MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ŞI CERCETĂRII AL REPUBLICII

MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA DREPT

CATEDRA DREPT PUBLIC

TEZĂ DE LICENȚĂ

EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI ÎN DREPTUL

PROCESUAL CIVIL

Autor
Muturniuc Alexandru,

__________________

Coordonator științific
Fală Nicolae,
Dr.conf. univ.

__________________

Admis la susținere “___” _______________2020

Șef catedră

___________________

Chişinău – 2020
 CUPRINS

INTRODUCERE..........................................................................................................................3

1. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ ȘI

EFECTELE ACESTEIA.............................................................................................................7

1.1. Conceptul de hotărâre judecătorească....................................................................................5

1.2. Hotărârea judecătorească- Act jurisdicțional..........................................................................
1.3. Hotărârea judecătorească- factor configurativ al societății umane........................................0

2. ANALIZA EFECTELOR HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI ÎN DREPTUL

PROCESUAL CIVIL

2.1. Clasificarea Efectelor hotărâri judecătorești............................................................

2.2. Efectele substanțiale ale hotărârii judecătorești...........................................................
2.3. Efectele procesuale ale hotărârii judecătorești.........................................................

3. AUTORITATEA DE LUCRU JUDECAT................................................................

3.1 Noțiunea de lucru judecat
3.2 Elementele lucrului judecat

ÎNCHEIERE.................................................................................................................................0

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................0

DECLARAŢIE PRIVIND ORIGINALITATEA CONŢINUTULUI TEZEI DE

LICENŢĂ.....................................................................................................................................
 Introducere

Actualitatea temei. Actualmente Hotărârea judecătorească reprezintă chintesența

întregului proces civil. Exact în hotărârea judecătorului este stabilit adevărul social obiectiv și
respectiv se soluționează disputa dintre două sau mai multe persoane. În prezent codul de
procedură a Republicii Moldova atribuie hotărârii judecătorești calificativul de act judecătoresc
de dispoziției(art. 14. CPC). Respectiv în conformitate cu codul de procedură civilă hotărârea
judecătorului este acel act care soluționează fondul cauzei. Prin fondul cauzei din această
perspectivă urmează să înțelegem însăși litigiul dintre părți, care fiind examinat cu toate
elementele sale de drept și de fapt, a fost soluționat de către judecător. Astfel actualitatea temei
ne revine din însuși faptul că prin hotărârea judecătorească se realizează justiția.
Constituția Republicii Moldova stabilește expres și imperativ că Republica Moldova este
un stat de drept. Respectiv justiția se înfăptuiește doar de către puterea judecătorească prin
emiterea unui act final de dispoziție prin care se soluționează un anumit litigiu apărut între un
subiect de drept, fie persoană fizică fie persoană juridică. Codul de procedură civilă stabilește
exhaustiv tipurile acestor acte, și anume vorbim despre hotărârea instanței de judecată,
încheierea și ordonanța. Actualitatea temei alese pentru această lucrare se datorează primordial
locul aparte a hotărârii judecătorești în constelația dreptului procesual civil. Doctorul în drept și
conferențiarul universitar Alexandru Prisac specifică importanța hotărârii judecătorești elucidând
faptul că judecarea cauzelor civil nu poate avea loc în lipsa emiterii de către instanța de judecată
a unor acte de dispoziție.
În Republica Moldova anual sunt pornite un număr impunător de cauze civile. Doar în
anul 2020 pe întreg teritoriul Republicii Moldova au parvenit 62757 de dosare hotărâri au fost
emise în număr de 60562. Luând în considerare dosarele restante statistic cauze civile care au
fost soluționate ating procentajul de 68.4%. Aceste date mai prezintă încă odată necesitatea
imperativă a studierii minuțioase a hotărârii judecătorești din perspectivă atât praxiologică cât și
doctrinară, deoarece cu cât mai legală se va prezenta hotărârea judecătorească cu atât însuși
justiția își va atinge scopul echității sociale.
Tematica Hotărârii judecătorești poate fi întâlnită în lucrările la savanți de talie națională
cât și internațională, astfel precum Elena Belei, Ioan Leș, Ion Deleanu, Gabriel Boroi, Enrico
Leibman, Gerard Cornu, et jean Foyer.

Scopul și obiectivele tezei. Scopul prezentei lucrări constă în analiză pe cât de amplă
posibil a efectelor hotărârii judecătoreștii, concomitent autorul își propune abordarea și
elucidarea aspectelor precum conceptul de hotărâre judecătorească, evoluția acestei instituții în
timp, locul hotărârii în cadrul altor acte procesuale de dispoziție, elementele acesteia și alte
aspecte.
Obiectivele tezei se propun a fi următoarele.
- Analiza conceptului de hotărâre judecătorească, prin prisma istorică și comparativă;
- Elucidarea noțiuni de hotărâre judecătorească și efectele acesteia;
- Stabilirea locului și importanța hotărârii judecătorești în constelația dreptului procesual
civil;
- Stabilirea efectelor hotărârii judecătorești în dreptul procesual civil;
- Clasificarea efectelor hotărârii judecătorești;
- Analiza conceptului de lucru judecat și elementele acestuia.
- Formularea concluziilor pertinente

Metodologia Cercetării Pentru realizarea în prezenta lucrarea a sarcinilor și obiectivelor

propuse am determinat un șir de metode gnoseologice pentru a determina și structura prezenta
cercetare, printre metodele utilizate se numără: analiza- cantitativă și calitativă. Urmează să
stabilim elementele constitutive ale hotărârii judecătorești să abordăm aspectele juridice,
doctrinare, istorice, sociologice, filozofice, statistice, etc. În urma cunoștințelor obținute să
formulăm prin sinteză concluzii veridice și actuale. Prin abstractizare urmează să reținem
esențialul, toate elementele întâmplătoare și instabile urmează să fie eliminate pentru a nu afecta
eligibilitatea și armonia textului.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă. Prezenta lucrare, reprezintă o cercetare a
conceptului de hotărâre judecătorească. Un aspect deosebit se pune pe efectele pe care le
provoacă hotărârea judecătorească.

Valoarea aplicativă a prezentei lucrări rezidă în însuși complexitatea subiectului și

necesitatea elucidării efectelor hotărârii judecătorești, dat fiind faptul că hotărârea judecătorească
reprezintă elementul final al întregului proces de stabilire a adevărului într-un litigiu de drept.
Structura tezei. Scheletul prezentei lucrări o să fie constituit din trei capitole în care
urmează să se abordeze varii aspecte ale subiectul propus studiului. Structura capitolelor este una
sistematică, adică capitolele sunt legate între ele și constituie elementele unui tot întreg.
Primul capitol reprezintă aducerea în lumină a aspectelor conceptuale, istorice, sociale și
filosofice a ceea ce numim hotărâre judecătorească. La fel autorul își propune elucidarea
noțiunilor conexe subiectului abordat.
Capitolul doi care este intitulat analiza efectelor hotărârii judecătorești reprezintă
nemijlocit studiul relativ complex a tuturor efectelor hotărârii judecătorești. Dacă primul capitol
își propune sarcina unei incursiuni în tematica abordată, atunci al doilea capitol este nemijlocit
studiul subiectului propus abordării, practic partea cea mai importantă a lucrării.
Al treilea capitol la rândul său se dedică studiului autorității de lucru judecat. Rațiunea
acestei delimitări se bazează pe deosebita importanță a studiului autorității judecat. Autorul
consideră că autoritatea lucrului judecat este un aspect care merită un capitol separat.
În opinia mea exact această abordare permite prezentarea eficientă și prin această să
atingă scopurile sus-menționate.
 1. Conceptul de hotărâre judecătorească și evoluția acestuia

Un lucru este cert. Societatea umană nu poate exista fără norme de conduită! Fie că
acestea sunt verbale îmbrăcând forma tradițiilor și obiceiurilor, cum se prezentau în ceata
primitivă, sau fie că acestea sunt scrise și îmbracă forma imperativă de lege, cum sunt actualele
norme legislative în state. Necesitatea legilor, nicidecum nu reprezintă o întrebare de mare efort
gnoseologic. Legile există pentru că între indivizii umani legați între ei cu varii relații sociale
mereu există litigii. Litigiile sunt și ele de varii tipuri- Penale atunci când sunt încălcate valorile
sociale supreme, și prin aceasta sunt săvârșite infracțiuni. Contravenționale când gradul de
pericol social este mai redus. Dar cele mai des întâlnite litigii între persoane sunt cele de drept
civil, adică acele litigii care își au ca obiect relațiile patrimoniale și personal nepatrimoniale. La
fel de cert este și faptul că societatea umană nu poate exista dacă litigiile nu sunt soluționate.
Eronat ar fi dacă spre exemplu am lăsa soluționarea unui litigiu dintre doi indivizi în seama lor.
Perceperea subiectivă este un mare dezavantaj al firii umane și cel mai probabil cei doi care se
sfădesc într-un final vor ajunge la nimic altceva decât legea talionului. Acest scurt exemplu vine
să demonstreze ușoara cădere a firii umane în anarhie1. Pentru ca litigiul dintre cei doi să fie
soluționat apare a treia persoană, cea care vede lucrurile cel mai obiectiv, ascultă ambele
persoane și decide cine are dreptate. Această persoană este judecătorul, iar soluționarea definitivă
a litigiului în societatea contemporană îmbracă forma hotărârii judecătorești.
Hotărârea judecătorească, precum și alte aspecte ale dreptului, are un tumultos și interesant
trecut. Vorbind în largo senso și înțelegând prin hotărâre orice decizie care soluționa un
conflict,prima adevărată reglementare o putem întâlni încă în antichitate. În cele ce urmează
autorul își propune trecerea în revistă și prezentarea pe cât este posibil, cele mai lucide exemple
și teorii ale hotărârii judecătorești.

Hotărârea judecătorească în Pandectele lui Iustinian

Pandectele lui Iustinian numite și Digeste reprezintă culegeri importante de fragmente din
lucrările jurisconsulților clasici ale imperiului roman. Reforma lui Iustinian în acest domeniu
viza unificarea sistemului juridic şi eliminarea contradicţiilor din sistemul juridic roman,
adunând întreaga jurisprudenţă într-un sistem legal coerent. [dreptmd] În cartea a patruzeci și
doua ale Digestelor, întitulată ’’Despre Hotărârea Judecătorului’’ Hotărârea era denumit acel act
care este emis de către judecător și fie pune capăt dezbaterii și se încheie fie cu o sentință
(pârâtul), fie cu un refuz al cererii (reclamantul)[ Дигесты Юстиниана: О судебном решении,
об исполнении судебных решений и о частных определениях - библиотека истории
1
Pentru perceperea subiectivă a se vedea lucrarea Peșterea de Platon, pentru tendința firii umane spre rău a se
vedea Mitul lui Gyges- autorul Platon.
римского права (gumer.info)]
În concluzie, ceea ce actual poartă numele de hotărâre judecătorească reprezintă un
instrument pe larg folosit încă din antichitate. Putem deci sesiza că autoritatea judecătorului
(noțiunea de judecător se folosește aici în largo senso, adică ca persoană care este împuternicită
să soluționeze conflictele din cadrului grupului social) și a actelor emise de către acesta era
recunoscută de la obârșia societății umane. Din textul jurisconsulților clasici putem sesiza
caracteristicile primare sau chiar esențiale ale hotărârii judecătorești. În primul rând hotărârea
judecătorească este emisă sub auspiciile puterii judecătorului, care în virtutea statutului său
social, este în drept să stabilească echitatea socială. Următoarea caracteristică care nemijlocită
este continuitatea logică a caracteristicii întâi discutate, constă în faptul că prin hotărâre se
soluționează un litigiu. Acest aspect este indiscutabil chintesența hotărârii judecătorești, care nu
a suferit modificări nici până în timpul actual. În ultimul rând finalitatea hotărârii este fie
acceptarea fie refuzul acțiunii. Moștenirea dreptului roman este cu desăvârșire pilonul sistemul
de drept continental.

Teoriile secolului XIX cu privire la hotărârea judecătorească.

Teoriile secolului al XIX-lea ale deciziei judiciare într-un fel sau altul ies din gândirea
dreptului natural al secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. Conform teoriei dreptului natural clasic,
toate drepturile pozitive, adică întregul corp de precepte legale care furnizează temeiurile
deciziei efective în instanțe, nu a fost decât o reflectare mai mult sau mai puțin slabă a unui corp
ideal de reguli perfecte, demonstrabile de rațiune , și valabil pentru toate timpurile, toate locurile
și toți oamenii. Preceptele legale pozitive și-au obținut întreaga valabilitate din conformitatea lor
cu aceste reguli ideale. Cu alte cuvinte, juriștii și judecătorii se străduiau să facă motivele
deciziei să se conformeze unui model filosofic ideal, bazat pe rațiune și identic cu un model
moral ideal. Odată cu defalcarea filozofiei dreptului natural la sfârșit al secolului al XVIII-lea,
modelul filosofic ideal a fost înlocuit în uz general de un model analitic ideal - o concepție a unui
corp de precepte juridice interdependente din punct de vedere logic, comandate sau recunoscute
în mod autorizat de stat sau derivabile prin procese logice din precepte așa comandate sau atât de
recunoscute - sau printr-un model istoric al unui corp de principii și concepții tradiționale,
reprezentând desfășurarea unei idei de drept sau a unei idei de libertate în experiența umană a
administrării justiției și fixând pentru totdeauna liniile dezvoltării lega de când a dezvăluit orbita
a autorealizării ideii. Acesta din urmă a lăsat juristului doar o sarcină de observare și formulare,
iar judecătorului o simplă sarcină de a găsi motivele de decizie determinate istoric și de a le
formula în opinia sa. Împreună cu cele două tipare principale ale teoriei secolului al XIX-lea, și
anume cele analitice și istorice, care pentru scopul nostru actual pot fi numite imperativ și
tradițional, tiparul filosofic persistă într-o anumită măsură de-a lungul secolului - parțial în
diverse forme ale unei teorii a legii naturii și parțial într-o teorie metafizică. De asemenea,
teoriile filosofice, istorice și analitice se contopesc într-o oarecare măsură, la sfârșitul secolului,
într-o teorie pozitivistă care este mult îndemnată de scriitori, dar cu o influență relativ redusă. pe
instanțe. Punându-le în ordinea în care afectează cronologic decizia judiciară, putem recunoaște
cinci teorii în secolul XIX. Și anume- (1) Teoria legii naturale în diferite stadii de descompunere;
(2) teoria analitică sau imperativă; (3) teoria istorică sau tradițională; (4) teoria metafizică sau
teoria deducerilor din drepturi drept corolari de libertate;

Analiza o să o începem cu Teoria Legii Naturale. Cea mai presantă problemă juridică a
perioadei formative a instituțiilor juridice continentale în secolul al XIX reprezintă necesitatea
jurisprudenței să ofere un aparat de precepte legale care să îndeplinească cerințele extinderii
vieții sociale, politice și economice generate îndeosebi de revoluția industrială. Necesitatea
rezidă mai ales în importanța decide anumite cauze în mod just da și la fel pentru a elabora reguli
solide, logice consistente și abstracte pentru viitor. Un precedent extrem de interesant și de
important pentru înțelegerea naturii hotărârii judecătorești se întâmplă odată cu crearea statului
actual American. După adoptarea constituției federative și în timpul războiului civil timp de
aproximativ un secol, principalele energii ale instanțelor coloniilor Americane au fost îndreptate
spre dezvoltarea unui corp de legi în fiecare dintre jurisdicții prin decizie judiciară. Funcția de
constatare și declarare a legii a devenit cea mai importantă parte a activității judiciare. O
succesiune elaborată de contestații și noi procese a încercat să se asigure că motivele deciziei
finale sunt atât de atent formulate încât să ofere un precedent clar lucrat în mod elaborat. Teoria
dreptului natural a fost adaptată în mod special acestui scop. Pe continentul European, în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, teoria legii naturii se schimba de la o teorie creativă la o teorie
stabilizatoare. Începând cu afirmația că legea naturală era un corp de principii eterne aplicabile
universal, s-a crezut că întregul corp al acestor principii ar putea fi descoperit dintr-o dată printr-
un efort al rațiunii. Prin urmare, a fost conceput să fie datoria juriștilor nu doar să critice regulile
existente cu referire la aceste principii; cu atât mai mult era datoria lor să elaboreze complet toate
aplicațiile acestor eterne principii și să le pună sub formă de coduri o-f. În consecință, la mijlocul
secolului al XVIII-lea, sa stabilit o puternică mișcare de codificare în care a dat roade în codul
lui Frederick cel Mare (I749, 1780-1794), Codul civil francez (I804) și Codul civil austriac
(1767-I81I ). Această mișcare pentru codificare a mers împreună cu o eră a guvernelor absolute
după modelul monarhiei franceze a lui Ludovic al XIV-lea și a condus mai mult și mai mult la
concepția dreptului ca ceva declarat de autoritate de către stat care urma să fie dogma juriștilor
analitici în secolul al XIX-lea. Astfel, legea naturii a fost cristalizată. Încetase de a fi un model
ideal pentru elaborarea legii creative și devenise un model ideal de declarație sistematică
autoritară a unei legi care trebuia să rămână fermă - și chiar în momentul în care îl împrumutam
ca instrument creativ.
Ca teorie a deciziei judiciare, a dreptului natural, doctrina conform căreia o instanță a
procedat, nu pe un anumit corp de precepte legale ca atare, ci pe un corp universal ideal de
principii raționale, ale căror precepte juridice efective erau cel mult, dar declarative, era la este
cel mai bun atunci când instanțele au fost chemate să stabilească principiile generale ale unei
hotărâri în un sistem unde hotărârea juridică se prezenta ca un pioner.
Ca concluzie la cele spuse este evidentă necesitatea principiilor generale. Tot odată este
evidentă diferența dintre abordările vechiului continent și a noii lumi. Sistemul juridic anglo-
american pe larg folosește precedentul judiciar ca izvor de drept, pe când cel de natură romanică
nu permite ca hotărârea judecătorului să devină izvor de drept, aici baza fiind pusă pe coduri care
se prezumă de maximă utilitate. În ultima parte a secolului al XIX-lea, teoriile deciziei judiciare
au ajuns să fie analitice sau istorice sau ambele. Juriștii au considerat legea drept imperativul
statului, aplicat mecanic de către tribunale în administrarea justiției sau ca un corp de precepte
juridice tradiționale.

Teoria Analitică, potrivit acesteia decizia judiciară poate aplica un text expres autoritar
sau o regulă expresă prescrisă prin decizie judiciară și acceptată de legiuitor sau poate transmuta
obiceiurile actuale ale acțiunii populare sau moralitatea pozitivă actuală în reguli de drept prin
fundamentarea determinării controverse asupra acestora. Nu trebuie să trecem cu vederea faptul
că juristul analitic din secolul al nouăsprezecelea se afla sub influența dogmei lui Montesquieu
privind separarea puterilor. Prin urmare, el a presupus că judiciar activitatea creativă în statele
moderne a fost în cel mai bun caz o supraviețuire dintr-un stadiu relativ primitiv al dezvoltării
juridice înainte de a fi realizată o separare a puterilor. El a presupus că până la stabilirea unui
sistem complet de comenzi exprese, deficiența va fi eliminată de un dispozitiv primitiv de reguli
făcute de judecători, pe care statul le-a impus implicit ad interim până când a obținut pentru a
emite comenzi exprese.

Teoria Istorică a Hotărârii Judecătorești. Hotărârea judecătorească din perspectivă istorică era
modalitate pasivă de a restricționa gândire asupra subiectelor juridice prin reacție de la gândirea
activă și creativă a erei filozofiei. Mai imediat, a fost o reacție din ignorarea încrezătoare a
instituțiilor juridice tradiționale și a condițiilor de timp care au caracterizat Revoluția franceză
Două caracteristici ale teoriei istorice necesită o scurtă notificare. În primul rând, a
conceput o decizie ca fiind punctul culminant pentru moment al unui proces în care o idee se
desfășura sau se realiza. Conform unei versiune, ideea care se desfășoară sau se realizează în
istoria juridică era o idee de drept, o idee etică și, astfel, istoria juridică era în esență un fenomen
etic. Conform unei alte versiuni, ideea era una de libertate, o idee politică, iar istoria juridică era
un fenomen politic.

Conceptul Metafizic al Hotărârii judecătorești. Această concepție a scopurilor legii în ceea ce

privește metafizica a influențat mai întâi scriitorii de texte englezi asupra legii contractelor care
au încercat în mod constant să modifice legea în teoria lui Savigny a voinței declarate pe care
legea o aplică, realizând astfel libertatea declarantului. făcând testamentul său operativ în lumea
externă. De mai multe ori au reușit, determinând instanțele să le urmeze, iar scriitorii americani
au preluat teoria în parte din textele în limba engleză și în parte din deciziile englezești. Un alt
exemplu poate fi văzut în încercarea din secolul al XIX-lea de a reafirma dreptul comun al
apelurilor publice în termenii teoriei moderne a dreptului roman o lege care dă efect voinței de a
contracta o parte.

1.2 Hotărârea Judecătorească- Act judecătoresc de dispoziție.

Judecarea Cauzelor civile nu pot avea loc în lipsa emiterii de către instanța de judecată a
unor acte de dispoziție. Codul de procedură civilă actual al RM stabilește la articolul 14 actele
judecătorești de dispoziției. Prevederile aliniatului (1) al articolului 14 enumeră actele de
dispoziției emise de către prima instanță la judecarea cauzelor civile, acestea fiind: Hotărârea,
încheierea și ordonanța. Elementul central ale actelor de dispoziție judecătorești este că prin
acestea este reflectată voința instanței judecătorești, care este exteriorizată obiectiv într-o
anumită formă. Hotărârea Judecătorească este primul act judecătoresc prevăzut de către articolul
sus-indicat.

Ca act judecătoresc de dispoziței hotărârea judecătorească are un șir de caracteristici, ca

spre exemplu:

- Caracterul autoritar. Conform Constituției Republicii Moldova unica autoritate care

poate înfăptui justiția este instanța judecătorească, ca unica entitate care are monopolul
asupra funcției judecătorești al statului[1]. În virtutea aplicării principiului separării
puterilor în stat. Instanța de judecată nu emite norme de drept, dar le aplică la examinarea
și soluționarea cauzelor civile.
- Hotărârea judecătorească este un act de aplicare a dreptului. Hotărârea judecătorească se
emite în baza legilor materiale, ținându-se cont de exigențele legislației procesuale în
vigoare în momentul soluționării cauzei civile concrete.
- Caracterul individual al actelor de dispoziție judecătorești. Instanța de judecată emite
hotărârea judecătorească în privința unor subiecți concreți.
- Necesitatea adoptării în formă scrisă a hotărârii judecătorești. Modul de adoptare a
hotărârii este exclusiv în scris.
- Caracterul obligatoriu a hotărârii judecătorești. Hotărârea judecătorească este obligatorie
pentru titularii de drepturi și cei implicați nemijlocit în soluționarea unei cauze civile
concrete. La fel caracterul obligatoriu se extinde asupra tuturor autorităților publice,
asociațiilor obștești, persoanele oficiale, organizațiile și persoanele fizice și se execută cu
strictețe pe întreg teritoriul Republicii Moldova.[2]

În concluzie hotărârea judecătorească este actul esențial în aplicarea dreptului. Hotărârea

Judecătorească este actul esențial în aplicarea dreptului, constituie act de dispoziției a primei
instanțe prin care se soluționează fondul cauzei. Toată activitatea instanței de judecată de
înfăptuire a justiției este îndreptată spre a fi pronunțată hotărârea judecătorească, care
încununează toată activitatea instanței de judecată. Începând cu intentarea procesului civil,
toate actele de procedură îndeplinite de către instanța de judecată, toate actele de dispoziție
intermediare sunt îndreptate către un singur scop- formarea actului final al justiției.
Anume hotărârea judecătorească răspunde la toate cerințele înaintate și prin care
instanța de judecată își realizează atribuția sa de autoritate publică. Prin hotărârea
judecătorească instanța de judecată înlătură o anumită incertitudine juridică[Belei E. Chifa
F., Cojuhari Alin. Drept Civil. Partea Specială. Chișinău, 2009, p.67.]
În Opinia doctrinarului Alexandru Prisac, hotărârea judecătorească îmbină atât
caracterul unui ordin autoritar la înfăptuirea justiției. Cât și un act de confirmare a unui drept
prin care se realizează dreptul, fapt care indubitabil pornește de la fundamentul înrădăcinat în
teoriile de constituire a statului.

Actualmente legiuitorul moldav nu a expus expres o definiție a hotărârii judecătorești

în conținutul codului de procedură civilă. Însă problema definirii hotărârii este una de o
deosebită importanță, acest fapt a generat un flux de noțiuni în doctrina procesual civilă.
Astfel, conform autorilor români V. M. Ciobanu, T. R. Briciu și C. C. Dinu [13], hotărârea
judecătorească este actul final al judecății, actul de dispoziție al instanței cu privire la
litigiul dintre părți, act cu caracter jurisdicțional. Hotărârea reprezintă scopul urmărit prin
declanșarea procesului, rațiunea lui de fi, deoarece tranșează conflictul dintre părți,
înlocuiește părerea de regulă diferită a părților cu părerea judecătorului care are însă
autoritatea prevăzută de lege și, la nevoie, poate fi impusă silit cu ajutorul forței de
constrângere a statului [13].
 Hotărârile judecătorești reflectă dreptul în stare dinamică, adică în acțiune. Eficiența
aplicării actelor normative se reliefează doar în măsura în care instanțele de judecată pronunță
hotărâri în baza legii [4].

Natura Juridică a Hotărârii Judecătorești

Natura juridică a hotărârii judecătorești este izvorul unui amplu capitol în întreaga
doctrină mondială a dreptului procesual civilă. Ce este hotărârea judecătoreasca? Este ea un
fapt, un act juridic ori esența constă într-un silogism judiciar ?
Judecătorul în timpul desfășurării procesului civil utilizând varii elemente de logică,
prin care interpretează și transpune norma de drept material. Opera de judecată presupune nu
doar aplicarea legii, dar și stabilirea faptelor petrecute care au și dus la apariția litigiului civil.
Soluția finală a judecătorului nu poate face abstracție de procesul mental de elaborare a
acesteia. În acest proces silogismul judiciar joacă un rol foarte important.
De aceea, în doctrină s-a susținut că hotărârea nu este altceva decât un silogism în
cadrul căruia premisa majoră este norma juridică, premisa minoră este faptul invocat ca temei
al pretenției iar concluzia este rezultatul obținut prin aplicarea legii la faptele respective.
În realitate hotărârea nu poate fi redusă la o simplă „schemă mentală” la care recurge în
mod incontestabil judecătorul. Acesta trebuie să aprecieze însă și faptele petrecute în lumea
exterioară și chiar probele administrate în instanță. Este evident că logica joacă un rol
primordial în activitatea judecătorului, dar funcția acestuia nu este exclusivă. Judecătorul nu
poate fi considerat ca o „mașină producătoare de sentințe” și nici „sentința ca un lanț de
silogisme”.
Elaborarea hotărârii se realizează în cadrul unui proces deosebit de complex. În acest
proces determinarea și evaluarea faptelor are și ea un rol deosebit de important. De aceea, nu
rareori rolul judecătorului este asemuit cu acela al istoricului. Iată ce susține în această privință
unul dintre cei mai reputați proceduriști latino-americani: „În căutarea adevărului, judecătorul
acționează ca un istoric. Munca sa nu diferă fundamental de cea pe care o realizează
cercetătorul faptelor istorice: adună documente, ascultă martori, caută părerea specialiștilor din
diferite domenii ale științelor înrudite, trage concluzii din faptele cunoscute construind prin
conexiune fapte necunoscute. În acest sens, magistratul este istoricul faptelor care au
determinat procesul.” Dar cum recunoaște același autor, asimilarea judecătorului cu istoricul
nu poate fi niciodată totală sau „completă”. Într-adevăr, judecătorul nu se poate opri numai la o
relatare pur descriptivă a faptelor, el trebuie să pună un diagnostic concret acestora, pentru ca
apoi să le califice din punct de vedere juridic. De aceea, hotărârea finală a judecătorului nu este
nici rezultatul exclusiv al unui simplu silogism și nici al unei investigații istorice. Cu alte
cuvinte, hotărârea nu este un simplu fapt calificat juridic [16].
Hotărârea judecătoreasca este rezultatul operei de înfăptuire a justiției și nu rezultatul
unei opere de legalitate formală, iar această operă se realizează printr-o multitudine de acte
voliționale. Hotărârea finală este ea însăși un important act juridic în elaborarea căruia logica
joacă un rol foarte semnificativ, dar care se finalizează, în mod necesar, în acte de voință [24].
În sistemul de drept actual, hotărârea judecătorească este subsumată nivelului
contemporan de dezvoltare filosofico-culturală-politică a societății. În primul rând, hotărârea
judecătorească este privită drept un act al puterii judecătorești. Conform Constituției Republicii
Moldova [1], art. 6 „În Republica Moldova puterea legislativă, executivă și judecătorească sânt
separate și colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor
Constituție”, art. 115 prevede că „Justiția se înfăptuiește prin Curtea Supremă de Justiție, prin
curțile de apel și prin judecătorii”, iar alin.(4) al aceluiași articol prevede: „Organizarea
instanțelor judecătorești competența acestora și procedura de judecată sânt stabilite prin lege
organică” [1].
De aceea, ca natură juridică, hotărârea judecătorească este deci un act juridic solemn
(autentic), unilateral(deoarece reprezintă manifestarea de voință a unei singure „persoane”
(autorități), anume instanța de judecată (chiar dacă este vorba de un complet colegial),
deoarece instanța consfințește învoiala părților), de putere publică(pentru că este actul dat de
puterea judecătorească în exercitarea funcției sale constituționale exprimând atributul de ius
dicere, atribut ce derivă din puterea suverană a statului, imperium. Acest atribut este acordat
prin Constituție puterii judecătorești) și emis de instanțele judecătorești, având caracter
jurisdicțional și efecte specifice [22].

1.3 Hotărârea Judecătorească- factor configurativ a societății umane

Societatea umană nu este unică prin structura sa. Animalele, spre exemplu babuinii, la fel
se unesc în structuri sociale, mai puțin sau mai mult complexe. Ceea ce este spectaculos la
societatea umană este numărul de legături sociale pe care le pot forma indivizii umani între ei.
Într-o singură corporației pot activa mii de angajați care nici măcar nu se cunosc între ei, dar
contribuie eficient la activitatea acesteia. Însuși statul într-un final se rezumă la relațiile sociale
dintre indivizii care și constituie chintesența acestuia, rămânând veșnic actuală afirmația lui
Hegel statul există pentru a face cetățenii fericiți. În această perspectivă hotărârea judecătorului
ne apare ca un factor configurativ al societății umane. Să analizăm spre exemplu legenda
Peugeot.
 2. ANALIZA EFECTELOR HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI ÎN DREPTUL
PROCESUAL CIVIL

2.1 Clasificarea efectelor hotărârii judecătorești

Hotărârea judecătorească nu este în sine scopul celui care sesizează instanța de judecată.
Adresarea oricărei persoane în judecată urmărește un singur scop bine definit și anume „spunerea
dreptului” de către organul care deține o asemenea autoritate, astfel încât dreptul abstract să
devină unul concret, raportul juridic litigios să fie soluționat definitiv, fără posibilitatea părților
de a-l mai supune dezbaterii ulterioare. În consecință, hotărârea judecătorească devine sursa unor
modificări sau elemente noi în ordinea juridică – cu desăvârșire în situația hotărârilor constitutive
de drepturi, care generează situații juridice noi – dar ne limitându-se la acestea spre exemplu în
aceeași situație se pot afla și hotărârile declarative, întrucât dreptul până atunci contestat se
consolidează prin recunoașterea jurisdicțională obținută.

Vorbind despre clasificarea efectelor hotărâri judecătorești, clasic, în doctrină se face

distincție între efectele substanțiale si cele procesuale. Astfel, efectul substanțială rezidă în
rezultatul aplicării normei de drept la situația de fapt concretă; ea expune dreptul si este prin
urmare, rezultatul esențial al hotărârii, deoarece, chiar si atunci când nu contribuie la generarea
unei situații juridice noi, ea duce la înlăturarea incertitudinii asupra situației juridice existente
înainte de sesizarea instanței.

Atingând tema efectelor procesuale, prin care în mod normal înțelegem, consecințelor
produse de hotărâre ca act procedural final al instanței, aceste efecte sunt după cum urmează:
1.dezinvestirea instanței de soluționarea procesului (semel sentential dixit iudex dessinit esse
iudex) ceea ce înseamnă că, în principiu, după pronunțarea hotărârii, judecătorul nu mai poate
reveni asupra opiniei exprimate.

2. Hotărârea constituie, din punct de vedere probator, înscris autentic, astfel încât constatările
personale ale judecătorului fac dovada până la înscrierea în fals;

3. Hotărârea constituie titlu executoriu, atunci când conține dispoziții care pot fi aduse la
îndeplinire pe cale silită (bineînțeles, după rămânerea definitivă sau irevocabilă si după învestirea
cu formulă executorie, exceptând situaţiile de execuţie vremelnică judiciară sau legală);
4. Hotărârea se bucură de puterea lucrului judecat, opunând efectele sale, cu obligativitate, în
raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a fi reluată verificarea jurisdicţională asupra
aspectelor deja tranșate (aceleasi efecte sunt impuse, dar cu titlu de opozabilitate, si terţilor, care
pot face însă dovada contrară, pentru ei hotărârea având valoarea unui fapt juridic);

5) Hotărârea face ca orice prescripţie privitoare la dreptul la acţiune să fie înlocuită printr-o nouă
prescripție (privitoare la dreptul de a cere executarea silită).

2.2 Efectele substanțiale ale hotărârii judecătorești

Prin modalitatea de soluționare a litigiului, hotărârea tranșează raporturi juridice

substanțiale între părți, recunoscând în principiu drepturi subiective preexistente, dar care capătă
o altă dimensiune prin confirmarea lor în urma unei judecăți si sancțiunea juridică ce le este
astfel asigurată (asa-numitele hotărâri declarative). Uneori, cu titlu de excepţie, hotărârile pot să
reprezinte chiar izvorul dreptului sau al unei situaţii juridice noi, atunci când se spune că au
valoare constitutivă.

Ele pot, de asemenea, marca momentul de la care drepturi ce existau anterior într-o formă
latentă, imprecise, insuficient determinate capătă conţinut (de ex., hotărârile prin care se
stabileste întinderea creanţei ca urmare a prejudiciului produs prin săvârsirea unui fapt ilicit).
Sub acest aspect, urmează a se distinge între două mari categorii de hotărâri: declarative si
constitutive.

Hotărârile judecătorești declarative

Rolul judecătorului este de a „spune dreptul” în cauzele ce îi sunt supuse spre judecată.
Această spunere a dreptului (iuris dictio) nu înseamnă crearea lui, ci recunoasterea, declararea
unor drepturi preexistente care, fiind contestate sau încălcate, sunt aduse în faţa instanţei pentru
ca în măsura în care se probează existenţa lor, să se pună capăt litigiului.

Înseamnă, într-un sens, cel mai general, că, atunci când în cadrul unui proces se pune
problema existenţei sau inexistenţei unui drept, acesta este considerat, odată verificate condiţiile
sale de existenţă, ca fiind născut si putând produce efecte din ziua în care au fost întrunite
elementele necesare pentru ca judecătorul să-i recunoască existenţa si nu doar din ziua hotărârii
care l-a recunoscut. Rareori si numai atunci când legea îi recunoaste această posibilitate,
judecătorul poate, prin actul său jurisdicţional, să creeze drepturi sau o situaţie juridică nouă,
pronunţând asa-numitele hotărâri constitutive.
Concentrarea puterilor statului în mâinile aceleiasi persoane justifica posibilitatea acesteia, nu
numai de a aplica si a spune dreptul, ci si de a-l crea. De aceea, în condiţiile separaţiei puterilor
în stat este greu explicabilă posibilitatea judecătorului ca în soluţionarea pricinilor si în virtutea
atribuţiilor funcţiei sale publice, să facă si altceva decât să verifice si să constate, confirmându-
le, drepturile părţilor.

Situaţia contrară, a constituirii de drepturi prin actul său jurisdicţional este una de excepţie si
trebuie să-i fie recunoscută ca atare de către legiuitor. Asadar, în regulă generală, sesizând
instanţa cu litigiul lor, părţile cer judecătorului să constate că au un drept si că acesta le-a fost
încălcat, nesocotit sau chiar dacă n-au fost încă săvârsite astfel de încălcări, pârâtul neagă sau
opune acte de rezistenţă faţă de dreptul pretins de reclamant. Pe cale de consecinţă, hotărârile
instanţei nu fac decât să declare existenţa sau inexistenţa unor drepturi anterior învestirii sale si,
de aceea, ele au caracter declarative.

Stabilirea caracterului declarativ al hotărârii nu este însă întotdeauna usor de făcut, deoarece,
desi „nu creează nimic, nu transferă nimic si are drept scop doar constatarea unei situaţii
anterioare”, un astfel de act are efecte proprii.

Chiar dacă drepturile si obligaţiile existau anterior, ele nu erau sancţionate jurisdicţional. A
constata dreptul înseamnă în acelasi timp a-l elibera de imprecizie si îndoială, misiunea
judecătorului nefiind una pasivă, de înregistrare automată a dreptului, ci ea are caracter activ,
constructiv. Dreptul nu se dezvăluie în mod mecanic, automat, ci este de regulă rezultatul
dezbaterilor contradictorii, al administrării probatoriului de natură să conducă la adevăr, la
concluzia existenţei dreptului afirmat.

- Aprecierea asupra naturii declarative a hotărârii este usor de făcut atunci când dreptul real
sau de creanţă, a cărui preexistenţă se cere a fi constatată izvorăste dintr-un contract sau
dintr-un alt act juridic, pentru că acestea fiind anterioare hotărârii, este evident că ea nu
face decât să le constate.
- Demersul este mai dificil în situaţia în care dreptul îsi are originea într-un fapt juridic,
într un delict sau cvasidelict, pentru că în această situaţie întinderea lui nu este
determinată (de exemplu, victima unui accident solicită daune pentru prejudiciul produs).
S-a spus că o creanţă nu se poate naste prin simpla producere a unui fapt ilicit, întrucât
acesta dă nastere doar unui drept subiectiv la reparaţie.

Acest drept, de a pretinde o prestaţie în repararea prejudiciului cauzat prin faptul contrar legii, nu
se naste în mod autonom din lege, ci din manifestarea de voinţă a persoanei care afirmă că o
reparaţie este datorată. Asadar, dreptul la reparaţie nu ar rezulta din lege – care, conţinând reguli
generale si abstracte, nu creează niciodată situaţii juridice subiective, drepturi si obligaţii
concrete – el devenind efectiv numai în măsura în care persoana îndreptăţită acţionează sesizând
instanţa care este în măsură să sancţioneze violarea legii.

Faptul că dreptul capătă un conţinut concret, că întinderea creanţei si corelativ, a obligaţiei de

reparare a prejudiciului se realizează abia prin pronunţarea hotărârii, nu înseamnă că dreptul
însusi se naste, îsi are izvorul în hotărârea judecătorească.

Desi rolul judecătorului este, într-adevăr important, pentru că el apreciază, pe baza probelor
administrate, asupra cuantumului creanţei, totusi dreptul subiectiv nu apare ca un produs al
voinţei judecătorului. Este adevărat că, înainte de pronunţarea hotărârii, un asemenea drept este
vag si incert, dar în acelasi timp, izvorul dreptului nu se află într-o putere creatoare a
judecătorului.

Acesta este chemat să constate dacă sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale si în
funcţie de probele administrate de părţi, să dea certitudine dreptului pretins, care înaintea
sesizării instanţei exista, dar într-o stare latentă. Dovada că înaintea pronunţării hotărârii exista
„ceva”, rezultă din împrejurarea că plata liber consimţită de debitor nu reprezintă o liberalitate.
De asemenea, dreptul de a acționa în justiție este supus prescripţiei, iar termenul de prescripţie
începe să curgă de la data la care persoana a cunoscut paguba si pe cel care răspunde de ea.

A susţine că hotărârea este în această materie creatoare de drept ar însemna să se ignore

dispoziţiile Codului Civil (art 19) potrivit cărora simplul fapt ilicit poate să dea nastere dreptului
la reparaţie astfel repararea prejudiciului presupune repunerea persoanei lezate în situația în care
s-ar fi aflat dacă prejudiciul nu se producea. Asadar, se poate spune că puţin importă faptul că un
drept de creanţă sau real îsi are sursa într-un contract sau într-un simplu fapt; în asemenea cazuri,
sursa nu se află în hotărâre, care nu creează nimic, ea nu este decât declarativă, privitoare la
drepturi preexistente.

Hotărârea de „condamnare”, indiferent că obligarea pârâtului se face în temeiul unui act

juridic sau, astfel cum s-a menţionat anterior, în temeiul unui fapt juridic ilicit, are caracter
declarativ, pentru că ea nu aduce modificări în conţinutul raportului juridic litigios. Astfel de
hotărâri doar pun în valoare obligaţii preexistente si asigură executarea silită a acestora. Din
acest punct de vedere s-a spus că orice hotărâre declarativă are si un element constitutiv, pentru
că ea creează un drept care nu exista anterior – dreptul la executarea silită.

Numai că acest drept trebuie considerat ca fiind în afara raporturilor juridice litigioase, ca un
accesoriu al acestora, în măsura în care se verifică preexistenţa dreptului pretins. Pronunţând
condamnarea, instanţa se întemeiază pe drepturi existente anterior, al căror izvor nu-l reprezintă
deci hotărârea.

Împrejurarea că o asemenea hotărâre are si valoare de titlu executoriu este caracteristica

activităţii jurisdicţionale a judecătorului, învestit cu putere publică si care prin natura
atribuţiunilor sale, delegate de stat, face posibilă executarea prin constrângere a obligaţiilor
neîndeplinite în mod voluntar, căci demersul reclamantului, atunci când aduce în faţa instanţei
drepturi preexistente, nu este numai de a obţine recunoasterea sau declararea acestora, ci de a le
da o eficienţă sporită – pe de o parte, încetează orice incertitudine asupra lor, iar pe de altă parte,
se asigură executarea silită a acestora.

Hotărârile de partaj sunt considerate, prin voinţa legiuitorului si în virtutea unei ficţiuni juridice,
acte cu caracter declarativ. A aprecia în sensul naturii declarative a partajului înseamnă însă a
considera că fiecare copărtaș a avut întotdeauna un drept exclusiv asupra bunurilor ce i-au fost
atribuite si niciun drept asupra bunurilor atribuite în loturile celorlalţi copărtasi. Or, o astfel de
concepţie nu este decât rezultatul unei ficţiuni juridice întrucât ea neagă o realitate – perioada
indiviziunii (existentă până la momentul la care i s-a pus capăt pe calea partajului) înăuntrul
căreia fiecare copărtaș a avut un drept indivizibil asupra întregii mase, drept ce s-a transformat
ulterior, devenind exclusiv în legătură cu anumite bunuri din masă, atribuite în lotul fiecăruia.

Pe calea acestei ficţiuni, starea de indiviziune este desființată retroactiv, dar acest mecanism este
de natură să protejeze pe coindivizari de eventuale acte de dispoziţie pe care unii dintre ei le-ar
îndeplini, fără știrea si consimțământul celorlalţi, în ideea prejudicierii acestora. În afara acestui
caracter declarativ recunoscut potrivit reglementării actuale, s-a spus că nu trebuie neglijat nici
caracterul extinctiv al partajului care este evident întrucât dreptul pe care îl avea fiecare copărtas
este stins, fie prin renunțarea abdicativă, fie prin decizia judecătorului (dreptul indiviz fiind
transformat în drept exclusiv).

De asemenea, partajul ar avea si un efect liberator, deoarece stingerea dreptului fiecărui

coproprietar are ca efect corelativ liberarea dreptului celui căruia bunul i-a fost atribuit. Partajul
liberează dreptul de proprietate aparţinând unui coproprietar de concursul celorlalţi coproprietari.

Hotărârea de expedient este pronunţată pe baza înţelegerii părţilor, care convin asupra
modalităţii în care să pună capăt litigiului. Locul dezbaterilor fiind înlocuit de manifestarea de
voinţă a părţilor, concretizată în contractul judiciar numit tranzacţie, înseamnă că judecătorul în
astfel de situaţii nu realizează o „spunere a dreptului” pe baza probelor administrate, ci doar
confirmă (evident, cu forţa unei hotărâri) convenţia părţilor.
Astfel, atunci când concesiile reciproce ale părţilor privesc drepturi preexistente, drepturi ce
făceau obiectul litigiului, înseamnă că tranzacţia si, prin urmare, hotărârea de expedient vor avea
caracter declarativ. În principiu, tranzacţia nu are drept scop să confere părţilor drepturi noi, ci
numai să recunoască drepturi preexistente, inclusiv garanţiile si alte accesorii (cum ar fi
dobânzile) existente pe lângă creanţa recunoscută, consolidându-le si punându-le la adăpostul
oricărei contestaţii judiciare2.

Chiar având caracter declarativ, hotărârea ce consfinţeste tranzacţia, atunci când are ca obiect
bunuri imobile, este supusă regulilor de publicitate. De asemenea, tranzacţia si, prin urmare,
hotărârea de expedient care ia act de aceasta confirmând-o, poate produce efecte constitutive sau
translative de drepturi, atunci când în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte
efectuează anumite prestaţii (în sensul de a plăti o sumă de bani, de a transmite proprietatea unui
bun).

Hotărârile în materie de stare civilă sunt, de asemenea, în marea lor majoritate, hotărâri
declarative, pentru că ele recunosc raporturi juridice a căror sursă se află într-un fapt juridic
anterior (de regulă, faptul nasterii).

Au un astfel de caracter, de exemplu, hotărârea prin care se stabileste filiaţia faţă de tatăl din
afara căsătoriei, cea pronunţată în tăgada de paternitate, în contestarea recunoasterii de
paternitate, hotărârea privind stabilirea maternităţii. În mod asemănător produc efecte hotărârile
prin care se realizează rectificarea înregistrărilor de stare civilă, întrucât acestea nu fac decât să
pună de acord statutul civil al persoanei cu menţiunile existente în actele de stare civilă, în care
s-au strecurat erori materiale. Persoanele beneficiare ale unor astfel de hotărâri rămân asadar „in
state quo ante”, fără nicio modificare a stării civile, asa cum se întâmplă în cazul acţiunilor de
stat (în modificare, contestare sau reclamaţie de stat).

Concluzionând, în legătură cu hotărârea declarativă, trebuie spus că ea este rezultat al activităţii

jurisdicţionale, că nu este un act pur constatator, de înregistrare mecanică, automată a drepturilor
preexistente. Rezultat al verificării jurisdicţionale, ea este înzestrată cu attribute proprii, dând
dreptului recunoscut o existenţă certă, lipsită de îndoială, sancţionată juridic. Astfel de hotărâri
sunt înzestrate si cu atributul puterii lucrului judecat, fiind pronunţate în cadrul funcţiei
jurisdicţionale a statului si punând capăt unui litigiu după dezbaterile contradictorii ale părţilor.

De asemenea, desi ele valorează (atunci când pronunţă condamnarea pârâtului) si titlu
executoriu, acest aspect este unul accesoriu, fără a fi de natură să conducă la schimbarea

2
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucuresti, 1999, pp. 612-613.
caracterului declarativ, pentru că ceea ce este esenţial, definitoriu, în caracterizarea unor astfel de
hotărâri este preexistenţa dreptului. Atasarea unei puteri executorii dreptului sau determinarea,
lichiditatea creanţei nu sunt în măsură să afecteze natura declarativă a hotărârii, pentru că ele nu
sunt decât accesorii, efectele secundare ale acesteia fiind necesare pentru finalizarea demersului
în justiţie si fiind, totodată, consecinţă a puterii publice cu care este înzestrat judecătorul în
activitatea sa de judecată.

Efectele acestor hotărâri se vor produce, în strânsă legătură cu declarativitatea lor, nu de la

momentul pronunţării, nici de la data cererii de chemare în judecată, ci de la data nasterii
dreptului.

Hotărârile judecătoresti constitutive

Desi misiunea principală a judecătorului este de a recunoaste sau de a nega existenţa unui drept
afirmat de o parte si contestat de cealaltă parte – pronunţând astfel hotărâri cu caracter declarativ
– există situaţii în care legiuitorul îi permite să creeze un drept, să-l constituie. În asemenea
cazuri, judecătorul iese din rolul său normal. El nu se mulţumeste să declare un drept preexistent.
Nu se mulţumeste să judece, el creează dreptul. Este vorba în astfel de cazuri, despre situaţii
juridice noi ce se creează în temeiul hotărârii, inexistente anterior acesteia.

Este vorba, asadar, despre actul jurisdicţional, ca act creator al dreptului. Posibilitatea
judecătorului de a adopta nu doar simple acte de jurisdicţie, care să pună capăt litigiului, a fost
explicată prin aceea că el îndeplineste în felul acesta acte de putere publică, în virtutea unei
puteri speciale, asemănătoare cu „imperium” la romani.

Astfel de hotărâri, cu efect constitutiv, pot intervenă îndeosebi în materie de stare si capacitate
civilă a persoanei. Întrucât pot apărea modificări în statutul civil si capacitatea persoanei, iar
asemenea modificări nu pot fi lăsate la dispoziţia persoanelor datorită consecinţelor la nivel
general, social, legiuitorul a recunoscut judecătorului dreptul de a interveni în asemenea materii
si de a crea situaţii juridice noi.

Rolul judecătorului nu se limitează deci doar la a constata, la a declara o incapacitate

preexistentă, ci constă în a pronunţa, a crea o asemenea incapacitate.

Astfel se întâmplă de exemplu, în situaţia hotărârilor de punere sub interdicţie. Pierderea

capacităţii persoanei – care este lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele
sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale – are loc în temeiul hotărârii judecătoresti si de la
data la care aceasta rămâne irevocabilă.
Starea de incapacitate nu se poate prezuma si nu poate exista înainte de intervenirea hotărârii
judecătoresti (care, verificând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, pronunţă sau nu
interdicţia cu consecinţa incapacităţii).

Aceasta deoarece capacitatea de folosinţă ca si cea de exerciţiu nu pot face obiect al renunţării
din partea persoanei si nici al vreunei limitări în afara condiţiilor prevăzute de lege. Asadar, ceea
ce se prezumă este existenţa capacităţii persoanei, astfel încât hotărârea care intervine stabilind în
sensul incapacităţii si al punerii sub interdicţie, trebuie considerată ca având caracter constitutiv.

Efectele hotărârii se produc asadar numai pentru viitor – în ce priveste persoana pusă sub
interdicţie, de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii, iar faţă de terţi, de la data
îndeplinirii cerinţei de publicitate (respectiv, transcrierea hotărârii în registrul anume destinat,
afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut interdicţia pe altă cale). Această stare de
incapacitate nu este însă irevocabilă, asupra ei putându-se reveni, prin hotărârea judecătorească,
dacă au încetat cauzele care au provocat-o (art. 151 C. fam.).

În mod asemănător, cu efect constitutiv, se intervine si în situaţia hotărârilor prin care se declară
deschisă procedura de insolvenţă a debitorului, ridicându-i-se acestuia dreptul de administrare
(constând în dreptul de a-si conduce activitatea, de a-si administra bunurile din avere si de a
dispune de acestea – potrivit art. 47 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei) si
aducându-se deci limitări ale capacităţii de exerciţiu.

De asemenea, în aceeasi categorie trebuie incluse si sentinţa sau, după caz, încheierea prin care
judecătorul – sindic decide intrarea în faliment a societăţii comerciale, pronunţă dizolvarea
acesteia si totodată, ridicarea dreptului de administrare al debitorului288), care este astfel
îngrădit ori, mai exact, lipsit de capacitatea de exerciţiu, nemaiavând posibilitatea să
îndeplinească acte de administrare prin organele proprii (dacă e persoană juridică) ori în nume
propriu (dacă e comerciant – persoană fizică autorizată), ci numai prin lichidatorul judiciar.

Prin închiderea procedurii de faliment în cazul persoanelor juridice se poate ajunge si la

pierderea capacităţii de folosinţă.

Schimbarea statutului civil al persoanei, prin desfacerea căsătoriei, se realizează tot în temeiul
unei hotărâri care creează o situaţie juridică nouă, producătoare de efecte juridice numai pentru
viitor. Această stare civilă nouă nu poate exista în afara hotărârii judecătoresti, tot astfel cum
încheierea căsătoriei nu se poate realiza decât prin exercitarea atribuţiilor ofiţerului de stare
civilă.
A susţine că hotărârea de divorţ are caracter declarativ, înseamnă a recunoaste părţilor
posibilitatea de a dispune de drepturi ce nu le sunt la îndemână si de a-si atribui calitatea de „soţi
divorţaţi” înainte ca instanţa să se pronunţe.

Or, statutul civil al persoanei depăseste sfera interesului particular, pentru ca persoanele să poată
hotărî asupra acestuia, iar instanţa să fie pusă doar în situaţia de a confirma drepturi prestabilite
de părţi.

Asa cum încheierea căsătoriei este supusă unor cerinţe de fond si de formă a căror îndeplinire
este verificată de către un agent public al statului, tot astfel, prin simetrie, desfacerea căsătoriei
este supusă aceluiasi gen de exigenţe, a căror verificare este în competenţa judecătorului,
purtător al autorităţii statului. Chiar dacă individul are dreptul la divorţ, voinţa sa nu este
suficientă pentru a crea un nou statut juridic; este necesar ca judecătorul să pronune divorţul.

Împrejurarea că individul are posibilitatea de a solicita să se verifice prin intermediul justiţiei

valoarea, justeţea dreptului său de a cere divorţul, nu este suficientă pentru a se considera că
există anterior o situaţie juridică pe care instanţa doar să o constate. O decizie a judecătorului
este indispensabilă si această decizie este unul din elementele constitutive ale noii situaţii
juridice.

De asemenea, hotărârile de adopţie au efect creator, ele stabilind o altă relaţie de rudenie
(civilă) faţă de cea existentă anterior. Ca atare, consecinţele încuviinţării adopţiei se vor produce
numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că doar de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii
se nasc noile relaŃii de familie între adoptator, rudele acestuia si copilul adoptat si, pe de altă
parte, încetează raporturile de rudenie firească între copil, părinţii săi si rudele din familia de
origine (sub acest ultim aspect vorbindu-se si de efectul extinctiv al adopţiei).

Asadar, în materie de stare si capacitate a persoanei se justifică natura constitutivă a efectelor

hotărârii datorită faptului că, pe de o parte, aceste elemente nu sunt imuabile si, pe de altă parte,
pentru că schimbarea, modificarea lor nu pot fi lăsate la îndemâna persoanelor, depăsind sfera
interesului privat. Intervenţia puterii publice este necesară, acesteia aparţinându-i aptitudinea de
a pronunţa schimbări în statutul si capacitatea persoanei.

Nu înseamnă însă că toate hotărârile pronunţate în această materie, vizând starea civilă a
persoanei, ar avea caracter constitutiv.

Dimpotrivă, cele mai multe dintre ele se înscriu în linia generală a efectelor hotărârilor
judecătoresti si sunt declarative293), întrucât existenţa sau inexistenţa unei legături de filiaţie nu
rezultă din hotărâre, ci dintr-un fapt anterior, nasterea, pe care hotărârea nu face decât să-l
constate.

S-a spus că ar avea caracter constitutiv si hotărârile gresite, adică acelea care, întemeindu-se pe o
greseală de fapt si de drept, ar da în mod veritabil nastere dreptului întrucât, neexistând în
realitate raportul juridic din care acesta să fi luat nastere, atunci numai hotărârea judecătorească
poate constitui izvorul său.

De exemplu, o hotărâre condamnă o persoană la plata unei sume de bani către altă persoană, care
se pretinde creditor în temeiul unui contract de împrumut.

După ce hotărârea rămâne irevocabilă si intră în puterea lucrului judecat, se recunoaste faptul că
acea creanţă nu există, că reclamantul care a câstigat procesul nu avea în realitate calitatea de
creditor si, ca atare, pârâtul nu-i datora nimic. S-ar putea spune că sursa creanţei într-o asemenea
ipoteză ar reprezenta-o hotărârea judecătorească, în absenţa contractului de împrumut afirmat de
parte.

În realitate, judecătorul nu poate crea dreptul în această modalitate, pentru că altminteri,

activitatea lui ar fi sub semnul aleatoriului si al discreţionarului. El doar a stabilit, pe baza
administrării probatoriului si a adevărului judiciar ce i s-a relevat astfel, existenţa unui drept de
creanţă. Hotărârea pronunţată într-o asemenea situaţie nu este deci constitutivă. Fiind irevocabilă
si intrată în puterea lucrului judecat, ea produce efecte prezumându-se că exprimă adevărul; ea
afirmă existenŃa unui contract si acesta este deci considerat că există, reprezentând izvorul
dreptului de creanţă afirmat în proces.

Desi reprezintă o situaţie anormală, totusi, epuizarea căilor de atac si intrarea hotărârii în puterea
lucrului judecat în această modalitate (eronată) nu o transformă în izvor de drepturi în afara
raporturilor juridice dintre părţi.

2.3. Necesitatea delimitării dintre hotărârea declarativă si hotărârea constitutivă.

Importanţa distincţiei între hotărârile declarative si cele constitutive constă în modalitatea,

diferită, în care acestea îsi produc efectele. Astfel, în timp ce hotărârea declarativă nu face decât
să constate drepturi preexistente si, deci, să producă efecte pentru trecut, de la data nasterii
respectivelor drepturi3, hotărârea constitutivă fiind cea care creează dreptul, nu poate avea efecte
decât pentru viitor.

Hotărârea declarativă se opune celei constitutive pentru că, în timp ce prima dezvăluie, pune în
valoare un drept a cărui sursă preexista judecăţii, cea de-a doua constituie ea însăsi sursa
dreptului. În privinţa hotărârilor declarative si a întoarcerii efectelor lor în timp, în doctrină s-a
făcut distincţia între declarativitatea efectelor si retroactivitatea acestora.

Astfel, desi între cele două există o strânsă legătură – din moment ce un act declară o situaţie
existentă anterior, este normal ca si consecinţele acestei situaţii să se producă din ziua în care a
luat nastere –, în acelasi timp, declarativitatea nu se suprapune retroactivităţii. Retroactivitatea
presupune intervenirea asupra unei situaţii din trecut; or, hotărârea declarativă nu creează
retroactiv dreptul, ea nu face decât să-l recunoască în starea lui preexistentă.

Este vorba, deci, de simpla recunoastere a unei situaţii anterioare si nu de crearea retroactivă a
unei situaţii noi. Efectele hotărârilor declarative se întorc în timp, nu în temeiul unei
retroactivităţi – căci ele nu vin să modifice nimic pentru trecut – ci, datorită naturii actului de a
declara drepturi preexistente, recunoscându-le astfel, de la momentul nasterii lor. De asemenea,
situaţia recunoscută de hotărârile declarative va trebui să fie respectată si pentru viitor. În
privinţa hotărârilor constitutive, pentru că acestea aduc elemente noi în ordinea juridică, creând
dreptul, constituindu-l, ele îsi vor produce efectele pentru viitor. Dacă, din punct de vedere al
producerii în timp a efectelor substanţiale ale celor două categorii de hotărâri există diferenţe, în
ce priveste întinderea (sfera) acestor efecte, nu mai sunt deosebiri.

Ambele stau sub semnul relativităţii lucrului judecat si, ca atare, efectele lor sunt obligatorii faţă
de părţi si opozabile terţilor. Împrejurarea că prin hotărârile constitutive se creează drepturi nu le
dă acestora o autoritate absolută, care să depăsească prin efectele ei sfera părţilor din proces,
pentru a se impune cu aceeasi putere si terţilor. Asemenea hotărâri sunt pronunţate în cadrul
funcţiei jurisdicţionale, ca si cele declarative, iar faptul că unele dintre ele nu pot fi puse în
discuţie de către terţi (de ex. hotărârea de divorţ care se opune tuturor, în aceleasi condiţii ca si
căsătoria) se datorează naturii dreptului sau situaţiei juridice nou create, iar nu extinderii
relativităţii lucrului judecat faţă de terţi.

3
În sensul după care efectul declarativ al hotărârii s-ar produce de la data cererii de chemare în judecată, v. I. Les,
Tratat de drept procesual civil, p. 516.
 3. Autoritatea de lucru Judecat

Unul dintre cele mai importante efecte ale hotărârii judecătorești este numit autoritatea de
lucru judecat. Ceea ce structurează autoritatea de lucru judecat ca o instituție juridică sunt
elementele care se referă la tripla identitate identificată prin existența părților, obiectului și
cauzei.

a. Partile

Judecata trebuie să aibă loc "între aceleași părți, făcute de ele sau contra lor în aceeași
calitate". Acest text evocă, astfel cum judicios s-a remarcat, un principiu juridic, logic și moral.
Este vorba aici de aplicațiunea principiului relativității lucrului judecat. Acest principiu
reprezintă o transpunere pe plan procesual a unui cunoscut principiu de drept civil si in
conformitate cu care conventiile n-au efect decât între părțile contractante.

Cele două părți constituie elementul subiectiv al acțiunii, iar fără ele activitatea judiciară nici
nu poate fi intreținută. Dar condiția identității părților pentru existența lucrului judecat are în
vedere nu prezența lor fizică la proces, ci prezența juridică, adică participarea la proces în nume
propriu sau în calitate de reprezentant.

Doua precizari se impun:

a) vorbind de părți avem în vedere persoanele între care s-a legat raportul juridic dedus
judecății, iar nu reprezentanții lor legali sau convenționali care fizic pot sta în proces în locul lor.
Mai mult, în materia lucrului judecat noțiunea de reprezentare nu trebuie luată în sensul ei
obișnuit. Astfel, dacă o persoană figurează într-un prim proces ca reprezentantul legal a uneia
dintre parti, iar în al doilea proces stă în nume propriu, nu există putere de lucru judecat.
Reprezentantul legal sau mandatarul, deși prezenți la proces din punct de vedere fizic, nu sunt
parți în sensul clasic a autorității de lucru judecat. Au calitatea de parte și persoanele sau
organele cărora - fără a fi implicate în raportul de drept material litigios - legea le recunoaste in
mod expres posibilitatea sa exercite actiunea .

b) părților legate inițial prin acțiune, li se pot adăuga și terțe persoane care, intrând în proces
din inițiativa lor sau a partilor inițiale, dobândesc calitatea de părți. În plus, puterea de lucru
judecat îi vizează și pe succesorii universali sau cu titlu universal ai părților, precum și pe
dobânditorii cu titlu particular (pentru aceștia din urmă, numai în privința hotărârilor referitoare
la dreptul transmis și care sunt anterioare actului de transmitere a dreptului), deoarece, deși nu au
participat personal la judecată, au dobândit aceleași drepturi ca și autorul lor, deci reprezintă
persoana autorului lor. Aceeași este situația și în cazul creditorilor chirografari, care, avand doar
un drept de gaj general asupra bunurilor din patrimoniul debitorului lor, sunt reprezentați de
acesta.

b. Obiectul

Dincolo de teorii si definiții, conceptul de obiect al acțiunii civile se raportează la pretenția

afirmată în justiție, adică la ceea ce se pretinde de reclamant prin cererea de chemare în judecată:
plata unei sume de bani, predarea unui bun mobil sau imobil.

În sens mai larg, obiect al procesului îl constituie ceea ce părțile înțeleg să supună judecății,
ceea ce ele pretind ca judecătorii să verifice, să aprecieze, să constate, să judece. Deci, acțiunea
aduce în discuție o problemă de fapt și o problemă de drept, pe care judecătorii sunt chemați să le
rezolve prin hotărâre judecătoreasca , tocmai pentru a asigura protecția dreptului subiectiv.

Ca să existe autoritate de lucru judecat este necesar ca obiectul din cea de-a doua acțiune sa fie
identic. Acest lucru se poate verifica prin raportarea statuarilor cuprinse in dispozitivul hotărârii
cu obiectul determinat în cea de-a doua acțiune. Așa fiind, dacă se reclamă un obiect pe baza
unui contract de împrumut, iar apoi invocându-se un contract de vânzare, nu există identitate de
cauza. Instanța supremă a decis că există identitate de obiect chiar dacă aceasta este diferit
formulat în cele două cereri, când rezultă că scopul final al reclamantului este același .

Întrucât cererea de chemare în garanție este o acțiune, hotărârea prin care este soluționată se
impune cu autoritate de lucru judecat, aceasta excepție se poate ridica în a doua acțiune, de părți
sau de judecători, în orice faza a litigiului.

Dacă însă, în prima acțiune și cea formulată în cererea de chemare în judecată instanța în loc
să soluționeze cauza cum era obligată de lege, a îndrumat partea să formuleze separat altă acțiune
și partea s-a conformat, înseamnă că în cauză nu este autoritate de lucru judecat, întrucât cererea
de chemare în garanție nu fusese soluționată, în speța, instanța de fond s-a limitat să rețină, pe
baza hotărârilor judecătorești la care face referire, ca reclamanta a mai acționat-o pe parata, pe
calea unor cereri de chemare în garanție în care a fost chemată în judecată de beneficiarii săi, în
loc să verifice care a fost obiectul cererilor și ce soluții au fost date acestor cereri de chemare în
garanție.

Pe de altă parte, dacă prin cea de-a doua acțiune, reclamanta a cerut și alte penalități decât cele
care au format obiectul cererii de chemare în garanție, nu operează autoritatea de lucru judecat
pentru tot ceea ce s-a cerut prin noua acțiune.
 c. Cauza

Cauza este un element-condiție a acțiunii civile ce răspunde la întrebarea: pentru ce se judecă

părțile?

În legătură cu acest element al acțiunii opiniile din literatură sunt împărțite. Unii autori
consideră cauză acțiunii ca fiind temeiul juridic al cererii, fundamentul legal al dreptului pe care
una din părți îl valorifică împotriva celeilalte părți. Într-o altă opinie cauză este identificată cu
neînțelegerea sau conflictul care există între reclamant si pârât cu privire la temeiul dreptului
subiectiv .

După o altă opinie, cauza este neînțelegerea sau conflictul care există între reclamant și pârât
cu privire la temeiul dreptului subiectiv. Un alt autor susține că ar trebui să înțelegem prin cauza
acțiunii civile, neînțelegerea sau conflictul care există între reclamant si pârât, cu privire la
temeiul dreptului subiectiv confundându-se astfel temeiul juridic al acțiunii cu însăși procesul
civil. Uneori cauza dreptului diferă de cauza acțiunii, dacă reclamantul și-a fundamentat greșit
acțiunea sa, acest lucru are importanța cu privire la puterea lucrului judecat. Așa de exemplu,
într-o acțiune în revendicare, se valorifică un pretins drept de proprietate, asupra lucrului
revendicat. dar dacă acțiunea în revendicare bazata pe un titlu translativ de proprietate a fost
respinsă cauza acțiunii fiind în contract, iar contractul a fost declarat, nu este posibilă o nouă
acțiune bazată pe uzucapiune, care este o alta cauza juridica.

Cauza nu se confundă cu dreptul subiectiv, dar nici cu mijloacele de dovada ale faptelor pe
care reclamantul își întemeiază pretențiile. Ea rezidă în fundamentul juridic al acțiunii și se
materializează practic, astfel cum susțin și alți autori în "situația de fapt calificată juridic". Ca să
dăm un exemplu, într-o cerere de revendicare în materie civila obiectul îl constituie bunul
revendicat și dreptul de proprietate asupra acelui bun, cauza acțiunii fiind reprezentată de
deținerea abuzivă a bunului de către pârât și voința de a face ca această deținere să înceteze,
cauza cererii de chemare în judecată o reprezintă vânzarea-cumpărarea .

Cauza acțiunii nu este același lucru cu cauza raportului juridic sau a obligațiunii puse în
discuție, aceasta din urmă constituind fundamentul dreptului invocat de cel ce formulează
pretenția. Altfel spus, cauza dreptului constituie cauza cererii de chemare în judecată, iar nu a
acțiunii civile în totalitatea ei. De exemplu, în cazul în care se revendică un bun de la o persoană,
cauza acțiunii o constituie deținerea abuziva a bunului de acea persoană si voința de a face ca
această deținere să înceteze, stabilindu-se o stare corespunzătoare dreptului pretins, iar cauza
cererii de chemare în judecată poate fi contractul, uzucapiunea, succesiunea și altele. Această
cauză a cererii de chemare în judecată, adică temeiul juridic, poate fi pusă în discuția părților de
către instanță, interesează instituția puterii lucrului judecat și a litispendenței, iar nu cauza
acțiunii.

Jurisprudența noastră este relativ bogată în determinarea conceptului de cauză. Câteva

exemple pot ilustra aserțiunea de mai sus. Astfel s-a decis că nu există identitate de cauză între
acțiunea petitorie și acțiunea posesorie. De asemenea, nu este identitate de obiect și cauză în
ipoteză în care hotârârea definitivă constată nulitatea actului de instrăinare pentru că nu
întrunește o anumită cerință imperativă a legii, iar în acțiunea ulterioară se solicită rezoluțiunea
promisiunii și nalagmatice de vânzare, rezultând din același act și motivat de faptul că
instrăinarea nu s-a realizat din pricina celeilalte părți. În același timp trebuie reținut că nu există
autoritate de lucru judecat ori de câte ori temeiul juridic al celor două acțiuni este diferit. Astfel,
dacă o prima acțiune în revendicare bazată pe uzucapiune a fost respinsă, o a doua acțiune poate
fi exercitată cu succes dacă ea se întemeiază pe o altă cauză, cum ar fi un act translativ de
proprietate (donație, vânzare-cumpărare și altele).

Este bine să reținem că puterea de lucru judecat este total independentă de calitatea soluției
pronunțate. Dacă o instanța constată că s-a săvârșit o greșeală într-o hotărâre anterioară, nu
numai că nu poate să o corecteze, dar trebuie să se conformeze lucrului deja judecat în propria
hotărâre. Ca o aplicare a acestui principiu, în materie de revizuire pentru contrarietate de hotărâri
legea prevede că se va anula cea de-a doua hotărâre chiar dacă prima hotărâre este greșita pe
fond.

În dreptul contemporan este însă dominantă concepția potrivit căreia, în anumite condiții, și
considerentele hotărârii pot dobândi putere de lucru judecat. Această concepție este promovată în
prezent și în doctrina noastră juridica. Jurisprudența a promovat și a nuanțat, în termeni
semnificativi, concepția menționată. Astfel, instanța supremă a decis că: "puterea lucrului judecat
este restrânsă la acele puncte litigioase care au format obiectul litigiului și care au fost rezolvate
prin dispozitiv, adică acea parte a hotărârii care determină dreptul recunoscut sau tăgăduit de
hotărârea pronunțată. Considerentele hotărârii nu participă la autoritatea de lucru judecat, decât
în măsura în care ele conțin sau lămuresc declarații de drepturi provocate de părți și cuprinse în
dispozitiv”. Interesantă și mai semnificativă este și o altă soluție a instanței supreme și care
cuprinde următoarea statuare: "Calea de atac a recursului se îndreaptă în principiu împotriva
dispozitivului hotărârii care este susceptibil de a dobândi puterea lucrului judecat. Motivarea
soluției, prin care se explică și, eventual, se completează înțelesul dispozitivului, nu poate fi
atacată, separat, cu recurs, cu excepția cazului când în cuprinsul motivării s-a rezolvat o
problemă care, prin natura ei, excede limitele unui considerent și poate fi opusă cu autoritate de
lucru judecat.”

Față de dispozițiile legale care reglementează puterea de lucru judecat și în raport de rolul său,
se apreciază în doctrina Dreptului procesual civil că puterea lucrului judecat prezintă și
următoarele caractere:

a) exclusivitatea, care face ca un nou proces între aceleași părți, pentru același obiect și
aceeași cauză să nu mai fie posibil;

b) incontestabilitatea, care face ca hotărârea definitivă să nu mai poate fi pusa în discuție de

către părți sau procuror, decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege;

c) executorialitatea , care face ca hotărârea definitivă să poată fi pusă în executare silită (doar
în cazul când este susceptibila de executare) la cererea părții care a câștigat sau a procurorului,
iar uneori chiar din oficiu;

d) obligativitatea, care face ca părțile să se supună efectelor lucrului judecat, iar partea în
favoarea căreia acționează să nu poată renunța la dreptul de a o invoca. Acest caracter este
discutabil.

În trecut s-a decis în mod constant că la puterea lucrului judecat, care nu este de ordine
publică, se poate renunța de către partea interesată. Această concepție se reflectă și în unele
soluții jurisprudențiale relativ recente. În acest sens instanța supremă a decis că la puterea
lucrului judecat ” care este în favoarea părții, se poate renunța, fie prin neexecutarea hotărârii, fie
prin neexecutarea hotărârii în termenul de prescripție.

Astfel această problemă se află în strânsă legătură și cu partea din hotărâre ce poate fi atacată
cu apel sau recurs. În această privință unii autori au considerat că pot forma obiect al unei cai de
atac ordinare și considerentele hotărârii.

Spre exemplu, într-o speța, din examinarea hotărârii pronunțate în primul proces, rezultă că
acțiunea a fost respinsă pe considerentul că, pentru actul juridic al adopției, părinții adoptivi nu
și-au exprimat un consimțământ valabil, deoarece procura dată altei persoane, pentru a încheia
actul în numele lor, a avut un caracter general, și nu special, cu referire la un anume copil minor,
în cel de al doilea proces, din analiza cuprinsului declarației de adopție reiese că părinții adoptivi
și-au exprimat clar consimțământul de a adopta un minor, iar din cuprinsul procurii dată în
scopul încheierii în numele lor a actului de adopție rezultă, fără echivoc, că a fost avut în vedere
minorul adoptat. Față de cele arătate s-a constatat că hotărârea anterioară nu are autoritate de
lucru judecat în pricina actuală, întrucât în primul proces acțiunea fusese respinsă pentru lipsa
unui consimțământ valabil dat în vederea încheierii actului juridic al adopției, în timp ce situația
analizată, de fapt s-a schimbat, învederându-se existența unui consimțământ ca și a unei procuri
date cu respectarea prevederilor legale, această situație apărând ca un temei juridic nou în raport
cu el din primul proces.

Legat de natura juridică a excepției puterii lucrului judecat este și problemă de a cunoaște dacă
partea interesată în invocarea ei poate renunța la un asemenea beneficiu.

Asemenea soluții nu sunt însă în concordanță cu caracterul de ordine publică al regulilor

privitoare la puterea lucrului judecat și cu însăși finalitatea instituției analizate. S-a arătat că
aplicarea consecvenței a principiului puterii lucrului judecat conferă judecătorului posibilitatea
de a "invoca și din oficiu existența lucrului judecat într-o cauză ce-i vine spre soluționare, chiar
dacă partea angajată în noul proces nu ridică sau nu vrea să se prevaleze de hotărârea anterioară.
Nu se poate face analogie cu situația în care partea care a obținut câștig de cauză renunță la
executarea, înăuntrul termenului de prescripție, a hotărârii pe care o obținuse, această renunțare
fiind o remitere de datorie".

Cu privire la autoritatea de lucru judecat, practica judiciară a statuat o serie de principii, dintre
care amintim următoarele:

a) Daca reclamantul care a pierdut procesul introduce o nouă acțiune prin care cheamă în
judecată, alături de fostul pârât, un al doilea pârât, pârâții pot invoca autoritatea lucrului
judecat din prima hotărâre.
b) Nu este necesar ca obiectul să fie formulat identic în ambele acțiuni.
c) Nu interesează faptul că scopul nu este același
d) Nu există identitate de cauză între acțiunea petitorie și acțiunea posesorie.
e) Nu există putere de lucru judecat cu privire la un capăt de cerere pe care prima hotărâre nu l-
a rezolvat. Hotărârea de anulare a unei acțiuni ca netimbrată nu are efect de lucru judecat.
f) Nu există putere de lucru judecat atunci când hotărârea definitivă constată nulitatea actului de
înstrăinare pentru că nu întrunește o anumită cerință imperativă a legii, iar acțiunea ulterioară
se referă la rezoluțiunea promisiunii de vânzare sinalagmatică, rezultând din același act, pe
motiv că vânzarea nu s-a realizat din culpa celeilalte părți contractante, întrucât nu există
identitate de obiect și cauză.
g) Când ambele acțiuni au același obiect, adică daune, faptul că în a doua acțiune cuantumul
daunelor este diferit, prin aceasta nu se poate spune că s-a schimbat obiectul acțiunii, astfel
încât există autoritate de lucru judecat.
h) Autoritatea de lucru judecat poate exista nu numai în ce privește fondul pricinii, ci și cu
privire la competența instanței dacă aceasta a făcut obiectul judecății și dacă hotărârea dată a
rămas definitivă, fie prin epuizarea căilor de atac, fie prin nefolosirea lor.
---------------

Corelații și comparații între puterea de lucru judecat în materie procesual penală și respectiv
procesual civilă:

Autoritatea de lucru judecat operează numai în cazul în care, cu privire la o persoană, s-a
desfășurat o judecată penală pentru o anumită faptă considerată infracțiune. În acest sens, pentru
existența autorității de lucru judecat în materie penală se cere existența a două elemente identice
între cauza judecată și cauza care urmează a fi soluționata, și anume: identitate de persoane și
identitate de obiect. Spre deosebire de autoritatea de lucru judecat în materie penală, pentru
existența autorității de lucru judecat în materie civilă se cere o triplă identitate, mai exact: de
persoane, de obiect și de cauză.

Elementele de identitate între cele două hotărâri sunt diferențiate nu numai ca număr, dar și în
conținutul lor. În materie civilă, pentru a exista autoritate de lucru judecat, trebuie să existe o
triplă identitate: părți, obiect și cauză.

Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale are un efect pozitiv și unul negativ, efectul
pozitiv constă în posibilitatea punerii hotărârii în executare, iar efectul negativ împiedică
exercitarea unei noi acțiuni penale împotriva aceleiași persoane, pentru aceeași faptă. Ca o
consecință a efectului negativ menționat mai sus, autoritatea lucrului judecat se înscrie în rândul
cauzelor care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea exercitării ei.

Față de dispozițiile legale care reglementează puterea de lucru judecat și în raport de rolul său,
ca puterea lucrului judecat prezintă și următoarele caractere:

a) exclusivitatea, care face ca un nou proces între aceleași părți, pentru același obiect și
aceeași cauză să nu mai fie posibil;

b) incontestabilitatea, care face ca hotărârea definitivă să nu mai poată fi pusă în discuție de

către părți sau procuror, decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege;

c) executorialitatea, care face ca hotărârea definitivă să poată fi pusă în executare silită la

cererea părții care a câștigat sau a procurorului, iar uneori chiar din oficiu;
 d) obligativitatea, care face ca părțile să se supună efectelor lucrului judecat, iar partea în
favoarea căreia acționează să nu poată renunța la dreptul de a o invoca. Acest caracter este
discutabil chiar în materie civilă și inadmisibil în materie penală.

Autoritatea de lucru judecat operează numai în cazul în care, cu privire la o persoană, s-a
desfășurat o judecată penală pentru o anumită faptă considerată infracțiune. În acest sens, pentru
existența autorității de lucru judecat în materie penală se cere existența a două elemente identice
între cauza judecată și cauza care urmează a fi soluționată, și anume: identitate de persoane și
identitate de obiect. Spre deosebire de autoritatea de lucru judecat în materie penală, pentru
existența autorității de lucru judecat în materie civilă se cere o triplă identitate, și anume: de
persoane, de obiect si de cauza.

Elementele de identitate între cele două hotărâri sunt diferențiate nu numai ca număr,dar și în
conținutul lor. In materie civila, pentru a exista autoritate de lucru judecat, trebuie să existe o
triplă identitate: părți, obiect și cauză.

a) In materie civilă, obiectul unei hotărâri judecătorești este pretenția formulată de reclamant
în cerere (plata unei sume de bani, anularea unui contract, predarea unui lucru și altele.). Dacă
obiectul cererii în justiție se determină prin răspunsul la întrebarea: ce cere reclamantul,
determinarea cauzei îl constituie răspunsul la întrebarea pe ce își întemeiază cererea. Dacă se
reclamă un obiect pe baza unui contract de împrumut, iar apoi invocându-se un contract de
vânzare, nu există identitate de cauză. Instanța supremă a decis că există identitate de obiect
chiar dacă aceasta este diferit formulat în cele două cereri, când rezultă că scopul final al
reclamantului este același.

Aceste elemente nu pot fi transpus în materia penală, pentru că pusă problema în aceiași
termeni, ar însemna că obiectul hotărârii penale să fie aplicarea unei pedepse, iar cauza –
infracțiunea săvârșită. Aplicarea pedepselor nu este însă un element diferențiat de la o hotărâre la
alta, pentru că în orice caz se urmărește același lucru: tragerea la răspundere penală a inculpatului
și pedepsirea acestuia. A pune o asemenea condiție, care constituie factor comun al tuturor
hotărârilor penale, nu mai este necesar.

b) Nici în privința cauzei nu există asemănare cu materia dreptului civil.

Spre exemplu, într-o cerere de revendicare în materie civiă obiectul îl constituie bunul revendicat
și dreptul de proprietate asupra acelui bun, cauza acțiunii fiind reprezentată de deținerea abuzivă
a bunului de către pârât și voința de a face ca această deținere să înceteze, cauza cererii de
chemare în judecată o reprezintă vânzarea-cumpărarea.

Pentru că în penal nu este importantă cauza juridică, în sensul calificării juridice date
infracțiunii, ci cauza materială, respectiv faptele materiale.

De exemplu, un inculpat condamnat odată pentru furt, nu poate opune autoritatea de lucru
judecat a primei hotărâri, dacă ar fi acționat pentru un alt furt, întrucât deși există aceeași
calificare a faptei nu există identitate între faptele materiale pentru care se face tragerea la
răspundere penala. În schimb, dacă actele materiale sunt aceleași, autoritatea de lucru judecat
operează chiar daca faptelor li se dă o calificare diferita.

c) Există deosebiri și cu privire la elementul referitor la persoane, întrucât în materie civilă

hotărârile trebuie să aibă în vedere aceleași părți (reclamant si pârât) în timp ce în penal este
suficient să fie același inculpat.

Practica judecătorească în materie penală a dezvoltat principiile instituției autorității de lucru

judecat, arătând că:

a) O hotărâre dată în temeiul unor norme legale prevăzute pentru stabilirea și sancționarea de
contravenții nu poate constitui temei pentru a se constata autoritatea de lucru judecat cu
privire la o faptă ce constituie obiectul unei cauze penale.
b) Nu există autoritate de lucru judecat în situația în care inculpatul, după ce a fost condamnat
definitiv pentru împiedicarea unei persoane de a folosi o locuință deținută în baza unei
hotărâri judecătorești și a executat pedeapsa, împiedica din nou aceeași persoană să
folosească locuința. Faptele comise ulterior constituie activități distincte în materialitatea lor
și nu se mai poate vorbi de existența "aceleiași cauze", ca o condiție a autorității de lucru
judecat.
c) În cazul rejudecării unei cauze ca urmare a reunirii pricinilor, existența actelor materiale ale
infracțiunii, reținute prin hotărârea desființată, a intrat în putere de lucru judecat și nu mai
poate fi contestată.
 În sfârșit, pentru a încheia analiza acestui efect al hotărârii judecătorești trebuie avută în
vedere problema autorității de lucru judecat a hotărârii penale într-un proces civil ulterior.

Persoana vătămata se poate constitui parte civila sau acțiunea civilă se pornește și se exercită
din oficiu, în scopul tragerii la răspundere civilă a inculpatului.

Instanța penală fiind investită cu o cauză în care acțiunea civilă este alăturată acțiunii penale
are patru posibilități în ceea ce privește rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, ca
exemplu:

- nu acordă despăgubiri civile;

- admite acțiunea civilă în total sau în parte;

- respinge acțiunea civilă ca lipsită de temei;

- nu soluționează acțiunea civila.

Dacă nu s-au acordat despăgubiri, deși instanța penală avea posibilitatea sau nu s-a soluționat
acțiunea civilă, pretențiile civile vor fi soluționate de către instanța civilă fără a se putea opune
puterea de lucru judecat a hotărârii penale. La fel, nu se poate invoca puterea de lucru judecat
dacă s-a dispus, prin ordonanța scoaterea de sub urmărire penală, ori, prin rezoluție neînceperea
urmăririi penale. Dimpotrivă, poate fi sesizată instanța civilă, dacă instanța penală a dispus
încetarea procesului penal pentru tardivitatea plângerii.

Dacă însă acțiunea civilă nu s-a exercitat în cadrul procesului penal ori s-a dispus disjungerea,
hotărârea penală definitivă are în civil putere de lucru judecat cu privire la existența faptei,
persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia. Deci, într-un litigiu civil ulterior aceste aspecte
nu pot forma obiect de discuție. Dacă instanța penală a stabilit și întinderea prejudiciului rezultat
din infracțiune, instanța civilă va reține ca dovedit acest prejudiciu. De asemenea hotărârea
penală are putere de lucru judecat în ce privește culpa concurentă a victimei.

Pentru a încheia analiza acestui efect al hotărârii judecătorești trebuie avută în vedere
problema autorității de lucru judecat a hotărârii penale într-un proces civil ulterior.

Persoana vătămată se poate constitui parte civilă sau acțiunea civilă se pornește și se exercită
din oficiu, în scopul tragerii la răspundere civilă a inculpatului.
 Instanța penală fiind investită cu o cauză în care acțiunea civilă este alăturată acțiunii penale
are patru posibilități în ceea ce privește rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, mai
exact:

- nu acordă despăgubiri civile;

- admite acțiunea civilă în total sau în parte;

- respinge acțiunea civilă ca lipsită de temei;

- nu soluționează acțiunea civilă.

Dacă nu s-au acordat despăgubiri deși instanța penală avea posibilitatea sau nu s-a soluționat
acțiunea civilă, pretențiile civile vor fi soluționate de către instanța civilă fără a se putea opune
puterea de lucru judecat a hotărârii penale. La fel, nu se poate invoca puterea de lucru judecat
dacă s-a dispus, prin ordonanță scoaterea de sub urmărire penală , ori, prin rezoluție neînceperea
urmăririi penale. Dimpotrivă, poate fi sesizată instanța civilă, dacă instanța penală a dispus
încetarea procesului penal pentru tardivitatea plângerii .

Dacă însă acțiunea civilă nu s-a exercitat în cadrul procesului penal ori s-a dispus disjungerea,
hotărârea penală definitivă are în civil putere de lucru judecat cu privire la existența faptei,
persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia. Deci, într-un litigiu civil ulterior aceste aspecte
nu pot forma obiect de discuție. Dacă instanța penală a stabilit și întinderea prejudiciului rezultat
din infracțiune, instanța civilă va reține ca dovedit acest prejudiciu. De asemenea hotărârea
penala are putere de lucru judecat în ce privește culpa concurentă a victimei.

--------------------------

Corelații și comparații între puterea de lucru judecat în materie procesual penală și respectiv
procesual civilă:

Autoritatea de lucru judecat operează numai în cazul în care, cu privire la o persoană, s-a
desfășurat o judecată penală pentru o anumită faptă considerată infracțiune. În acest sens, pentru
existența autorității de lucru judecat în materie penală se cere existența a doua elemente identice
între cauza judecată și cauza care urmează a fi soluționată, mai exact: identitate de persoane și
identitate de obiect. Spre deosebire de autoritatea de lucru judecat în materie penală, pentru
existența autorității de lucru judecat în materie civilă se cere o triplă identitate, și anume: de
persoane, de obiect și de cauză.

Elementele de identitate între cele două hotărâri sunt diferențiate nu numai ca număr, dar și în
conținutul lor. În materie civilă, cum deja am arătat, pentru a exista autoritate de lucru judecat,
trebuie să existe o triplă identitate: părți, obiect și cauză.

Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale are un efect pozitiv și unul negativ, efectul
pozitiv constă în aceea că hotărârea poate fi pusă în executare, iar efectul negativ: împiedică
exercitarea unei noi acțiuni penale împotriva aceleiași persoane, pentru aceeași faptă. Ca o
consecință a efectului negativ menționat mai sus, autoritatea lucrului judecat se înscrie în rândul
cauzelor care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea exercitării ei.

Față de dispozițiile legale care reglementează puterea de lucru judecat și în raport de rolul său,
ca puterea lucrului judecat prezintă și următoarele caractere:

a) exclusivitatea, care face ca un nou proces între aceleași părți, pentru același obiect și
aceeași cauză să nu mai fie posibil;

b) incontestabilitatea, care face ca hotărârea definitivă să nu mai poată fi pusă în discuție de

către părți sau procuror, decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege;

c) executorialitatea, care face ca hotărârea definitivă să poată fi pusă în executare silită

(desigur dacă este susceptibilă de executare) la cererea părții care a câștigat sau a procurorului,
iar uneori chiar din oficiu;

d) obligativitatea, care face ca părțile să se supună efectelor lucrului judecat, iar partea în
favoarea căreia acționează să nu poată renunța la dreptul de a o invoca. Acest caracter este
discutabil chiar în materie civilă și inadmisibil în materie penală.

Autoritatea de lucru judecat operează numai în cazul în care, cu privire la o persoană, s-a
desfășurat o judecată penală pentru o anumită faptă considerată infracțiune. În acest sens, pentru
existența autorității de lucru judecat în materie penală se cere existența a două elemente identice
între cauza judecată și cauza care urmează a fi soluționată, spre exemplu: identitate de persoane
și identitate de obiect. Spre deosebire de autoritatea de lucru judecat în materie penală, pentru
existența autorității de lucru judecat în materie civilă se cere o triplă identitate, și anume: de
persoane, de obiect și de cauză .

Elementele de identitate între cele două hotărâri sunt diferențiate nu numai ca număr, dar și în
conținutul lor. În materie civilă, cum deja am arătat, pentru a exista autoritate de lucru judecat,
trebuie să existe o triplă identitate: părți, obiect și cauză.
 a) În materie civilă, obiectul unei hotărâri judecătorești este pretenția formulată de reclamant
în cerere (plata unei sume de bani, anularea unui contract, predarea unui lucru și altele). Dacă
obiectul cererii în justiție se determină prin răspunsul la întrebarea: ce cere reclamantul,
determinarea cauzei îl constituie răspunsul la întrebarea pe ce își întemeiază cererea. Dacă se
reclamă un obiect pe baza unui contract de împrumut, iar apoi invocându-se un contract de
vânzare, nu există identitate de cauză. Instanța supremă a decis că există identitate de obiect
chiar dacă aceasta este diferit formulat în cele două cereri, când rezultă că scopul final al
reclamantului este același.

Aceste elemente nu pot fi transpuse în materie penală, pentru că pusă problema în aceiași
termeni, ar însemna că obiectul hotarârii penale să fie aplicarea unei pedepse, iar cauză –
infracțiunea săvârșită. Aplicarea pedepselor nu este însă un element diferențiat de la o hotărâre la
alta, pentru că în orice caz se urmărește același lucru, tragerea la răspundere penală a inculpatului
și pedepsirea acestuia. A pune o asemenea condiție, care constituie factor comun al tuturor
hotărârilor penale, nu mai este necesar.

b) Nici in privința cauzei nu exista asemănare cu materia dreptului civil.

Spre exemplu, într-o cerere de revendicare în materie civilă obiectul îl constituie bunul
revendicat și dreptul de proprietate asupra acelui bun, cauza acțiunii fiind reprezentată de
deținerea abuzivă a bunului de către pârât și voința de a face ca această deținere să înceteze,
cauza cererii de chemare în judecată o reprezintă vânzarea-cumpărarea.

Pentru că în penal nu interesează cauza juridică, în sensul calificării juridice date infracțiunii,
ci cauza materială, respectiv faptele materiale. De pildă, un inculpat condamnat odată pentru furt,
nu poate opune autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, dacă ar fi acționat pentru un alt
furt, întrucât, deși există aceeași calificare a faptei nu există identitate între faptele materiale
pentru care se face tragerea la răspundere penală. În schimb, dacă actele materiale sunt aceleași,
autoritatea de lucru judecat operează chiar dacă faptelor li se dă o calificare diferită.

c) Există deosebiri și cu privire la elementul referitor la persoane, întrucât în materie civilă

hotărârile trebuie să aibă în vedere aceleași părți (reclamant si pârât) în timp ce în penal este
suficient să fie același inculpat.
Practica judecătorească în materie penală a dezvoltat principiile instituției autorității de lucru
judecat, arătând că:

d) O hotărâre dată în temeiul unor norme legale prevăzute pentru stabilirea și sancționarea de
contravenții nu poate constitui temei pentru a se constata autoritatea de lucru judecat cu
privire la o faptă ce constituie obiectul unei cauze penale.
e) Nu există autoritate de lucru judecat în situația în care inculpatul, după ce a fost condamnat
definitiv pentru împiedicarea unei persoane de a folosi o locuință deținută în baza unei
hotărâri judecătorești și a executat pedeapsa, împiedica din nou aceeași persoană să
folosească locuința. Faptele comise ulterior constituie activități distincte în materialitatea lor
și nu se mai poate vorbi de existența "aceleiași cauze", ca o condiție a autorității de lucru
judecat.
f) În cazul rejudecării unei cauze ca urmare a reunirii pricinilor, existența actelor materiale ale
infracțiunii, reținute prin hotărârea desființată, a intrat în putere de lucru judecat și nu mai
poate fi contestată.

În sfârșit, pentru a încheia analiza acestui efect al hotărârii judecătorești trebuie avută în vedere
problema autorității de lucru judecat a hotărârii penale într-un proces civil ulterior.

Persoana vătămata se poate constitui parte civila sau acțiunea civilă se pornește și se exercită
din oficiu, în scopul tragerii la răspundere civilă a inculpatului.

Instanța penală fiind investită cu o cauză în care acțiunea civilă este alăturată acțiunii penale
are patru posibilități în ceea ce privește rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, ca
exemplu:

- nu acordă despăgubiri civile;

- admite acțiunea civilă în total sau în parte;

- respinge acțiunea civilă ca lipsită de temei;

- nu soluționează acțiunea civila.

Dacă nu s-au acordat despăgubiri, deși instanța penală avea posibilitatea sau nu s-a soluționat
acțiunea civilă, pretențiile civile vor fi soluționate de către instanța civilă fără a se putea opune
puterea de lucru judecat a hotărârii penale. La fel, nu se poate invoca puterea de lucru judecat
dacă s-a dispus, prin ordonanța scoaterea de sub urmărire penală, ori, prin rezoluție neînceperea
urmăririi penale. Dimpotrivă, poate fi sesizată instanța civilă, dacă instanța penală a dispus
încetarea procesului penal pentru tardivitatea plângerii.

Dacă însă acțiunea civilă nu s-a exercitat în cadrul procesului penal ori s-a dispus disjungerea,
hotărârea penală definitivă are în civil putere de lucru judecat cu privire la existența faptei,
persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia. Deci, într-un litigiu civil ulterior aceste aspecte
nu pot forma obiect de discuție. Dacă instanța penală a stabilit și întinderea prejudiciului rezultat
din infracțiune, instanța civilă va reține ca dovedit acest prejudiciu. De asemenea hotărârea
penală are putere de lucru judecat în ce privește culpa concurentă a victimei.

Pentru a încheia analiza acestui efect al hotărârii judecătorești trebuie avută în vedere
problema autorității de lucru judecat a hotărârii penale într-un proces civil ulterior.

Persoana vătămată se poate constitui parte civilă sau acțiunea civilă se pornește și se exercită
din oficiu, în scopul tragerii la răspundere civilă a inculpatului.

Instanța penală fiind investită cu o cauză în care acțiunea civilă este alăturată acțiunii penale
are patru posibilități în ceea ce privește rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, mai
exact:

- nu acordă despăgubiri civile;

- admite acțiunea civilă în total sau în parte;

- respinge acțiunea civilă ca lipsită de temei;

- nu soluționează acțiunea civilă.

Dacă nu s-au acordat despăgubiri deși instanța penală avea posibilitatea sau nu s-a soluționat
acțiunea civilă, pretențiile civile vor fi soluționate de către instanța civilă fără a se putea opune
puterea de lucru judecat a hotărârii penale. La fel, nu se poate invoca puterea de lucru judecat
dacă s-a dispus, prin ordonanță scoaterea de sub urmărire penală , ori, prin rezoluție neînceperea
urmăririi penale. Dimpotrivă, poate fi sesizată instanța civilă, dacă instanța penală a dispus
încetarea procesului penal pentru tardivitatea plângerii .

Dacă însă acțiunea civilă nu s-a exercitat în cadrul procesului penal ori s-a dispus disjungerea,
hotărârea penală definitivă are în civil putere de lucru judecat cu privire la existența faptei,
persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia. Deci, într-un litigiu civil ulterior aceste aspecte
nu pot forma obiect de discuție. Dacă instanța penală a stabilit și întinderea prejudiciului rezultat
din infracțiune, instanța civilă va reține ca dovedit acest prejudiciu. De asemenea hotărârea
penala are putere de lucru judecat în ce privește culpa concurentă a victimei.

--------------------------

Întâmpinarea

Întâmpinarea este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde la pretențiile
formulate de reclamant, arătând totodată și apărările sale. Ea face parte, alături de cererea de
chemare în judecată și acțiunea reconvențională, din categoria actelor procedurale ce se
întocmesc în fază scrisă pregătitoare a procesului civil.

Este nefiresc ca în această etapă scrisă, reclamantul și judecătorul să nu fie informați de

"armele" pe care pârâtul le va folosi în apărarea sa, pentru a permite apoi să se treacă la
dezbaterea orală a procesului, ale cărui linii principale trebuie să fie trăsate prin cererea de
chemare în judecată și întâmpinare. Altfel spus, reclamantul și judecătorul trebuie să cunoască
"cazul" și "modelul juridic" pe care pârâtul le opune celor construite prin cererea de chemare în
judecată, pentru ca primul să-și poată pregăti răspunsul adecvat, iar cel de-al doilea să poată
compară de la început pozițiile celor două părți. Până la urmă este vorba de o "egalitate de
arme".

De aceea întâmpinarea prezintă o utilitate practică incontestabilă. Ea este destinat, să asigure

un echilibru în situația juridică a părților. Prin depunerea întâmpinării i se oferă și reclamantului
posibilitatea de a lua cunoștință de apărările pârâtului. În același timp, depunerea întâmpinării
este utilă și pentru instanța de judecată. Aceasta deoarece numai astfel instanța este pusă în
situația de a lua cunoștință, chiar din faza inițială a procesului civil, de poziția părților, de
apărările și dovezile pe care se întemeiază susținerile lor.

Apărările de fapt ale pârâtului se pot referi spre exemplu, la aceea ca pretențiile reclamantului
sunt neîntemeiate în întregime sau în parte, iar cele de drept la invocarea inexistenței unui raport
juridic între el și reclamant.

Așadar, întâmpinarea ar trebui să pună în evidența caracterul sau de replică, de răspuns, deci
să identifice cererea de chemare în judecată la care se raportează, prin indicarea numelui celui ce
reclamă (evident și cel al pârâtului), a obiectului cererii de chemare în judecată, a numărului
dosarului (acesta figurează în citație), a instanței care a fost sesizată cu judecarea cererii de
chemare în judecată .

Întâmpinarea trebuie sa cuprindă:

1) Excepțiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului. Este vorba

despre acele apărări care nu pun în discuție fondul dreptului dedus în judecată, ci anumite cerințe
de ordin formal privitoare la acțiune. De pildă, cererea de chemare în judecată nu este semnată
sau, deși introdusă printr-un mandatar, acesta nu a alăturat la cerere procură. Tot astfel, când
cererea a fost introdusă la o instanță necompetentă etc.

Cu toate că textul se referă numai la excepțiile de procedură, aceasta nu înseamnă că excepțiile

de fond nu trebuie să figureze în întâmpinare, precum excepțiile privind nulitatea cererii,
necompetența, lipsa de interes, litispendența, de prematuritate a cererii, lipsa de calitate
procesuală.

2) Răspunsul la toate capetele de fapt și de drept ale cererii. Prin acest răspuns, pârâtul invocă
apărări de fond, propriu-zise, care pot fi în fapt sau în drept. De pildă, față de pretenția
reclamantului care afirmă că l-a împrumutat pe pârât cu o sumă de bani, pârâtul răspunde că nu a
primit suma de bani pretinsă - apărare în fapt - sau invocă compensația legală - apărare în drept.

Dacă cererea de chemare în judecată are mai multe capete, pârâtul trebuie să răspundă pentru
fiecare capăt de cerere în parte.

Întâmpinarea va cuprinde și apărările de fond, pentru fiecare capăt de cerere al reclamantului,

atât apărările în fapt, cât și apărările în drept. În privința mijloacelor de probă, dacă pârâtul
solicită dovadă cu martori, va arăta numele și domiciliul acestora, iar când cere proba prin
înscrisuri, va anexa la întâmpinare copii de pe înscrisuri, în atâtea exemplare câți reclamanți sunt,
plus câte un exemplar pentru instanța.

3) Dovezile cu care se apăra pârâtul împotriva fiecărui capăt de cerere. Pentru a preciza
că pârâtul vă indică numele și domiciliul acestora în vederea citării, este neîndoielnic ca se
aplica si in cazul intampinarii dispozitiile procedurale privitoare la propunerea probelor
fie ca este vorba despre folosirea probei prin inscrisuri sau despre chemarea la
interogatoriu a reclamantului. AICI NU AM INTELES
 4) Semnătura. Întâmpinarea trebuie semnată, lipsa semnăturii atrăgând aceeași sancțiune, care
operează în aceleași condiții, ca și în cazul în care cererea de chemare în judecată nu este
semnată. Dacă întâmpinarea nu este formulată personal de către pârât, ci de către un reprezentant
al acestuia, se va preciza această împrejurare și se va alătura dovadă calității de reprezentant.

În sistemul procesual anterior apariției Ordonanței de Urgenta nr. 138/2000

intampinarea nu era obligatorie. Aceasta solutie era enuntata in mod expres de art. 118 C.
proc. civ. Prin Ordonanta de Urgenta nr. 138/2000, art. 118 alin. 1 C. proc. civ. a fost
modificat in sensul ca: "intampinarea este obligatorie, afara de cazurile in care legea
prevede in mod expres altfel". Pastrarea unui echilibru si a unei egalitati procesuale
impune ca, dupa cum reclamantul isi formuleaza in scris pretentiile si isi dezvaluie
mijloacele de proba pe care le va folosi in sustinerea afirmatiilor sale, tot astfel si paratul,
mai inainte de intrarea in etapa dezbaterilor, sa arate in scris apararile sale, precum si
probele pe care se sprijina^1 .

Nedepunerea intampinarii in termenul prevazut de lege atrage decaderea paratului din

dreptul de a mai depune probe si de a invoca exceptii, in afara celor de ordine publica^13 .

Neformularea de catre parat in intampinare sau la prima zi de infatisare a aparatorilor

sale fata de pretentiile reclamantului poate expune pe parat la consecinte negative in
valorificarea drepturilor sale. Astfel, in privinta exceptiilor de procedura, care privesc
normele cu caracter dispozitiv, paratul pierde posibilitatea de a le mai ridica ulterior
primei zile de infatisare pentru a lua un singur exemplu, paratul chemat in fata unei
instante necompetente teritorial, in cazurile in care necompetenta este relativa, daca nu a
ridicat aceasta exceptie prin intampinare sau la prima zi de infatisare, nu se va mai putea
plange ulterior spre a cere declinarea competentei^14 .

Cu toate acestea, instituirea obligativitatii intampinarii este de natura a introduce, in

sistemul legislatiei noastre, un formalism exagerat. Si avem in vedere tocmai oportunitatea
introducerii intampinarii in fata judecatoriilor. Exista o multitudine de cauze a caror
simplitate nu reclama depunerea intampinarii; in asemenea cauze, uneori, chiar si partile
fara pregatire juridica pot sa formuleze o aparare pertinenta si eficienta. In plus,
dispozitiile art. 118 alin. 3 duc la concluzia ca depunerea intampinarii nu mai este
obligatorie in cazul in care paratul nu este reprezentat sau asistat de un avocat. Se poate
vorbi chiar de o exceptie de la obligativitatea depunerii intampinarii^15 .
 In cazul coparticiparii procesuale pasive, paratii pot raspunde toti impreuna sau numai
o parte din ei printr-o singura intampinare (art. 117 C. proc. civ.). Daca in proces
figureaza mai multi reclamanti care au un reprezentant comun, paratul va depune la dosar
pentru acestia o singura copie de pe intampinare. Aceasta facilitate procedurala este
prevazuta de art. 116 alin. 2 C. proc. civ. si pentru cazul in care reclamantul sta in judecata
in mai multe calitati juridice^16 .

--------------------------