sarcini pozitive nu au fost dovedite decât la bacterii (bacteriofage), la
unele alge verzi unicelulare de apă dulce şi la două alge filiforme de apă sărată. În cazul
acestor virusuri avem de a face cu structuri care nu au metabolism propriu, acesta fiind
asigurat de celule, care prin intermediul acestor virusuri livrează altor celule energie şi
„material de construcţie“. 

  Pentru ca bacteriile să producă aceste particule, este necesară încălzirea sau radierea acestora
(la bacterii virusurile sunt denumite fage). Dacă aceste bacterii mor, ele ajută la formarea altor
bacterii prin noi fage stabile, care păstrează şi transportă substanţa energetică (ADN) şi
substanţa de construcţie (proteinele). Cu ajutorul virusurilor bacteriene (fagelor) este
transportată şi substanţa informaţională în forma ADN pentru formarea de noi proteine, care
ajută alte bacterii să înlocuiască şi completeze informaţiile pierdute sau defecte. O acţiune
negativă a acestor virusuri nu a fost încă observată.
   
   În algele filiforme de apă sărată, din care am reuşit ca şi student (dr. Lanka) să izolez
virusuri, au fost de asemenea observate numai acţiuni pozitive (transport de informaţie,
energie şi material de construcţie). În organele algelor, în care în mod normal se formează
sporii şi gameţii, se pot forma virusuri doar atunci când algelor le este “prea cald”. Virusurile
vor fi preluate numai de spori sau gameţi, căci ele nu posedă membrană, şi cu ajutorul
acestora ajung în celule.
   
   Toate celulele care posedă un nucleu sunt rezultatul evolutiv al convieţuirii a mai multor
feluri de celule şi/sau bacterii, cum este cazul de exemplu şi în unirea dintre ou şi
spermatozoid. Doar aşa, împreună, pot realiza mai mult decât bacteriile sau celulele izolate. În
biologie acest proces este denumit endosimbioză. (Vezi şi Teoria simbiozei celulare a dr. Heinrich
Kremer).

Mitocondriile
   
   În celulele umane, doar mitocondriile, care au un rol esenţial în respiraţie, arată ca şi
bacteriile. O altă parte componentă a celulei, centrozomul, nu mai arată ca o bacterie şi chiar
şi-a „predat” ADN-ul nucleului celulei. Centrozomul se dublează înaintea diviziunii celulare şi
joacă un rol foarte important în desăvârşirea diviziunii celulare. În celulele muşchilor,
centrozomul, care provine fără îndoială din bacteriile spiralate, s-a transformat în fusul
neuromuscular, în celulele nervoase din filamentele nervoase, şi de aceea celulele din muşchi
şi cele nervoase nu se mai pot diviza. Şi alte părţi ale celulei umane sunt evident de origine
bacteriană, dar la unele dintre ele acest lucru nu mai este atât de evident.
    
   Din două motive, virusurile sunt în mod evident factori ai endosimbiozei:
1. Au o misiune pozitivă, transportă energie, „material de construcţie” şi informaţie, în timp ce
îşi menţin „independenţa”, putând să părăsească celula-gazdă. Proprietăţi negative nu au fost
observate la virusuri niciodată. Experimentele de laborator cu celulele bacteriilor şi
virusurilor (fagelor), care la o privire superficială par a avea acţiune negativă, sunt în fapt
rezultatul cultivării forţate în condiţii extreme de laborator, care în mod normal în natură nu
apar şi au fost niciodată observate.
  
2. ADN-ul lor este întotdeauna circular, la fel ca ADN-ul tuturor bacteriilor. ADN-urile din
celulele cu nucleu celular sunt însă întotdeauna filiforme.

Modelele virusurilor „patogene” din lexicoane, manuale sau de pe diverse site-uri din
Internet sunt doar construcţii artificiale, inventate.

   Imaginile luate cu microscopul electronic, care „chipurile” arată virusuri, ne prezintă în


realitate fie părţi componente din celule special preparate în eprubetă (tratate cu diferite
substanţe, care provoacă stress fiziologic celulelor, astfel încât acestea elimină anumite
particule) sau particule care fac parte din procesul de import şi export (transport intercelular)
dintre celule. În cazul virusului polio sau al altor virusuri despre care se susţine că ar provoca
tumorile cancerigene, există imagini făcute cu microscopul electronic. Particulele cristaline
create „artificial” în vacuum sunt în mod fals desemnate ca fiind virusuri!
   
   Fotografiile din broşurile informative care cu foarte mare dărnicie ni se pun la dispoziţie de
către Casele de sănătate, Ministerul Sănătăţii, institutele de cercetări sau broşurile care duc
campanii pro-vaccinare, şi despre a căror „sursă” nu ni se dau niciodată explicaţii (studiu sau
lucrare ştiinţifică publicate în jurnalele de specialitate şi recunoscute de specialişti), se
deconspiră singure ca fiind simple fraude, deoarece culturile de celule respective au fost
special „preparate” în laborator, iar particulele prezentate în imagini sunt artificiale, lipsind
cercetarea şi certificarea compoziţiei lor structurale precum şi certificarea oricărei
patogenităţi. 

   Astfel, orice „amator” poate verifica singur dacă o anumită ipoteză asupra existenţei unui
anumit virus cauzator de boală este fundamentată ştiinţific sau nu, în momentul în care
va solicita autorităţilor de sănătate o listă cu studiile şi lucrările ştiinţifice
publicate în literatura de specialitate pe tema respectivă şi în care se face
dovada izolării, curăţării, fotografierii, cercetării şi descrierii biochimice a
structurii proteinice şi a ADN-ului, respectiv ARN-ului unui virus patogen. 
   Notă Feli: Chiar vă invit să faceţi asta! Bombardaţi autorităţile cu scrisori,
mailuri, întrebări incomode!
Trimiteţi scrisori la:
1. Ministerul Sănătăţii
2. Comitetul de Vaccinologie
3. Academia de Pediatrie 
4. Catedra de Microbiologie-Epidemiologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie
„Carol Davila“ 
5. Institutul de Boli Infecţioase „Matei Balş“
6. DSP-urile locale

    O astfel de publicaţie NU EXISTĂ!


  
  Toate articolele şi studiile din jurnalele ştiinţifice asupra virusurilor patogene se bazează pe
metode de identificare indirecte, de exemplu pe relevarea unei anumite proteine sau a unui
fragment de ADN (ARN) care se „presupune” că ar proveni de la virusul „X” sau „Y”, fapt care
este considerat a fi, prin consens, „izolarea” virusului. Dar dovezi cum că aceste proteine şi
fragmente sunt într-adevăr părţi componente ale unui anumit virus NU EXISTĂ.

   Virusurile sunt definite ca particule (corpuri) foarte mici, care sunt produse în celule, care
pot părăsi celula şi organismul şi pot pătrunde din nou într-o altă celulă, în care se înmulţesc
din nou. Particula (corpul) unui virus constă din membrană (formată din proteine) care
conţine o bucată de acid nucleic. Acizii nucleici ai virusurilor care într-adevăr există constau
din două lanţuri ADN care se închid circular. În cazul virusurilor care într-adevăr există nu s-a
observat niciodată o patogenitate a acestora. Dimpotrivă.  
   Atunci când este undeva, de către cineva, pretinsă existenţa unui virus, acest fapt nu se
poate rezuma doar la cuvinte. Este nevoie de a se aduce şi dovezile respective, dovezi şi probe
care sunt clar stipulate în virologie. (Faptul că mare parte din virologi nu le respectă, este altă
poveste). Astfel, numai lucrările şi dovezile publicate în revistele de specialitate, care pot fi
consultate, pot fi luate în considerare. Orice alt fel de speculaţii, scrieri, articole fanteziste etc.
nu mai poate fi considerat ştiinţă. Desigur că într-o publicaţie de specialitate, lucrarea care
prezintă şi pretinde descoperirea unui nou virus, trebuie însoţită şi de imaginile luate cu
microscopul electronic.
   
   (Nota Qui bono: Mulţi se întreabă de ce nu se mai fac fotografii cu microscopul electronic
unor virusuri foarte „actuale” cum ar fi HIV sau HCV. Motivul este simplu. Între 1971, când
preşedintele Nixon a declanşat „războiul contra cancerului” şi aproximativ 1983, când a
devenit clar că cercetarea şi încercările virologilor de a descoperi "virusul cancerului" au
dat greş, prin microscopul electronic nu s-a relevat absolut nici un virus! Astfel că pentru
virologi, acest lucru prezenta un foarte mare pericol şi inconvenient. Riscau să rămână pe
drumuri, lipsiţi de obiectul muncii. Tocmai de aceea începând din anii 80, virologii au
renunţat din ce în ce mai mult la folosirea microscopului electronic - efectuarea unei
fotografii dureaza circa 20 de minute şi costă doar cateva sute de dolari - precum şi la legile
clasice ale virologiei, începând să facă „construcţii fanteziste” care să fie probate cu DOVEZI
INDIRECTE şi acceptate prin consens).
   
   Interesant este că, în fapt (vezi postulatele lui Koch!!), nu există în literatura ştiinţifică
medicală nici o fotografie a unui virus care să provoace o boală (patogen), fie el
izolat sau fotografiat în interiorul corpului, în celule, ţesuturi sau lichide.
   
   În cadrul prezentării dovezilor pentru existenţa unui virus, un rol principal îl ocupă
descrierea caracteristicilor proteinelor (membrana) şi al acizilor nucleici (ADN sau ARN). În
lipsa descrierii exacte a acestor caracteristici, nici un test de relevare a prezenţei virusului
respectiv într-un organism NU POATE FI STANDARDIZAT! (Este vorba aici de aşa-numitul
„Standard de aur”).
   
   Caracteristicile proteinelor si ale acizilor nucleici se pot studia cu ajutorul unui procedeu
care se numeşte gel-electroforeză. În cadrul acestui procedeu, proteinele sunt „despărţite în
lungime” şi colorate. Se obţine astfel un tipar format din fâşii, care oferă informaţii asupra
numărului şi mărimii proteinelor diferite din care este format virusul. Este absolut necesar ca
această procedură şi rezultatele ei să fie parte componentă a studiului ştiinţific de relevare a
respectivului virus. Pentru niciunul dintre virusurile considerate a fi patogene nu există astfel
de analize prezentate în lucrările ştiinţifice.
  
   Prin aceeaşi procedură de gel-electroforeză sunt şi acizii nucleici separaţi de proteine şi
analizaţi. Se naşte astfel un alt model de benzi colorate, care reprezintă acizii nucleici ai
virusului. Aceste benzi mai sunt denumite şi „amprenta genetică” a virusului. Desigur că şi
aceste rezultate ale analizei acizilor nucleici trebuiesc fotografiate şi prezentate în lucrarea
respectivă.
   
   Toate aceste proceduri sunt în fapt atât de simple, încît şi un amator, dacă respectă
indicaţiile procedurilor, în două zile poate obţine caracteristicile biologice ale unui virus. Şi
totuşi nu există în nicio lucrare ştiinţifică ce pretinde existenţa unui virus patogen o astfel de
documentare a caracteristicilor biochimice.
   
   Virusurile de acelaşi fel au toate aceeaşi mărime şi greutate. În cazul în care într-o fotografie
sunt prezentate particule de diferite mărimi, acestea nu sunt virusuri.
   
   Prin metode indirecte de relevare a unui virus (de exemplu aşa-zisele teste anticorpi) nu pot
fi relevate proteine care nu au fost în prealabil relevate direct de către cercetători în virusuri.
Şmecheria este foarte străvezie în acest caz: proteinele din sânge (globulinele) sunt declarate
a fi anticorpi. În funcţie de condiţiile la care acestea sunt supuse în laborator, globulinele „se
leagă” la anumite substanţe sau nu. În cazul unei „legări” se consideră că aceasta este o
dovadă indirectă a existenţei virusului (hopa!!). Această prezumţie este o fraudă istorică ce are
consecinţe dramatice.
   
  În zilele noastre este foarte des folosită metoda PCR, prin care se pot multiplica acizii
nucleici ai unor virusuri. Această metodă poate avea sens numai în cazul în care ar exista o
cantitate foarte mică de virusuri în organism. Prin metoda de testare indirectă PCR, pe care
virologii o consideră arbitrar ca fiind directă, se pot face tot felul de manipulări. Spre exemplu
testul PCR care este folosit pentru gripa aviară apare pozitiv sau negativ după ... poftă. În fapt
acest test este întotdeauna pozitiv pentru oameni şi animale, căci acizii nucleici (secvenţa
genetică) care sunt în acest caz căutaţi şi relevaţi ca fiind specifici gripei aviare se găsesc în
toate animalele şi de asemenea în om. Şi pisicile sunt testate pozitiv la H5N1! Şi pentru big
pharma este bine aşa, căci va trebui să ne vaccinăm mereu, nu numai noi, dar şi câinii,
pisicile, hamsterii şi peştii din acvarii. Asta da afacere!

Ce sunt anticorpii şi ce se măsoară de fapt atunci când se face un test anticorpi?


   
   Conform definiţiei lui Pschyrembel anticorpii sunt „o posibilă reacţie a sistemului imunitar.
Anticorpii nu apar în mod natural.” Această definiţie a fost aleasă deoarece se ştie că
persoanele care au o mare concentraţie de anticorpi pot fi bolnave, iar cele cu o concentraţie
mică pot fi sănătoase. (Vezi situaţia la SIDA, unde pacienţii "bolnavi"au o cantitate uriaşă de
anticorpi). Medicina scolastică diferenţiază între anticorpii „străini” (pentru bacterii patogene,
toxine şi virusuri) şi cei proprii corpului (pentru celulele tumorale). În timp ce nouă ni se
povesteşte că după un vaccin prin formarea de anticorpi organismul va fi protejat, în medicina
scolastică sunt descrise şi cazuri în care prezenţa anticorpilor reprezintă un dezavantaj pentru
organism. Astfel de cazuri sunt alergiile, reacţiile de respingere a unor transplanturi precum şi
bolile autoimune.
  
   Institutul Robert Koch afirmă că o concentraţie mărită de gamaglobulină în serum indică în
marea majoritate a cazurilor afecţiuni alergice. Valori ridicate pot însă fi constatate şi în cazul
infecţiilor cu paraziţi sau al tumorilor maligne. Dacă după un vaccin vor fi relevaţi anticorpi,
medicina scolastică susţine că persoana respectivă este de acum înainte protejată, pardon
"imunizată". Dar se uită să se menţioneze că în ciuda anticorpilor prezenţi unele persoane se
îmbolnăvesc, iar altele care nu au anticorpi rămân sănătoase. O mare contradicţie avem aici în
cazul anticorpilor HIV, un test „pozitiv” însemnând practic o „condamnare la moarte” (în
ciuda anticorpilor prezenţi, şi asta într-o cantitate extrem de mare), în timp ce în cazul
anticorpilor contra variolei prezenţa lor însemnând că persoana este „imună”. He?
   
   „Anti” înseamnă că imunoglobulina se poate „lega” numai la anumite proteine. Ceea ce nu
este adevărat. Căci dacă are loc o „legare” sau nu, aceasta depinde de starea şi mediul în care
se află proteinele: acidă sau bazică, oxidat sau redus. Iar aceste lucruri sunt cunoscute oricărui
cercetător care a facut astfel de experimente. Dar ce se petrece de fapt în laborator?
   
   În primul rând din sânge se separă celulele şi proteinele mari. Acest lucru se obţine de
exemplu cu ajutorul unei centrifuge. 99% dintre teste se efectuează cu serumul pacientului,
adică cu „apa din sânge” care rămâne în urma separării. În continuare i se spune laborantului
ce anume trebuie testat prin anticorpi. Pentru aceasta sunt folosite anumite teste produse de
concernele farmaceutice, teste ale căror substanţe componente sunt păstrate secret (Legea
concurenţei. Secrete industriale. Cu argumentul că alţi producători ar putea copia formula.
Acelaşi lucru se petrece în fapt şi în cazul vaccinurilor sau medicamentelor. În realitate
practic nici un medic care prescrie un medicament nu ştie EXACT ce anume se află în el.
Desigur că substanţa activă, de bază, este scrisă pe cutia medicamentului, dar ce anume
mai conţine, asta nu ştie decat firma producatoare. Deci, teoretic, poate conţine orice! - nota
quibono).
   
   Dacă se ajunge la o reacţie măsurabilă în cadrul testului, acesta va fi calificat drept „pozitiv”.
Până nu demult se considera că prin relevarea prezenţei anticorpilor specifici unui agent
patogen este relevată automat o „acţiune de protecţie” imunitară, organismul căpătând prin
aceasta imunitate. Totuşi, de când cu SIDA, lucrurile stau exact pe dos, prezenţa anticorpilor
HIV reprezentând practic "garanţia" bolii. Astfel, nu este de mirare faptul că nu există un
standard ştiinţific pentru titerii anticorpilor (cantitatea de anticorpi), iar măsurătorile
testelor nu sunt niciodata comparabile. Şi mai puţin trebuie să ne mire faptul că nu există nici
un fel de criterii ştiinţifice în privinţa cărui titer (de la ce cantitate de anticorpi în sus) în
sistemul imunitar se poate spune că reprezintă ceva, şi ce anume. 
   
   Laborantului i se spune că în setul de testare (primit de la compania farmaceutică) există
mai multe proteine care corespund exact structurii unui anume microb (cel bănuit şi căutat).
Ori acest lucru este cel puţin ciudat, căci proteinele „cuprinse” în testul respectiv nu mai au
nimic comun cu proteinele aşa cum se găsesc ele într-un organism viu, şi deci ele nu au cum
să fie la fel cu cele ale unui microb viu din sângele (serul) unui pacient.
   
  ACESTE TESTE NU POT FI CONSIDERATE TESTE DIRECTE SI NICI
REPREZENTATIVE SAU STANDARDIZATE!
  
   În aceste teste este vorba (şi chiar acest termen este folosit) de o denaturare a proteinelor.
Aceste proteine ţinute secret sunt numite „antigene”. Iar anticorpii se vor „lega” la ele, căci
aceleaşi proteine existau în organism în momentul în care acesta a început producerea de
anticorpi (contra acestor proteine). În seturile de teste mai există de asemenea coloranţi şi alte
substanţe, care ajută la „sporirea sau multiplicarea” unui semnal pozitiv. Aparatura cu care se
efectuează testele este şi ea standardizată pentru aceleaşi proteine ţinute secret de către
producător. (Remarcaţi vă rog că prin aceasta se realizează o „monopolizare” absolută a
medicinii şi laboratoarelor, care în fapt depind de ceea ce le livrează concernele farma).
   
   Cum se face oare că la aprox. 5% din populaţia lumii în testele de laborator nu se observă nici
un fel de imunoglobuline? Despre aceasta nu se discută nicăieri şi nici nu s-au făcut studii şi
cercetări. În urma vaccinărilor, aceste persoane vor fi declarate ca „non-responder” adică
lipsiţi de reacţia de răspuns. Interesant este că aceste 5% sunt practic toţi deţinători ai grupei
sangvine AB.
  
   Acum, despre multe lucruri din teoria scolastică a anticorpilor se ştie deja că nu sunt
adevărate. Doar că toată lumea are groază să se apuce să „schimbe biologia”. Şi totuşi acest
lucru se va întâmpla, şi probabil că intr-un viitor nu foarte îndepărtat. Fizica s-a schimbat de
când cu teoria cuantică, chimia este în plină schimbare datorită schimbărilor din fizică. Doar
biologia, care ar trebui să se bazeze pe chimie, şi implicit medicina, care se bazează pe
biologie, rămân înţepenite.
   
   Astfel, dacă ar exista anticorpi specifici, componenţa florei intestinale nu ar avea voie să se
schimbe! Ori ea se schimbă în funcţie de diferite condiţii. Apoi, anticorpii ar trebui să atace
fetusul, sau laptele matern (care conţine anticorpi) ar trebui să otrăvească sugarul. Desigur că
este foarte simplu formulată această fraza, dar ...
  
   Pe de alta parte în evoluţia unui om, ca urmare a îmbătrânirii sau a unor şocuri, apar
proteine noi, sau de exemplu hormoni în perioada de pubertate, care ar trebui să fie atacaţi de
sistemul imunitar, ceea ce ar provoca automat alergii, afecţiuni autoimunitare, dereglări de tot
felul care ar putea conduce chiar la deces. Toate acestea bineînţeles că nu se întâmplă. Iar
atunci când se întâmplă (ca urmare a unui dezechilibru între celulele ajutătoare Th1 şi Th2) ni
se spune că din nou este la lucru nu ştiu ce fel de virus.
   
   Anticorpi împotriva virusurilor care, cel puţin ştiinţific conform regulilor mai sus prezentate,
nu există, bineînţeles că nu au cum să apară. Imunoglobulinele care sunt relevate prin teste
sunt capabile de a se „lega” cu alte proteine, formând „corpuri”. Dar nu anti-corpi.
   
   Definiţia medicinei scolastice precum că „Anticorpii se formează în cazurile de boli
infecţioase iar relevarea anticorpilor este o dovadă de protecţie (imunitate) împotriva bolii”
este contrazisă în fiecare zi de însăşi medicina scolastică. Căci altfel cum se poate ca în cazul
pacienţilor cu SIDA, care au un număr foarte mare de anticorpi (şi asta ar mai fi încă o
întrebare: anticorpi contra... ce?), tocmai prezenţa anticorpilor atestă "boala" (!!). La fel şi în
cazul altor infecţiuni virale. Definiţia a fost pe tăcute modificată în: „Daca ai anticorpi
înseamnă că eşti bolnav!” Aşa se joacă domnii cu diagnosticele cu teoria anticorpilor după
cum le convine lor, doar ca să iasă socoteala. Financiară, evident!

Rezumat al unor articole ale biologului şi virologului german


Dr. Stefan Lanka

*****
Pentru cine doreste sa aprofundeze si mai mult frauda virusurilor, va recomand sa vizionati
filmul "House of numbers" precum si continuarea "The Emperor's New Virus".