TEORIA ȘI METODICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

EXAMEN ON LINE

EXERCIŢIUL FIZIC - mijlocul specific de bază (fundamental) al domeniului.

Exerciţiul fizic, după I. Şiclovan, reprezintă „o acţiune preponderent corporală, efectuată

sistematic şi conştient, în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a
oamenilor”.
„Exerciţiul fizic nu presupune doar o repetare sistematică, ci şi posibilitatea de a construi, de
Conţinutul exerciţiului fizic este determinat de totalitatea elementelor care îl compun:
 mişcările efectuate cu segmentele corpului sau de către acesta în întregime (răsucire, rotaţie,
flexii, extensii etc.);
 efortul fizic solicitat, apreciat prin parametrii acestuia: volum, intensitate şi complexitate;
 efortul psihic, concretizat în gradul de solicitare a diferitelor procese psihice: memorie, atenţie,
imaginaţie, voinţă etc.
“Valoarea conţinutului unui exerciţiu este dată de cantitatea şi calitatea elementelor care-l
compun şi stă la baza selectării exerciţiilor, pe baza eficienţei lor, în vederea realizării obiectivelor
propuse.
Forma exerciţiului este dată de modul în care sunt dispuse şi executate elementele acestuia
şi se concretizează în:
 poziţia corpului în diverse momente ale executării exerciţiului şi poziţia segmentelor unele faţă
de celelalte sau faţă de corp;
 poziţia faţă de aparatele sau de obiectele cu care se exeuctă;
 direcţia şi sensul mişcărilor corpului sau ale segmentelor sale;
 amplitudinea mişcării determinată de tonusul muscular, de elasticitatea muşchilor şi tendoanelor
şi de mobilitatea articulară;
 tempoul sau frecvenţa mişcărilor (numărul de execuţii pe unitatea de timp);
 ritmul - modul de alternare a fazelor unei mişcări sau a mişcărilor în întregime.

CALITĂŢILE MOTRICE

VITEZA

Definiţie - este capacitatea organismului de a efectua cu rapiditate mişcări simple sau în

combinaţii diverse, cu întreg corpul sau numai cu unele segmente ale acestuia.
Formele de manifestare:
a) viteza de reacţie (timpul de latenţă, viteza reacţiei motrice) reprezintă timpul necesar
pentru a răspunde unui excitant oarecare printr-o contracţie musculară. Poartă o puternică amprentă
genetică (ereditară), motiv pentru care este foarte puţin perfecţionabilă, iar valoarea ei nu

1
influenţează valoarea altor forme de manifestare ale vitezei (nu produce transferuri, nici pozitive,
nici negative). Viteza de reacţie depinde de:
 calitatea analizatorilor, exprimată mai ales în viteza de codificare a excitantului (vizual, auditiv,
proprioceptiv, etc.) - ereditară;
 viteza de transmitere a semnalului pe căile motorii senzitive (aferente) - ereditară;
 decodificarea, analiza şi emiterea răspunsului adecvat, recodificarea semnalului, la nivelul
centrilor nervoşi, analizarea şi emiterea răspunsului sunt operaţii perfectibile mai ales în cazul
excitanţilor complecşi care provoacă reacţii la alegere sau reacţii la obiecte în mişcare (jocuri
sportive, sporturi cu adversar etc.) şi mai puţin perfectibile în cazul excitanţilor simpli, dinainte
cunoscuţi, dar a căror apariţie este inopinată (bătaia din palme, pocnetul pistolului de start,
fluierat, etc.);
 viteza de transmitere a semnalului pe căile nervoase motorii (eferente) - determinată genetic;
 excitarea plăcii neuro-motorii.
Reacţiile motrice sunt de două feluri: simple şi complexe. Reacţia motrice simplă constă din
răspunsuri cunoscute (însuşite, exersate) la excitanţii cunoscuţi, dar care apar spontan, pe
neaşteptate, inopinant (de exemplu: pocnetul pistolului de start). Reacţia motrice complexă
implică elaborarea răspunsurilor, în sensul alegerii răspunsurilor, în sensul alegerii - combinării -
corectării acestora.
b) viteza de execuţie - reprezintă rapiditatea cu care se efectuează o mişcare singulară
(timpul scurs de la începerea şi până la terminarea unei mişcări, de regulă aciclice).
c) viteza de repetiţie - considerată ca o variantă a vitezei de execuţie şi care reprezintă
frecvenţa unei mişcări (numărul de repetări ale unei mişcări ciclice sau aciclice într-o perioadă de
timp prestabilită); exemplu: numărul de paşi efectuaţi de un alergător de viteză într-o secundă, sau
numărul de pase executate între doi subiecţi într-un minut;
d) viteza de deplasare - variantă a vitezei de execuţie constând în timpul necesar parcurgerii
unei distanţe prestabilite (în alergare, pedalare, vâslire, etc.); viteza de deplasare este prezentă doar
în cazul miscărilor ciclice.

ÎNDEMANAREA (Capacitatea coordinativă)

Definiţie - este capacitatea unui subiect de a-şi însuşi cu uşurinţă mişcări noi, de a le executa
precis şi economic în concordanţă cu condiţiile spaţiale şi temporale şi de a restructura şi adapta
bagajul motric de care dispune la condiţii noi, neprevăzute.
Forme de manifestare:
a) îndemânarea generală - capacitatea de învăţare motrică rapidă şi eficientă, de efectuare
raţională şi creatoare a diverselor acţiuni motrice;
b) îndemânarea specifică - anumitor probe sau ramuri sportive, ca şi diverselor profesiuni,
manifestată diferit la nivelul diverselor părţi sau segmente ale corpului (ex: ambidextria specifică
jucătorului de baschet, uşurinţa de manevrare a balonului cu piciorul, în cazul jucătorului de fotbal,
etc.).

2
 REZISTENŢA

Definiţie - este capacitatea psiho-fizică a organismului uman de a depune eforturi musculare

cu o intensitate relativ ridicată şi eficacitate optimă, timp cât mai îndelungat, fără apariţia oboselii
sau cu învingerea acesteia.
Forme de manifestare
a) după natura activităţilor motrice depuse şi masa musculară angrenată în efort:
 rezistenţă generală - apreciată independent de felul activităţii şi care presupune angrenarea în
efort a unor mari mase musculare (peste 2/3 din totalul masei musculare a corpului);
 rezistenţa specifică - caracteristică unui anumit tip de activitate motrică (sportivă sau
profesională) şi care, în funcţie de totalul masei musculare angrenate în efort poate fi:
- regională - cu angrenarea a 1/3-2/3 din masa musculară;
- locală - când masa musculară aflată în activitate se situează sub 1/3 din masa totală;
b) după sursele de energie, modul de desfăşurare a proceselor oxidative şi durata efortului se
disting:
 rezistenţa anaerobă (de scurtă durată) - caracteristică eforturilor intense, cu o durată cuprinsă
între 45 secunde şi 2 minute; ea se bazează pe producerea energiei în absenţa oxigenului
(anaerobe);
 rezistenţa aerobă (de lungă durată) - caracteristică eforturilor cu o durată ce depăşeşte 8 minute
şi cu o intensitate relativ scăzută, aflată în raport invers proporţional cu durata acestuia; ea
exprimă capacitatea de efort în condiţii de echilibru între necesarul şi aportul de oxigen (stare
stabilă sau stady-state), este evidenţiată de valori ale pulsului care nu depăşesc 130 de bătăi pe
minut, activitatea putându-se prelungi până la câteva ore;
 rezistenţa mixtă (de durată medie) - caracteristică eforturilor desfăşurate în condiţii de echilibru
relativ al necesarului şi aportului de oxigen, cu o durată de 2 până la 8 minute şi evidenţiată de
valori ale pulsului care depăşesc 130 bătăi pe minut; cu cât intensitatea efortului creşte (numărul
bătăilor inimii pe minut fiind superior limitei de 130), cu atât echilibrul este mai relativ,
caracteristica anaerobă a efortului fiind din ce în ce mai mare.

FORŢA
Este considerată, în unanimitate, a fi cea mai importantă dintre calităţile motrice ale omului,
întrucât efectuarea oricărei mişcări presupune învingerea unei rezistenţe oarecare, interne sau
externe, (inerţia corpului sau a segmentelor sale, atracţia gravitaţională, rezistenţa opusă de un
obiect pe care vrem să-l deplasăm, etc.); orice astfel de forţă presupune lucrul mecanic al muşchilor
(contracţii musculare).
Definiţie - forţa este capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere, de
menţinere sau de cedare în raport cu o rezistenţă internă sau externă, prin contracţii musculare.
Formele de manifestare:
a) după masa musculară angrenată în efort:
 forţă generală - obţinută prin angrenarea principalelor mase musculare;
 forţă specifică - obţinută prin contracţia acelor grupe musculare ce participă la efectuarea unei
anumite mişcări, caracteristică specializării sportive sau profesionale.

3
b) în raport de masa corporală a subiectului:
 forţă maximă (absolută) - manifestată indiferent de masa corporală proprie şi măsurată cu
ajutorul dinamometrului, barei de haltere, etc.;
 forţă relativă - raportul dintre forţa maximă şi masa corporală (greutate) a subiectului, deosebit
de importantă în practicarea multor ramuri sportive (sărituri din atletism, gimnastică, patinaj artistic,
etc.); creşterea masei corporale, chiar şi prin hipertrofie musculară, conduce la scăderea forţei
relative.

MOBILITATEA ARTICULARĂ / SUPLEŢEA MUSCULARĂ

Definiţie
Dicţionarul explicativ al limbii române mobilitate este prezentată sub mai multe forme din care
amintim: “uşurinţa în mişcări, voiciune”, iar supleţea reprezintă “proprietatea unui corp solid de a
putea suferi mari deformaţii nepermanente, prin înconvoiere sau prin torsiune sub acţiunea unor
solicitări relativ mici; elasticitate”.
Mobilitatea – este capacitatea omului de a utiliza la maxim potenţialul anatomic de locomoţie
într-o anumită articulaţie sau în ansamblul articulaţiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor
mişcări cu amplitudine mare”.
Supleţea – denumită şi flexibilitate de Weineck J. (1992) care o defineşte ca fiind “capacitatea
individului de a putea executa mişcări cu mare amplitudine, în una sau mai multe articulaţii”.
În urma definiţiilor şi aspectelor prezentate despre cei doi termeni, supleţea şi mobilitatea, putem
concluziona că sunt noţiuni complexe, ce pot fi consideraţi sinonimi, singura discuţie contradictorie
fiind că mobilitatea sugestionează amplitudinea mişcărilor dată în principal de suprafaţa
articulaţiilor, iar supleţea scoate în evidenţă elasticitatea muşchilor, tendoanelor şi ligamentelor.
Cu alte cuvinte, supleţea şi mobilitatea depind: de starea de funcţionalitate a capsulei
articulare, a ligamentelor şi a tendoanelor, de forma suprafeţei articulare, de nivelul forţei
musculaturii antagoniste, de elasticitatea musculară şi ligamentară şi nu în ultimul rând de bagajul
de deprinderi motrice stăpânit, deci putem afirma, cu tărie, că cei doi termeni sunt sinonimi.
Din aceste motive considerăm a fi corect să folosim în continuare doar termenul de supleţe.

DEPRINDERILE ŞI PRICEPERILE MOTRICE

Definiţia cea mai complexă a deprinderilor motrice este aceea de “componente ale
activităţii voluntare a omului care, prin exersare, ating un randament înalt pe baza perfecţionării
indicilor de execuţie (viteză, coordonare, precizie, uşurinţă, automatizare)” - M. Epuran, 1976.

Caracteristicile deprinderilor motrice:

 sunt elemente ale activităţii voluntare a omului;
 după consolidarea stereotipului dinamic, se efectuează cu indici ridicaţi de stabilitate, precizie,
cursivitate, expresivitate, coordonare, uşurinţă şi rapiditate şi, prin aceasta, cu un consum redus
de energie;

4
 deprinderile motrice simple se pot automatiza complet, iar în cazul celor complexe acest lucru se
realizează parţial, ceea ce permite scoarţei cerebrale să controleze mai uşor efectuarea lor, să
treacă acest control în sfera subconştientului, atenţia putând fi îndreptată astfel asupra unor
aspecte colaterale (factori de mediu, adversari, coechipieri, etc.); controlul mişcării şi corectarea
acesteia, când este cazul, se realizează prin intermediul “aferentaţiei inverse“ (P. A. Anohin), sau
sistemului feed-back;
 în faza superioară a formării deprinderilor motrice, pe baza interacţiunii organelor de simţ, a
capacităţii de analiză şi sinteză a scoarţei cerebrale, iau naştere senzaţii complexe, specifice
diverselor probe sau ramuri sportive şi cunoscute sub numele de “simţul mingii“,“simţul
ştachetei“,“simţul porţii“, etc.;
 au o structură motrică fixă, elementele înlănţuindu-se în acelaşi sens, orice schimbare a
conţinutului deprinderii conducând la formarea, dacă este posibil, a unei noi deprinderi
(exemplu: aruncarea greutăţii: eliminarea elanului cu pas săltat caracteristic stilului O’Brien prin
elanul prin piruetă a condus la apariţia unui nou procedeu tehnic, a unei noi deprinderi motrice);
 în absenţa repetării, legăturile temporare din scoarţa cerebrală ce stau la originea stereotipului
dinamic slăbesc ca intensitate, deprinderea motrică“se destramă“ fără însă a se şterge complet;
urmele lăsate de legăturile temporare din scoarţă se pot reactualiza relativ repede în urma reluării
şi repetării execuţiei;
 deprinderile motrice se perfecţionează treptat, într-o perioadă cu atât mai mare cu cât sunt mai
complexe şi în mod neuniform, cu atât mai puţin cu cât stadiul perfecţionării este mai avansat.

PRICEPERILE MOTRICE
Priceperea motrică elementară este considerată a fi prima fază a învăţării motrice,
capacitatea unui individ de a emite un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a capacităţilor motrice
dobândite anterior.
Priceperea motrică complexă reprezintă, însă, faza superioară de valorificare în condiţii
variabile, neprevăzute a sistemului de deprinderi motrice stăpânite de un subiect. Priceperea motrică
reprezintă un nivel nou, superior perfecţionării deprinderilor motrice, concretizat în capacitatea de
alegere şi aplicare în condiţii deosebite a celor mai potrivite procedee tehnice specifice ramurilor
sportive. Ele constituie unul din scopurile procesului instructiv-educativ de educaţie fizică, formarea
capacităţii de aplicare eficientă şi raţională a sistemului de deprinderi motrice în condiţii reale de
viaţă, în competiţii sportive.
Caracteristicile priceperilor motrice:
 sunt componente ale activităţii voluntare a omului care nu se pot automatiza;
 sunt dependente de experienţa motrică anterioară, de volumul de deprinderi motrice stăpânit de
subiect;
 sunt condiţionate de plasticitatea scoarţei cerebrale şi de o serie de procese psihice precum
gândirea creativă, memoria, imaginaţia etc. pe care le şi influenţează pozitiv.
Spre deosebire de deprinderile motrice, a căror consolidare se face prin repetări standard
pentru formarea stereotipului dinamic, deci prin procedee metodice de tip algoritmic, priceperile
motrice se consolidează prin “problematizare“, prin crearea unor situaţii noi şi dificile ce trebuie
rezolvate motric.

5
LECȚIA DE EDUCAȚIE FIZICĂ

STRUCTURA LECȚIEI DE EDUCAȚIE FIZICA

Partea pregătitoare are drept scop organizarea colectivului de elevi pentru începerea
organizată a lecţiei, pregătirea funcţională şi neuro-musculară pentru efortul care urmează şi
acţionarea în direcţia dezvoltării fizice armonioase. Durează aproximativ 15 minute şi în
componenţa sa intră verigile:
“Organizarea colectivului de elevi” şi “Pregătirea organismului pentru efort” sunt
secvenţe obligatorii mai ales la clasele mici şi se pot contopi la clase mai mari prima realizându-se
în timpul desfăşurării celei de-a doua.
Influenţarea selectivă a aparatului locomotor - verigă obligatorie în cazul prelucrării
analitice a segmentelor corpului, mai ales a celor ce urmează a fi implicate preponderent în efortul
din partea tematică. Această verigă are şi trebuie să-şi menţină caracterul obligatoriu la vârste mici
(clasele I-VIII) şi poate fi facultativă sau nepermanentă la clasele de liceu.1
Partea fundamentală (tematică) a lecţiei va cuprinde atâtea verigi câte teme şi-a propus
profesorul să abordeze în lecţia respectivă. Obiectivul acesteia este de realizare a prevederilor
programei prin sistemele de acţionare selectate în funcţie de gradul lor de eficienţă şi de
atractivitate, corespunzător particularităţilor colectivului şi condiţiilor concrete în care se desfăşoară
activitatea.
Temele vor respecta regulile metodice ale formulării obiectivelor sale şi ale ordonării în
cadrul părţii fundamentale, considerând necesară prezentarea următoarelor situaţii:
o Ţinând cont de faptul că partea pregătitoare are în general, obligatoriu trei verigi, în partea
fundamentală veriga a patra va fi tema de dezvoltare a vitezei sau a îndemânării, dacă sunt
programate, dar niciodată împreună în aceeaşi lecţie.
o În cazul în care este planificată o temă din deprinderi motrice care are obiectiv de învăţare,
aceasta se va programa în veriga a patra, ca prima temă, din partea fundamentală, dacă nu
este prevăzută temă din dezvoltarea vitezei sau a îndemânării. Locul deprinderii însă, va fi în
veriga a cincea, dacă avem prevăzută temă din dezvoltarea vitezei sau a îndemânării.
o Calităţile motrice de bază, forţa sau a rezistenţa se planifică totdeauna în ultima parte a
conţinutului tematic (veriga a cincea dacă sunt două teme sau a şasea dacă sunt prevăzute trei
teme). În cazul lor nu există respectarea cu stricteţe a necuplării lor în aceeaşi lecţie, dar pe
cât posibil, acest lucru ar trebui evitat, deoarece ambele solicită foarte mult organismul
elevilor..
o Dacă în lecţie avem prevăzută o temă cu obiectiv de verificare (susţinerea unei probe de
control în vederea evaluării), aceasta va fi planificată în prima parte a activităţii tematice
(veriga a patra), respectând indicaţiile date în cazul temei cu obiectiv de învăţare şi
excluzând programarea învăţării unei deprinderi noi, în lecţia respectivă, pe lângă verificare.
Această cuplare nu este posibilă din două motive: dacă am supune elevii unei probe de
control, atunci ei nu vor mai fi capabili să perceapă noul, obosiţi fiind după probă şi dacă am

1
Cătăneanu S., şi colaboratorii, (2001) - Educaţie Fizică şi Antrenament Sportiv, Editura SITECH, Craiova, pagina 84.

6
 încerca întâi să le predăm o temă nouă, aceştia nu for fi atenţi, gândul “zburându-le” la proba
de control (probă ce trebuie anunţată în prima verigă).
o În situaţia în care avem două sau trei teme din deprinderi motrice ce au ca obiectiv -
consolidare, acestea se vor planifica în orice ordine, indiferent de ramurile sportive cărora le
aparţin.
Unele din amănuntele ce trebuie reţinute în programarea lor sunt date de condiţiile materiale
existente în şcoala respectivă, de numărul de clase ce-şi desfăşoară concomitent activitatea
pe baza sportivă în sensul folosirii succesive a acesteia (groapa cu nisip pentru săritură sau
terenul de sport nu pot fi folosite de două clase în acelaşi timp şi una să rămână goală).
o Temele din deprinderi motrice care au obiectiv de perfecţionare (mai rar întâlnite la clase
mici ci mai mult la clasele terminale de liceu), vor fi planificate a se trata ca ultime teme din
partea fundamentală dar înainte de temele de dezvoltare a forţei sau rezistenţei, dacă acestea
sunt planificate în lecţia respectivă.
Partea de încheiere prin veriga de “Revenire a organismului după efort” urmăreşte aducerea
treptată a marilor funcţiuni ale organismului la valori apropiate de cele avute înaintea începerii
lecţiei, întrucât oprirea bruscă a unei activităţi fizice care a avut un efort intens pe final, provoacă o
excitaţie nervoasă ce îi va împiedica pe elevi să se concentreze la lecţiile următoare. În cazul în care
lecţia s-a încheiat cu o întrecere, un concurs, o ştafetă sau un joc sportiv, elevii vor avea o
transpiraţie inconfortabilă în continuare, o dispariţie mai lentă a stării de oboseală, iar pe timp rece
va face să crească pericolul contactării unei răceli, dacă nu se “sare” peste această verigă prin
neefectuarea execiţiilor de scădere a pulsului.
Ultima verigă din lecţie numită “Analiză şi recomandări” cuprinde aprecierile asupra
modului de angrenare în efort a elevilor, cu nominalizări pozitive şi negative şi recomandările pentru
activitatea suplimentară şi independentă. Această verigă se poate realiza ca secvenţă aparte sau poate
fi inclusă în veriga de revenire a organismului după efort, în timpul efectuării exerciţiilor de
revenire.

FORME DE ORGANIZARE A COLECTIVULUI DE ELEVI

Clasa - este unitatea de bază a procesului de învăţământ inclusiv pentru domeniul educaţiei
fizice şcolare, totdeauna când activitatea se desfăşoară în cadrul lecţiilor cu caracter obligatoriu.
Colectivul unei clase este mixt, în majoritatea cazurilor, ceea ce ridică probleme atât în selectarea
mijloacelor cât şi în dozarea efortului. Demixtarea este posibilă prin programarea, în orarul şcolii, a
desfăşurării simultane a lecţiilor la două clase paralele, dar acest lucru rămâne, în general, în
domeniul utopicului.
Grupa - reprezintă o unitate funcţională mai mică decât clasa, cu certe posibilităţi de
rezolvare a exersării diferenţiate (conform particularităţilor biomotrice ale colectivului) şi
activităţilor opţionale.
Prin intermediul grupelor organizate pe principiul relativei omogenităţi biomotrice (indici ai
dezvoltării fizice + indici ai capacităţii motrice) se poate asigura o dozare mai bună a efortului,
numărul grupelor la nivelul unei clase - fiind de 3-4, fiecare cu 7-10 elevi. Aceste grupe au caracter
deschis şi se pot organiza, practic, pentru toate tipurile de teme şi pe parcursul întregului an şcolar.

7
 În cazul activităţilor opţionale, recent introduse în planul de învăţământ, grupa este unitatea
funcţională de bază, înlocuind clasa. Ea este omogenă doar în privinţa conţinutului activităţii,
dozarea efortului urmând a se face diferenţiat, potrivit particularităţilor elevilor.
Echipa este o formă de organizare a colectivului în cadrul unei lecţii care prevede ştafete,
concursuri colective şi, mai ales, jocuri sportive. Echipele trebuie alcătuite pe baza echilibrului
valoric, uşor de stabilit când iniţiativa este lăsată copiilor şi sunt totdeauna conduse de un căpitan,
numit de profesor sau, şi mai bine, desemnat de către coechipieri. În general, este bine ca elevii să-şi
desemneze singuri căpitanii care, ulterior, efectuează alegerea componenţilor echipei, echilibrul
valoric fiind, în aceste condiţii, foarte aproape de cel real. În cazul activităţilor sportive din cercurile
şcolare şi a orelor de pregătire pentru competiţiile şcolare, echipa constituie unitatea funcţională de
bază.
PROCEDEE DE ORGANIZARE A EXERSĂRII

Exersarea frontală presupune angrenarea simultană a elevilor în executarea aceluiaşi

exerciţiu şi este un procedeu des folosit în lecţie întrucât prezintă o serie de avantaje:
- asigură o densitate foarte bună a lecţiei, volumul temporal de efort având valori ridicate;
- asigură un nivel relativ egal de efort tuturor elevilor;
- asigură buna organizare a colectivului de elevi şi permite menţinerea stării de disciplină.
În egală măsură, însă, prezintă şi o serie de dezavantaje:
- necesită o bază materială corespunzătoare, atât sub aspectul suprafeţei terenului de sport cât
şi al cantităţii de materiale sportive;
- nu permite observarea cu atenţie a execuţiei fiecărui elev şi corectarea, la timp, a greşelilor
(este contraindicată în faza de învăţare a unei deprinderi motrice);
- nu asigură tratarea diferenţiată în cazul în care aceasta trebuie asigurată prin variaţii ale
volumului de efort (număr de repetări, distanţe parcurse).
Sunt cunoscute trei variante de aplicare a exersării frontale:
- simultan, cu întreg colectivul, cu programarea aceluiaşi volum de efort şi a aceleiaşi
intensităţi, numărul de repetări, distanţa şi tempoul de lucru fiind dictate de către profesor (exerciţii
de front şi formaţii, pregătirea organismului pentru efort, unele exerciţii pentru dezvoltarea
calităţilor motrice, cnsolidarea deprinderilor de alergare din atletism, etc.);
- simultan cu tot colectivul, dar în tempoul propriu fiecărui elev (efectuarea unor elemente de
acrobatică, unele exerciţii de dezvoltare a calităţilor motrice, alergări din atletism, exerciţii de
sărituri, etc.);
- pe grupe care acţionează simultan, ca în cazul lucrului în circuit, atunci când staţiile permit
componenţilor grupei de lucru să efectueze exerciţiile simultan.
Exersarea în grup - procedeu des întâlnit în partea tematică a lecţiei, atunci când nu este
prevăzută temă cu obiectiv de învăţare. Grupele, două sau trei, exersează teme diferite şi în locuri
diferite ale bazei sportive schimbând între ele, la intervale de timp egale. Şi acest procedeu asigură o
bună densitate a lecţiei favorizând, în acelaşi timp, activitate opţională a elevilor şi demixtarea
(astfel, fetele pot practica jocul de volei, iar băieţii baschet sau fotbal). De mare importanţă în
utilizarea acestui procedeu este alegerea responsabilului de grupă dintre elevii cu autoritate şi cu o
bună capacitate motrică.

8
 Exersarea pe perechi. Lucrul pe perechi sau cu partener este des folosit în lecţie, în diverse
momente ale sale:
- în cadrul dezvoltării fizice armonioase, prin exersarea unor complexe de exerciţii cu
partener;
- în dezvoltarea unor calităţi motrice, precum viteza de reacţie şi de execuţie şi forţa; în acest
din urmă caz partenerul poate constitui ajutorul, prin fixarea picioarelor, în exersarea exerciţiilor
pentru dezvoltarea musculaturii spatelui şi abdomenului, sau poate constitui rezistenţa care trebuie
învinsă (tracţiuni-împingeri ale braţelor, genoflexiuni, etc.);
- în exersarea exerciţiilor pentru dezvoltarea mobilităţii articulare şi a supleţei musculare,
precum şi a celor de relaxare musculară;
- în cadrul deprinderilor motrice generale (ridicări şi transport de greutăţi, tracţiune-
împingere, prindere-aruncare);
- la consolidarea elementelor din gimnastica acrobatică, prin acordarea sprijinului şi
ajutorului;
- în exersarea unor procedee tehnice din jocurile sportive (pase, lovitură de atac şi blocaj din
volei etc.).
Regula principală în alcătuirea perechilor o constituie echilibrul somatic şi motric al celor
doi parteneri.
Exersarea independentă - procedeu ideal în realizarea individualizării activităţii, a dozării
corespunzătoare a efortului în funcţie de particularităţile individuale, a capacităţii de practicare
independentă a exerciţiilor fizice, a realizării obiectivelor de autoinstruire, autoeducaţie etc.
La clasele mici, acest procedeu este prezent cu precădere în exersarea unor deprinderi
motrice generale (sărituri la groapa cu nisip, aruncări la ţintă etc.) pentru a putea corecta greşelile de
execuţie, în exersarea unor probe din atletism sau a unor elemente de gimnastică acrobatică sau
sărituri. La clasele mari, cu precădere la liceu, ar trebui să constituie, în majoritatea cazurilor,
principalul procedeu de exersare.

JOCUL DE MIŞCARE CA MIJLOC AL EDUCAŢIEI FIZICE

Jocurile de mişcare îi învaţă pe copii să perceapă cu mai multă precizie distanţa, să aprecieze
rapid situaţia în care se află, să ia imediat o hotărâre eficientă, să se poarte corect şi să fie activi în
mijlocul unui colectiv şi totodată, le dezvoltă independenţa, curajul, perseverenţa, obişnuinţa de a
învinge greutăţile, le educă sentimentul de prietenie şi intransigenţa faţă de orice încălcare a
regulilor de purtare.

Organizarea şi desfăşurarea jocurilor

În organizarea şi conducerea jocurilor se va ţine seama de respectarea unor cerinţe, cum ar fi:
1. Alegerea corespunzătoare a jocului
Pentru preşcolari şi şcolarii mici nu vor fi selecţionate jocuri care cer un efort mare sau care au o
influenţă unilaterală asupra organismului, ci jocuri fără împărţirea participanţilor pe echipe, cu

9
caracter imitativ care cer o bază mare de susţinere şi nu solicită prea mult funcţia de coordonare şi
precizie.2
Selecţionarea jocurilor de mişcare, se face, deci, în funcţie de locul de desfăşurare, condiţiile
materiale, particularităţile subiecţilor precum şi în funcţie de condiţiile atmosferice pentru că şi
respectarea acestor factori conduce la reuşita îndeplinirii sarcinilor de joc.
2. Pregătirea locului de desfăşurare a jocului
Pentru o mai mare eficienţă a jocurilor de mişcare, profesorul este bine să stabilească din timp locul
de joc şi în funcţie de acesta să aleagă jocurile cele mai adecvate particularităţilor individuale ale
copiilor, selecţionând apoi şi materialele sportive necesare.
3. Pregătirea materialelor
Pentru buna folosire a materialelor sportive, este necesar ca ele să aibă un loc anume dinainte
stabilit, iar dispunerea, distribuirea şi primirea lor să fie precizate pentru ca elevii să le poată mânui
şi întreţine în condiţii cât mai bune.
4. Formarea echipelor şi alegerea căpitanului la preşcolari se face de către profesor, în cea mai
mare parte.
5. Alegerea ajutoarelor - din rândul elevilor scutiţi medical sau prin rotaţie, ori de câte ori
regulile jocului reclamă aceasta;
6. Dispunera jucătorilor - în formaţia de desfăşurare a jocului se va face înainte de
demonstrarea şi explicarea acestuia, pentru a uşura în acest mod înţelegerea regulilor de
desfăşurare;
7. Condiţiile de desfăşurare a jocurilor
Fiecare joc începe la semnalul profesorului, care poate fi verbal sau prin folosirea fluierului, ori
bătaia palmelor sau a altor materiale.
8. Conducerea şi arbitrajul
Au rol esenţial în atingerea obiecativelor educative ale jocului. Ele trebuie realizate astfel încât să
conducă la o desfăşurare corectă, să nu influenţeze rezultatul, să nu lase loc neregulilor şi nici
compromisului.
9. Disciplina în joc
Presupune atât îndeplinirea sarcinilor de joc cât şi respectarea adversarilor şi a coechipierilor.
10. Dozarea jocului - se face în raport de: locul în cadrul lecţiei; cantitatea de efort depusă în
lecţie înainte de începerea jocului; particularităţile de sex, vârstă, şi capacitate motrice. Dozarea are
ca scop obţinerea unor efecte favorizate asupra organismului şi se realizează prin: mărirea sau
micşorarea terenului de joc, a traseului ce urmează a fi parcurs, a greutăţii materialelor folosite, a
duratei jocului; numărul de repetări; tempoul execuţiei; simplificarea sau complicarea regulilor etc.
11. Sfârşitul jocului, stabilirea rezultatelor şi analiza
Incheierea jocului trebuie să se facă în mod organizat ca şi începerea sa. Durata prea mică sau
prelungirea sa exagerată sunt contraindicate. Durata este detereminată de: numărul participanţilor,
vârsta jucătorilor şi gradul lor de pregătire şi de tempoul execuţiei. Rezultatul jocului va fi stabilit
strict pe baza îndeplinirii sarcinilor de joc şi nu în mod arbitrar. Analiza jocului va urmări să scoată
în evidenţă comportarea copiilor, respectarea regulilor, acţiunile mai reuşite şi pe realizatorii lor.
Neefectuarea analizei are drept rezultat scăderea simţitoare a valorii educative a jocului.

2
Ungureanu, A. (2009) - Metodica educaţiei fizice şi sportului - Editura Universitaria Craiova, pagina 126.

10
EFORTUL ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Efortul reprezintă însăşi solicitarea organismului, exprimată în consum de energie,

determinată de depunerea unei activităţi fizice sau nervoase.
Volumul efortului este un parametru cantitativ şi reprezintă cantitatea totală de lucru
mecanic efectuat într-o lecţie de educaţie fizică sau de antrenament sportiv. El se obţine prin
însumarea eforturilor depuse de un subiect, volumul unei lecţii de educaţie fizică fiind exprimat de:
- suma distanţelor prcurse în cazul eforturilor de deplasare;
- suma repetărilor unor mişcări ciclice, a unor exerciii tehnico-tactice din jocuri sportive, a
unor procedee din gimnastică, a unor mişcări specifice dezvoltării calităţilor motrice;
- totalul kilogramelor ridicate în cazul exerciţiilor efectuate cu greutăţi (bară de haltere);
- timpul efectiv de lucru dintr-o lecţie de educaţie fizică.
Se disting, astfel, două tipuri de volum al efortului:
- volumul temporal - măsurat prin cronometrare şi stabilit prin însumarea timpilor cât un elev
depune un efort oarecare într-o lecţie de educaţie fizică, într-un ciclu de lecţii, într-un semestru sau
an şcolar;
- volumul motric - determinat prin însumarea tuturor eforturilor depuse în aceleaşi unităţi
temporale ca mai sus.

Intensitatea efortului este definită ca fiind cantitatea de lucru mecanic efectuat în unitatea de
timp. Ea este o caracteristică a travaliului prestat de către elevi, independent de posibilităţile lor
funcţionale şi diferă de intensitatea solicitării, care este o caracteristică individuală dată de nivelul
funcţional atins în timpul efortului şi care exprimă preţul plătit de subiect pentru a face faţă
cerinţelor impuse de efort. Pe aceeaşi treaptă a intensităţii efortului, nivelul de solicitare a
organismului elevilor este diferit, fiind cu atât mai ridicat cu cât capacitatea sa de efort este mai
scăzută.
Intensitatea efortului se exprimă prin:
- viteza de deplasare, în cazul mişcărilor ciclice cu eforturi de deplasare (alergări din
atletism, patinaj viteză, înot, ciclism, canotaj etc.);
- frecvenţa procedeelor tehnice sau a acţiunilor tehnico-tactice în unitatea de timp
(gimnastică, patinaj artistic, jocuri sportive, sporturi de luptă etc.);
- mărimea încărcăturii ridicată într-o singură încercare, în cazul exerciţiilor cu bara de
haltere.

Complexitatea efortului este dată de gradul de dificultate a unui exerciţiu, exprimat de

modul de combinare a mişcărilor care-l compun. Este, împreună cu intensitatea, un parametru
calitativ al efortului şi determină gradul de concentrare nervoasă a subiectului. Complexitatea
efortului nu influenţează consumul energetic al organismului, deoarece angrenarea mai multor grupe
musculare care efectuează simultan numeroasele mişcări ale unui exerciţiu complex conduce la
repartizarea lucrului mecanic efectuat. Eforturile complexe generează, însă, instaurarea mai rapidă a

11
oboselii nervoase, ca urmare a solicitării scoarţei cerebrale în coordonarea diverselor grupe
musculare implicate în efort.

DENSITATEA LECŢIEI DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Densitatea este unul dintre indicatorii principali care evidenţiează calitatea lecţiei de educaţie
fizică. Se referă la cantitatea şi calitatea efortului fizic în funcţie de componenta temporală, adică,
scoate în evidenţă modul de valorificare a timpului alocat lecţiei atât din punct de vedere al
volumului cât şi al intensităţii şi complexităţii efortului depus.
Tot prin densitatea lecţiei se reflectă şi relaţia dintre timpul de lucru al elevilor şi cel alocat
măsurilor didactice, metodice şi organizatorice întreprinse de profesor. Deci putem spune că lecţia
de educaţie fizică este eficientă dacă efortul depus de elevi este corespunzător din punct de vedere
cantitativ şi calitativ.

Tipuri de densitate

Densitatea motrice reprezintă relaţia dintre timpul efectiv de lucru al elevului (inclusiv
pauzele active) consumat în mod util pentru efectuarea exerciţiilor şi durata reală a lecţiei (nu durata
programată, deoarece nu întotdeauna, elevii sunt la fix pe teren sau în sală).
Densitatea motrice se obţine deci prin însumarea timpilor cât elevul se află în mişcare şi se
determină procentual, prin formula:
Timpul _ efectiv _ de _ lucru _ al _ elevului _ inregistrat _(T1  T2  T3......  Tn )
D.M  x100
Durata _ reala _ a _ lectiei _( 50 min)
Rezultatul obţinut din raportarea sumei timpilor de lucru ai elevului înregistrat, la durata
reală a lecţiei, se înmulţeşte cu 100, tocmai pentru interpretarea statistică în procente (%).
Astfel, sub aspect procentual, o lecţie eficientă de educaţie fizică, trebuie să aibă o densitate
motrice de minimum 60% (respectiv 30-35 minute din cele aproximativ 50 avute la dispoziţie),
indiferent de tipologia lecţiei. În realitate, valoarea densităţii motrice este de 48-55 %.3
Totuşi densitatea motrice este mai mare în lecţiile cu teme din deprinderi motrice ale căror
obiective sunt de consolidare sau de perfecţionare şi mai mică atunci când acestea au obiectiv de
învăţare. Deasemeni, pentru obţinerea unei densitate motrice optime, o pondere majoră o are şi
modul de organizare a exersării pe tot parcursul lecţiei (exersare frontală, pe grupe, pe perechi sau
individuală).

Densitatea pedagogică exprimă timpul consumat de profesor în mod util din durata unei
lecţii de educaţie fizică şi vizează activitatea profesorului la care trebuie să fie atenţi elevii. Aceasta
include timpul afectat conducerii lecţiei (demonstraţii, explicaţii, odihna - pauzele, indicaţii
metodice, corectări ale greşelilor, etc.), organizării materiale a activităţii (schimbarea aparatelor,
deplasarea colectivului dintr-o zonă în alta a bazei sportive, etc.) şi se determină prin însumarea

3
Cătăneanu M. S. şi colaboratorii (2001) – Educaţie fizică şi antrenament sportiv - Editura SITECH, Craiova, pagina 96

12
timpilor înregistraţi ai acestor momente raportaţi la durata reală a lecţiei. Densitatea pedagogică,
deci, se determină procentual prin formula:4
Timpul _ necesar _ profesorului _ pentru _ realizarea _ masurilor _
didactice, _ metodice _ si _ organizatorice _(Tdem  Texp l .  Torg .  .....  Tcorect. )
D.P.  x100
Durata _ reala _ a _ lectiei _( 50 min .)

Valorile densităţii pedagogice ar trebui să fie de aproximativ 30-35 % din densitatea lecţiei, fiind
mai mare decât densitatea motrice doar atunci când una din temele de lecţie este din deprineri sau
priceperi motrice şi are ca obiectiv îvăţarea acesteia (predomină deci, demonstraţia şi explicaţia, se
corectează greşelile generale şi tipice de execuţie).
Densitatea pedagogică este mai mică decât densitatea motrice atunci când se lucrează
pronunţat pentru consolidarea unei deprinderi şi/sau priceperi motrice, pentru dezvoltarea unei
calităţi motrice sau atunci când se urmăreşte consolidarea sau perfecţionarea procedeelor tehnice în
cadrul jocurilor sportive bilaterale.
În concluzie, suma valorilor densităţii pedagogice şi motrice ar trebui să dea întregul
densităţii unei lecţii (exprimat în procente-100 % sau minute- aproximativ 50), dar nu întotdeauna,
în practică, se întâmplă acest lucru, de vină fiind “timpii morţi” din cadrul unei lecţii de educaţie
fizică, care apar atunci când se lucrează pe grupe, sau când dotarea materială a şcolii este
necorespunzătoare.

Densitatea funcţională este dată de evoluţia marilor funcţii ale organismului pe parcursul
lecţiei, evoluţie apreciată prin valorile frecvenţei cardiace sau frecvenţei respiratorii (mai rar) luate
la începutul lecţiei, pe parcursul acesteia (înaintea şi după treminarea fiecărei părţi sau verigi în
parte) şi la sfârşit. Aceste valori ale frecvenţei cardiace sau respiratorii se iau tot pe subiecţii
înregistraţi pentru densitatea motrice.
Densitatea funcţională reprezintă deci, timpul afectat exersării în raport cu intensitatea şi
complexitatea efortului şi durata reală a lecţiei.
Acest tip de densitate se poate realiza şi doar de către profesor prin înregistrarea pulsului
elevilor, prin sondaj, în cadrul lecţiilor obişnuite, curente, nu numai în cele experimentale (în care se
realizează protocoale de densitate de către un grup de alţi profesor), pentru a putea vedea reacţia
elevilor la efort şi a lua măsurile care se cuvin (de creştere sau de scădere a intensităţii efortului).
Evoluţia valorilor marilor funcţiuni ale organismului pe parcursul unei lecţii reprezintă chiar
curba efortului sau dinamica acestuia în lecţia respectivă, de aceea majoritatea studenţilor sau a
cadrelor didactice debutante şi nu numai, confundă, de cele mai multe ori, densitatea funcţională cu
dinamica efortului.
Măsurarea frecvenţei cardiace sau respiratorii a elevilor, se realizează de către profesor (sau
a celor care contribuie la realizarea protocolului de densitate), prin maniera clasică de înregistare a
pulsului, adică prin presarea arterei carotide sau a celei brahiale (de obicei pe durata a 10 sau 15
secunde) şi numărarea pulsaţiilor, sau numărarea respiraţiilor pe aceleaşi unităţi de timp menţionate.

4
CĂTĂNEANU M. S. şi colaboratorii (2001) – Educaţie fizică şi antrenament sportiv - Editura SITECH, Craiova, pagina 95

13