„O scrisoare pierdută”

de I.L.Caragiale
-comedie, specie a genului dramatic-

Comedia este o specie a genului dramatic în versuri sau în dialog care

satirizează defecte umane, întâmplări, aspecte sociale, moravuri prin intermediul
personajelor ridicole între care se nasc conflicte puternice. Scopul comediei este
de a îndrepta defectele umane prin intermediul râsului (scop moralizator).
Principalul mijloc artistic prin care se realizează comedia este comicul,
acesta ilustrând contrastul dintre esenţă şi aparenţă. I.L.Caragiale face parte din
generaţia scriitorilor clasici alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă şi Ioan
Slavici.
Opera sa cuprinde patru comedii (”O noapte furtunoasă”, „O scrisoare
pierdută”, „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”, „D’ale carnavalului”), o
dramă („Năpasta”), volumul „Momente şi schiţe”, nuvele („Două loturi”,
„În vreme de război”) şi prelucrări după basme orientale.

10
În întreaga sa operă Caragiale propune o viziune realistă asupra societăţii
româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea dând dovadă de un
necruţător spirit critic realizând o radiografie a societăţii, evidenţiind toate
de
„bolile” acesteia, pe care încearcă să le „vindece”/ „trateze” prin intermediul
creaţiilor sale.
Piesa „O scrisoare pierdută” a fost jucată pentru prima oară pe scena
Teatrului Naţional din Bucureşti la data de 13 noiembrie 1884 şi este o
C

comedie realistă în care sunt criticate moravurile politice cu ocazia unor

alegeri electorale.
BA

Încadrarea operei în comedie este susţinută de prezenţa tipurilor de comic,

de exemplu, comicul de situaţie şi cel de limbaj.
Comicul de situaţie constituie coloana vertebrală a întregii piese, astfel principala
situaţie comică o constituie pierderea şi găsirea succesivă a scrisorii de amor, dar
sunt prezente şi alte situaţii comice precum: numărătoarea steagurilor de către
Ghiţă Pristanda, postura ridicolă în care se afla Trahanache (de soţ încornorat
care îi oferă o portiţă de ieşire amantului soţiei sale), intrările cetăţeanului
turmentat, hotărârea venită de la centru ca Dandanache să fie candidat precum şi
încurcătura lui Dandanache care credea că prefectul este soţul Zoei.
Comicul de limbaj este evident în exprimarea personajelor piesei care dau
dovadă de incultură şi lipsă de logică (“bampir”, “famelie”,
“renumeraţie”,”enteres”). De asemeni, personajele prezintă şi ticuri verbale sau
comportamentale: “ai puţintică răbdare”, “curat murdar”.
Un alt aspect care susţine încadrarea operei în comedie este diferenţa dintre
esenţă şi aparenţă, de exemplu, personajul Zoe Trahanache. Aceasta pare o
doamnă respectabilă, ,,cea mai distinsă prezenţă feminină” în opera lui Caragiale
conform criticilor literari. În realitate personajul nu este decât o femeie de
moravuri uşoare care îşi înşeală soţul în mod clişeic cu cel mai bun amic.
În ceea ce priveşte tema, piesa prezintă aspecte din viaţa politică, lupta
dintre două organizaţii politice pentru funcţia de deputat şi de familie, relaţia
nepotrivită dintre Ştefan Tipătescu şi Zoe Trahanache, a unor reprezentanţi
corupţi din politica românească a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.
O secvenţă care susţine tema vieţii social-politice este scena adunării din
sala mare a primăriei unde Farfuridi şi Caţavencu rostesc discursuri politice
lipsite de conţinut şi logică evidenţiind astfel demagogismul acestora.
După terminarea discursurilor, Trahanache anunţă drept candidat pe Agamemnon
Dandanache. Această situaţie imprevizibilă produce o încăierare, iar Caţavencu
pierde pălăria în a cărei căptuşeală se afla scrisoarea folosită ca obiect de şantaj.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în
actul II de către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să
fi avut efectiv loc. Votul este decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de
trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache.

10
Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul.
Ignorat din naivitate sau din “diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este înfăţişat
de Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească. Dezbinările din interiorul
de
partidelor, candidatul naiv şi fudul, dar cu instinctul viu al apărării interesului,
scrisorile acuzatoare semnate anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale
care configurează tema piesei.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni:
C

reprezentanţii partidului puterii (Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi

şi Brânzovenescu) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae
BA

Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”.

Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se
teme de trădarea prefectului.
Caragiale depășește cadrul comediei clasice, având capacitatea de a
individualiza personajele prin trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică,
fiind considerat cel mai mare creator de tipuri umane din literatura română.
Pompiliu Constantinescu precizează în articolul „Comediile lui Caragiale” nouă
clase tipologice, dintre care următoarele sunt identificate și în „O scrisoare
pierdută”: tipul încornoratului sau a înșelatului (Trahanache), tipul primului
amorez și al donjuanului (Tipătescu), tipul cochetei și al adulterinei (Zoe), tipul
politic și al demagogului (Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu,
Trahanache, Dandanache), tipul cetățeanului (Cetățeanul turmentat), tipul
funcționarului (Pristanda).
În concluzie, piesa de teatru „O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale
constituie o comedie realistă care satirizează societatea şi comportamentul uman.
 „O scrisoare pierdută”
de I.L.Caragiale
-caracterizarea lui Zaharia Trahanache-

Comedia este o specie a genului dramatic care satirizează defecte umane,

întâmplări, aspecte sociale, moravuri prin intermediul personajelor ridicole între
care se nasc conflicte puternice. Scopul comediei este de a îndrepta defectele
umane prin intermediul râsului (scop moralizator).
Principalul mijloc artistic prin care se realizează comedia este comicul,
acesta ilustrând contrastul dintre esenţă şi aparenţă. I.L.Caragiale face parte din
generaţia scriitorilor clasici alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă şi Ioan
Slavici.
Opera sa cuprinde patru comedii (”O noapte furtunoasă”, „O scrisoare
pierdută”, „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”, „D’ale carnavalului”), o dramă
(„Năpasta”), volumul „Momente şi schiţe”, nuvele („Două loturi”, „În vreme de
război”) şi prelucrări după basme orientale.

10
În întreaga sa operă Caragiale propune o viziune realistă asupra societăţii
româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea dând dovadă de un
necruţător spirit critic realizând o radiografie a societăţii, evidenţiind toate
de
„bolile” acesteia, pe care încearcă să le „vindece”/ „trateze” prin intermediul
creaţiilor sale.
Piesa „O scrisoare pierdută” a fost jucată pentru prima oară pe scena Teatrului
Naţional din Bucureşti la data de 13 noiembrie 1884 şi este o comedie realistă în
C

care sunt criticate moravurile politice cu ocazia unor alegeri electorale.

În ceea ce priveşte tema, piesa prezintă aspecte din viaţa politică: lupta
BA

dintre două organizaţii politice pentru funcţia de deputat şi de familie, relaţia

nepotrivită dintre Ştefan Tipătescu şi Zoe Trahanache, a unor reprezentanţi
corupţi din politica românească a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.
Unul dintre personajele principale ale acestei opere este Zaharia
Trahanache.
În ceea ce priveşte statutul social a lui Zaharia Trahanache, acesta este
preşedintele comitetului electoral şi a altor comitete. Este căsătorit cu Zoe
Trahanache şi aparţine grupării politice formate din Tipătescu, Farfuridi si
Brânzovenescu, susţinând candidatura lui Farfuridi pentru funcţia de deputat.
Moral, apare ca un personaj viclean, imoral, care îşi justifică acţiunile pe baza
zicalei “scopul scuză mijloace”.
Psihologic, dă dovadă de lentoare în gândire şi naivitate, are o minte plată şi în
aparenţă pare indignat de faptul că majoritatea celor din jur se ghidează numai
după “enteres”, în realitate, acesta având o capacitate sporită de a se modela dupa
propriile interese.
 O scenă semnificativă în acest sens este prima apariţie în scenă, spunând că
scrisoarea pe care i-o arătase Caţavencu este un fals. Este capabil să o reproducă
pentru că o citise de “zece ori”, semn că avea mare importanţă pentru el. Chiar
insinuant când îi povesteşte prefectului despre documentul citit: ”Ei, Fănica, să
vezi imitaţie de scrisoare! Să zici si tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”.
Scena reprezentativă este cea a descoperirii documentului falsificat de
Caţavencu, gândindu-se să răspundă şantajului tot cu şantaj pentru a scăpa cu
onoarea nepătată: ”Apoi dacă umblă cu machiavelicuri, să-i dau şi eu
machiavelicuri”.
Aluzia la dictonul lui Machiavelli, ,,scopul scuză mijloacele” este evidentă, căci
ambii oameni politici se ghidează după învăţătura acestuia, fără a ţine cont de
valorile morale.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni:
reprezentanţii partidului puterii (Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi
şi Brânzovenescu) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae
Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”.

teme de trădarea prefectului.

10
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se

Caragiale depășește cadrul comediei clasice, având capacitatea de a

de
individualiza personajele, prin trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică,
fiind considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română.
Pompiliu Constantinescu precizează în articolul „Comediile lui Caragiale” nouă
clase tipologice, dintre care următoarele sunt identificate și în „O scrisoare
C

pierdută”: tipul încornoratului sau a înșelatului (Trahanache), tipul primului-

amorez și al donjuanului (Tipătescu), tipul cochetei și al adulterinei (Zoe), tipul
BA

politic și al demagogului (Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu,

Trahanache, Dandanache), tipul cetățeanului (Cetățeanul turmentat), tipul
funcționarului (Pristanda).
În concluzie, Zaharia Trahanache ilustrează imaginea politicianului tipic:
cu gândire plată, ipocrit, care se modelează după propriul interes şi care în
spatele diplomaţiei ascunde viclenia şi imoralitatea sa, un politician specific
secolului al XIX-lea, când a apărut opera, dar din păcate şi prezentului.
 „O scrisoare pierdută”
de I.L.Caragiale
-relaţia dintre Zaharia şi Zoe Trahanache-

Comedia este o specie a genului dramatic care satirizează defecte umane,

întâmplări, aspecte sociale, moravuri prin intermediul personajelor ridicole între
care se nasc conflicte puternice. Scopul comediei este de a îndrepta defectele
umane prin intermediul râsului (scop moralizator).
Principalul mijloc artistic prin care se realizează comedia este comicul,
acesta ilustrând contrastul dintre esenţă şi aparenţă. I.L.Caragiale face parte din
generaţia scriitorilor clasici alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă şi Ioan
Slavici. Opera sa cuprinde patru comedii (”O noapte furtunoasă”, „O scrisoare
pierdută”, „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”, „D’ale carnavalului”), o dramă
(„Năpasta”), volumul „Momente şi schiţe”, nuvele („Două loturi”, „În vreme de
război”) şi prelucrări după basme orientale.

10
În întreaga sa operă Caragiale propune o viziune realistă asupra societăţii
româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea dând dovadă de un
necruţător spirit critic realizând o radiografie a societăţii, evidenţiind toate
de
„bolile” acesteia, pe care încearcă să le „vindece”/ „trateze” prin intermediul
creaţiilor sale.
Piesa „O scrisoare pierdută” a fost jucată pentru prima oară pe scena Teatrului
Naţional din Bucureşti la data de 13 noiembrie 1884 şi este o comedie realistă în
C

care sunt criticate moravurile politice cu ocazia unor alegeri electorale.

În ceea ce priveşte tema, piesa prezintă aspecte din viaţa politică-lupta
BA

dintre două organizaţii politice pentru funcţia de deputat şi de familie-relaţia

nepotrivită dintre Ştefan Tipătescu şi Zoe Trahanache- a unor reprezentanţi
corupţi din politica românească a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.
Unul dintre personajele principale ale acestei opere este Zaharia
Trahanache.
În ceea ce priveşte statutul social a lui Zaharia Trahanache, acesta este
preşedintele comitetului electoral şi a altor comitete. Este căsătorit cu Zoe
Trahanache şi aparţine grupării politice formate din Tipătescu, Farfuridi și
Brânzovenescu, susţinând candidatura lui Farfuridi pentru funcţia de deputat.
Moral, apare ca un personaj viclean, imoral care îşi justifică acţiunile pe baza
zicalei ,,scopul scuză mijloace”.
Psihologic, dă dovadă de lentoare în gândire şi naivitate, are o minte plată şi în
aparenţă pare indignat de faptul că majoritatea celor din jur se ghidează numai
după “enteres”, în realitate, acesta având o capacitate sporită de a se modela dupa
propriile interese.
 Personajul feminin central este Zoe Trahanache, astfel din punct de vedere
social, este a doua soție a președintelui partidului aflat la putere, mai tânără decât
soțul ei și cea care conduce din umbră, de fapt, partidul.
Moral, personajul prezintă un comic de caracter foarte puternic, deoarece vrea să
pară o doamnă elegantă, cultă, respectabilă, însă în realitate este o femeie imorală
care își înșală soțul cu cel mai bun prieten al acestuia.
Sub aspect psihologic, lipsa conflictului interior și a replicilor de monolog
sugerează faptul că acest personaj nu are o lume interioară bine conturată, ci se
încadrează într-o tipologie: „tipul femeii voluntare”.
O scenă ce descrie relația dintre cei doi este cea în care, după ce află despre
șantaj, Trahanache îl roagă pe Tipătescu să nu îi spună lui Zoe că acea scrisoare a
ajuns la Nae Cațavencu, considerând că soția lui este prea sensibilă. Aflând,
totuși, Zoe se preface afectată și leșină în brațele soțului ei.
Ipocrizia lui Trahanache este sugerată încă de la prima apariţie în scenă, spunând
că scrisoarea pe care i-o arătase Caţavencu este un fals. Este capabil să o
reproducă pentru că o citise de “zece ori”, semn că avea mare importanţă pentru

10
el. În relaţia cu Zoe este abil în a păstra aparenţele pentru că o iubeşte foarte
mult, sfârşind mereu în a-i face pe plac.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni:
de
reprezentanţii partidului puterii (Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi
şi Brânzovenescu) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae
Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se
C

teme de trădarea prefectului.

Caragiale depășește cadrul comediei clasice, având capacitatea de a
BA

individualiza personajele, prin trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică,

fiind considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Pompiliu
Constantinescu precizează în articolul „Comediile lui Caragiale” nouă clase
tipologice, dintre care următoarele sunt identificate și în „O scrisoare pierdută”:
tipul încornoratului sau a înșelatului (Trahanache), tipul primului-amorez și al
donjuanului (Tipătescu), tipul cochetei și al adulterinei (Zoe), tipul politic și al
demagogului (Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache,
Dandanache), tipul cetățeanului (Cetățeanul turmentat), tipul funcționarului
(Pristanda).
În concluzie, relația lor este reprezentativă pentru text, întrucât prin
intermediul ei autorul ironizează viața de familie: Zoe este o persoană imorală
care își înșală soțul, fiind foarte posibil ca interesele materiale să stea la baza
căsniciei lor, iar el se preface naiv pentru a nu altera un statut social de care e
foarte mândru.
 „Iona”
de Marin Sorescu
-dramă postmodernă/formă de manifestare a dramaturgiei moderne-

Drama este specia genului dramatic caracterizată prin ilustrarea vieţii reale
printr-un conflict complex şi puternic al personajelor, cu întâmplări şi situaţii
tragice în care eroii au un destin nefericit.
Limbajul solemn alternează cu cel familiar fiind deseori presărat cu
elemente comice. Marin Sorescu s-a impus atât prin piesele sale istorice
(„Răceala”, „A treia ţeapă”) unde personaj principal este Vlad Ţepeş, cât şi prin
piesele sale parabolice inspirate din mituri.
Piesa „Iona” face parte alături de „Paracliserul” şi „Matca” dintr-o trilogie
dramatică intitulată „Setea muntelui de sare” şi reprezintă o formă de manifestare
a dramaturgiei moderne.
În fiecare piesă din trilogie există un substrat mitic, ceea ce face ca piesa să fie de
la început parabolică. Parabola este o povestire alegorică având un cuprins
religios sau moral, pildă.
10
Postmodernismul este un curent ideologic, literar, definit de spiritul creator
postbelic când se înregistrează schimbări majore datorate contextului social și
de
politic, dar şi prin redarea temelor grave într-o manieră ludică ce ascund însă
tragicul.
Acest curent se individualizează prin preferinţa pentru teatrul-parabolă, teatrul
absurdului, valorificarea şi reintroducerea miturilor, apariţia personajului-idee,
C

dispariţia dialogului şi prezenţa monologului, timpul şi spaţiul au valoare

simbolică.
BA

În primul rând, piesa are la origine mitul biblic al lui Iona cel care primise
în taină misiunea de a duce cuvântul Domnului în cetatea Ninive, unde păcatele
oamenilor ajunseseră până la cer.
Refuzând să fie prooroc, Iona fuge în cetatea Tarsis cu o corabie, dar este văzut
de Dumnezeu şi pedepsit, astfel corabia în care călătoreşte este surprinsă de o
furtună puternică, iar corăbierii, înţelegând motivul furtunii, pentru a scăpa de
mânia divină, îl aruncă în mare.
Înghiţit de un chit (monstru marin, balenă), Iona stă trei zile şi trei nopţi în
pântecele chitului, timp în care se pocăieşte şi acceptă misiunea. Chitul îl va
elibera pe uscat, iar Iona va pleca spre cetatea Ninive.
Din întregul mit, scriitorul nu reţine decât ideea claustrării în pântecele peştelui,
dar eroul lui Sorescu nu săvârşeşte niciun păcat, se află de la început în gura
peştelui şi, de fapt, nici nu are posibilitatea evadării.
În al doilea rând, în toate cele patru tablouri se aude o singură voce, cea a
lui Iona dublată însă pentru a susţine un solilocviu (monolog adresat) plin de
vervă şi încărcat de substraturi simbolice.
Monologul evidenţiază eşecul comunicării lui Iona cu restul lumii şi întoarcerea
în sine. Chiar dacă prezenţa unui singur personaj pe scenă poate părea
surprinzătoare, aceasta nu este neobişnuită deoarece autorul îşi construieşte piesa
negând regulile teatrului clasic.
Tema piesei „Iona” este singurătatea omului, efortul depus de acesta în
încercarea de a descoperi propriul eu. Problematica se diversifică prin revolta
omului în faţa destinului, prin imposibilitatea comunicării individului cu restul
societăţii. Nu în ultimul rând, asistăm la încercarea omului de a-l regăsi pe
Dumnezeu într-o societate din ce în ce mai tehnologizată.
O scenă semnificativă pentru tema textului este cea în care apar doi
figuranţi, PESCARUL I şi PESCARUL II, fiecare cărând în spate câte o bârnă,
surzi şi muţi, Iona încercând să vorbească cu ei, dar întrebările sale rămânând
fără răspuns.
Cei doi pescari simbolizează oamenii ce îşi duc povara dată de destin sau obligaţi
să o ducă din cauza sistemului, fără să-şi pună însă întrebarea: care este cauza
destinului, fără să găsească o motivaţie a acestei munci. Totodată, se sugerează

10
ideea omului care se complace într-o societate restrictivă şi acceptă orice sarcină.
O altă scenă referitoare la temă este momentul când Iona scrie un bilet cu
propriul sânge tăindu-şi o bucată de piele din palmă. Încearcă să trimită
de
scrisoarea într-un gest disperat asemenea naufragiaţilor punând-o într-o băşică de
peşte. Din păcate tot el regăseşte respectiva scrisoare, fapt care accentuează
sentimentul singurătăţii.
Conflictul este drama existenţială a protagonistului Iona; imagine a omului
C

modern, Iona trăieşte plenar un conflict interior cu propriul sine, într-o intrigă de
mare tensiune dramatică născută din discrepanţa dintre idealul și ideea de
BA

libertate, de cunoaştere absolută şi damnarea de a trăi într-un orizont închis, ca un

pântece de chit.
Rolul indicaţiilor scenice este de a ajuta la clarificarea semnificaţiilor
simbolice şi de asemenea, de a oferi un sprijin pentru înţelegerea problematicii
textului.
Evident, nimic din ce se întâmplă în scenă nu trebuie interpretat în plan real,
piesa fiind o parabolă a căutării spirituale a individului. În cadrul acestora,
autorul denumeşte stările de spirit prin care trece personajul („melancolic”,
„trist”, „meditativ”) și câteva trăsături fizice ale acestuia (”barba lui lungă şi
ascuţită”).
În concluzie, opera literară „Ion” scrisă de Marin Sorescu reprezintă o
formă de manifestare a dramaturgiei moderne prin preferinţa pentru teatrul
absurdului, valorificarea şi reintroducerea miturilor, apariţia personajului-idee,
dispariţia dialogului şi prezenţa monologului, timpul şi spaţiul cu valoare
simbolică.
 „Iona”
de Marin Sorescu
-caracterizarea lui Iona-

Drama este specia genului dramatic caracterizată prin ilustrarea vieţii

reale printr-un conflict complex şi puternic al personajelor, cu întâmplări şi
situaţii tragice în care eroii au un destin nefericit.
Limbajul solemn alternează cu cel familiar fiind deseori presărat cu elemente
comice. Marin Sorescu s-a impus atât prin piesele sale istorice („Răceala”, „A
treia ţeapă”) unde personaj principal este Vlad Ţepeş, cât şi prin piesele sale
parabolice inspirate din mituri.
Piesa „Iona” face parte alături de „Paracliserul” şi „Matca” dintr-o trilogie
dramatică intitulată „Setea muntelui de sare” şi reprezintă o formă de manifestare
a dramaturgiei moderne. În fiecare piesă din trilogie există un substrat mitic, ceea
ce face ca piesa să fie de la început parabolică; parabola este o povestire

10
alegorică având un cuprins religios sau moral, pildă.
Postmodernismul este un curent ideologic, literar, definit de spiritul creator
postbelic când se înregistrează schimbări majore datorate contextului social
de
politic, dar şi prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascund
însă tragicul.
Tema piesei „Iona” este singurătatea omului, efortul depus de acesta în
încercarea de a descoperi propriul eu. Problematica se diversifică prin revolta
C

omului în faţa destinului, prin imposibilitatea comunicării individului cu restul

societăţii. Nu în ultimul rând, asistăm la încercarea omului de a-l regăsi pe
BA

Dumnezeu într-o societate din ce în ce mai tehnologizată.

Personajul principal al piesei cu acelaşi nume, Iona, este un personaj
modern, diferit de caracterele teatrului tradiţional. Eroul sorescian are statutul
social de pescar și de urmaș onomastic al unui profet. În teatrul parabolic, fiecare
aspect este o metaforă. Iona este pescar de experiențe ale cunoașterii și de
idealuri: ” De mult pândesc eu peștele ăsta. L-am și visat.”.
Psihologic și moral, Iona este, așa cum arată prima indicație scenică, în primul
rând un om singur: ”Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși”.
Deși face referire la copii, la soție și, mai târziu, la mama, Iona nu stabilește
legături de comunicare reale cu aceștia.
O scenă semnificativă este tabloul I în care Iona este prezentat sub
amenințare. Protagonistul se află cu spatele la gura unui pește uriaș, ignorând
pericolul și trăind iluzia vieții după cutume.
Pentru că în marea desenată cu creta nu are succes, va pescui dintr-un acvariu o
pseudo-pradă. Obsesia sa este prinderea unui pește – peștele cel mare. Replicile
personajului sunt reflecții fragmentate pe tema fericirii și a căutării absolutului:
”Ne punem în gând o fericire, o speranță, în sfârșit, ceva frumos, dar peste câteva
clipe observăm mirați că ni s-a terminat apa.”
O altă scenă reprezentativă este momentul când Iona scrie un bilet cu
propriul sânge tăindu-şi o bucată de piele din palmă. Încearcă să trimită
scrisoarea într-un gest disperat asemenea naufragiaţilor punând-o într-o băşică de
peşte. Din păcate tot el regăseşte respectiva scrisoare, fapt care accentuează
sentimentul singurătăţii.
Conflictul este drama existenţială a protagonistului Iona. Imagine a omului
modern, Iona trăieşte plenar un conflict interior cu propriul sine, într-o intrigă de
mare tensiune dramatică născută din discrepanţa dintre idealul/ideea de libertate,
de cunoaştere absolută şi damnarea de a trăi într-un orizont închis, ca un pântece
de chit.
Rolul indicaţiilor scenice este de a ajuta la clarificarea semnificaţiilor
simbolice şi de asemenea, de a oferi un sprijin pentru înţelegerea problematicii
textului. Evident, nimic din ce se întâmplă în scenă nu trebuie interpretat în plan
real, piesa fiind o parabolă a căutării spirituale a individului.

10
În cadrul acestora, autorul denumeşte stările de spirit prin care trece personajul
(„melancolic”, „trist”, „meditativ”) si câteva trăsături fizice ale acestuia (”barba
lui lungă şi ascuţită”).
de
În concluzie, personajul Iona a devenit un simbol pentru ideea că singura
cale de a-ţi proiecta viitorul este conştientizarea trecutului, a vieţii, a propriei
identităţi.
C
BA