Principalele porturi sunt Genova, aici trece o treime din comerț, Neapole, Triest,

Veneția, Palermo și Cagliari. Linia aeriană internațională se numește Alitalia, ea deservește

toate orașele importante.
Dintre acestea, porturile italiane, în fruntea cărora se află Veneţia, Savona, Genova
şi Civitavecchia, au fost liderele pe piaţă cu 1,9 milioane de îmbarcări.
Mediul economic, demografic, cultural, politico-legislativ, tehnologic, natural Italia
este în general o omogenitate lingvistică și religoasă, totuși, cultura sa, economia sa și
politica sa sunt diverse. Italia are a cincea densitate a populației europene ca mărime,
atingând 196 de oameni pe km². Grupurile minoritare sunt mici, cele mai mari fiind cel
vorbitor de limba germană în Tirolul de Sud (1991: 287.503 germani și 116.914 italieni) și
cel de limba slovenă lângă Trieste.
Alte grupuri minoritare cu limbi oficiale parțiale sunt cele franceze în Valle
d'Aosta; cele sarde în Sardinia; cele ladine în Dolomiți; și cele friuliene în regiunea Friuli-
Veneția Giulia, toate patru limbi romanice. În plus există alte câteva minorități
locale mici, ca și cele vorbitoare de Limba occitană în sudul văii Piemontului; Limba
catalană în orașele Alghero și Sardinia; Limba albaneză în anumite sate din Calabria și
Sicilia; și de dialecte grecești vechi în satele din Calabria.
Membră a grupului G8, Italia reprezenta a șasea economie în 2004, după Statele
Unite, Japonia, Germania, Regatul unit al Marii Britanii și Franța. Italia are o
economie industrială diversificată, cu un venit pe cap de locuitor apropiat unor țări
ca Franța și Regatul Unit. Economia capitalistă rămâne divizată într-un nord industrial bine
dezvoltat, dominat de companii private și un sud agricultural, cu o rată a șomajului de 20%.
Majoritatea materiilor prime necesare industriei și mai mult decât 75% din
necesarul
de energie este acoperit prin importuri.
În decada trecută, Italia a urmărit o politică fiscală strânsă pentru a îndeplinii
criteriile Uniuniilor economice și monetare, beneficiind de o rată a inflației scăzută care i-a
permis alăturarea la Euro de la conceperea sa în 1999.
Performanța economică italiană a rămas în urma parteneriilor săi europeni,
guvernul actual inițiind o serie de reforme pe termen scurt destinate îmbunătățirii
competivității și a creșterii pe termen lung. S-a mișcat încet, totuși, în implementarea
reformelor.
În anul 2010, piața auto italiană fost de 1,96 milioane de unități, în scădere cu 9%
față de anul precedent[1].
Investițiile străine directe (ISD) în Italia au fost de 30,5 miliarde de dolari în 2009,
față de 17 miliarde de dolari în 2008[2].
Constituția Republicii Italiene din 1948 a stabilit un parlament bicameral,
(Parlamento), consistând din Camera Deputaților (Camera dei Deputati) și Senat (Senato
della Repubblica), o putere judiciară și una executivă (condusă de un prim ministru)
(Presidente del Consiglio dei Ministri). Președintele republicii este ales pe 7 ani de către
parlamentul reunit cu un contingent mic de delegați regionali.
Președintele nominalizeză prim ministrul, care propune ceilalți miniștri (care
înainte erau aleși de președinte). Consiliul de Miniștri (în mod general, dar nu
necesar, este compus din membri ai parlamentului) trebuie să păstreze secretele ambelor
camere (Fiducia).
Camerele parlamentului sunt populare și sunt alese în mod direct printr-un sistem
mixt majoritar și proporțional. Camera Deputaților are 630 de membri. În plus față de cei
315 mebri aleși, Senatul îi include și pe foștii președinți și alte diverse
persoane, conform prevederilor constituționale. Ambele camere sunt alese pentru maxim 5 ani, dar
pot fi dizolvate înainte de expirarea termenului normal.