Sunteți pe pagina 1din 9

44Modalitati de aducere la cunostiinta a actelor adm.

Modalitatile de aducere la
cunostinta a unui act adm sint diferite in functie de natura actului si de organul emitent al
actului. In ceea ce priveste natura juridica a actului actele adm individuale se aduc la
cunostinta printr-o notificare , care este o instiintare scrsa prin care se aduce la cunostinta
celuia care i se adreseaza acel act despre ecistenta actului respectiv si obligatia de a
executa in termenul prevazut acel act. In notificare se aduce la cunostinta direct persoanei
in cauza. Daca notificarea se adreseaza unui grup de persooane fizice ea se afiseaza in
diferite locuri sau se poate aduce la cunostinta celor interesati prin posturile de radi si TV
locale. Actele normative emise de guvern si organele centrale specializatese aduc la
cunostinta prin publicarea lor in Monitorul Oficial. Daca nu sint publicate ele sunt
socotite ca fiind inexistente, deci, nu produc efecte juridice. Actele normative emise de
catre organele locale nu au o metoda caracteristica de instiintare. Instiintarea se lasa la
libertatea organului care a emis actul normativ in functie de imprejurarile de timp si loc.
In general actele normative emise de organele locale se aduc la instiintare prin afisarea
lor la sediul organului emitent precum si in locuri mai des frecventate de persoanele
carora li se adreseaza sau prin publicarea lor in presa locala.Organele locale au insa o
singura obligatie: in cazul in care in localitatea respectiva o minoritate etnica are o
pondere de cel putin 20% din nr locuitorilor trebuie sa-l aduca la cunostinta si in limba
acelei minoritati.

Statul de drept reflectă interdependența dintre cele două fenomene sociale, fiecare
având tendințe opuse: statul (puterea) și supunere, dreptul de ordonare și frânare.

Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două componente,


în sensul domniei legii, adică a supremației ei absolute în scopul prezervării drepturilor
și libertăților individuale. El a apărut în secolele XVII-XVIII, în cadrul revoluțiilor din
țările occidentale îndreptate împotriva arbitrariului feudal. În epoca modernă conceptul a
fost reactualizat, în urma experiențelor totalitare din mai multe țări europene. Prin
trăsăturile sale, se observa că, de fapt, statul de drept se identifică cu statul liberal-
democratic. Oricum, reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică,
validat de experiența istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil.

În ceea ce privește categoria „stat de drept”, în literatura de specialitate au fost elaborate


câteva zeci de definiții ale ei, ceea ce este firesc dacă avem în vedere faptul că cel mai
adesea este tratată în interdependență cu categoria de „democrație” căreia îi găsim alte
câteva zeci de definiții. Jaques Chevallier definește „statul de drept” ca fiind „tipul de
regim politic în care puterea statului se afla încadrată și limitată de către drept”.
Conceptul statului de drept a fost elaborat în Europa continentală la sfîrșitul secolului al
XX-lea de către doctrina juridică germană, însăși expresia „stat de drept” –
„Rechtsstaat”- apare pentru prima dată în terminologia juridică germană în secolul al
XIX-lea , apoi doctrina franceză – „Etait et droit”-, pentru ca treptat să se generalizeze pe
continent sub diferite terminologii proprii fiecărei limbi: „Estado de dereche” în spaniolă,
„Stato di dirito” în italiană, etc. Specialiștii apreciază că izvorul de la care a plecat teoria
juridică în elaborarea categoriei „Rechtsstaat” este filosofia kantiană referitoare la
societatea civilă, în care individului îi sunt garantate drepturile naturale; pentru Kant
constrângerea transformă starea precară a libertăților subiective în stat de drept.
Principiile „statului de drept” sunt repere metodologice de construire a lui.

În opinia profesorului Tudor Drăganu principiile statului de drept sunt următoarele:

• Principiul drepturilor și libertăților naturale ființei umane. Este bine cunoscut


faptul că în antichitate statul era considerat valoarea supremă. Aceasta îi conferea
prerogative nelimitate, pe care și le-a exercitat pînă în secolul al XX-lea d. Hr.
Constituția italiană zisă "a lui Mussolini" stabilea „Statul este totul, individul –
nimic”. Chiar la acest început de mileniu III, există regimurile totalitare care
proclamă supremația absolută a statului, lipsind de conținut libertățile
cetățeanului. Declarația Universală a Drepturilor Omului (1789) a preluat ideile
de filosofie socială ale lui John Locke – adevărata „biblie a liberalismului și
individualismului” – și a statuat în art. 2 că „scopul oricărei asociațiuni politice
este păstrarea drepturilor naturale și indescriptibile ale omului”, iar în art. 16 a
rezumat concepția despre statul de drept: „ orice societate în care granița
drepturilor nu este asigurată și nici separația puterilor determinată, nu are
constituție”.
• Principiul filosofic al drepturilor și libertăților naturale ale ființei umane
înseamnă nu numai că ființa umană, în individualitatea ei, se naște purtându-le, ci
și faptul că, de când există ființa umană, există drepturile și libertățile ei.
Drepturile și libertățile inerente naturii umane sunt imprescriptibile de către stat,
pe de o parte, iar pe de alta sunt inalienabile de către cel care este titularul lor.
Aceasta înseamnă că statul este limitat tocmai de ceea ce e natural în drept, de
individul uman, subiectul unui sistem de drept fiind expresia sistemului dreptului,
aceasta având și temeiul în condiția umană, pe coordonatele ei „omni et soli”
aceleași.

Conceptul de “stat de drept” evocă faptul că organele statului nu se pot sustrage, în


activitatea lor, exigenţelor dreptului. Punerea în practică a teoriei statului de drept se face cu
ajutorul următoarelor mecanisme juridice: Controlul politic al Parlamentului asupra
executivului (prin moţiuni de cenzură, întrebări şi interpelări adresate membrilor
guvernului, acceptarea programului de guvernare şi acordarea votului de încredere etc.),
controlul administrativ, declanşat la iniţiativa organelor administrative sau a cetăţenilor,
controlul jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative, realizat de
puterea judecătorească (prin instanţe de drept comun sau specializate), care soluţionează
litigiul printr-o hotărâre susceptibilă de executare silită, controlul constituţionalităţii
legilor, care presupune verificarea conformităţii cu Constituţia a legilor ordinare,
controlul exercitat prin intermediul instituţiei Avocatului Poporului, care
apără drepturile şi libertăţile cetăţeanului în relaţia acestuia cu organele administraţiei
publice.

Statul de drept: Ancorarea legală a întregii autorităţi statale

Ce este "statul de drept"?


O democraţie liberă, care încurajează participarea tuturor elementelor societăţii la
procesul de formare a voinţei politice, trebuie să structurată sub forma unui stat de
drept. Democraţia şi statul de drept constituie o uniune indivizibilă. Prin statul de
drept înţelegem toate principiile şi procedurile prin care se garantează libertatea
individului şi participarea acestuia la viaţa politică. Statul de drept se află la polul
radical opus al statului poliţienesc. În această ultimă formă de stat, cetăţenii sunt
supravegheaţi permanent "de sus", trăind sub ameninţarea constantă a intervenţiilor
aparatului omniprezent al securităţii statului. Ei se simt controlaţi şi monitorizaţi în
toate domeniile vieţii lor, ceea ce otrăveşte relaţiile sociale dintre oameni. În ciuda
tuturor încercărilor de a păcăli statul, cetăţenii nu se pot sustrage niciodată
autorităţii statale. Cine nemulţumesc puterea sunt arestaţi sau şicanaţi, îşi pierd locul
de muncă sau sunt internaţi în lagăre, fără să aibă parte de un proces drept. În cazul
în care sunt aduşi în faţa legii, ei văd că judecătorii nu sunt altceva decât alţi
funcţionari angajaţi de conducerea politică, ceea ce face ca justiţia să nu fie deloc
independentă. Administrarea justiţiei este în acest tip de sisteme doar una dintre
nenumăratele tehnici de organizare destinate punerii la dispoziţia statului a
"materialului uman". Cetăţenii simpli nu vor şti astfel niciodată dacă nu au fost deja
luaţi în vizorul autorităţilor, iar această nesiguranţă îl face dependent şi neliber. La
nivel privat, legea pare să funcţioneze normal — şi în dictaturi sunt pedepsiţi cei care
încalcă regulile de circulaţie sau hoţii. Oamenii nu se pot însă bizui prea mult pe
acest lucru, pentru că doar dictatorul sau partidul de stat poate decide ce este legal
sau nu.

[începutul paginii] [înapoi la Cuprins]

Ancorarea legală

În statul de drept democratic, persoanele care îmbracă funcţii publice trebuie să


respecte legea. Toţi oamenii sunt egali în faţa ei. Orice cetăţean poate să-şi
revendice drepturile în faţa autorităţilor, chiar dacă unora dintre instanţele politice le-
ar plăcea să nu permită acest lucru. Acest lucru este valabil mai ales în cazul
dreptului la liberă dezvoltare a propriei personalităţi. Prezervarea şi garantarea
acestui drept este scopul principal al statului de drept. De aceea, acesta limitează
toate acţiunile statale în favoarea respectării libertăţii cetăţilor. Autorităţile nu pot
acţiona dacă nu deţin competenţele necesare pentru acest lucru. Ele nu pot să-şi
declare singuri competenţa într-un anumit domeniu. Constituţia sau legea trebuie să
le-o prevadă. În acest sens, statul de drept este întotdeauna un stat constituţional în
care domneşte litera legii. Ancorarea legală a autorităţii statale garantează libertatea
cetăţenilor, iar această libertate nu poate fi îngrădită decât de lege. Iar o astel de
lege nu poate fi adoptată decât de reprezentanţii poporului, prin proceduri formale şi
constituţionale. La respectarea legilor veghează o justiţie independentă. Astfel,
separaţia puterilor şi statul de drept sunt două principii inseparabile.

Ceea ce este valabil în cazul separaţiei puterilor este valabil şi pentru statul de drept.
Acesta nu este în nici un caz o simplă instituţie care are rolul de a limita şi controla
autoritatea statală. La fel cum separaţia puterilor face statul mai accesibil şi mai
transparent pentru cetăţeanul activ politic, statul de drept dă statului o formă care
permite cetăţeanului să poată prevedea cum va decurge activitatea statală,
pregătindu-se în acest sens. Doar într-o ordine statală reglementată prin Constituţie
şi legi specifice, oamenii pot participa de bună voie şi nesiliţi de nimeni la viaţa
politică.
Ambele obiective, facilitarea activităţilor democratice şi garantarea drepturilor
fundamentale se află în primul plan al intenţiilor statului de drept. Atunci când vrem
să vedem care sunt intenţiile care se ascund în spatele activităţilor statale, care pot fi
cuprinse, după cum vom vedea mai jos, în patru principii fundamentale, este
neapărat nevoie să ţinem permanent cont de aceste aspecte.

[începutul paginii] [înapoi la Cuprins]

Principii fundamentale

Autonomia justiţiei

Constituţia unei comunităţi se sprijină în primul rând pe autonomia instituţională a


justiţiei. În raporturile ei cu celelalte puteri trebuie să domnească cea mai strictă
separaţie. Executivului şi legislativului trebuie să i se interzică să intervină în
activitatea judecătorilor sau să îi supună vreunor presiuni. Autonomia personală
înseamnă în cazul judecătorilor că nu pot fi destituiţi sau schimbaţi din funcţie
contrat voinţei lor. Doar în cazul încălcărilor evidente ale legii sau a corupţiei şi doar
în urma unui proces special ei pot fi destituiţi. Această autonomie garantează
judecătorilor că nu trebuie să se supună nici unei directive în activitatea lor. Ei
trebuie să servească legii, să o interpreteze, fără ca autoritatea statală, guvernul sau
o curte de justiţie superioară să le prescrie ce să decidă.

[începutul paginii] [înapoi la Cuprins]

Monopolul justiţiei

Autonomia judecătorilor va duce la autonomia justiţiei doar atunci când statul va


putea garanta că judecătorii dispun de monopol asupra justiţiei. Pentru că o sentinţă
nu prea ajută pe nimeni, dacă imediat după eliberare, persoanele judecate sunt
imediat arestate şi aruncate în închisoare de către poliţie - vezi nenumăratele cazuri
din Germania hitleristă. În aceste cazuri, guvernul şi-a constituit o putere juridică
proprie, separată de justiţie. În statul de drept, orice privare de libertate şi
intervenţie a poliţiei în sfera privată trebuie să fie justificată de o împuternicire
judecătorească. De aceea, într-un stat de drept funcţional, arestările şi percheziţiile
nu pot fi efectuate decât pe baza unui mandat, iar toţi inculpaţii beneficiază de un
proces drept.

[începutul paginii] [înapoi la Cuprins]

Evoluţia statului de drept

Statul de drept modern se sprijină pe consideraţia general acceptată că nimeni nu


trebuie să-şi judece singur cauza. Încă din vechime, părţile conflictuale au încercat
să-şi soluţioneze problemele în faţa unui judecător neutru. Acest lucru se întâmpla
mai ales în cazul diferenţelor dintre conducerea statului şi supuşi. Din punct de
vedere istoric, autonomia judecătorilor şi monopolul lor asupra justiţiei a fost unul
dintre primele revendicări formulate de cetăţeni şi care venea să servească dorinţei
lor de libertate faţă de imixtiunile principilor în viaţa lor. Acestea au fost
fundamentele pe care s-a constituit statul de drept de astăzi. Primele documente din
istoria constituţională a Marii Britanii nu insistă în fond degeaba asupra confirmării
drepturilor şi libertăţilor societăţii şi garantării acestora prin "rule of law". Aceasta
trebuia exercitată de judecători autonomi care să nu depindă de puterea absolută a
monarhului. Acesta a fost scopul pentru care a fost formulată Magna Charta
Libertatum la 1215, iar mai apoi, Habeas Corpus Act din 1679, care prevedea ca
arestaţii să fie aduşi în faţa unui judecător în cadrul unei perioade limitate de timp.

[începutul paginii] [înapoi la Cuprins]

Siguranţa legii

Autonomia judecătorilor nu este decât una dintre principiile prescrise de statul de


drept. Un alt principiu este că întreaga activitate a statului poate fi măsurată şi
prevăzută. Siguranţa legii poate exista doar acolo unde cetăţenii ştiu exact ce are
voie să facă statul şi ceea ce le este permis lor să facă. De acest principiu ţine şi
faptul că nimeni nu poate fi pedepsit fără bază legală — nulla poena sine lege - şi
interzicerea legilor cu efect retroactiv. În plus, legile trebuie să fie clare. "Legile
elastice" nu sunt admisibile într-un stat de drept, pentru că ele subminează
securitatea legii.

De aceea, în statul de drept, termenii legali consideraţi a fi mai vagi trebuie fie
manipulaţi cu precauţie. Nici o legislaţie nu va putea scăpa de unele noţiuni mai
generale precum "bona fide" sau "bunele obiceiuri", dar celebritatea tristă de care s-
a bucurat conceptul de "sentimente populare sănătoase" din justiţia nazistă a arătat
ce consecinţe grozave pot avea astfel de termeni neclari în promovarea unei justiţii
arbitrare. O legislaţie tributară statului de drept va încerca aşadar să fie cât mai
precisă şi clară. Deseori, va trebui să se renunţe la formulele mai concise, dacă
acestea ar veni în detrimentul clarităţii. Pentru că numai aşa poate fi menţinută
siguranţa legii. La ea nu poate renunţa nici un stat democratic care doreşte să ofere
cetăţenilor săi un maximum de libertate.

[începutul paginii] [înapoi la Cuprins]

Legitimitatea administraţiei

Dat fiind faptul că posibilitatea de a evalua şi prevede acţiunile statale constituie o


premisă elementară a statului de drept, guvernul şi administraţia trebuie să fie
ancorate foarte adânc în legalitate. Toate acţiunile statului trebuie să respecte legile
în vigoare, care, la rândul lor, trebuie să fie legitimate în mod democratic. Principiul
legitimităţii administraţiei prevede ca administraţia să nu poată activa decât în cadrul
care i-a fost prevăzut de majoritatea parlamentară. Asta nu înseamnă, bineînţeles,
că fiecărei acţiuni întreprinse de administraţie trebuie să îi corespundă o prevedere
legală proprie şi explicită. Nici o lege nu spune ce şi cum trebuie să construiască un
primar de la sat sau oraş pe teritoriul administrat de el, sau ce poate face şeful unui
serviciu social pentru tineret pentru protejaţii săi. În toate acţiunile trebuie să se facă
simţit cadrul mai larg al competenţelor şi împuternicirilor legale. Statul de drept nu
doreşte să se pună în calea iniţiativelor creative ale administraţiei. În cazul unei
coliziuni, legile au însă întâietate şi nu dinamica individuală.

[începutul paginii] [înapoi la Cuprins]

Jurisdicţia administrativă
Conform principiului legitimităţii administraţiei, administraţia trebuie să demonstreze
permanent că respectă legea. Montesquieu trecuse iniţial funcţia de control a
administraţiei în sarcina Parlamentului. În curând însă s-a văzut că justiţia poate
executa un control cu mult mai riguros. Amploarea pe care o are sistemul
administrativ în statul social modern a contribuit la constituirea şi consolidarea
tribunalelor administrative din ce în ce mai autonome. La aceste tribunale apelează
cetăţenii atunci când consideră că o acţiune a administraţiei este lipsită de temei
legal, obligând astfel autorităţile în domeniu să verifice legalitatea respectivei acţiuni
(...). Ideea care stă la baza acestei reglementări este că ştiind că justiţia le poate
verifica eventualele acţiuni iresponsabile, funcţionarii din administraţie devin mult
mai atenţi. Procesele deschise pot dura multă vreme, pentru că tribunalele
administrative au şi ele, la fel ca cele obişnuite, trei instanţe.

[începutul paginii] [înapoi la Cuprins]

Problemele statului de drept

Termenul "stat justiţiar" a fost folosit deseori de criticii statului de drept modern care
doreau să atragă atenţia asupra procedurilor complicate şi greoaie, care constituie o
invitaţie pentru toţi "certăreţii" din societate şi care limitează capacitatea
funcţionarilor de a lua deciziile necesare. Trebuie să luăm în serios aceste reproşuri,
pentru că ele arată care sunt limitele statului de drept: controlul de către justiţie al
activităţilor administrative se rezumă de regulă doar la verificarea dacă organele îşi
respectă competenţele şi regulamentele de procedură prescrise. Respectarea
termenelor, participarea la decizie a tuturor celor vizaţi sau contabilizarea altor reguli
formale se află în primul plan al procedurilor demarate de justiţie, în vreme ce
conţinuturile cazurilor în cauză nu sunt verificate decât în măsura dacă corespund
realităţilor legale. În multe procese intentate de exemplu profesorilor pe motivul
acordării unor note proaste sau a exmatriculării unor elevi, judecătorii au invocat
libertatea pedagogică a profesorilor de a evalua performanţele elevilor. Ei au verificat
doar aspectele formale, ca de exemplu sistemul de acordare a notelor, anunţarea din
timp de către profesor a proiectelor şcolare scrise sau motivele care au stat la baza
evaluării respective. Tendinţa din ce în ce mai pronunţată a părinţilor de a se adresa
instanţelor de justiţie pentru a ataca deciziile cadrelor didactice a dus la o formalizare
şi încadrare legală a evaluărilor şcolare, deseori neproductivă din punct de vedere
pedagogic, dar care constituie preţul care trebuie plătit pentru faptul că toate
deciziile statului — notele obţinute în şcoală fiind de multe ori un factor decisiv în
evoluţia ulterioară a elevului — se supun controalelor justiţiei.

Litigiile şi ancorarea legală sunt elemente prezente şi în domenii precum construcţia


de noi aeroporturi, centrale atomice sau autostrăzi, gropi de gunoi sau centre
industriale. Din această cauză, asta înseamnă că de multe ori execuţia planurilor este
întârziată, unele proiecte devenind câteodată mult mai scumpe, ba chiar abandonate.
Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că astfel de procese implică cheltuieli uriaşe,
astfel încât "oamenii simpli", care nu îşi pot permite avocaţi buni sau experţi
costisitori se află de multe ori pe o poziţie defavorizată atunci când acuzaţiile sale nu
sunt cu totul susţinute. Fireşte că un stat dictatorial poate acţiona uneori cu mult mai
rapid şi mai eficient. Dacă se doreşte construirea de străzi, acest tip de stat nu
trebuie să-şi mai piardă vremea cu negocierile în vederea despăgubirii proprietăţilor
funciare aflate în calea acestora. Dar tocmai această eficienţă sporită ascunde
pericole masive la adresa libertăţii cetăţeanului. Cine doreşte să protejeze statul de
drept, consolidând astfel principiul libertăţii şi al egalităţii, trebuie să accepte atât
problemele acestuia cât şi preţul codificării legale a raporturilor zilnice. Soluţia ar fi
aşadar o scădere a preţului plătit statul de drept şi nu o eradicare a acestuia.

[începutul paginii] [înapoi la Cuprins]

Jurisdicţia constituţională

Statul de drept prevede de dragul democraţiei o mulţime de proceduri şi funcţii de


control, care dau formă şi măsură instanţelor publice. El oferă politicii o bază legală,
supune întreaga expresie a autorităţii statale controalelor justiţiei, garantând astfel
libertatea cetăţenilor. El nu obligă instanţele să i se supună ci se bazează pe o
cooperare voluntară. Acest lucru este pentru guvern şi administraţie deseori
incomod, totuşi procedurile complicate ale statului de drept modern nu trebuie să fie
discreditate ca fiind ceva pur formal, chiar dacă — aşa cum scria odinioară
Tocqueville — "oamenii care trăiesc în vremuri democratice ... nu acceptă cu uşurinţă
utilitatea formelor; ei o subestimează instinctiv ... Formele le repugnă, le provoacă
uneori chiar ură. Şi pentru că, de regulă, oamenii nu sunt interesaţi decât de
interesele lor imediate, ei se năpustesc cu pasiune asupra tuturor obiectelor dorinţei
lor, fără a accepta nici o întârziere. Ei îşi transferă această atitudine asupra politicii şi
convenţiilor care îi împiedică să-şi ducă planurile la îndeplinire. Dar tocmai ceea ce
oamenii consideră un dezavantaj al convenţiilor este un element extrem de necesar
pentru libertatea dintr-o societate. Cea mai mare realizare a acestor convenţii este
capacitatea lor de a pune o barieră între cei puternici şi cei slabi, între guvern şi
populaţie, pentru a-i controla pe primii şi pentru a le da răgazul celor din urmă de a
reflecta. Cu cât sunt mai puternici şi mai activ suveranii şi cu cât mai indiferenţi şi
mai slabi sunt oamenii, pe atât mai necesară este existenţa unor reguli şi convenţii.
De aceea, popoarele democratice au nevoie de mai multe prevederi formale decât
alte popoare."

Ar fi greşit însă să definim statul de drept democratic numai din perspectiva regulilor
şi principiilor sale formale. Pentru că legitimitatea administraţiei nu rămâne altceva
decât un principiu formal, atâta vreme cât cei care fac legile pot face ce vor fără ca
ceva să le stea în cale. S-a întâmplat totuşi ca prin intermediul unor legi corect
elaborate să fie încălcate drepturile fundamentale şi principiile statului de drept - vezi
Legea de împuternicire din 1933. Acest lucru ar însemna sfârşitul tuturor garanţiilor
oferite de statul de drept. De aceea, Constituţia trebuie să treacă înaintea oricărei
alte legi pentru a contracara astfel eventualele abuzuri săvârşite de legislativ. Pentru
că şi puterea legislativă trebuie să se supună valorilor fundamentale ale ordinii
constituţionale. Asupra ei veghează în statul de drept jurisdicţia constituţională. Ea
reprezintă nucleul oricărui statul de drept. Existenţa acesteia certifică faptul că sfera
decizională trebuie să se supună legilor comunităţii. Dar nici ancorarea
constituţională a organelor legislative, controlate de Curtea Constituţională nu ar fi
decât una formală, dacă aceste organe cu drept de modificare a Constituţiei (în cazul
în care întrunesc o majoritate parlamentară de două treimi) ar încerca să desfiinţeze
principiile şi procedurile statului de drept şi, prin aceasta, şi drepturile fundamentale
ale cetăţenilor.

[începutul paginii] [înapoi la Cuprins]

Suveranitatea poporului şi statul de drept


Cine crede însă că statul de drept este ceva mai mult decât un sinonim al
procedurilor de ordin formal, cine îi recunoaşte măreţia ca stat al libertăţii şi
dreptăţii, acela va trebui să supună prevederilor constituţionale libere atât pe
legiuitori cât şi pe suverani. Indiferent cât de largă ar fi majoritatea, ea trebuie să
aibă limite. Principiului dinamic, conform căruia voinţa poporului este stăpână peste
ţară, principiului democratic al deciziei majoritare, i se alătură un principiu static,
principiul statului de drept. Doar această alăturare garantează libertatea individului şi
protecţia minorităţilor, îndeplinind astfel regulile democraţiei. Prin statul de drept se
certifică faptul că democraţia se sprijină pe convingerile comune şi pe acordul intern
al tuturor cetăţenilor în ceea ce priveşte respectarea şi prezervarea drepturilor
omului. Doar aşa poate supravieţui democraţia pe termen lung.

[din: Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie. Bauelemente einer freiheitlichen
Staatsordnung, Bonn 1990]

Statul de drept
1. Definirea noţiunii de „stat de drept”
Ca orice concept complex care a evoluat într-un interval lung de timp, defininirea
acestuia trebuie sa ţină cont de perioada la care se raportează şi spaţiul în care este activ
fenomenul. Totodată pluriperspectivismul interpreţilor şi a literaturii de specialitate duce
la formarea a cel puţin zece definiţii, mai ales că acest concept este asociat aproape
exclusiv democraţiei, căreia îi putem găsi la fel alte zece definiţii, raportându-ne la
spaţiul şi timpul în care activează respectiva democraţie. Totuşi cea mai generală definiţie
care să elucideze sensul noţiunii de „stat de drept” este cea dată de Jacques Chevallier şi
anume: „tipul de regim politic în care puterea statului se află încadrată şi limitată de către
drept”
Ca fenomen social complex, statul este studiat de mai multe discipline, din mai multe
perspective, de către politologie, sociologie, filosofie, ştiinţele juridice. Statul este
indisolubil legat de fenomenul social numit drept, de aceea şi problematica statului
interferează cu cea juridică. După cum afirma M. Djuvara, „realitatea desigur cea mai
puternică şi cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat este statul” . Statul
de drept reflectă coexistenţa celor două entităţi sociale distincte dar nedisociabile care
sunt statul şi dreptul şi a raporturilor lor de reciprocitate. Statul cu tendenţialitate spre
dominare şi supunere, iar dreptul cu cea de frânare şi ordonare. Această interdependenţă
relevă din afirmaţia lui L. Duguit, care spunea: “Dreptul fără forţă este neputincios, dar
forţa fără drept este o barbarie”
În epoca modernă s-a ajuns la o armonizare între cele două raporturi, la stăpânirea,
organizarea şi cotrolul puterii prin drept, am putea afirma că s-a creat o nouă entitate, ca o
sinteză superioară a celor două elemente componente, denumită statul de drept.
Ideea statului de drept a apărut încă din antichitate, când o serie de şcoli filosofice, în
special greceşti, ca cea a sofiştilor, sau ca cea a legitimiştilor din China Antică, dar şi o
serie de gânditori, ca Platon şi Aristotel, au formulat ideea fundamentării statului pe lege,
pe drept. În forma clasică, statul de drept a apărut odată cu societatea modernă, cu
aşezarea societăţii pe principii laice, raţionale, pe principii de drept.
Odată cu aceasta au aparut si teorii despre statul de drept. Primele asemenea teorii au
aparţinut dreptului natural. Denumirea de stat de drept a fost pusă in circulaţie de
Montesqieu, dar conceptul a fost elaborat si fundamentat de doctrina germană din a doua
jumatate a secolului al XIX–lea, însăşi expresia “stat de drept” – “Rechtsstaat” – apare
pentru prima dată în terminologia juridică germană în secolul al XIX-lea, apoi în doctrina
franceză – “Etat de droit” –, pentru ca treptat să se generalizeze pe continent sub diferite
terminologii proprii fiecărei limbi: “Estado de dereche”, în spaniolă, “Stato di diritto”, în
italiană etc.
În ţara noastră, în urma evenimentelor din decembrie 1989, se revine la principiile
verificate de experienţa democraţiilor politico-juridice. Urmare a acestui fapt, actuala
Constituţie a României din 2003, revizuită după Constituţia României adoptată la data de
21 noiembrie 1991, consacră statul de drept ca valoare supremă [art. 1 alin (3) din
Constituţie] : „România este stat de drept, democratic şi social […]”
După I. Ceterchi şi Ion Craiovan „statul de drept poate fi înţeles ca un concept politico-
juridic ce defineşte o formă a regimului democratic de guvernământ din perspectiva
raporturilor dintre stat şi drept, dintre putere şi lege, prin asigurarea domniei legii şi a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea puterii”

1. Definirea noţiunii de „stat de drept” pg. 3


2. Principiile statului de drept pg. 5
3. Statul de drept şi democraţia pg. 8
4. Conţinutul statului de drept pg. 10
5. Supremaţia constituţională pg. 13
6. Concluzii pg. 14
7. Bibliografie pg. 17