Sunteți pe pagina 1din 354

Goran Stefanovski

7
PIESE
DE TEATRU

Editura Artes
2018
Coperta de
Bogdan E. Popa

Redactor
Carmen Antochi

Copyright © Goran Stefanovski pentru textele originale:


Лет во место, 2002; Flying on the Spot, 1985; Тетовирани души, 2002; Sarajevo:
Tales from a City, 1994; Сараево. Приказни од еден град, 2002; Hotel Europa, 2009;
Хотел Европа, 2010; Everyman (An Immorality Play) / Секој (а-моралитет), 2004;
Жив чоек, 2010; Одисеј, 2015; Odysseus, 2012; Figurae Veneris Historiae, 2015.
© 2018, Mihaela Cernăuți-Gorodețchi și Nikola Vangeli pentru prezentele versiuni românești
© 2018, Editura Artes, pentru prezenta ediție

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României


STEFANOVSKI, GORAN
7 piese de teatru / Goran Stefanovski; trad. din lb. engleză și macedoneană și note
de Mihaela Cernăuți-Gorodețchi și Nikola Vangeli. - Iași: Artes, 2018
ISBN 978-606-547-410-9
I. Cernăuți-Gorodețchi, Mihaela (trad.)
II. Vangeli, Nikola (trad.)
821.163.3
Goran Stefanovski

7
PIESE
DE TEATRU
Traduceri din limbile engleză și macedoneană și note
de Mihaela Cernăuți-Gorodețchi și Nikola Vangeli

Editura Artes
2018
ZBOR PE LOC [1981]
„Лет во место, in Собрани драми, I, Tabernakul, Skopje, 2002, pp. 145-209
“Flying on the Spot”, translated into English by Patricia Marsh Stefanovska, in Scena,
English Issue 8, Novi Sad, 1985, pp. 170-188

SUFLETE TATUATE [1985]


„Тетовирани души”, in Собрани драми, I, Tabernakul, Skopje, 2002, pp. 303-366

SARAJEVO. POVEȘTI DINTR-UN ORAȘ [1992-1993]


“Sarajevo: Tales from a City”, in Performing Arts Journal, The Johns Hopkins University
Press, New York, Vol. 16, No. 2, 1994, pp. 53-86 / “Sarajevo: Tales from a City (A
Play)”, in Joanna Labon (ed.), Balkan Blues: Writing Out of Yugoslavia, Northwestern
University Press, Evanston, Illinois, 1995, pp. 211-268
„Сараево. Приказни од еден град”, in Собрани драми, II, Tabernakul, Skopje, 2002,
pp. 219-294

HOTEL EUROPA [2000]


“Hotel Europa”, in Bonnie Marranca & Małgorzata Semil (eds.), New Europe: Plays
from the Continent, PAJ Publications, New York, 2009, pp. 103-140
„Хотел Европа”, in Собрани драми, III, Tabernakul, Skopje, 2010, pp. 85-130

VIIAȚA LUMII SAU ORIȘICINE (IMORALITATE) [2002]


Everyman (An Immorality Play) / Секој (а-моралитет), British Council Macedonia,
Skopje, 2004
„Жив чоек”, in Собрани драми, III, Tabernakul, Skopje, 2010, pp. 131-168

ODISEU [2012]
„Одисеј”, in Собрани драми, IV, Tabernakul, Skopje, 2015, pp. 5-69
Odysseus, 2012, versiune în limba engleză de Patricia Marsh-Stefanovska, manuscris
pus cu amabilitate de către autor la dispoziția traducătorilor

FIGURAE VENERIS HISTORIAE [2014]


„Figurae Veneris Historiae”, in Собрани драми, IV, Tabernakul, Skopje, 2015, pp.
153-219
CUPRINS

Zbor pe loc ................................................................ 7

Suflete tatuate ........................................................... 71

Sarajevo .................................................................... 123

Hotel Europa ............................................................. 183

Viiața lumii sau Orișicine (imoralitate) ................... 231

Odiseu ....................................................................... 263

Figurae Veneris Historiae ........................................ 309


ZBOR PE LOC
Dedic această piesă de teatru
înaintașilor mei, cunoscuți și necunoscuți.

7
PERSONAJE

MIHAJLO, 30 de ani
EVTO, 35 de ani, frate cu Mihajlo
SULTANA, 60 de ani, mama celor doi
RAJNA, 25 de ani, soția lui Evto
DOMNUL PANAIOTIS, negustor grec
ELENA, 40 de ani, soția acestuia
KIRO, 35 de ani, fost dascăl de școală
GAVRIL, 30 de ani, răzvrătit, fratele acestuia
ANGELE, 40 de ani
CAIMACAMUL, 40 de ani
DOMNUL OSTOIĆ, 40 de ani, sârb
DOMNUL VELKOV, 40 de ani, preot bulgar
TÂLHARUL
PRIMUL RĂZVRĂTIT
AL DOILEA RĂZVRĂTIT
PRIMUL ZUGRAV
AL DOILEA ZUGRAV

Acțiunea se petrece într-un oraș din Macedonia


în vara anului 1878.

8
PARTEA I
SCENA 1

Interiorul unei biserici ortodoxe medievale cu pereții zugrăviți.


În centru, o frescă de mari dimensiuni cu Maica Domnului.
Kiro privește frescele. Pauză. Se aude un zgomot.
Kiro scoate un pistol și se ascunde. Se deschide ușa. Intră Gavril.
Este rănit. Haina îi este zdrențuită și plină de sânge la piept. Pauză.

KIRO: Ești singur?


GAVRIL (Se întoarce înfricoșat spre Kiro.): Ai venit?
KIRO: Ești singur?
GAVRIL: Da. Ți-am trimis veste. Ai primit-o?
KIRO: Am venit, nu? Ce vrei?
GAVRIL: Sunt rănit.
KIRO: Văd. Ce vrei?
GAVRIL: Sângerez. Ascunde-mă undeva până mă lecuiesc.

Kiro pornește spre ușă, apoi se oprește și se întoarce.

KIRO: Ceri ajutor de la mine? Deja am cugetul încărcat de păcatele tale.


GAVRIL: Sunt aici, în pădure. Au să-mi vină lupii de hac.
KIRO: Și vrei să te duc la mine-acasă să-ți dau o cafeluță? Vrei să te
las să dormi în patul meu? Nu eu te-am pus să te răzvrătești. Iaca, ți
s-a înfundat. Acum dai târcoale târgului, cu coada între picioare.
GAVRIL: Ești fratele meu.
KIRO: Până în urmă cu două săptămâni nici nu vorbeai cu mine. Acum
sunt fratele tău și vrei să-mi pun capul în laț pentru tine. Ce te uiți așa
la mine?!
GAVRIL: Știam că ești vândut. Numai nu știam cât de mult.
KIRO: Până-n gât! Și, dacă trebuie, până la gură chiar! Până peste urechi,
până peste cap! Fiindcă nu dau doi bani pe drepturile care li se cuvin
oamenilor. Nu le merită și, oricum, nu le au. Iar dacă le-ar avea n-ar
ști ce să facă cu ele. Și-apoi, n-am poftă să sângerez ca o fiară prin munți!
9
GAVRIL: Taci! Or să te-audă.
KIRO (Pauză. Se uită în jur.): Cine? Nu-i nimeni aici. Numai tu și cu
mine. Eu sunt bine, sănătos, tu ești terminat. N-avem nimic în comun.
Ne îndreptăm spre zări diferite. Ai să crăpi ca un câine, iar eu am
să-mi văd de drumul meu.
GAVRIL: Unde te duci?
KIRO: Încotro poftesc!
GAVRIL: Încotro poftesc alții. Kiro!
KIRO: Mă duc, Gavril. Știu totul.
GAVRIL: La drept vorbind, mă urăști mai mult decât te urăsc eu pe tine.
KIRO: Nici ură, nici iubire, nimic. Doar un cap bălăbănindu-se pe umeri.
Pleacă de-aici. Nu veni în oraș. E ultima oară când ne vedem. O dată
dacă mai dau cu ochii de tine ești mort. (Dezgolește pieptul lui Gavril.
Se uită la rană. Scoate o monedă și i-o dă lui Gavril.) Ia și cumpără-ți
niște bomboane.

Gavril îl privește. Încearcă moneda între dinți. Iese în grabă. Pauză.


Kiro se închină repede. Iese.

SCENA 2

O colibă înjghebată lângă biserică.


Înăuntru, în stânga, o bucătărie cu o masă și două baloturi de paie.
Scări care duc spre acoperiș. În dreapta, alte două baloturi de paie.
Pe tot parcursul scenei se aude un copil plângând undeva alături.
Sultana stă la masă. E amețită. Bea țuică. Chicotește de una singură.
Vine Rajna din cămăruță. Pune să fiarbă pe plită un ceainic.
Trebăluiește prin încăpere. Pauză.

SULTANA: Plânge. (Pauză) Plânge copilul.


RAJNA: Da. Îl aud.
SULTANA: Copilul ăsta plânge toată ziua. E mititel. N-are habar de nimic.
Are să crească și n-are să mai plângă. Sau are să plângă în sinea
lui. Ca să nu-l audă nimeni. Și nimeni n-are să-l audă.
10
RAJNA: Dumneata ești în vârstă, dar tot se-aude cînd plângi.
SULTANA: Da, sunt bătrână. Dar n-am crescut. N-am dinți în gură.
Sunt ca un prunc.
RAJNA: Pruncii beau lapte.
SULTANA: Pruncii beau orice, ud să fie.
RAJNA: Ți-e nepot. Ai putea să mai vezi de el, când și când.
SULTANA: Îmi tremură mâinile. Și-apoi, nu-mi place de el. Îi curg balele
întruna. Când nu face pe el.
RAJNA: Cum poți să fii atât de urâcioasă?
SULTANA: Da. Mă mir și eu. Termină de fiert apa aia și stinge focul. E
vară. Mă coc aici.
RAJNA: Orice fac e anapoda. Orice spun e anapoda. Orice gândesc e
anapoda. Ce fel de oameni sunteți? Dacă mă duc și spun cuiva cu
ce fel de oameni trăiesc, nu mă crede nimeni.
SULTANA: Adevărul e întotdeauna greu de crezut.
RAJNA: Ce vorbești! Stai în pat cât e ziua de lungă, cu privirea ațintită
în tavan. Bei întruna. Nu te-ai spălat de două luni. Bine măcar că nu
faci pe dumneata – încă.
SULTANA: Ba da, fac și asta.
RAJNA: Știi cine-ți spală rufele?
SULTANA: Tu!
RAJNA: Da, eu!
SULTANA: Și?
RAJNA: M-am săturat. Du-te și te uită în oglindă!
SULTANA: Mă tem. Și-așa mi se pare că sunt două de-alde mine. Dacă
mă uit în oglindă ar fi patru. Într-o zi-două, Sultana are să se
deschidă aici (arată spre creștet). Un șarpe negru înaripat are să iasă
afară, încolăcit în jurul sufletului meu. Are să dea de trei ori din aripi,
zvârcolindu-se de moarte, apoi are să țâșnească în sus.
RAJNA: În sus sau în jos?
SULTANA: În sus, în sus. Dumnezeu și cu mine avem o mică înțelegere
în privința asta. Tu nu încerca să te amesteci.
RAJNA: Du-te puțin pe-afară, ca să aerisesc în casă. Du-te în oraș.
Plimbă-te puțin.
11
SULTANA: Când are să fie soare.
RAJNA: A fost soare și-ai stat în casă.
SULTANA: A fost soare și-am ieșit. Acum nu-i soare. (Pauză) Când mă
duc noaptea la culcare, nu știu cine am să fiu când am să mă
trezesc. Mă culc om. Mă scol o dihanie. Azi mă simt broască
țestoasă. (Pauză) Nimeni nu-i nevoit să mă rabde.
RAJNA: Chiar așa? Te-ai tolănit în mijlocul casei. Ne împiedicăm tot
timpul de dumneata. Ai muri dacă am pleca de-aici.
SULTANA: Crezi că am să trăiesc dacă stați cu mine?

Întră Kiro. Sultana și Rajna îl privesc uimite.

KIRO: Seara bună! (Pauză) Nu vă așteptați să mă vedeți? (Pauză) Pot


să stau jos? (Se așează.) Bărbații nu s-au întors încă, nu? (Pauză)
N-am prea mult timp. Acuși pornesc jandarmii să facă rondul. Ce
mai faci, mătușă Sultana?
SULTANA: Bine. Am să mor într-o zi-două.
KIRO: Rajna? (Pauză) Ai un copil. (Pauză) Tot frumoasă ești.
RAJNA: Ce vrei?
KIRO: De la tine, nimic.
RAJNA: Nici n-ai ce să aștepți de la mine. De ce ai venit?
KIRO: Mă duc, dacă te încurc. (Pauză) Stați cam înghesuiți în cămăruța
asta, nu-i așa?
SULTANA: Au dat foc la magaziile celelalte.
KIRO: O să le faceți la loc.
SULTANA: Dacă spui tu… (Pauză) Erai un biet dascăl de școală odată.
Acum, peste noapte, te-ai făcut mare mahăr.
KIRO: Strâng birul.
SULTANA: Strângi birul?! Faci legea acolo la dregătorie! L-ai luat la
întrebări pe fiul meu Evto.
KIRO: Pe cine n-am luat la întrebări!
SULTANA: Evto crede că l-ați luat numai pe el. E înspăimântat de toată
povestea asta.
KIRO: N-are de ce. Am eu grijă să fie bine.
12
SULTANA: De doi ani nu vorbiți unul cu altul.
KIRO: Asta-i cu totul altă treabă.
SULTANA: Pentru el nu-i așa. De-asta ai venit iar?
KIRO: Nu, nu. Asta s-a rezolvat. Ne-am lămurit. Am pus totul în ordine.
(Pauză) Au dat peste Mihajlo hoinărind prin cimitir astă-noapte.
SULTANA: Nu-i prima dată.
KIRO: Ar fi bine să fie ultima. Acum orice este împotriva legii.
SULTANA: Vrea să meargă la mormântul tatălui său.
KIRO: Știu. (Pauză) Ce moarte groaznică! (Pauză) Spune-i să meargă
ziua la mormânt. (Pauză)
SULTANA: Ei, băiete, băiete! Trebuia să te duci și să te faci și tu
bărbat, nu? Să începi să te bagi și tu în seamă, nu-i așa? (Pauză)
Unde-i Gavril, fratele tău? (Pauză) Mai trăiește? Se spune că a fost
unul dintre capii răzmeriței.
KIRO: Voiau să distrugă totul. Să nu mai lase nimic așa cum era. Asta
voiau, să conducă ei.
SULTANA: Ce să mai conducă, dacă n-a mai rămas nimic?
KIRO: Niște netoți! Îl ponegreau pe sultan. Porneau câte o răscoală în
fiecare lună.
SULTANA: În copilărie spânzurați pisici în copaci. Tu, el, Evto și Mihajlo.
Vă ungeam untură pe pâine și presăram boia pe deasupra. Noi, Krsto
și nevasta lui, tatăl tău și mama ta. Odihnească în pace! Acum ați târât
totul în noroi. Ah, cum aș vrea să am vârsta, dar nu și mintea voastră!
KIRO: Dar ce ne lipsește?
SULTANA: N-aveți pene să zburați. Tu nu mai urci încoace. Pe vremuri,
toți locuiați aici. Acum nu te mai ostenești.
KIRO: Cum de știi dumneata asta?
SULTANA: Pe fereastra asta văd tot ce se petrece în lume. Adevărat că l-au
tras pe Trajko în țeapă și l-au lăsat să moară în piață pentru că a călcat
pe laba unui câine de vânătoare al turcilor? (Pauză) Că l-au batjocorit
pe Marko și au lăsat să-i fie fetele răpite de negustori? (Pauză) Că au
dat foc la satul din deal și i-au omorât pe toți oamenii de-acolo?
KIRO: E-adevărat.
SULTANA: Aha! (Pauză) Dar așa nu se mai poate, nu?
13
KIRO: Oamenii se deprind cu orice.
SULTANA: Nu se mai poate lăsa ca așa ceva să se întâmple peste tot.
KIRO: Nu, nu se poate lăsa să se întâmple așa ceva peste tot. Dar aici
da. Aici se poate petrece orice. Nu te amesteca în lucruri din astea,
mătușă Sultana! Habar n-ai ce și cum. Sunt tot felul de interese la
mijloc, toți vor să tragă foloase: rușii, austro-ungarii, bulgarii, sârbii,
englezii, grecii, turcii, francezii…
SULTANA: Ar fi mai ușor să spui cine nu are vreun interes. Dar interesele
noastre care sunt?
KIRO: Cine suntem noi? Când se umplu iazurile cu apă întreabă cineva
broaștele ce cred despre asta?
SULTANA: Cine umple iazurile cu apă?
KIRO: Nu știi dumneata nimic despre ăștia.
SULTANA: Nu știu eu nimic despre ei, dar știu cine sunt ei. Știu al cui e
capul care poartă căciula. Nu mă uit la căciuli. Nu aștept să facă ele
mare lucru.
KIRO: S-au schimbat vremurile, mătușă Sultana. (Pauză) Nu-i așa,
Rajna? Cum îl cheamă pe copilul tău?
RAJNA: Boge. (Pauză) Se spune „Să vă trăiască!”.
Intră Evto. Se uită descumpănit la Kiro.
KIRO: Evto!
EVTO: Sara bună! Ce vânt te-aduce pe-aici?
KIRO: N-ai teamă! Alta-i pricina pentru care am venit. Ce mai faci?
EVTO: Ce altă pricină?
KIRO: A, pricep. Acum ne urâm unul pe altul, nu?
EVTO: Nu prea ne prăpădim unul după altul. (Pauză)
KIRO (Se ridică.): Vino diseară cu Mihajlo, fratele tău, acasă la Domnul
Panaiotis. Negustorul grec. (Scoate o bucată de hârtie.) Ăsta-i permisul
să ieșiți noaptea pe stradă.
EVTO: Despre ce-i vorba?
KIRO: Vrea să încheie un târg cu voi. (Pauză) Mă duc. Rămâneți cu bine.
Rămâi cu bine, Rajna. (Pleacă.)

14
EVTO: Ce-a căutat ăsta aici?
RAJNA: Numai ne-am pomenit cu el.
EVTO: De ce i-ați dat drumul înăuntru?
RAJNA: N-a bătut la ușă.
EVTO: Ușa ar trebui să fie încuiată. Fostul tău drăguț dă târcoale casei
mele de parcă el ar fi stăpân aici!
RAJNA: Fostul meu drăguț sau fostul nostru prieten cel mai bun?

Rajna îi pune mâncare pe masă și se așează în fața lui.

EVTO: Era în temniță până mai ieri. Acum se fâțâie răsucind pe deget
cheia de la temniță. Pe cine a pupat în dos? (Se așează la masă.
Pauză) A trebuit să-i fac capătul măgarului. Și-a frânt un picior pe
munte. Cum am să mai muncesc mâine?! Mai sunt multe de cărat.
Au să găsească alt cărăuș. (Mănâncă.) Ce te uiți la mine?
RAJNA: De ce să nu mă uit?
EVTO: Nu-mi place să se uite cineva la mine când mănânc. Vreau să
pot să înfulec ca un animal.
RAJNA: Boge a tușit toată ziua.
SULTANA: Are să-i treacă.
RAJNA: Are febră.
SULTANA: Nu-i mare lucru.
RAJNA: Trebuie să facem ceva.
SULTANA: N-avem bani.
RAJNA (către Sultana): Nu cu dumneata vorbesc. (Către Evto) M-
asculți? (Pauză) Oare? Ia-l cu tine mâine în zori.
EVTO: ʼTu-i mama ei de viață!
SULTANA: Ce vorbe spurcate vă mai ies pe gură! Un mic neajuns și
gata, vă repeziți să vă blestemați viața! Viața-i de vină întotdeauna!
EVTO: Nu-i zi în care să vin acasă și să nu primesc în față o veste
proastă. Ba cade cineva bolnav, ba e ceva de cumpărat, ba sunt
datorii de plătit! Ba s-a stricat ceva. Intru în casă cu inima-n gât,
știind că, din clipă în clipă, o să-mi trântiți încă una.

15
RAJNA: Du-te și fă-te călugăr, dacă vrei liniște și pace! Boge a asudat
ziua-ntreagă, îi spun lui taică-său și el are parapon pe mine că-i
spun așa ceva! Vrei pepene, dar fără sâmburi!
EVTO: Ce pepene, măi?! N-au rămas decât sâmburii! Nu mai e nici
măcar coaja pentru peltea. Nu înțelegi nimic!
RAJNA: Ba înțeleg totul! Mă întreb doar cât am să mai tac și-am să-
nghit.
EVTO: Până la capăt! Toată viața!
RAJNA: Mai vedem noi.
EVTO: Toată viața! Ai măturat în biserică astăzi?
RAJNA: Da, am măturat.
EVTO: Du-te și mai mătură o dată! Pune fundul la treabă! Dacă nu-ți
place aici, du-te înapoi la mă-ta în sat și crapă de foame!
RAJNA: Dacă aș fi venit aici doar ca să am ce mânca, de mult mi-aș fi
luat tălpășița.

Pauză. Intră Mihajlo. Tăcere. Nimeni nu se uită la el. Pauză.


Mihajlo se așează. Se uită el la ei. Pauză.

MIHAJLO: N-aveți de gând să mai vorbiți cu mine azi? (Pauză) Scroafa


se izbește de pereți. I-am dat ceva să mănânce. Se schimbă vremea.
(Pauză) Am găsit un arici. Din ăia care aduc a câine. Cu botul coroiat.
EVTO: Mai sunt și de alt fel?
MIHAJLO: Din ăia care aduc a porc. Au botul cârn. Dar ăștia care aduc
a câine se pot mânca. Dacă aveam o tigaie, îl prindeam. Bați în
tigaie și el pornește să joace și-apoi îl pui în tigaie. Nu se mai poate
face ghem. Îi fug picioarele.
EVTO: Și mie la fel.
RAJNA: Am auzit că au dat peste tine în cimitir astă-noapte.
EVTO: Ce?
RAJNA: Ne-a spus Kiro.
EVTO (Pauză. Se ridică și se duce spre Mihajlo. Îl cuprinde în brațe și
apoi îl înșfacă de gât.): Am să te încui în casă! Auzi? Câte zile ai să ai.
Nici pe fereastră n-am să te las să te uiți. Ce naiba făceai în cimitir?
16
Au să creadă că le duceai mâncare răzvrătiților. Și ponoasele eu am
să le trag pentru asta. Tu ai noroc, fir-ai să fii. Tu n-ai să pățești nimic.
RAJNA: Au să te bage în temniță.
MIHAJLO: Nu-i nici țipenie pe stradă. Doar niște cotarle prăpădite.
Toată lumea aprinde lumânări și se roagă să vină vremuri mai bune.
Ce să facă și ei, bieții oameni? Altceva nu știu să facă. Stau în casă
și jelesc în gura mare. Ori plâng încetișor. (Pauză) Am întâlnit un om
pe nume Angele. E artist.
EVTO: Ce-ai lucrat azi?
MIHAJLO (Scoate niște monede și le pune pe masă în dreptul lui
Evto.): Am dus saci la moară pentru niște turci.
EVTO: Pe șapte parale amărâte?
MIHAJLO: Atâta mi-au dat.
EVTO: Asta-i nimica toată! Trebuie să ceri cât ți se cuvine. Te tocmești
pentru plată înainte să te-apuci de treabă. Nu te lăsa înșelat!
MIHAJLO: Bine.
EVTO: Cum adică „bine”? Așa faci mereu.
MIHAJLO: Lasă-mă să lucrez cu tine!
EVTO: Am făcut asta o dată și bine mi-a mai prins! Uite cum arăți! De-
ar fi să te muște un câine nici n-ar avea în ce să-și înfigă colții.
(Pauză. Trage un vânt.) Măi Mihajlo!
MIHAJLO: Nu eu!
SULTANA: Sălbaticul mamei!
EVTO: Ciudat cum vânturile noastre miros frumos, iar ale altora put.
SULTANA: Dacă nășteam un bolovan, măcar aveam pe ce să stau…
EVTO: Iaca stai pe noi!
SULTANA: Pe mormintele voastre am să stau.
RAJNA: Te-ai scrântit la minte, asta e!
SULTANA: Cred că voi toți v-ați scrântit – ia uitați-vă la voi! (Evto dă cu
pumnul în masă.) Niciunul nu vrea să-l asculte pe celălalt. Toți dau
cu pumnul în masă. Ați ajuns mai departe decât mine, ați vorbit mai
mult decât mine. Dar tot mi-e milă de voi.

Pauză. Tăcere.
17
EVTO (către Mihajlo): Arăți bucuros de parcă ai dat peste un cuțit. Ce
rânjești așa?
MIHAJLO: Mi-am adus aminte de ariciul pe care l-am găsit.
EVTO: O sută de ani ai să trăiești! N-ai nicio grijă! Ca o oaie.
MIHAJLO: Oile le-au căsăpit. (Pauză) Seara hoinăresc și aștept să mă
întâlnesc cu cineva. Aștept să se întâmple ceva. Simt mereu că are
să se întâmple ceva. Și-mi spun: „Dacă n-o cotesc pe străduța asta,
pierd cine știe ce.” Așa că o cotesc – dar nu se întâmplă nimic. O
iau la stânga, la dreapta. Pe o stradă, pe altă stradă. Și-apoi mă
pomenesc acasă. Așa că nu-mi rămâne decât să mă culc. (Pauză)
E din pricina lunii. Ea mă îmboldește.
EVTO: Nu mai spune!
MIHAJLO: Îmboldește apa, o mână să se ridice cu un cot jumătate. De
ce să nu mă mâne și pe mine dară?
EVTO: Vii acasă și dormi ca un mielușel. Iar eu mă sucesc și mă
învârtesc ceasuri în șir. Și mă uit la luna aia a ta și mă întreb de ce
stau eu aici. Cât e lumea de largă, eu mă îngrămădesc în încăperea
asta strâmtă cu voi. Și-mi vine să-mi iau lumea-n cap, să plec peste
șapte munți și șapte văi, până ajung în altă parte, unde să dorm în
altă casă, cu alți oameni.
MIHAJLO: Păi, de ce nu pleci?
EVTO: Cine naiba crezi că m-ar lua pe mine în casă, ei? Dacă nu m-aș
rătăci pe drum, aș ajunge într-un coteț de porci.

Deodată, chipul Sultanei se schimonosește de durere.


Bătrâna își cuprinde capul cu mâinile. Nimeni nu se uită la ea, dar toți
știu ce se petrece. Tăcută, Sultana trece prin chinuri groaznice. Pauză.
Chipul ei revine la normal. Pauză.

SULTANA: M-am dus la o nuntă. Bucate și băuturi felurite pe masă,


fluiere și tobe, a ținut petrecerea trei zile. În a treia zi, m-am pornit
spre casă, încărcată cu atâta mâncare și cu atâtea dulciuri pentru
voi, de nici nu vă puteți închipui. Toate bune, dar aici, chiar în pragul
casei, au sărit la mine niște dulăi ca turbații. Au sărit și au tras cu
18
dinții, dar nu m-am lăsat. Până la urmă, totul a ajuns pe jos, în noroi.
Îmi pare rău. Nu v-am adus nimic. (Pauză)
MIHAJLO: Ți-e mai bine acum?
SULTANA (Încuviințează din cap. Pauză.): Nu mai ține. Doar o minune
ne mai poate scăpa.
MIHAJLO: Cum te doare?
SULTANA: Parcă ar vrea să iasă cineva dinăuntru.
MIHAJLO: Dacă aș ști că este vreun leac, aripi m-aș face și m-aș duce
să ți-l aduc. Ai să te faci bine. Și apoi construim o biserică nouă. Evto
are să se ocupe de tâmplărie. Lemn de nuc. Șlefuit și zugrăvit. Covoare
pe jos. Rajna are să le țeasă. O cișmea în fața bisericii, cu scăfițe noi,
cu apă dulce curgând pe țeavă. Înăuntru am să zugrăvesc Buna Vestire.
Una mare, mare de tot. Împodobită toată cu aur. Maica Domnului în
negru, cu un nimb auriu. Arhanghelul Gavriil în veșmânt de muselină,
cu aripile drepte și puternice, cu mâna întinsă spre ea. Îi aduce veste.
Are ceva să-i spună. Duminică dimineața. Sătenii intră în biserică. Se
uită în sus. O, ce minune, ce minune! Doamne! Doamne!
EVTO: Și-apoi cineva are să tragă un vânt. Uită-te în jur! Capete
zdrobite, sânge curgând valuri pe stradă. Temnițele sunt pline, încât
dau să plesnească. Foame și sărăcie. Toată lumea dușmănește pe
toată lumea. Frații își scot ochii unul altuia. Iar tu bați câmpii despre
o biserică nouă într-o dimineață de duminică. Lemnăria are să fie
roasă de cari. Cișmeaua are să sece. Au să mișune viermii. Buna
Vestire are să se înnegrească și are să se cojească. Arhanghelul
Gavriil nici n-are să mai ajungă la Maica Domnului, darămite să-i
mai spună ceva. Are să încremenească acolo, cu mâna întinsă și cu
gura căscată. Sătenii au să se uite în sus. Ce grozăvie, ce grozăvie!
Doamne! Doamne! Vino-ncoace! (Se ridică în picioare.)
MIHAJLO: Bine. (Se ridică și el.) Unde mergem?

Ies amândoi. Pauză.

SULTANA: Unde? Niciunde! Ce? Nimic! Când? Nicicând! Cum? Nicicum!


De ce? Degeaba!
19
SCENA 3

Salon în casa Domnului Panaiotis. Așezat la un birou, Panaiotis este


ocupat cu niște hârtii. Pauză. Intră Kiro, Mihajlo și Evto.

KIRO: Bună seara, domnule Panaiotis. Ei sunt Evto și Mihajlo.


PANAIOTIS: Voi sunteți, carevasăzică, zidarii cei vestiți. Am auzit că
puteți clădi o biserică peste noapte, numai voi doi.
EVTO: Acum nu ne mai îndeletnicim cu așa ceva. De mult nu s-a mai
clădit nimic pe-aici.
PANAIOTIS (arătând spre Kiro): Domnul de acolo mi-a spus că pot să vă
încredințez o însărcinare grabnică. Stați pe lângă Biserica Maicii
Domnului. O știu. Mai-marii turcilor au dat învoire ca, de la Crăciun,
ea să treacă în stăpânirea Bisericii Ortodoxe a Greciei. Până atunci, e
nevoie să se zugrăvească zidurile. Oameni de-ai noștri au să facă
asta, bineînțeles. Dar pe voi v-aș tocmi să tencuiți. Aș vrea să vă
apucați de lucru fără zăbavă, mâine dimineață, ca să terminați cât mai
curând, cam în zece zile.
KIRO: Nu-i zor! Să le dăm răgaz să se pregătească? Două-trei zile?
PANAIOTIS: Mâine dimineață! Kiro are să fie mai-marele vostru cât
lucrați. Îi cereți să vă dea tot ce vă trebuie. Aveți nelămuriri? (Pauză)
Plată nu primiți. Aveți datorie la caimacam douăzeci și două de zile
de muncă fără plată. El a avut bunătatea să mi le treacă mie.
EVTO: În ultimele zile am dus cu căruța una-alta la târg la Prilep. Nu
mai avem o para.
KIRO: Vă descurcați voi cumva. Asta-i treabă care nu suferă amânare.
EVTO: Biserica are zidurile gata zugrăvite, de multă vreme. De ce trebuie
altă zugrăveală?
PANAIOTIS: Zugrăveala veche nu se potrivește cu noile rânduieli.
MIHAJLO: Care-s noile rânduieli?
EVTO: E nevoie de var nestins. Când se zugrăvesc zidurile, varul e pus
să se odihnească chiar și înainte să se pornească de clădit biserica.
Stă așa și câte trei ani.

20
KIRO: Domnule Panaiotis, de-asta mă gândeam să mai zăbovim câteva
zile.
PANAIOTIS: Întrebuințați și voi apă de var obișnuită. N-are nimic.
MIHAJLO: Care-s noile rânduieli?
Intră Elena. Pauză. Tăcere. Îl zărește pe Mihajlo.
Se duce la el și-i pune mâna pe obraz. Mihajlo o privește uimit.
ELENA: Știam că ai să vii. (Pauză)
PANAIOTIS: Elena!
ELENA: Ești chiar tu?
PANAIOTIS: Avem treabă. Elena!
ELENA: Toți aveți treabă, dar nu face nimeni nimic. (Către Mihajlo)
Unde-ai fost până acum? (Pauză) Tu ești. (Pauză) Eu sunt aici.
(Pauză) Domnilor, mă iertați!
Elena iese. Pauză.
PANAIOTIS: Așadar?
KIRO: Primiți?
EVTO: Nu puteți pune pe altcineva să tencuiască?
KIRO: Fără tocmeală!
EVTO: Am putea să facem altceva.
PANAIOTIS: La ce bun?
EVTO: Tatăl meu a slujit în biserica asta.
PANAIOTIS: Da, și? (Pauză)
MIHAJLO: Care-s noile rânduieli?
EVTO: Hai, Mihajlo!
MIHAJLO: Sfinții sunt sfinți.
EVTO: Ieși!
Evto și Mihajlo pleacă. Pauză.
KIRO: Vi se par pricepuți?
PANAIOTIS: Vedem noi dacă sunt în stare să facă ce trebuie. Nu-mi
pasă dacă sunt pricepuți.
21
KIRO: Să băgați de seamă la Velkov, bulgarul. Își face și el socoteli cu
biserica.
PANAIOTIS: Socoteli? Păi are el partea lui. Ce socoteli să-și facă?
KIRO: Nu știu precis.
PANAIOTIS: La ce-mi mai spui că-și face socoteli, dacă n-ai habar care-s
alea?! Mai bine ține-ți gura. Când nu știi precis, știi ceva nelămurit.
Lucrul ăsta-i primejdios. Știi ce-ai de gând să faci în viață? (Pauză)
Nici nu știm ce vrem să fim și ne pomenim dintr-o dată că suntem
ceva. Ceva ce poate nu ne-am fi dorit să fim. Ceva ce n-am vrut să
fim. I-ai tras în țeapă pe capii răzvrătiților. Ai făcut-o fără șovăială. Prin
urmare, știi prea bine la ce spui da și la ce spui nu. Sau cum?
KIRO: Nu cred în păreri neclintite. Era să mă coste viața odată.
PANAIOTIS: Când te-au băgat turcii în temniță? Și-acum lucrezi pentru
ei! Am priceput.
KIRO: Pe toate le știți.
PANAIOTIS: Iar tu ai multe de aflat. Fără zăbavă! Cu paisprezece ani
în urmă, episcopul grec a fost alungat din Ohrid. Ce crezi despre
asta? (Pauză) Erai copil pe-atunci, dar răspunsul la o asemenea
întrebare trebuie să fie gata pregătit. Eu fac negoț cu măsline, dar
sunt atent la ce se întâmplă în jurul meu. (Pauză) Oare sunt doar un
negustor de măsline? Mi-ai cerut să te îndrum cum să te porți. Să-ți
spun când faci vreo greșeală. Trebuia să fii mai hotărât cu cei doi
frați. Fără îndoieli, fără șovăieli – cum are mai oricine. Trebuie să-i
faci să creadă că tu ai dreptate. Vor asculta de tine și te vor slăvi.
Răspunde-mi repede și precis: de ce nu te dai grec? (Pauză) Nu-i
bine. O clipă de întârziere înseamnă pe veci prea târziu. Ca pe un
mușchi trebuie să-ți lucrezi iuțeala în a lua hotărâri. Trebuie să
exersezi. Începe prin a recunoaște că nu numai mie, ci și
caimacamului, și lui Velkov, preotul bulgar, le-ai cerut să-ți spună
când greșești și să te îndrume cum să te porți. Vrei să înveți? Ia-ți
un singur dascăl. Trei dascăli au să te învețe lucruri diferite și, până
la urmă, n-ai să te alegi cu nimic. Gândește-te cu care vrei să rămâi.
Nu-mi plac învățăceii nehotărâți. Nici ajutoarele care nu știu ce vor.
KIRO: N-aveți încredere în mine, domnule Panaiotis?
22
PANAIOTIS: Tu ai încredere în tine ori te îndoiești? (Pauză) Noapte
bună. (Pauză)

Kiro pleacă. Pauză. Intră Elena. Pauză.

ELENA: El e. (Pauză) Te-ai supărat pe mine? (Pauză) L-am găsit.


PANAIOTIS: Du-te la culcare.
ELENA: Îl tot pierd. Nicăieri nu stăm prea mult. Încurc numele și locurile.
Acum unde suntem? Ce-i aici?
PANAIOTIS: Capătul… lumii.
ELENA: Ce este dincolo de capăt?
PANAIOTIS: Tu. (Pauză) Și eu. (Pauză) Unde ai fost azi?
ELENA: M-am dus… la biserică.
PANAIOTIS (sărutându-i mâinile): Nu, Elena. Trebuie să nu mai faci
asta. De dragul meu. Pricepi ce spun? Elena!
ELENA: M-am dus înăuntru.
PANAIOTIS: Te chinuiești singură.
ELENA: Mă duc la culcare. Am să-mi pun o pernă între picioare.
Elena pleacă. Panaiotis pune mâna deasupra flăcării lumânării
ca să vadă cât o poate ține așa.

SCENA 4

Un separeu la primul etaj al unei taverne. Ostoić fumează și bea.


Pauză. Năvălește Kiro, cu răsuflarea tăiată. Se uită uluit la Ostoić.
KIRO: Ce faceți aici?
OSTOIĆ: Bună seara. (Pauză) Azi am venit. (Pauză) Nu ne-am văzut
de mult.
KIRO: Nu ne-am mai dat întâlnire. Nu vreau să mai am nimic de-a face
cu oameni de soiul ăsta. Mi-am plătit datoriile. Acum dați-mi pace.
Ce vreți de la mine?
OSTOIĆ: Am venit să te văd. Ți-am adus materiale noi.
KIRO: Nu mai sunt profesor, așa că nu mă interesează.
23
OSTOIĆ: Te interesa când te alegeai cu niscaiva galbeni. Mofturos mai
ești! Ce-mi spui mie? Trimite carte la Belgrad și dă seamă!
KIRO: De ce să nu vă spun dumneavoastră? Sigur, n-aveți nicio putere.
Întotdeauna alții hotărăsc – acolo, nu aici. Și cum de v-au lăsat să
urcați? Taverna-i închisă.
OSTOIĆ: Am fost eu în locuri mai închise decât ăsta. M-am prezentat la
caimacam. Și m-a invitat aici să jucăm cărți.
Intră Velkov.
VELKOV (Uitându-se țintă la Ostoić): Bună seara.
KIRO (către Velkov): Se apucă de treabă mâine dimineață. N-am putut
să amân cu câteva zile.
VELKOV: Afurisit să fie ticălosul ăla de grec! (Pauză) Nu mi-ai făcut
cunoștință cu domnul.
KIRO: Nici eu n-am făcut cunoștință cu el.
OSTOIĆ: Ostoić. Îmi pare bine să vă cunosc.
VELKOV: Caimacamul nu mi-a spus că va mai fi și altcineva.
OSTOIĆ: Nu. Nici mie nu mi-a spus.
VELKOV: Sunteți neguțător. Aveți mărfuri. Ați venit azi dimineață cu un
chervan. Sârb?
OSTOIĆ: Am norocul acesta.
VELKOV: Ferice de dumneavoastră. Ce mai face domnul Obrenović?
(Pauză) Pentru caimacam e o mare plăcere să-și petreacă timpul în
tovărășia unor neamuri cu care Turcia tocmai s-a războit.
OSTOIĆ: Cum ați spus că vă cheamă?
VELKOV: N-am spus.
OSTOIĆ: Trag nădejde că și cărțile le mânuiți cu tot atâta încredere în
dumneavoastră.
Intră caimacamul.
CAIMACAMUL: Bună seara, domnilor! Domnule Ostoić, l-ați cunoscut
deja pe domnul Velkov, preotul nostru din Bulgaria. Ultimele dăți a
tot pierdut jucând cărți cu mine, așa că m-am gândit să vă invit și pe

24
dumneavoastră. Vă puteți alina unul pe altul. L-am invitat și pe grec,
dar lui nu-i place să facă noi cunoștințe. Preferă întâlnirile în doi.
Alegeți-vă armele. Bridge, douăzeci-și-unu, rummy, canasta, whist,
pocher… (Către Kiro) Tu stai jos și socotește punctele.
VELKOV (Oferindu-i lui Ostoić o țigară): Fumați?
OSTOIĆ (Scoțând pachetul lui de țigări): Le am pe-ale mele. Mulțumesc.
CAIMACAMUL: Ce jucăm?
OSTOIĆ: Mi-e totuna.
VELKOV: Și mie la fel.
CAIMACAMUL: Orice alegeți, tot eu câștig. Sunt bine dispus. Tocmai am
avut parte de o tăvăleală pe cinste. De-aș putea să stau tolănit la umbră
și toate femeile să stea la rând și, una după alta, să se lase peste
mine și să mă cuprindă și apoi să plece! Mi-ar fi totul limpede în cap.
Aș ști că le-am avut pe toate. N-aș mai avea nicio bătaie de cap. Mare
scofală să te culci cu o femeie! Ajung la ea o dată și împing, atâta tot.
Pe urmă, nu-mi mai pasă. (Amestecă cărțile. Pauză) Whist. (Pauză)
VELKOV: Grecul s-a ales cu o biserică.
CAIMACAMUL: Oricine se alege cu ceva dacă e priceput. Dacă nu se
pripește, dacă nu se mocăiește ori dacă nu se poticnește pe drum.
Cât e împărăția noastră de mare, vă lăsăm să faceți tot ce poftiți și-
acum vă plângeți că vă ciocniți unii de alții.
OSTOIĆ: Despre ce e vorba? (Pauză)
KIRO: Efendi, n-am pe ce să scriu. (Pașa scoate o bucată de hârtie din
buzunar și i-o dă. Kiro o citește.) Efendi, acesta e un document oficial.
O petiție. 150 de săteni cer să fie ocrotiți de tâlharii care amenință să
le taie gâturile la toți.
CAIMACAMUL: Ce-i oficial aici? (Împarte cărțile.)
OSTOIĆ: Efendi, sunt doar în trecere pe aceste meleaguri.
CAIMACAMUL: Toți suntem doar în trecere pe aceste meleaguri.
OSTOIĆ: Am treburi cărturărești.
CAIMACAMUL: Beți un pahar și nu mă mai ispitiți.
VELKOV: Vă așteptați să vă lăsăm să câștigați.
CAIMACAMUL: Ba deloc, mă aștept să jucați de parcă ați avea vreo
șansă să câștigați.
25
OSTOIĆ: De ce vă îndoiți de șansele noastre?
CAIMACAMUL: N-am îndoieli. N-am păreri. Pur și simplu, știu cum stau
lucrurile. Toți suntem prinși în asta. Nu are rost să ne prefacem.
Sunteți aici ca să vă asigurați că vă las să puneți stăpânire pe
inimile și mințile oamenilor de rând. N-am nimic împotrivă! Câtă
vreme îi regulez cum vreau, nu-mi pasă cine-i ține de mânuță ori le
face serenade. Imperiul nu se amestecă în treburi de credință. În
afară de asta, mai devreme sau mai târziu, oamenii vin negreșit,
târându-se în genunchi și pe coate, să le faci moschee. (Către Kiro)
Pune asta la socoteală! (Către Ostoić) Treceți pe-aici ori de câte ori
vreți. Nicio piedică! Faceți ce poftiți. Numai să nu-l suduiți pe sultan.
OSTOIĆ: Nu prea înțeleg ce vreți să spuneți.
CAIMACAMUL: Eu nici nu-mi mai bat capul cu asta. E peste putință să
mai înțelegi ce înseamnă, până la urmă, ceva, orice ar fi.
VELKOV (Își pune cărțile pe masă cu fața în jos): Iertare, efendi. Vorbiți
de parcă aș fi un corb atras de-un hoit. Cum adică să mă lăsați să
pun stăpânire pe ceva ce-mi aparține deja? Sufletele astea sunt ale
mele! Domniile-voastre stăpâniți țara, nu încape vorbă. Dar oamenii
sunt ai noștri. (Se uită la Ostoić.) Ce vă uitați așa la mine? Fac
întocmai cum mă îndeamnă credința, mintea, inima și rânduielile
așezate adânc în mine. Nu-s căpcăun, Doamne iartă-mă! Vreau doar
să ocrotesc ceva de care nimeni nu se mai îngrijește! Am dreptul s-o
fac, e un drept ce dăinuie de mii de ani. Nu e de azi, de ieri. Nu sunt
aici pentru că așa s-a nimerit! (Către Ostoić) Ce vă uitați așa la mine?
OSTOIĆ: Mereu vi se pare că lumea „se uită așa” la domnia-voastră?
VELKOV: Nici nu v-ați cucerit bine independența și-ați și pornit la atac.
Străini din toate zările v-au venit în țară. Atârnați cu toții de capitala
aia plină de străini. Ca un muc atârnând din nas. Duceți-vă acasă și
vedeți-vă de treburi, în loc să vă dați mari pe unde apucați!
OSTOIĆ: Ușor, ușor!
VELKOV: Pot să vă vin de hac la toți odată!
OSTOIĆ: Nu puteți nici măcar să vă țineți firea.
VELKOV: Ce vreți de la mine?

26
OSTOIĆ (Se scoală în picioare și vorbește pe un ton ridicat.): Puneți o
carte. V-a venit rândul.
Intră Angele. Pauză.
Ostoić și Velkov se așează. Continuă să joace cărți.
Angele are o pelerină ponosită și ține în mână un geamantan de piele.
Se așează departe de ceilalți, în partea opusă. Se uită la ei.
Scoate o pipă, o aprinde și-și încrucișează picioarele. Ceilalți îl privesc.
El se ridică pe jumătate și dă puțin din cap către ei. Pauză.
CAIMACAMUL: Tu cine naiba ești?
ANGELE: Mm… mmmm… mm
CAIMACAMUL: Se bâlbâie.
ANGELE: Nu, domnule, nu mă bâlbâi. Doar că nu pot să răspund la
întrebări fățișe.
CAIMACAMUL: Ce? Cum?
ANGELE: Nn… nnnn… nn
OSTOIĆ: Asta a fost o întrebare fățișă. Lăsați-l pe nou-venit să spună
el ceva despre sine. Să spună cum de l-au lăsat să urce aici.
ANGELE: Văd o tavernă. Intru. Nu-i nimeni. Întreb dacă este cineva. Un
bătrân îmi spune că nu-i nimeni. Sunt niște oameni sus, dar n-am
voie să urc acolo. Așa că mi-am spus „ia să văd cu cine n-am voie
să stau”. (Pauză) Angele. Artist profesionist, scamator și chiromant.
Abia am sosit pe meleagurile dumneavoastră pitorești și deja m-au
potopit o mulțime de felurite și interesante impresii. Oameni nu sunt.
Tavernele-s pustii. Frumos. Curat.
CAIMACAMUL: Ne-am mai întâlnit?
ANGELE: Nn… nnnn… nnnn
CAIMACAMUL: Nu. În regulă.
ANGELE: Voiam să spun „nu prea cred”, efendi.
CAIMACAMUL: Îmi pari cunoscut.
ANGELE: Oamenii seamănă unii cu alții. Tocmai am fost la Salonic. Am
avut spectacole extraordinar de reușite în stațiunile de pe litoralul
acela pitoresc. Am stat în cumpănă dacă să pornesc spre miazăzi și

27
să iau vaporul până în America ori să mă îndrept spre miazănoapte,
spre Franța. A câștigat Franța. Parisul e Paris.
CAIMACAMUL: Dar Stambulul?
ANGELE: Ss… ssss… ssss
CAIMACAMUL: Bine. Lasă.
ANGELE: Nu știu cum e la Stambul. N-am fost în apus.
VELKOV: Stambulul e în răsărit.
ANGELE: Niciodată n-am avut simțul orientării. Apus, răsărit, totuna-i
pentru mine. Nu-i nicio deosebire. Sunt cam buimac, am fost mult
timp pe drumuri. Și-apoi, la ce-ajută să te orientezi? Te descurci și
fără asta. Dacă vrei să ajungi undeva, poți să ceri îndrumare. Odată
ce te-ai pornit, ajungi tu acolo.
CAIMACAMUL: De ce nu dai un spectacol aici? Aici… spectacol.
ANGELE: Pentru cine?
CAIMACAMUL: Pentru noi.
ANGELE: Care voi? (Pauză. Tăcere) Adică, sigur. Cu plăcere.

SCENA 5

Casa Sultanei. Evto și Rajna se pregătesc de culcare.


Mihajlo citește dintr-o carte groasă la lumina feștilei.
Tăcere încordată. A avut loc o ceartă.

EVTO: Stinge lumânarea! N-avem bani de risipit. Ce mare lucru e în


cărțile alea bisericești? Ai să te scrântești de-atât de mult citit.
SULTANA: Are să se scrântească de-atât de puțin citit. E vina ta dacă
nu știi să citești.
EVTO: Nu știu să citesc fiindcă n-am vrut să învăț.
SULTANA: Voia ți s-a împlinit.
EVTO: Ia și te culcă, măi!
RAJNA: Noapte bună!
SULTANA: Cum nici nu se poate mai bună! Cum să fie noaptea bună?
Întuneric. Nimeni nu poate să facă din noapte zi.
EVTO: Stinge lumânarea!!!
28
Mihajlo stinge lumânarea. Pauză. Începe să plângă.

EVTO: Nu mai plânge! Nu mai plânge! La ce plângi pentru biserică?


Parcă ar vrea careva să te spânzure! Te smiorcăi ca un plod! Ce fel
de bărbat ești, la naiba?
MIHAJLO: Ne-am întors tata și cu mine de la adunat vreascuri. Am
intrat în curte. Liniște. Ne-am dus în biserică. Băltoace de sânge.
Toți fuseseră uciși. „Tu du-te de-aici”, mi-a spus. „Vin și eu într-o
clipă.” S-a închis înăuntru și-a stat acolo trei zile. Era vânăt când l-
am găsit. Își scosese un ochi cu un piron. Zugrăveala aia e scăldată
în sângele lui. N-am cum să mă ating de ea.
EVTO: Ba ai s-o faci și chiar ai să te arăți fericit pentru asta. Nu putem
trăi cu aer. Abia ne ducem zilele.
MIHAJLO: Cu bani cinstiți. Am fost botezat în biserica asta. Părinții mei
s-au cununat în biserica asta. Ne-am prohodit toți morții în biserica
asta. Cum să pun acum tencuială peste toate câte au fost?
EVTO: E și biserica mea, nu doar a ta. Iar tată am avut și eu.
MIHAJLO: Au să ne pună pe urmă să punem tencuială peste noi.
EVTO: Nu-i treaba noastră să ne frământăm ce și cum. Ăia de au
căutat gâlceavă putrezesc acum în pământ ori se hrănesc doar cu
conuri de brad prin munți. Nu-i bine să te sfădești cu nimeni.
SULTANA: Ba să te sfădești cu toți! Singur! De unul singur!
EVTO: Măicuță dragă, nu te întrista!
SULTANA: Mă apucă jalea să văd că ți-ai pierdut credința.
EVTO: Care credință? Ce mai e credința pentru noi? Cine suntem noi
să ne împotrivim a trece la altă credință? Am trăit în fundătura asta
toată viața! Am mâncat pită de ovăz cu praz și cu fasole. Ce
credință să mai păzesc? Nu se sinchisește nimeni de noi nici cât
negru sub unghie. Trăim în zdrențe și ne păstrăm credința.
SULTANA: Ai uitat, fiule. Și Dumnezeu are să-ți amintească tot ce ai uitat.
Nimicești totul! Să se facă aici un mormânt cât toate zilele! Ei, am trăit
atâta și la ce bun? Unde s-au dus toți? Bărbatul meu, tatăl meu, mama
mea, frații și surorile mele? Aveam stupi, creșteam iepuri și vite. Ne
lucram pământul. Mâncam pită proaspătă și beam apă limpede.
29
EVTO: Toate-s scorneli! N-am avut niciodată nimic și nici n-o să avem.
SULTANA: Sunt vremuri grele.
EVTO: Trăiesc! Trăiesc, nu-i așa? Trăiesc. Nu știu ce-ar trebui să fac din
cauza asta. Mă duc în spate ca pe-o povară. Nu-mi pasă nici un pic
de credința ori de zugrăveala ta. Mă căznesc doar pentru viața mea.
Când mă apucă durerea de dinți, pe mine mă doare. Nu pe altcineva!
Nu suferă nimeni în locul meu. Nu știu ce mi-au făcut în copilărie,
dar sigur m-au smintit naibii cumva, de sunt așa cum sunt acum. Așa
e în casă de preot: cugetare în loc de faptă. Nimic nu se face. Nimeni
nu trăiește. Toți cugetă ce-i viața și se roagă la Dumnezeu să le scadă
din pedeapsă. Trebuie să smulgi cât poți de la viață. Trebuie să înhați
fericirea de la o nenorocire la alta. Libertatea de la o robie la alta.
SULTANA: Și dacă nu-i decât o mare nenorocire și o lungă robie?
EVTO: Nu eu am făcut lumea, nu-i așa? Nu-i vina mea dacă sunteți
bolnavi, cu mințile rătăcite ori nefericiți, nu-i așa? Eu sunt toate
astea laolaltă. Dar mâine trebuie să avem ce mânca în trei rânduri.
Credeți că nu m-aș pricepe să stau și eu cu burta-n sus? La umbră,
cu ceva de băut și cu niscaiva tutun? Cineva trebuie să poarte toate
grijile. Să plătească pentru aiurelile voastre. Să muncească și
pentru voi! Să vă plătească toate datoriile! Dacă vă închipuiți că-mi
face plăcere să le duc pe toate în spate, vă înșelați amarnic! Dar
așa mi-a fost sortit. Așa s-au brodit lucrurile. N-o putem cârmi nici la
dreapta, nici la stânga. Dacă totul e cum e, măcar să ne privim drept
în ochi și să nu ne prefacem că nu pricepem. Toți știm precis ce și
cum. De la cinci ani știm ce și cum. Nimeni nu mai poate fi păcălit!
MIHAJLO: Ești mare meșter la vorbă. Te ascult și nu pot să nu-ți dau
dreptate, tot ce spui mi se pare fără cusur. Dar, cum te oprești din
vorbit, s-a dus. Iar nu mai pricep nimic. Mă doare capul și-acum.
EVTO: Am spus ce-am avut de spus.
MIHAJLO: Mai spune o dată, dar ascultă-ne și pe noi.
EVTO: Pe cine? Pe voi? Să vă ascult pe voi?! V-ați pierdut mințile cu toții?
Dacă-ți miroase a fofoloancă, te mărităm una-două! Castravetele tău
prizărit nu-i nicio scofală! Ce te uiți la mine? (Se repede la Mihajlo
și-l înșfacă de o ureche.) Du-te și te culcă afară! Ca un câine! Afară!
30
Mihajlo iese.

RAJNA: Evto! Nu se cuvine să te porți așa cu el.


EVTO: Nu mai scoate nimeni o vorbă!
RAJNA: Cel mai mare rău ție ți-l faci!
SULTANA: Nu așa v-a învățat tatăl vostru.
EVTO: Știu foarte bine ce ne-a învățat. Spune-mi cu ce ne-am ales din
învățăturile lui!
SULTANA: Sunteți făcuți din aceeași plămadă, nu puteți gândi altfel.
EVTO: Iaca putem, se pare.
SULTANA: Așa nu ajungeți departe.
EVTO: Fiecare are să ajungă cât de departe poate.
SULTANA: Nu cât de departe poate, ci cât de departe trebuie. Odată ce
te-ai pornit undeva, trebuie să ajungi acolo.
EVTO: Cu el nu ajung nicăieri.
SULTANA: Chiar dacă nu ajungeți nicăieri, e mai ușor s-o faceți împreună.
EVTO: Ia-ți toate vorbele astea înțelepte, pune-le într-un sac și dă-le
drumul în râu! Numai nu-mi mai scoate ochii cu ele! Poate că eu
vreau mai mult decât el să salvez biserica. Poate că mie mi se
frânge mai tare inima decât lui. Nu știi ce-i în mintea mea!
SULTANA: Nu știu ce-i în mintea ta, dar văd cum te porți. (Pauză. Evto și
Rajna se culcă.) Doamne! Îi urăsc pe toți. Mi se par hâzi, scârboși,
străini. Lumea e o taină și un chin pentru mine. Mănânc o pită amară.
Îndură-te, Doamne! Nimicește-ne! 1878 să fie ultimul an pentru
omenire! La ce ne mai ții în viață așa cum suntem? Răstoarnă
pământul cu susul în jos, mână toate apele afară din albie! Toate
gările astupă-le cu viețuitoare de tot felul. Dă-le foc și fă-le să
putrezească, fă-le să duhnească și să se prefacă în cenușă. Iar
vântul să risipească toată cenușa aruncând-o spre zările întunecate.
Apoi abate apele încoace, ca să șteargă orice urmă lăsată de orice
ființă care s-a târât pe acest pământ. Și totul să se sfârșească. Să
nu mai rămână decât pietrele și apa să se frece între ele în veci de
veci. Să fie pace de-a pururi. Facă-se Voia Ta! Amin. (Pauză. Bea.)
Sănătate! (Pauză. Liniște.)
31
RAJNA: De ce nu dormi?
EVTO: Pentru că sunt treaz. Tu de ce nu dormi? (Pauză) Mă aștept să se
deschidă ușa și să vină cineva să mă întrebe ce caut aici. În casa mea.
RAJNA: Ușa e încuiată. Cine să intre?
EVTO: Nimeni.
RAJNA: Așa.
EVTO: Așa, dar de ce mă aștept să se întâmple asta?
RAJNA: Respiră adânc de câteva ori.
EVTO: Cei care nu știu ce-i durerea cunosc leacul.
RAJNA: Nu poți să faci așa noapte de noapte.
EVTO: Ba pot. Numai că nu știu până când. (Pauză) Până când am să
amorțesc. (Pauză) Oare ce a simțit el? Doamne, oare ce a simțit el?
Tata. Înainte să-și bage pironul în ochi…

SCENA 6

Înăuntrul bisericii. Tâlharul ciocănește în ziduri, caută ceva. Pauză.


Se aude un zgomot. Tâlharul se ascunde în întuneric. Scoate pistolul.
Se deschide ușa. Intră Mihajlo. Pauză.

TÂLHARUL: Stai așa!


MIHAJLO: Cine ești?
TÂLHARUL: Cine ești tu? Sunt înarmat.
MIHAJLO: Mihajlo sunt.
TÂLHARUL: Mâinile sus! Vino încoace cu spatele la mine.

Mihajlo se duce spre tâlhar cu spatele. Tâlharul îi leagă mâinile la spate.

TÂLHARUL: Să nu cutezi să te miști! (Îl leagă la ochi.) Ce cauți aici?


MIHAJLO: Am venit să mă culc.
TÂLHARUL: Cunoști biserica?
MIHAJLO: Da.
TÂLHARUL: Ceva borte prin ziduri?
MIHAJLO: Nu. Numai și numai cărămizi.
32
TÂLHARUL: De unde știi?
MIHAJLO: Știu cum a fost clădită biserica. De ce?
TÂLHARUL: Ai vrea tu să afli! (Pornește iar să ciocănească zidurile.)
Ce-am să mă fac eu cu tine acuʼ?
MIHAJLO: Ce cauți? (Pauză)
TÂLHARUL: Doar nu ești popă sau așa ceva?
MIHAJLO: Sunt Arhanghelul Mihail.
TÂLHARUL (Îl privește descumpănit.): Nu prea aduci cu el.
MIHAJLO: Ce, l-ai văzut vreodată?
TÂLHARUL: N-ai aripi.
MIHAJLO: Ba am. Doar că nu poți să le vezi. Ai și tu.
TÂLHARUL: Nu-i adevărat! (Pauză. Se uită din nou la Mihajlo.) Nu, nu
aduci deloc cu el.
MIHAJLO: Cum să arăt ca el dacă sunt legat la ochi și am mâinile
legate la spate. (Pauză) Spune-mi ce cauți! (Pauză) Doamne, ce le-
a venit la toți deodată cu biserica asta?!

SCENA 7

În tavernă. Caimacamul doarme prăbușit pe masă. E dimineață. Pauză.


Intră Evto. Pauză. Nu știe cum să procedeze. Pauză.

EVTO: Efendi. (Pauză) Efendi?


CAIMACAMUL (Fără să se clintească.): A?
EVTO: Efendi, ne-au mai rămas 22 de zile de clacă. Ar trebui să le
lucrăm pentru Domnul Panaiotis la Biserica Maicii Domnului. Am
venit să întreb dacă putem lucra într-altă parte. La câmp. La adunat
vreascuri. La făcut drumuri. Oriunde. (Pauză) Asta am vrut să vă
întreb. (Pauză) Efendi.
CAIMACAMUL: A?
EVTO: Să fie cu iertare. Efendi?
CAIMACAMUL: Cine ești?
EVTO: Evto. Sunt zidar.
33
CAIMACAMUL: Cine te-a lăsat să urci? Ăsta-i locul meu tainic. Nu-i
îngăduit nimănui să intre.
EVTO: Străjerii sunt aici. (Pauză)
CAIMACAMUL: Ce vrei?
EVTO: Efendi…
CAIMACAMUL: Nu, nu se poate. (Pauză)
Intră Velkov.
VELKOV: Bună dimineața, efendi! Tot aici sunteți. V-am căutat la
dregătorie. Vă așteaptă o mulțime de oameni acolo.
CAIMACAMUL: Nu sunt niciodată acolo unde mă așteaptă oamenii.
VELKOV: V-am comandat cafea.
CAIMACAMUL: Du-te cu tot cu ea!
Velkov se uită la Evto cu înțeles. Pauză. Evto iese.
VELKOV: Efendi! Am vrut să vă spun ceva noaptea trecută, dar nu s-a
ivit prilejul. Este aur în biserica aia. (Pauză) Este un fel de firidă în
ziduri ori în podea. Sunt acolo icoane de aur și alte scumpeturi.
CAIMACAMUL: De unde știi?
VELKOV: Am aflat de la un preot de-acolo.
CAIMACAMUL: Au fost omorâți cu toții.
VELKOV: Înainte să moară.
CAIMACAMUL: Cum l-ai făcut să-ți spună? Și ce așteptai? Să crească
prețul aurului? Ți-ai urmărit propriile scopuri, dar acum ești la
strâmtoare, fiindcă s-a apucat grecul să lucreze în biserică.
VELKOV: Opriți lucrul! Împărțim câștigul.
CAIMACAMUL: Asta dacă găsești ceva. Dar dacă nu?
VELKOV: Să vă dau ceva înainte?
CAIMACAMUL: Orice poți să faci rost. Nu sunt hrăpăreț.
Se ridică în picioare. Iese. Pauză. Intră tâlharul.
TÂLHARUL: N-am găsit nimic.
VELKOV: Cum n-ai găsit?
34
TÂLHARUL: Nu-i nimic acolo.
VELKOV: Unde-ai căutat?
TÂLHARUL: Peste tot.
VELKOV: Și?
TÂLHARUL: Nimic.
VELKOV: Ce te uiți așa la mine? Ce te uiți așa la mine?
TÂLHARUL: Așa mă uit eu la oameni.
VELKOV: Sârbul ce are în chervan?
TÂLHARUL: Cărți.
VELKOV: Cărți? De care cărți? Sârbești?
TÂLHARUL: Nu știu carte.
VELKOV: Diseară te duci iar în biserică!
TÂLHARUL: Nu, nu, nu mă mai duc! A venit unuʼ astă-noapte, mi-a zis
că-i Arhanghelul Mihail. M-a băgat în sperieți.

SCENA 8

Înăuntrul bisericii. Evto amestecă mortar. Mihajlo stă așezat, cu mâinile


încă legate la spate și cu legătură pe ochi.

EVTO: Cum adică nu știi cine te-a legat? Și, la urma urmei, ce căutai aici?
MIHAJLO: Am vrut să mă mai uit la zugrăveli.
EVTO: Noaptea?
MIHAJLO: Se vede totul. Dezleagă-mă!
EVTO: Îndată ce primești să lucrezi. N-am nevoie de trântori pe-aici.
MIHAJLO: Mi-e frică, Evto. N-ar trebui să facem asta. Hai la dregător
să-i spunem. Nu te apuca să tencuiești!

Evto bagă mistria în mortar. Își face cruce.


Azvârle mortar pe zugrăveală.

EVTO: Ce vorbești?
MIHAJLO: Nu face asta, Evto. Pentru numele lui Dumnezeu!
35
EVTO: Pentru numele cui? „Dumnezeu aude totul.” De-aia nu ascultă.
„Viața lipsită de Dumnezeu e fără miez.” Fără miez! Așa și vreau să
fie, s-o împlinesc după voia mea. Ca o casă. Trebuie să fie goală ca
să faci din ea cămin unde să-ți trăiești viața. Dar nu. Numai ce intri
înăuntru și găsești gunoaiele altuia, maldăre. Până ajungi să faci
curat, ai ajuns la capătul vieții. De-aia nu se ostenește nimeni să
facă curat. Oamenii trăiesc oriunde se întâmplă să se afle.
MIHAJLO: Mereu ne ciocnim unul de altul. De ce nu putem trăim ca
niște copaci? În liniște și pace!
EVTO: Până vin tăietorii și-și înfig securile în dreapta și-n stânga.
MIHAJLO: Dezleagă-mă!
EVTO: Vrei să zbori sau ce? Ce ciudat e omul! Vreo doi coți de frânghie
și nu se poate mișca, nu poate vedea. (Pauză) Tot timpul am fost
încredințat că așa ceva nu se poate întâmpla. Nu aici. Nu nouă. Dar
uite că se poate. Uite că se întâmplă.

Evto întinde tencuiala peste un sfânt.


Se strecoară în spatele lui Mihajlo și-i smulge legătura de la ochi.
Primul lucru pe care-l vede Mihajlo este zugrăveala astupată de tencuială.
Mihajlo scoate un strigăt, își întoarce fața într-o parte și închide ochii.
Evto îi ia capul între mâini și-i întoarce fața spre zidul tencuit.

EVTO: Privește! Deschide ochii! Privește!


MIHAJLO: Lasă-mă! Lasă-mă!

Mihajlo începe să plângă. Pauză. Intră Ostoić.

OSTOIĆ: Deranjez? (Pauză) Bună dimineața. (Pauză. Se uită la fresca


acoperită de tencuială.) V-ați apucat de lucru, carevasăzică. Păi,
spor la treabă! (Pauză) Mă cheamă Ostoić. Sunt în trecere. Mă ocup,
într-un fel, cu istoria. Mă interesează cărțile bisericești. Am auzit că
aveți așa ceva pe-aici. Pot să arunc o privire? (Pauză) Trebuie să fie
cărți de rugăciuni și catastife în care-s trecuți cei ce s-au născut și
cei ce au murit.
36
MIHAJLO: În toate-s numele noastre.
OSTOIĆ: Pot să le văd?
MIHAJLO: Veniți la noi acasă.
OSTOIĆ: Nu le puteți aduce aici?
MIHAJLO: Nu pot să le strămut.
OSTOIĆ: Mă gândeam să le cercetez o vreme. Ar fi mult de lucru.
MIHAJLO: Puteți veni de mai multe ori.
OSTOIĆ: N-aș putea să le iau cu mine? Plătesc.
MIHAJLO: Nu pricepeți.
OSTOIĆ: De ce le țineți acasă? Nu vă aparțin.
MIHAJLO: Atunci ale cui sunt, de vreme ce se află la noi în casă? (Pauză)
OSTOIĆ: Mulțumesc. (Iese.)
MIHAJLO (către Evto): Dezleagă-mă!
Pauză. Intră Elena. Pauză.
ELENA: Ești legat. (Pauză) Vin după tine. Iar eu nu ridic un deget să te
ajut. Mi se frânge inima.
Elena se duce spre Mihajlo și-l cuprinde în brațe
așa cum Fecioara Maria ține trupul lui Hristos mort în Pietà.
ELENA: Ne găsesc pe noi vinovați. (Pauză) Nu mă recunoști. Nu-ți aduci
aminte. Și uite! Vin să te ia. Am să jelesc. (Îl dezleagă pe Mihajlo și
se îndreaptă spre ieșire. Se oprește în loc.) Cei trecuți prin multe fac
pe neștiutorii. Neștiutorii fac pe pricepuții. Așa încât nu suntem ceea
ce suntem. Numai asta nu. Cu nici un chip, asta nu.
Pauză. Elena pleacă. Intră Angele. Se uită după ea.
ANGELE: Bună bucățică pentru tăicuțuʼ! Bună, Mihajlo.
EVTO (către Mihajlo): Ce voia femeia aia?
ANGELE (către Evto): Eu sunt Angele.
EVTO (ironic): Nu mai spune!
Evto pleacă.
37
ANGELE: Bună poamă, frate-tu! Am avut și eu frați. I-am răpus pe toți.
Mă încurcau. Carevasăzică, asta-i biserica? Mai că mi-am dat sufletul
până să ajung aici sus. (Se uită la zugrăveli.) Cu multă trudă s-au
făcut astea.
MIHAJLO (Arată spre zugrăveala acoperită de tencuială.): Privește!
ANGELE: Ce să văd? Zugrăveala ștearsă pentru că s-a tencuit pe
deasupra? N-ai ce-i face. Se șterg de pe fața pământului sate, orașe,
ținuturi, neamuri întregi. Nu te plânge. Nu-l blestema pe sultan.
Blestemă-te pe tine! Asta îi distrează pe oameni mai mult ca orice.
Privește la sfinții ăștia. Nu rostesc o vorbă. Doar surâd. Ei știu cum se
petrec lucrurile. Ai să atârni în ștreang chiar dacă ești nevinovat ca un
miel. Șapte ani în temniță, doi la casa de nebuni. Ce vremuri trăim! Te
duci la biserică și vezi oameni sfinți. Ieși afară și vezi orbi. Te duci în
pădure – lupi; vii înapoi – tâlhari. Te culci – purici; te scoli – muște. (Își
face cruce. Își duce mâna la frunte.) Ăsta să nu gândească, (duce
mâna spre umărul stâng, apoi spre cel drept) ăștia să nu trudească,
(duce mâna spre burtă) asta să fie plină. (Repetă rugăciunea.) Ei,
Angele, Angele! Mare pișicher mai ești! Vulpea făcând pe puișorul, ca
să nu sperie găinile. (Scoate un porumbel viu de sub pelerină.) Ce zici
tu despre asta, Panta? El e Panta. Panta, dă binețe! (Pauză) Nu prea
are chef. (Pune porumbelul înapoi sub pelerină.) El e tot ce am. Tot
ce mi-a mai rămas. O pasăre în buzunar. Dar măcar sunt viu. Cu
bine! (Se îndreaptă spre ieșire.)
MIHAJLO: Unde te duci?
ANGELE: Acolo.
MIHAJLO: Unde-ai dormit noaptea trecută?
ANGELE: Undeva pe-aici.
MIHAJLO: Noi stăm lângă biserică. Vino și dormi la noi diseară.
ANGELE: Cine știe unde-oi fi diseară! Dar frate-tu nu m-o da oare afară?

Se întoarce Evto. Se apucă iar de tencuit. Pauză. Intră Kiro și Velkov.

KIRO: Ce se întâmplă aici? La treabă! (Către Angele) Ce faci aici? Cine ești?
ANGELE: O… o… ooo…
38
KIRO: Răspunde!
ANGELE: Am permis.
KIRO: Nu mă interesează. Vreau să știu cine ești. Bagă de seamă!
Atâta-ți spun. Bagă bine de seamă! Mi-ai sărit în ochi pe dată. Știi
cum l-au omorât pe unuʼ odată? I-au băgat o sticlă de rachiu în dos.
În două ceasuri, nici urmă de rachiu. Ăla a mierlit-o. Nimeni n-a
putut să-și dea seama cum s-a întâmplat. Așa că bagă de seamă!
Cară-te de-aici!

Angele pleacă. Mihajlo pornește după el.

KIRO: Tu stai aici!


MIHAJLO: O clipă, Angele!
KIRO (către Velkov): La dispoziția dumneavoastră. (Către Evto) Vino
puțin afară!
Kiro și Evto ies.

VELKOV (Se duce spre Mihajlo și-l sărută pe frunte): Sunt părintele
Velkov. Nu vrei să acoperi zugrăvelile cu tencuială. Ești o luminiță
călăuzitoare în marea asta de întuneric. Fapta ta are să mântuiască
lumea în ziua în care cei ce s-au răzvrătit împotriva Domnului vor fi
despărțiți de cei care I s-au închinat. Ce e de făcut?
MIHAJLO: Vreți să scăpați zugrăvelile de la pieire?
VELKOV: Biserica. Credința. Lumea. Te pricepi la zugrăvit. Cum se
poate împiedica fărădelegea asta? Se poate strica mortarul cumva?
MIHAJLO: Nu. Dar am eu o alinare. Bine că nu strică zugrăveala. Are
să rămână sub tencuiala nouă. Iar într-o bună zi cineva are s-o
readucă la viață. Grecul se grăbește.
VELKOV: Dar ce-ar fi să facă de-ar avea timp?
MIHAJLO: Ca să țină noua zugrăveală, e nevoie ca aia veche, cu tot cu
tencuiala de dedesubt, să fie spartă cu ciocanul și dată jos.
VELKOV: Altfel spus, zidurile ar trebui curățate până la cărămidă.
Excelent! Mi-ai fost de mare ajutor. Mulțumesc. Ne mai vedem.

39
Velkov pleacă. Mihajlo se uită după el fără să înțeleagă. Pauză.
Intră Evto și Kiro.

MIHAJLO: Kiro, tâlharii dau târcoale bisericii noaptea. Ce-i asta? Tu


ești legea. Fă ceva! Părintele nu vrea să tencuim peste zugrăveală.
Am să mă duc la caimacam. Am să-i spun cum stau lucrurile.
KIRO: Ai 6000 de lire? (Pauză) Atunci s-a aranjat. Grecul i-a spus
caimacamului ce-a avut de spus după ce i-a dat 3000 de lire. Cel
puțin, atâta știu eu că i-a dat. Ai ceva de adăugat? Trebuie să-i dai
măcar de două ori pe-atâta. Ori roagă-te la Dumnezeu. Asta nu
costă nimic.

Mihajlo pleacă. Pauză. Kiro se uită la Evto.

KIRO: A fost odată un popă care avea un câine. Câinele a murit. Popa
i-a făcut o raclă pe care scria: „A fost odată un popă care avea un
câine. Câinele a murit. Popa i-a făcut o raclă pe care scria…”

Evto pleacă. Intră Ostoić.

OSTOIĆ: A fost odată un popă care avea un câine. Câinele a murit.


Popa i-a făcut o raclă pe care scria: „A fost odată un om pe care-l
chema Kiro. Cu binecuvântarea regelui, el a ajuns dascăl de școală.
Apoi a fost război între sârbi și turci. Turcii l-au aruncat în temniță.
Acum el păstrează ordinea în oraș în numele turcilor.” Unde-s banii
pentru repararea acoperișului?
KIRO: Care bani?
OSTOIĆ (Scoate din buzunar o hârtie și citește cu glas tare): „Pentru
repararea acoperișului Bisericii închinate Maicii Domnului 50 de
galbeni sau 1400 de groși din fondul de urgență. Prin decret emis de
Ministerul Educației și Cultelor și de Ministerul de Finanțe.”
KIRO: Păi, acoperișul a fost reparat.
OSTOIĆ: L-au reparat arhiepiscopul și alți preoți. Unde-s banii?
KIRO: Chiar atunci a izbucnit războiul. Turcii m-au poprit și mi-au luat banii.
40
OSTOIĆ (Scoate altă hârtie.): Semnează aici. Ai primit câte 50 de
exemplare din: Abecedar sârbesc; Carte de citire, volumul I, II, III;
Carte de rugăciuni; Micul catehism; Scurtă istorie a Bisericii; Geografia
Serbiei și a Turciei pe scurt; Gramatica sârbească pe scurt; Psaltirea.
(Îi arată unde să semneze.) Aici.
KIRO: Nu semnez nimic. Ce să fac cu astea?
OSTOIĆ: Le dai la niște soldați, găsești tu cui.
KIRO: Te spun caimacamului că faci negoț cu cărți în afara legii.
OSTOIĆ: Am dat deja seamă de ele – în afara legii. Ce-ai spus
împotriva sultanului? (Kiro se uită speriat împrejur.) Așa, îți tremură
nădragii? Cum se spune despre cineva care are cugetul încărcat?

SCENA 9

Salonul din casa Domnului Panaiotis. Velkov șade de unul singur și se


privește într-o oglindă. Pauză. Intră Panaiotis.

PANAIOTIS: Iertare că v-am făcut să așteptați, Domnule Velkov!

Velkov se ridică în picioare.


Dau mâna unul cu altul și apoi iau loc amândoi. Pauză. Tăcere.

PANAIOTIS: Cu ce vă pot fi de ajutor?


VELKOV: Probabil că vă întrebați ce vânt m-aduce la dumneavoastră.
PANAIOTIS: Da.
VELKOV: Ce prostie când oamenii în toată firea se joacă de-a v-ați
ascunselea! Multe lucruri ar sta cu totul altfel dacă am sta de vorbă
pe îndelete și le-am lămuri.
PANAIOTIS: Întocmai!
VELKOV: Se poate foarte bine să urâm un neam întreg, dar să ne
placă de cineva din neamul acela. De pildă, eu unul nu mă prea
omor după francezi, dar toți francezii pe care i-am cunoscut erau
oameni foarte cumsecade.

41
PANAIOTIS: În ce mă privește, îmi plac națiunile în general, dar nu pot
să suport nicio persoană anume.
VELKOV: Voi fi scurt. Am venit să discutăm despre biserică. Veți face
zugrăveală nouă peste cea veche. Dar nu dați jos tencuiala dinainte.
Faceți o greșeală. Noua zugrăveală nu va ține prea mult așa. Ar
trebui ca întotdeauna să lucrați cu gândul la viitorime. Altfel, n-are
rost nimic pe lumea asta.
PANAIOTIS: Nu-mi dau seama de ce vă pasă de chestiunea aceasta.
VELKOV: Vă ofer părerea mea de cunoscător.
PANAIOTIS: Abia ne salutăm unul pe altul și acum ați venit să-mi oferiți
părerea dumneavoastră de cunoscător. Vă mulțumesc. Numai că nu
înțeleg cu ce vă alegeți din asta.
VELKOV: Trebuie să urmărim mereu să ne alegem cu ceva?
PANAIOTIS: Ați pus ochii pe icoanele aurite. (Pauză) Caimacamul le-a
și înșfăcat înainte să ajung eu la biserică. Ar fi bine să vă țineți
iscoadele mai bine în frâu. Păcat de tot bănetul pe care i l-ați dat.
Scuze, nu v-am oferit nimic de băut. Cu ce să vă servesc? (Pauză)
VELKOV: Fiecare dintre noi trăiește viața Domnului Hristos. Mai întâi
ne iubesc și ne cinstesc, apoi ne vând pe 30 de arginți. Fiecare se
îndreaptă spre Golgota sa. Nimeni nu scapă de răstignire. Nu,
mulțumesc. Tocmai am stat la masă.

SCENA 10

Casa Sultanei. E noapte. Sultana e așezată la masă.


Evto și Rajna se pregătesc de culcare. Intră Mihajlo și Angele.

MIHAJLO: El are să doarmă aici noaptea asta.


SULTANA: Eu n-am nimic împotrivă.
ANGELE: Sunt Angele.
MIHAJLO: Cișmeaua și privata sunt pe dreapta.
EVTO: Știi, mai locuiesc și alții în casa asta! Cum cutezi să aduci tot
felul de haimanale să doarmă aici?

42
RAJNA: Lasă-l în pace!
EVTO: L-aș lăsa despuiat într-o vizuină de urs. M-a întrebat Kiro dacă-l
știu pe unul Angele și i-am zis că nu. Și-acum uite-l la mine-n casă.
De unde știu eu ce hram poartă? Poate a omorât pe careva. Poate-i
fugar și-are să fie el omorât dacă-l prind. Toți vin pe capul meu.
Cară-te de-aici! (Pauză) Ai grijă să-ți iei tălpășița înainte să răsară
soarele. M-ai auzit?

Mihajlo se duce afară să se spele.

SULTANA: Cine ești?


ANGELE: Nu întreba.
SULTANA: Ce nu-ți e pe plac?
ANGELE: Ești o scorpie.
SULTANA: Mihajlo aduce mereu martiri acasă.
ANGELE: E o comoară de om.
SULTANA: Au să vândă comoara asta. (Îi întinde o sticlă de rachiu.) Vrei?
ANGELE: Ai ceva de-ale gurii, care să meargă cu rachiul?
SULTANA: Nu.
ANGELE: Atunci nu-mi trebuie. Trei lucruri n-au nici un haz: bărbatul sfrijit
și fără vlagă, muierea fără țâțe falnice și băutura tare pe inima goală.
SULTANA: N-ai de gând să te speli?
ANGELE: Nu prea mă îndemn s-o fac. Asta nu se duce nici cu toate
apele. Toată viața mi-am băgat mâna în curul găinii, am prins-o de
cioc și-am întors-o pe dos. Se cam murdăresc mâinile așa.
SULTANA: Poți să n-o faci.
ANGELE: Nu trăim de două ori. Trăim numai o dată. Dar numai o dată
nu-i de-ajuns. (Scoate porumbelul.) Noapte bună, Panta. (Cu glas
schimbat) „Du-te încolo, ghiuj fără minte!” (Cu vocea lui obișnuită)
Panta, nu fi așa! Mâine are să fie mai bine. (Cu vocea cealaltă) „Dă-i
înainte! Nădăjduiește! Plin de nădejde ai să fii și când au să te pună-n
groapă.” (Cu vocea lui) Am să mă schimb. (Cu vocea cealaltă) „Prea
târziu! Noapte bună.” (Pune porumbelul înapoi în buzunar.) S-a dus!
Noapte de noapte pleacă îmbufnat, iar eu rămân mofluz. (Izbește cu
43
pumnul în buzunar și-apoi duce mâna la gură și suflă peste ea.) Au! A
tras obloanele. Nu fac decât să închipui viețile altora. Nu-s în stare să
trăiesc viața mea.

Intră Mihajlo, dezbrăcat până la brâu.

ANGELE: Oamenii murdari se duc noaptea să se culce murdari, dar cu


cugetul curat. Oamenii curați se spală până la brâu, ca să dea jos
toate păcatele închipuite. Mama ta și cu mine ne-am hotărât să ne
luăm. Sunt vremuri grele, dar ea își ia zestrea și ne ducem la Bitola
să ne cumpărăm bere și rahat. Apoi luăm trenul până la Salonic, de
acolo până la Mitrovica, după care nu mai avem unde să ne ducem.
Ajungem la capăt. Drept care ne întoarcem. Dacă ești de acord.
Dacă nu, nu-i bai, așteaptă altele la rând. Ia spune-mi, Sultana, „Tu
mă îndrăgești / Ori mă amăgești”?
SULTANA: Ei, Angele, „mândruțul meu, / Să-ți spun drept mi-e greu. /
Când m-or măritat / Nu m-or întrebat / Dacă drag mi-era / Cine mă
lua.”1
ANGELE: Păcat, atunci. (Se culcă.) Puteam să mai chemăm vreo doi-
trei. Este loc berechet.

Pauză. Angele începe să sforăie.


Mihajlo se culcă și el. Tăcere. Pauză.

RAJNA: Azi dimineață a fost aici nevasta grecului. O cheamă Elena. M-a
întrebat dacă nu mi se pare că-i cam înghesuială la noi. M-a întrebat
cum mă descurc cu Boge. I-am zis că a fost bolnav. Mi-a adus o
doctorie. L-a ținut în brațe și-acum e mai bine copilul. Mi-a spus că
ei au pivnițele pline de ulei de măsline și de burdufuri cu vin. Joacă
polca și mazurca. Făcuse o plimbare la pădure, așa că a intrat în
biserică și a venit și pe la noi.
EVTO: Mai că aș avea chef s-o pândesc ce face.
RAJNA: E bună. Miroase frumos.

1 Versuri de cântec popular.


44
EVTO: Ia pune-i opinci și n-o spăla vreo trei zile! Ar începe să pută a țap,
ca mine.
RAJNA: Chiar așa nu. (Râd amândoi.) Lasă-mă!

Încep să facă dragoste.

EVTO: Liniște! (Pauză) Ssst! (Pauză) Stai așa. (Pauză) Auzi? (Pauză)
Ascultă! (Pauză) Umblă cineva pe acoperiș. (Pauză) E cineva acolo
sus. (Aprinde o lumânare. Trezește pe toată lumea.) E cineva acolo
sus. E cineva pe acoperiș.
ANGELE (Tresare din somn.): A! Te-am văzut!

Se aud pași pe acoperiș. Se deschide oblonul din tavan.


Gavril se rostogolește pe scări. E vânăt la față și aiurează.

GAVRIL: Fârtați! Fârtați!


EVTO: Un strigoi!
SULTANA: Gavril! Cine-a zis că a murit Gavril?
EVTO: Ce caută aici?
MIHAJLO: Stă doar câteva zile. Până se mai întremează. Pe urmă vin
ai lui să-l ia.
EVTO: Du-l de-aici chiar acum!
ANGELE: Abia l-am adus, cu chiu cu vai!
EVTO: Rajna?!
RAJNA: Eu n-am știut nici cu spatele.
MIHAJLO: L-am urcat pe-afară.
GAVRIL: Pui un șarpe viu în țeava puștii. Îl coci șase ceasuri, până se
face scrum și pe urmă-l pui la rană. Steagul, fârtați, steagul!
EVTO: Nu vreau să fiu băgat în așa ceva! Nu vreau să am de-a face cu
răzvrătiții!
MIHAJLO: E o făptură omenească.
EVTO: Și ce vrei să-i fac eu? Du-l de-aici! Gata! Ori el, ori eu!
GAVRIL: Puști, pistoale. În satele de la hotare, cu o liră îți iei o pușcă
pe cinste. Cu 60 de parale îți iei 10 gloanțe.
45
EVTO: Du-l de-aici în clipa asta! Să nu-l vadă nimeni! Să nu vină
nimeni după el! În clipa asta!

Evto îl lovește pe Mihajlo. Se pornește să-l bată de-a binelea.


Angele îl trage deoparte.

EVTO: Dă-te la o parte! Ce te-amesteci?!


ANGELE: Ai să-l omori!
EVTO: Și ce dacă? E fratele meu, nu? Mihajlo, te omor!

Mihajlo își dă seama deodată că au dispărut catastifele bisericii.

MIHAJLO: Catastifele! Unde sunt catastifele?


EVTO: Le-a luat Ostoić. A zis că le aduce înapoi.

Mihajlo lovește cu pumnul în zid. Pe Sultana o apucă durerile de cap.


Copilul începe să plângă în odaia de alături.

GAVRIL: Fârtați! Fârtați!

PARTEA II
SCENA 11

Înăuntrul bisericii. Evto aruncă mortar pe ziduri. Pauză. Intră Angele.

EVTO: Ce cauți aici? Ți-am zis să nu mai zăbovești.


ANGELE: Unde-i Mihajlo?
EVTO: A plecat.
ANGELE: După răzvrătiți? (Pauză) Am venit să-mi iau rămas-bun.
EVTO: Ți-ai găsit să te ții de politețuri! Cară-te!
ANGELE: Ești speriat.

46
EVTO: Mă sperii și de umbra mea. Cum să nu mă sperii și de tine? Dar
ce-mi pasă mie de tine, la urma urmei? Cară-te și gata.
ANGELE: Mă duc. Ne încingem toți și ne ciondănim, dar pe urmă ne
vedem fiecare liniștit de drum. Să nu-i mai faci vreun rău lui Mihajlo.
EVTO: Altceva nu mai ai de spus înainte de a pleca?
ANGELE: Și nici ție să nu-ți mai faci rău. E foarte ușor să-ți distrugi
viața. (Pauză) Să-i spui lui Mihajlo că-i doresc cele bune.

Angele pornește spre ușă. Intră Kiro.

KIRO: Ce se petrece aici? Iarăși dau peste tine. Ce cauți aici?


ANGELE: Mă uit cum crește iarba.
KIRO: Știi cu cine vorbești?
ANGELE: Cu un șoarece care joacă pe masă când pisica nu-i acasă.

Kiro îl lovește pe Angele cu pumnul în burtă. Angele se îndoaie de durere.

ANGELE: Netrebnicule! Ai să moștenești lumea.

Pauză. Intră Panaiotis, Elena, caimacamul, Velkov și Ostoić.

ELENA: E întuneric aici. Eu aș pune niște ferestre mari cât ușa. El unde-i?
CAIMACAMUL: Domnule Panaiotis, haideți s-o lăsăm pe mâine. Dimineața
asta avem toți treburi de făcut.
VELKOV: Și-atunci la ce naiba ne-am mai ostenit să urcăm până aici?
OSTOIĆ: Ca să coborâm cu mai multă plăcere.
PANAIOTIS: Cum doriți, domnilor. Voiam doar să vă arăt ce se va face
în biserică. Doar așa, din considerație pentru domniile-voastre. (Către
Kiro) Unde-i celălalt lucrător?
KIRO: Nu vrea să lucreze.
CAIMACAMUL: Cine nu vrea să lucreze?
PANAIOTIS: Unde-i?
KIRO (către Evto): Unde-i?
EVTO: Are să vină.
47
ELENA: Unde-i?
CAIMACAMUL (către Angele): Mai ești aici? Când vedem spectacolul?
ANGELE: Mă doare burta.
CAIMACAMUL: Parcă nu te mai bâlbâi.
ANGELE: Nu m-am bâlbâit niciodată.
CAIMACAMUL: Să vedem spectacolul acum.
ANGELE: Aici? În biserică?
KIRO: Pentru tine e biserică. Nu și pentru el.
ANGELE: Dar pentru tine?
OSTOIĆ: Dumnezeu e mare. Nu se mânie cu una, cu două.
ANGELE: Nu-i spune lui Dumnezeu să dea spectacol, îmi spune mie.
VELKOV: Hai, domnule, hai.

Velkov începe să aplaude și ceilalți i se alătură.

ANGELE: Ce doriți să vedeți?


CAIMACAMUL: Spectacolul pe care-l dai pe unde te duci în turneu. Hai.
ANGELE: Ce turneu?

Iau toți loc și se pregătesc să vadă spectacolul. Pauză.


Angele pornește spre ușă.

CAIMACAMUL: Unde te duci?


ANGELE: Spectacolul meu începe de-afară. (Iese. Pauză)
CAIMACAMUL: A șters-o. Îl spânzur de limbă.

Pauză. Angele dă buzna în biserică și face o săritură amplă,


care se încheie chiar în fața caimacamului.
Surprinși, se dau toți înapoi.

ANGELE (zâmbind): Doamnelor și domnilor, acesta a fost primul meu


număr: „Săritura din senin”. V-a luat pe neașteptate, a fost fulgerătoare,
dar pentru mine a fost ceva cu totul și cu totul firesc. Am pregătit-o
îndelung.
CAIMACAMUL: Destul. Mai departe!
48
Intră Mihajlo. Pauză.

ELENA: Trăiești!
ANGELE: Al doilea meu număr se cheamă „Cum se recunosc semnele
de sminteală”. Pentru el am nevoie să mă ajute cineva din onoratul
public. (Arată spre Mihajlo.) Doamnelor și domnilor, uitați-vă bine la
omul acesta. L-ați mai văzut, dar uitați-vă acum încă o dată la el.
Uitați-vă cu băgare de seamă. (Pauză) La prima vedere, nu-i nimic
neobișnuit la el, dar nu vă lăsați păcăliți. Acest om, doamnelor și
domnilor, a stat la casa de nebuni. Doi ani. Înainte, a stat în temniță.
Învinuit de acțiuni subversive. De natură politică, bineînțeles. Acolo
s-a smintit. După doi ani i-au dat drumul. Vă poftesc să găsiți
semnele smintelii care zace încă în el. Uitați-vă cu băgare de
seamă. (Pauză) Privirea îi lucește ciudat! Are mereu ochii căscați!
Clipește foarte rar! Îi tremură mâinile! Își smucește coatele întruna!
E limpede că ceva nu-i cum trebuie cu el! (Pauză) Nu că v-ați dat
seama deodată? Acum îl vedeți în cu totul altă lumină. (Pauză) Ieri l-
am cunoscut pe omul acesta și nu știu nimic despre el. N-ați pus
nicio clipă la îndoială spusele mele, dar ați început pe dată să vă
îndoiți de el. Lumea nu-l cercetează niciodată pe cel care aruncă cu
învinuiri, îl scrutează doar pe cel învinuit. Odată ce ești arătat cu
degetul, îți petreci restul vieții ca o umbră a celui care ai fost cândva.
Vă mulțumesc. (Face o plecăciune.)
CAIMACAMUL: Ce-s toate astea?
ANGELE: Aiureli. Atât a mai rămas. Lucrurile cu noimă s-au tocit de
atâta folosire și-au fost date uitării.

Angele scoate din geamantan o aripă făcută din sârmă și cârpe și o


ghiulea cu lanț. Își pune aripa pe brațul stâng și-și leagă ghiuleaua de
piciorul drept, în timp ce vorbește mai departe.

ANGELE: Al treilea meu număr se cheamă „Dedicar Icaral”. Este


despre un om pe nume Dedicar Icaral. Multă lume crede în mod
greșit că au fost, de fapt, doi oameni, Dedal și Icar. Acest neadevăr
49
l-a răspândit cu bună știință un italian, Leonardo Jivinci1, care a luat
cuvântul la o reuniune ce a avut loc la San Stefano2. Dar eu am
argumente științifice că a fost un singur om, nu doi, și aceste
argumente le voi prezenta public la un congres la Berlin3. Dedicar Icaral
s-a născut cu o aripă pe brațul stâng și cu o ghiulea la piciorul drept. Și
se juca mereu cu ele. (Se joacă cu aripa și cu ghiuleaua.) Trăia pe
meleaguri friguroase și visa mereu să se apropie de soare. Dar nu știa
cum să facă. Într-o bună zi, a avut o discuție prietenească cu ghiuleaua
și s-a înțeles cu ea să nu-l împiedice în zbor. Și a pornit. A zburat ce a
zburat. (Angele zboară.) Dar el nu știa că ghiuleaua fusese mituită să-l
lase să pornească și apoi să-l tragă în jos. Așa s-a întâmplat. Dedicar
Icaral s-a prăbușit într-un ținut ciudat, care se chema Macedonia. El s-a
năpustit asupra ghiulelei și a început să dea în ea. Însă ghiuleaua și-a
arătat colții și-a început să strige: „I have diplomatic immunity”, „J’ai de
l’immunité diplomatique”, „Ich habe diplomatische Immunität”! Și așa
umblă azi Dedicar Icaral prin lume, se ceartă cu ghiuleaua și vede cum
i se sfrijește aripa. (Pauză. Angele face o plecăciune.) Vă mulțumesc.
CAIMACAMUL: Pentru ce-ai mulțumit?
ANGELE Mi-am încheiat numărul.
CAIMACAMUL: Ce număr? Ăsta-i spectacolul pe care l-ai dat în Salonic?
N-am înțeles nimic.
ANGELE: Să-l mai fac o dată?
CAIMACAMUL: Nu. Arată-ne altceva. Începe cu începutul și nu te grăbi.
Și fă să fie distractiv. Până acum nu m-am distrat nici un pic. Și nici
ei. Distracție. Și ceva scamatorii. Bile pe care le bagi pe nas și le
scoți din urechi. Din astea.

Angele își scoate jobenul și le arată spectatorilor că e gol. Îl mișcă iute


prin aer și scoate din el un porumbel. Porumbelul e mort. Tăcere.

1 Živinče (maced.) = „jivină”


2 Prin tratatul de la San Stefano (primăvara anului 1878), Serbia, Bulgaria și România
au câștigat teritorii.
3 Prin tratatul de la Berlin (vara anului 1878), prevederile tratatului anterior referitoare

la teritorii au fost anulate.


50
Pauză. Scutură îngrijorat porumbelul. Pauză. Spectatorii străini încep
să râdă. Angele devine și mai îngrijorat. Străinii râd și mai tare.
ANGELE: Panta! Panta! (Pauză) Panta! (Pune urechea pe porumbel să
vadă dacă-i bate inima.) E mort. (Râsetele se întețesc. Angele e
cutremurat.) Era viu, Mihajlo știe. Era viu, nu-i așa, Mihajlo? Nu că
am dreptate? Nu că era viu?
MIHAJLO: Da, era.
Toți ceilalți râd. Pauză.
ANGELE: Toți laolaltă nu faceți nici măcar un om ca lumea. Efendi, mi-ați
semnat sentința. Nu v-aduceți aminte. Erați beat. Șapte ani de temniță.
Doi ani la casa de nebuni. Tocmai de la Stambul m-am dus acasă pe
jos. Satul îmi fusese ras de pe fața pământului. Oamenii toți măcelăriți.
Trebuia să-mi pun cuțitul la treabă fără să mai zăbovesc. Nimeni nu
moare din scamatorii. (Izbește porumbelul de perete și-l aruncă apoi
drept în fața lor. Pauză) Futu-l pe blestematul de sultan! Futu-l!
Caimacamul scoate un pistol și trage în Angele.
ANGELE: Futu-l și pe marele vizir!
Caimacamul trage iar.
ANGELE: Înalta Poartă o fut!
Caimacamul trage din nou. Angele se prăbușește și moare.
MIHAJLO (Se apleacă asupra lui Angele.): Angele! Angele! Era viu.
(Pauză) L-ați omorât.
KIRO: Ai auzit ce-a spus.
MIHAJLO: Ce poți să spui încât să meriți trei gloanțe în cap? Ce se poate
spune?
CAIMACAMUL: Tu ești ăla care nu vrea să tencuiască peste zugrăveală.
Du-te acum și cojește de pe zid icoana zugrăvită a Maicii Domnului.
(Pauză)
51
MIHAJLO: N-ai cum s-o cojești. Nu-i strat de culoare. E una cu zidul. A
fost zugrăvită pe mortar ud. Când zidul se usucă, culoarea intră în
el. Zugrăveala-i una cu zidul. Și cea de pe dinafară, și cea dinăuntru.
Toate-s una.
CAIMACAMUL: Pune mortar pe deasupra! (Pauză) Nu plec până nu
sfârșești treaba.

Pauză. Tăcere.
Mihajlo se îndreaptă spre ușă ca să plece.
Kiro i se pune în cale. Mihajlo se uită la toți, pe rând.
Se uită apoi spre Angele.
Se întoarce spre icoana zugrăvită a Maicii Domnului.
Se uită la Evto. Evto îi dă mistria.
Mihajlo ia mortar cu ea. Se duce spre icoană.
Pauză. Tăcere încordată.
Mihajlo își aruncă mortarul pe față.
Elena scoate un strigăt. Mihajlo se întoarce. Pauză.

MIHAJLO: Suntem puf de păpădie. Cine oare ne tot suflă în vânt? A! A!


Aceasta este o vocală, fiindcă o rostim cu vocea și cu inima.
Adevărul e un lacăt. Răsucești cheia în el, face „clic” și se deschide.
B! B! Aceasta e o consoană bilabială, fiindcă o rostim cu buzele și
cu inima. D! D! Aceasta este o consoană dentală sonoră, o rostim la
nivelul dinților, cu toată vocea. L! L! Aceasta este o consoană
lichidă, o rostim cu limba atingând cerul gurii. Și se spune că e
închisă. Așa știu. Asta știu. Dar numai dacă precede o consoană
sau se află în final de cuvânt, precum în „cald”, „mult”, „domol”.
(Atinge fresca cu mâna.) Și dacă sunt alte icoane zugrăvite dede-
subt? Și altele și mai dedesubt? Unde sunt cele adevărate? Care
sunt ale mele? (Se uită la surtucul de pe el.) Este ceva sub ăsta. (Își
scoate surtucul.) Și sub asta? (Își scoate cămașa.) Și sub asta?
(Rămâne despuiat până la brâu. Se apucă de piele.) Și sub asta?
Ce e sub asta? Unde este Mihajlo? (Se dezbracă de tot. Plânge.)
CAIMACAMUL: Ăsta și-a pierdut mințile!
52
Elena se duce la Mihajlo. Îngenunchează și începe să-i sărute
picioarele. Plânge și se zbuciumă.

ELENA: A sosit ceasul. A sosit ceasul.


Panaiotis se duce la ea și o trage spre el. Încearcă să o ridice.
Elena se încleștează de picioarele lui Mihajlo. Pauză. Elena îl împinge
pe Panaiotis deoparte. Se ridică în picioare și-și netezește părul.

ELENA: Să ne păstrăm demnitatea. Să ne purtăm demn. Se uită lumea


la noi.
Panaiotis o trage pe Elena spre el. Ies amândoi.
Elena se uită în urmă la Mihajlo.

CAIMACAMUL: Numai oameni țicniți sau beți pe-aici.

Caimacamul, Ostoić și Velkov ies. Evto se duce la Mihajlo.

MIHAJLO: Poți să te pitești într-un ibric și tot vin turcii și-ți iau banii. Nu
te teme, Evto!
Evto acoperă trupul gol al lui Mihajlo.

SCENA 12

Casa Sultanei. Sultana stă la masă, chircită de durere.


Elena și Rajna umblă prin casă.

ELENA: Trebuie făcut curat. Aici trebuie pusă altă hârtie. Ia uită-te la
ceaunul ăsta! E ruginit. Trebuie aruncat. (Deschide un dulap în perete
plin de haine.) Ce talmeș-balmeș! Trebuie aranjate toate. Toată casa
trebuie primenită. Am să te ajut dacă e nevoie. Iar tu trebuie să te
îmbraci altfel. Poartă tocuri înalte, rochii lungi – nu te zgârci! Trebuie
să fii pe picioarele tale, nu să depinzi de bărbatul tău.

53
SULTANA: Rajna! Du-te și spune-le să vină, Rajna!
RAJNA (către Elena): N-avem bani.
ELENA: „N-avem bani!”, „n-avem bani!”. Așa spun toți. Dar au bani.
Nimeni nu moare de foame.
RAJNA: La mine-n sat au murit oameni de foame. Au făcut pâine din jir
și li s-au umflat picioarele și au rămas fără vlagă.
ELENA: Știu că nu-i prea plăcut să fii sărac. Vino la mine-acasă. Am
să-ți dau din hainele pe care nu le mai port. Sunt ca și noi.
SULTANA: Rajna, fetițo!
ELENA: Puțină răbdare, doamnă! Vorbim, nu ne întrerupeți. (Către Rajna.)
Iar copilul acela al tău nu pare hrănit cum ar trebuie. Ar trebui să-l
vezi pe fiul meu din Atena.
RAJNA: S-a născut cu căiță. A deschis ochii prea curând. I-a intrat căița
în ochi și i s-au umflat ochii. A rămas așa zile în șir. Ne-am temut că
are să orbească.
ELENA: Nu înțeleg. Ce neglijență, ce lipsă de igienă! Dar nu mă mai
mir! Mâinile trebuie spălate cu săpun măcar două minute. Am să-l
iau eu. Am să am eu grijă de el. (Pauză) Pot să-ți plătesc. (Pauză)
Nu te uita așa la mine! Nu știi cine sunt. Nu știi prin ce trec.
Intră Mihajlo și Evto. Pauză.
SULTANA: Iaca, au venit voinicii mamei!
ELENA (către Mihajlo): Ai venit pentru mine?
SULTANA: Dă-ne pace, afurisito! Vezi-ți de necazurile tale! (Pauză) V-am
așteptat să veniți. Ca să mă pot duce. Dumnezeu să vă ajute să nu
vă rătăciți pe cărările întortocheate ale vieții. Lumea e a celor care
știu drumul. Pentru ceilalți, lumea e o închisoare. (Pauză) M-am dus
la o nuntă. Bucate și băuturi felurite pe masă, fluiere și tobe, a ținut
petrecerea trei zile. În a treia zi, m-am pornit spre casă, încărcată cu
atâta mâncare și cu atâtea dulciuri pentru voi, de nici nu vă puteți
închipui. Toate bune, dar aici, chiar în pragul casei, au sărit la mine
niște dulăi ca turbații. Au sărit și au tras cu dinții, dar nu m-am lăsat.
Până la urmă, totul a ajuns pe jos, în noroi. Îmi pare rău. Nu v-am
adus nimic. (Scoate o punguță cu bani.) Pentru Boge, să-și cumpere
54
nițică fericire. (Zâmbește.) Îmbrățișați-vă. (Pauză) Îmbrățișați-vă.
(Mihajlo și Evto se îmbrățișează.) Aveți grijă unul de altul. N-are cine
altcineva să vă poarte de grijă. O să fie bine. Că doar nu am aruncat
cu pietre în Dumnezeu, nu-i așa?

Sultana moare. Tăcere. Pauză.

ELENA: Cum de-a știut că are să moară? (Pauză) Cum de-a știut că
are să moară? (Pauză) Pot să ajut cu ceva?

Tăcere. Mihajlo se uită la ea. Elena pleacă. Pauză.


Se deschide oblonul din tavan. Gavril se uită în jos.

SCENA 13

În tavernă caimacamul bea, despuiat până la brâu.

CAIMACAMUL: La ce te țin în preajma mea? Ca mișeii ăia care vor să


mă omoare să se apropie de mine după cum au chef? Ai?! De-aia te
țin pe lângă mine? Ei bine! Ești încă în viață fiindcă așa am vrut eu.
Pricepi? Te duc de ici-colo ca pe un pepene sub braț. Înainte ce-ai
fost? O albină, nu? Și ce-ai scris tu în răvașul trimis la Belgrad?
Albină cerând bani! (Râde.) Citește-l, ca să ne distrăm. Unde-i
răvașul? (Kiro caută prin buzunare.) Ți-am zis să-l porți mereu cu
tine. (Kiro găsește răvașul.) Citește-l, tare!
KIRO (Citește.): „Mult stimate Domnule Ministru al Educației, Subsemnatul,
m-am pornit să colind în zbor ca o albină în mai, căutând flori de
mai, ca să adun din ele puțin nectar pentru stupul meu. Ca micile
albinuțe să nu piară de foame. Astfel, bietul de mine, zbor cu aripile
larg desfăcute în căutarea unei flori deschise, din care să pot culege
nestânjenit nectar pentru stupul meu, ca micile albinuțe să aibă cu
ce trăi.” (Pauză) Nu eram nimic și nimeni. M-au luat, m-au instruit,
m-au făcut dascăl de școală. Nu știam ce fac. Nu pot fi tras la
răspundere pentru asta.
55
Caimacamul se întinde pe divan cu fața în jos.
Kiro se duce la el și începe să-i maseze spatele. Pauză. Tăcere.

CAIMACAMUL: Ia un om, du-l să trăiască într-un palat, dă-i tot ce vrea


– mâncare, băutură, femei –, lasă-l să facă ce vrea, numai să nu se
dea cu capul de pereți. Nu că ar fi ceva ce și-ar dori careva să facă.
Deci, e slobod să facă tot ce dorește, orice – numai să nu se dea cu
capul de pereți. În mai puțin de-o lună, exact asta are să facă. Au
să-i sară creierii din cap, dar el are să se dea în continuare cu capul
de pereți. Au parte de toată libertatea, dar nu, ei vor să facă și fac
singurul lucru pe care n-au voie să-l facă. Puțin mai sus. (Kiro
continuă să-l maseze.) Așa. Acolo.

Pauză. Kiro scoate cu o mână un cuțit, iar cu cealaltă îl masează în


continuare pe caimacam. Îndreaptă cuțitul spre caimacam.

CAIMACAMUL: Cu amândouă mâinile!


KIRO (Bagă repede cuțitul la loc.): Efendi, cum să vă arăt că vă sunt
credincios? Ce să fac? Uitați-l, de pildă, pe fratele meu! Cum să vă
arăt că-l urăsc de parcă ar fi necuratul? Am să scotocesc peste tot,
efendi, și-am să vi-l aduc pe tavă cu un măr în gură. Nu mă credeți.
(Pauză) Nu pot să dorm noaptea. Mă tot gândesc că vă uitați la
mine pe fereastră ca să vedeți ce fac. Ca să vedeți dacă sunt cu el.
Cum pot să vă arăt credința mea, efendi?
CAIMACAMUL: Am să mă duc la Bitola cu șapte trăsuri. Eu am să fiu în
prima dintre ele, fesul meu are să fie în cea de-a doua, ciubucul
mea într-a treia, iar restul au să fie goale. Ar putea fi de folos, cine
știe. Cât am să pot, așa am să fac. Nu-mi trimit leafa regulat. Fac
după cum poftesc ei. E balamuc. Pierdem războaie. Trăim în
taverne. Mai bine mă nășteam cu o sută de ani mai înainte, eram
mort acum, dar după ce aș fi dus o viață de huzur. După cum stau
lucrurile acum, lumea are să sară în aer drept în capul meu.
KIRO: Nenorocul se ține de noi ca scaiul. Tatăl meu a muncit pe brânci
la Stambul aproape o viață întreagă. S-a întors fără un ban. Mama i-a
56
spus că mai bine își lega o piatră de gât și se arunca în mare, decât
să vină acasă cu mâna goală. Tata a murit în două săptămâni. Nici
eu n-am dus-o grozav. Cum pot să vă arăt că vă sunt credincios?
Vreau și eu să fiu legat de cineva.
CAIMACAMUL: Nițel mai la stânga.
KIRO: Străjile dumneavoastră sunt mereu cu ochii pe mine. (Pauză)
Am să v-o aduc pe Rajna, nevasta lui Evto, zidarul de la biserică. O
cunosc de mult. Am lepădat-o pe drum. E bună la pat. Își dă ochii
peste cap. Îi tremură genunchii. Are să fie dornică. (Pauză) Nu vă
îndoiți de mine, efendi! Vă sunt credincios.
CAIMACAMUL: Afară, prostule, netrebnicule! Numai despre asta vorbești!

Intră Ostoić. E beat. Pauză.

OSTOIĆ: Mi-au dat foc la cărți. Cine mi-a dat foc la cărți? De ce tocmai
azi? Azi e ziua mea onomastică. Anume au făcut-o astăzi!
KIRO: Nu știu nimic despre asta.
OSTOIĆ: Nu știi nici măcar cum te cheamă! (Se așează.) Am băut.
(Pauză) De mare folos mi-a fost! Nici măcar nu mi s-au umezit ochii.
(Pauză. Către Kiro) Nu știi ce gândesc. (Pauză. Către caimacam)
Nici dumneavoastră nu știți ce gândesc. (Pauză) Iar eu… (Pauză)
Nici eu nu știu ce gândesc. (Pauză) La naiba cu autoritățile!

Pauză. Apare Velkov.

OSTOIĆ: Poți să te duci dracului de-aici!!!

Pauză. Velkov se oprește la ușă, se uită la el și iese.


Pauză. Velkov se întoarce.

VELKOV: Nu eu! Tu du-te dracului de-aici! Tu!!!

57
SCENA 14

Casa Sultanei. În mijlocul încăperii, un sicriu butucănos.


Rajna plânge, aplecată deasupra lui.
Mihajlo stă așezat într-un colț. Evto stă lângă fereastră.

EVTO: Gata! Pentru numele lui Dumnezeu!


RAJNA: Nu ne-am luat rămas-bun. Nu i-am cerut iertăciune. (Pauză)
EVTO (către Mihajlo): Ții minte semnalul pentru care v-ați înțeles?
(Pauză) Da? O fluierătură, un ciocănit și iar o fluierătură. (Pauză)
Da? Au să ajungă la timp? (Pauză) Dacă-i vede cineva?
MIHAJLO: Am primit astăzi scrisoarea trimisă pe 27 august a anului
curent. Ne-am bucurat să aflăm că ești bine și că ne-ai răspuns pe
dată. Noi suntem cu toții bine, sănătoși, mulțumim lui Dumnezeu,
ceea ce îți dorim și ție, împreună cu binecuvântarea Domnului.
Sărutăm dreapta și îți trimitem salutări. Trimite niscaiva hârtie de
scris, căci învățătorul le cere să-și aducă în fiecare zi un caiet pe
care să învețe să scrie.
Se aude un ciocănit la ușă.
EVTO: Încă n-a venit ceasul. Cine să fie? (Pauză. Întreabă cu glas
tare.) Cine e?
Evto deschide ușa. E Panaiotis.
PANAIOTIS: Pot să intru? (Pauză. Intră.) Bună seara. (Pauză) Condoleanțe,
dacă-mi dați voie. Nu v-am cunoscut mama. Soția mea mi-a spus
numai lucruri frumoase despre ea. Acum plânge acasă la noi. Nu se
poate opri din plâns. (Pauză) Îmi pare rău pentru Angele. Nu-i de
mare ajutor să spui „îmi pare rău” când un om e ucis ca un câine.
Era foc și pară. Focul și para se trec și se sting. Lasă în urmă pustiu
pârjolit – pe mine. Ce fac eu aici? Împart firimituri din credința mea
la o gloată de păgâni. Mă fandosesc în mărunte târguri turcești.
(Pauză) Elena și cu mine am avut un copil. Slab de minte. L-am

58
lăsat într-un sătuc oarecare. Să fie prostul satului. Ea crede că el a
ajuns om în toată firea acum și s-a prefăcut în Hristos. Îl găsește
peste tot unde mergem. (Către Mihajlo) Aici crede că tu ești el. Mă
tot întreabă cum a putut Maica Domnului să stea deoparte și să nu
facă nimic atunci când i-au răstignit Fiul. (Pauză) Nu mă disprețuiți!
Vorbesc fără ascunzișuri. Lipsa mea de prefăcătorie vă face silă.
(Pauză) Când i se întâmplă altcuiva un necaz foarte mare și-l
comparăm cu câte un biet necaz al nostru, ne dăm seama că ne-ar
fi putut fi mult mai rău. Sunt un om cumsecade. Dacă ar fi să vă iau
vreodată capetele, nu aș pregeta. (Pauză) Mulțumesc. Nu mai
lucrați în biserică. Mâine dimineață vin oamenii mei din Grecia.
(Pauză)
MIHAJLO: Domnule Panaiotis, știți să zburați? (Pauză)
PANAIOTIS: Rămâneți cu bine. (Iese. Pauză)
MIHAJLO: Evto, tu știi să zbori?
EVTO: Nu.
MIHAJLO: Ce este omul care nu știe să zboare? Vrei să te învăț?
EVTO: Nu am aripi.
MIHAJLO: Suntem oameni, nu păsări. Trebuie să învățăm să zburăm
cu ceea ce avem. Cu ceea ce ne este dat.
EVTO: Cu cucul și cu ouăle.
MIHAJLO: Închide ochii. Închide-i! (Evto închide ochii.) Nu te uita! Nu
încerca să vezi dacă mă uit la tine! Așa nu faci decât să stai întruna
la pândă. Lasă mâinile moi. În voia lor. Și acum spune „da”. Da!
EVTO: Da. (Pauză). Da. (Pauză). Și pe urmă? (Pauză). Dă-i drumul!
(Sare în sus de câteva ori.)
MIHAJLO: Trebuie să pui puțin suflet.
EVTO: (Sare și mai sus.) Hai odată! Hai!
MIHAJLO: Dumnezeu ne va scuipa nu pentru că suntem prea reci sau
fierbinți, ci pentru că suntem călâi.
EVTO: Ca un borș sleit.
MIHAJLO: Nici apă, nici moare. Spune ceva ce n-ai mai spus nimănui.
EVTO: A zis-o cineva odată și s-a căcat pe el.
MIHAJLO: Strigă în gura mare ce ți-e frică să și gândești!
59
EVTO: Futu-l pe blestematul de sultan! Futu-l!
MIHAJLO: Și pe Marele Vizir!
EVTO: Și Înalta Poartă!

Evto îl ia de mână pe Mihajlo și-l trage după el. Se prefac că zboară în


jurul camerei. Se ciocnesc de pereți. Râd amândoi reținut.

EVTO: Futu-l pe blestematul de sultan! Futu-l!


MIHAJLO: Și pe Marele Vizir!
EVTO: Și Înalta Poartă!

Se împiedică și sunt gata să cadă peste sicriul Sultanei. Se potolesc.


Pauză. Se despart.

MIHAJLO: Când vorbim, nu folosim decât două litere. Și pe urmă ne


plângem că nu putem spune ceva despre lucrurile de care ne pasă
cu adevărat. Mintea noastră a luat-o razna. Se ciocnește de țeastă.
(Își cuprinde capul cu mâinile.) Îți dau sfaturi cum să-ți trăiești viața,
iar eu n-am habar de nimic. De nimic! În capul meu numai lături
pentru porci! Un cuvânt ca lumea nu sunt în stare să rostesc!

Evto verifică dacă ușa este încuiată și apoi se uită ferit pe fereastră.

EVTO: Am încuiat ușa ca să nu intre nimeni și acum nu mai pot ieși.


(Către trupul neînsuflețit al Sultanei) Toată viața mea m-am uitat pe
fereastră cu fereală. Ca să nu fiu văzut că mă uit. Ca să nu sar
nimănui în ochi. Ca să stau deoparte. Tot timpul cu ochii în patru.
Cu frica zilei de mâine. Ascult de alții – ei au dreptate toți. Fac până
și ce nu mi se cere să fac. Sunt gata să mă și spânzur singur-
singurel. Acum ce mai vrei? Vrei să te îngrop? Cum să mai ajungem
la cimitir? (Scoate o scândură din podea.) Mai bine putrezești aici. În
temelia casei. Doar ai zăcut aici ca moartă toată viața ta! (Mai
scoate o scândură și apoi se apucă să scoată pământ cu mâinile.)

60
Nici nu știi ce deznădăjduit sunt! (Continuă să scoată pământ.) Cum
să mai trăiesc în halul ăsta?

Rajna aleargă spre el și-l îmbrățișează. Îl strânge tare în brațe.


Se deschide oblonul din tavan.

GAVRIL (Aiurează.): Ce soartă!


EVTO: Taci din gură! Stai acolo! Încă n-a venit ceasul!
GAVRIL: Nici n-apucăm să punem lucrurile cap la cap. Abia ajungem
doi să ne înțelegem, că al treilea vine fuga din spate cu un cuțit în
mână. (O ia în jos pe scări. Mihajlo sare să-l ajute.) Kiro! Kiro!
EVTO: Nu striga! Nu striga! Mihajlo, du-l înapoi! Unde are de gând să
se ducă? S-a isprăvit cu el!
GAVRIL (Se sprijină de umărul lui Mihajlo și gesticulează cu mâna
liberă.): Am crezut că am să fiu alesul! Și iată-mă în zdrențe pline de
sânge! Zboară! Zboară! Kiro! L-am prins luând-o în mână când era
băiețandru! „Suntem toți la fel.” Doar că ne deosebim unul de altul.
„Toată lumea greșește.” Nu este timp să greșești. „Are să fie totul
bine.” Ce înseamnă „totul”? Ce înseamnă „bine”? Ne prefacem toți
că știm ce-i bine. Ce-i raiul, ce-i pământul. Nimeni nu-i în stare să
ducă o vorbă până la capăt, dar toți sunteți încredințați că vă căcați
galbeni când vorbiți. Nu știm. Suntem oameni simpli. Dați-ne uitării.
Lăsați-ne în pace. Nu pricepem nimic. Nu ne pricepem la nimic.
Niște vite! Sunteți ca ramurile unui copac. Vă taie, creșteți la loc, iar
vă taie. Și habar n-aveți unde-i trunchiul, unde-s rădăcinile. Trăiți cu
ce rămâne din viața altuia. Înfundați într-un buzunar.
EVTO: Taci din gură! Liniște! Încetează!

Evto îi astupă lui Gavril gura cu mâna și-l face să se așeze într-un colț.
Pauză. Gavril se liniștește. Vorbește mai încet.

GAVRIL: Promitem că ajutăm primul grup de răzvrătiți. Îi asmuțim să-i


omoare pe ceilalți, pe urmă îi omorâm noi pe ei. Austria și Rusia au
semnat un tratat, dar diplomații nu s-au înțeles. S-au îmbătat. Îi

61
sacrificăm pe cei din flancul stâng. Lăsăm dușmanul să ne atace
acolo, iar noi lovim drept în mijloc. Eu sunt în flancul stâng! Flancul
stâng, marș înainte! Și eu sunt acolo! Peste 50 de ani, toate documentele
au să fie îngălbenite și au să deschidă arhivele. Au să afle că am
fost căsăpit. Război după război. Serbia ajunge independentă,
Muntenegru ajunge independent, România ajunge independentă,
Bulgaria ajunge independentă – iar noi suntem aici, ai nimănui, la
loc de jale, cu blestemul lui Adam atârnând deasupra capetelor
noastre! Toți au o carte mai mult decât mine. Noima în lume e dată
de câte cărți ai în mână și de câți ași ascunzi în mânecă.
EVTO: E țicnit.
GAVRIL: Iar tu ești tină. Pământ sterp. Gunoi. Tu nu ești aici. Tu te
păstrezi pentru o viață mai bună. Degeaba casc ochii ca să văd mai
bine – dacă tu închizi ochii, nu pot nici eu să mai văd nimic. Numai
dacă deschidem toți ochii poate cineva să vadă ceva ori se poate
spune că cineva poate vedea ceva. (Se îndreaptă spre Evto.) Cei
care se zgâiesc pe întuneric orbi au să se cheme și au să le fie scoși
ochii din cap. Toți știu adevărul cel mare, dar toți se trag în piept unii
pe alții pentru adevărurile lor mărunte. Câinii latră, caravana trece.
Când trece podul spre piață, nimeni nu-și mai aduce aminte de
Karpoš care a zăcut acolo tras în țeapă. Câtă vreme oamenii uită
asta, Karpoš are să fie tras în țeapă iar și iar. Și noi împreună cu el!
EVTO: Gata! Taci!
GAVRIL (Își cuprinde cu mâna prohabul.): Na, asta-i pentru tine! Păcat
că ar trebui s-o cioplesc ca să pot s-o bag în dosul tău chircit!

Se aude un ciocănit în ușă.

EVTO: Nu-i ăsta semnalul! Cum e semnalul? Nu-i așa! (Alt ciocănit.)
Ascunde-l! Ascunde-l undeva!

Mihajlo îl ascunde pe Gavril într-un cufăr. Pauză.


Evto deschide ușa. Intră Kiro. Pauză. Tăcere.
Kiro își face cruce și se uită la sicriul Sultanei. Tăcere.
62
KIRO: Dumnezeu s-o ierte! (Pauză) Am venit să v-ajut să săpați groapa.

Pauză. Se trage un foc în cufăr. Gavril țâșnește dinăuntru și se


prăbușește alături. La tâmplă se vede gaura făcută de glonț.

EVTO: N-am știut că era acolo. (Pauză) N-am știut nimic despre asta.
KIRO (Se duce spre Gavril și se uită la el. Pauză): O-hoo!

Intră Tâlharul înarmat și îmbrăcat în uniforma agiei.

KIRO: Ia-i!
EVTO: Kiro, n-am știut nimic despre asta!
KIRO: Ia-i!
TÂLHARUL (Se îndreaptă spre Mihajlo.): Eu sunt cel din biserică. Acum
sunt în slujba celor mari și tari. Arhanghelul Mihail se duce în temniță.

Tâlharul îl înșfacă pe Mihajlo de braț.


Merge către Evto, îl apucă și pe el de braț, dar Evto se smulge.

EVTO: Kiro, frate, ascultă-mă!

Kiro îi face semn Tâlharului. Acesta îl trage pe Mihajlo afară.

MIHAJLO: Încă nu suntem gata!

Ies Mihajlo și Tâlharul.

EVTO: Trebuia să te omor, Mihajlo! Kiro, n-am știut!


RAJNA: Minți!
EVTO: Am știut, dar n-a fost vina mea. Nu pot să mă duc în temniță.
Am să mor. Iar copilul? Ce-are să se întâmple cu el? Nu pot. Nu pot.
(Se pune în genunchi.)
RAJNA: Ridică-te!
EVTO: Nu te uita la mine! Nu te uita! (Către Kiro) Mihajlo l-a adus aici.
Ce puteam să fac? E vina mea că-s frate cu el?
KIRO: Vino cu mine afară.
63
EVTO: De ce?
KIRO: Ca să încheiem un târg.
EVTO: Nu plec de-aici!

Kiro îl împinge pe Evto spre ușă. Rajna pornește după ei.

KIRO (către Rajna): Tu poți să aștepți aici.

Kiro și Evto ies. Pauză. Rajna se uită la trupul fără viață al lui Gavril.
Pauză. Intră Kiro. Se așează.

RAJNA: Unde s-au dus?


KIRO: În temniță.
RAJNA: Care-i târgul pe care l-ai făcut cu Evto?
KIRO: I-am spus care-i prețul pe care trebuie să-l plătească. Ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte, frate pentru frate.
RAJNA: Cum adică? (Pauză)
KIRO: Evto mă urmărea noaptea. Ca o umbră. E mână-n mână cu
caimacamul. Știu totul. Alaltăieri noapte l-am zărit lângă poarta orașului.
M-am întors și s-a făcut nevăzut. Dar i-am venit de hac. Pe mine au
să mă creadă acum. Vă punem pe spinarea măgarilor și vă trimitem
în Arabia fără pâine și apă. Cu tot cu plod. Să mâncați nisip acolo.
(Pauză) Mi-am făcut un tatuaj. (Își dezgolește pieptul.) Ba nu, mint.
Nu crede niciun cuvânt din câte-ți spun. (Pauză) Cum de nu pot să
fiu curat? Numai între flori dacă mă pui, și tot mi se adună mizerie
sub unghii. Alții, poți să-i arunci în noroi, și ies de-acolo de parcă
tocmai s-au îmbăiat. Te iubesc. Tu m-ai părăsit. Am meritat-o. Nu
vrei să plecăm împreună? Îl putem lua și pe Boge.
RAJNA (Pornește spre ușă.): Mă duc după ei.
KIRO: Stai aici!!! Stai!
RAJNA: Ce-i? Ce mai vrei? Toți sunt morți. În temniță. Mă vrei și pe
mine? Aici? Ia-mă! Să-l aduc pe Boge să se uite? Să mai învețe și el
câte ceva? Ia ce dorești! Du cu tine! Tu ești roțile – eu doar unsoarea
pentru osie.
64
KIRO: Ascultă! (Pauză) Mă strigă cineva! Cineva strigă numele meu!

Kiro se uită la Gavril. Îndreaptă pistolul spre el.

KIRO: Oamenii uciși put mai rău decât cei care au murit de moarte bună.

Pauză. O împușcătură. Kiro se prăbușește. Intră doi răzvrătiți.


Ei l-au împușcat pe Kiro de afară. Unul rămâne la ușă și se uită afară.
Celălalt se repede la Kiro și îl dezarmează. Kiro râde.
Se târâie către Gavril și-și pune brațele acestuia în jurul gâtului.

KIRO: Ca vitele. (Pauză) Frate! (Moare.)

Al doilea răzvrătit îl trage pe Kiro de lângă Gavril. Primul răzvrătit vine


în fugă. Amândoi îl duc pe Gavril afară. Rajna se uită la trupul fără viață
al lui Kiro. Se aude copilul plângând.

RAJNA: Nu plânge, micuțule! Mama e aici. Totul e bine.

SCENA 15

Înăuntrul bisericii. E dimineață. Intră Tâlharul, Mihajlo și Evto. Tâlharul îi


face semn lui Evto și iese. Pauză.

MIHAJLO: Suntem liberi. În temniță m-au deșteptat dintr-un vis minunat.


„Hai”, mi-au spus. I-am întrebat unde mergem. Nu mi-au răspuns. Nu
îmi răspund niciodată când îi întreb. Suntem mici. Părinții sunt supărați
pe noi. Plângem. Nimeni nu vrea să ne ia în brațe și să ne împace.
Am visat-o pe Sultana. Înșira toate dările pe care le avem de dat.
„Scăpați de dări”, a zis. Pentru ce-s toate dările astea? Emliak
vergossy, darea pentru pământ: 4 piaștri fiecare lucrare; 39 de piaștri
scutirea de armată; byiyé – 1 para pentru fiecare piastru luat pe vitele
vândute; zibiyé – 3 piaștri pentru fiecare bou tăiat; cantarina – pentru
măsurat grâul; otlakia – pentru pășunatul vitelor; 8 piaștri pentru
65
taskeré, dacă ai de gând să călătorești undeva. Ce te uiți așa la
mine? N-ai dormit bine. Hai acasă. Când se sfădesc frații, desparte-i
fără zăbavă, că altfel se omoară unul pe altul. Când frații se ajută între
ei, și Dumnezeu i-ajută.

Mihajlo se duce la Evto și-l îmbrățișează. Dă ochii peste cap. Pauză.

MIHAJLO: Sunt sortite să se împlinească cele ce ți le dorești mai mult


și mai mult, dar și cele de care te temi cel mai tare.

Mihajlo se desprinde de Evto.


Are un cuțit înfipt în burtă. Îl cuprinde cu amândouă mâinile.
Mihajlo are o vedenie. Evto nu are acces la ea.
În spatele scenei coboară încet o cortină aurie,
pe care este pictată o frescă a Bunei Vestiri.
Mihajlo se îndepărtează de Evto.
Acum are veșmânt de muselină și aripi. Se deschide fresca.
Maica Domnului – Sultana – înaintează încet.
Este supradimensionată. În mână ține un porumbel – Panta.
Se uită nemișcată la Mihajlo și la Evto. Pauză îndelungată.
Pătruns de uimire, Mihajlo întinde mâna spre Sultana.

SULTANA: M-am dus la o nuntă. Bucate și băuturi felurite pe masă,


fluiere și tobe, a ținut petrecerea trei zile. În a treia zi, m-am pornit
spre casă, încărcată cu atâta mâncare și cu atâtea dulciuri pentru
voi, de nici nu vă puteți închipui. Toate bune, dar aici, chiar în pragul
casei, au sărit la mine niște dulăi ca turbații. Au sărit și au tras cu
dinții, dar nu m-am lăsat. Până la urmă, totul a ajuns pe jos, în noroi.
Îmi pare rău. Nu v-am adus nimic.
MIHAJLO: Măicuță, toată viața numai povestea asta ne-ai spus-o. Ori
nu ne-ai adus niciodată nimic, ori e timpul să-i omoare cineva pe
dulăii ăștia turbați care mereu, chiar aici, în pragul casei, răstoarnă
totul în noroi. (Pauză)
SULTANA: Evto! Evto!
66
Pauză. Chipul Sultanei se contractă de durere.

MIHAJLO: Te cheamă!

Într-o clipă, aripile lui Mihajlo dispar.


Sultana se duce în spatele frescei, care se închide. Cortina aurie se
ridică, iar scena redevine cea de dinaintea vedeniei lui Mihajlo.

MIHAJLO: Evto! Frate! Ai văzut? Ai auzit? N-ai cum să rămâi orb și


surd! (Pauză) Învață să zbori! N-ai să zbori niciodată cu adevărat, ai
să zbori pe loc. Dar, dacă pui suflet și ai puțin noroc, are să zboare
locul cu tot cu tine. (Își privește mâna.) Numai oasele au să rămână
din ea. Să mă porți în gând!

Mihajlo se duce spre zidul proaspăt tencuit. Scoate cuțitul și se lipește


de zid. Cade apoi și moare. Pe zid rămâne urma de sânge. Evto
rămâne împietrit de uimire. Pauză. Intră Tâlharul.

TÂLHARUL: S-a făcut, ai? Păi atunci eu am șters-o. (Iese.)

Pauză. Intră Panaiotis, Elena, caimacamul,


Ostoić, Velkov și doi zugravi greci.

PANAIOTIS: Planul bisericii este o cruce înscrisă într-un pătrat. Spre vest
e pronaosul cu arcuri frânte și cu tavan boltit. Spre est e altarul din
cărămidă. Două abside laterale spre nord și spre sud. Altarul –
rezervat doar pentru preoți – e împărțit în trei: Sfânta Masă la mijloc,
proscomidiarul la stânga, diaconiconul la dreapta. Aici vor fi picturi în
medalion. Naosul e și el împărțit în trei. Pe peretele acesta se vor
picta scene din viața Maicii Domnului. Alte scene pe ceilalți pereți.
Cam asta e. Să vă arăt cum va fi pe dinafară. La intrare vom pune
chipuri de sfinți. (Către zugravi) 
1 (Către Evto) Poți să pleci.

1 Aici veți lucra. Apucați-vă de treabă.


67
ELENA (Vede trupul neînsuflețit al lui Mihajlo într-un colț.): N-a fost el.
El a murit pe cruce. (Către ceilalți) Ieșim pe aici, domnilor. Atâta știu
despre arhitectura bisericilor.
PANAIOTIS (din ușa bisericii): Un curcubeu. Semn că Dumnezeu ne-a
făgăduit să nu mai trimită alt potop pe pământ.

Ies toți, în biserică rămân doar cei doi zugravi greci,


care se pregătesc de lucru, și Evto, care privește în gol. Pauză.
Intră Rajna, cu copilul în brațe.
Se uită la Mihajlo. Apoi se duce la Evto.

RAJNA: Te-am căutat, dar nu te-am găsit. (Pauză) Toată noaptea m-am
rugat. Un porc i-a mâncat urechea lui Boge azi dimineață. Ori nu m-am
rugat cum trebuie, ori Dumnezeu n-a înțeles ce-i cer. Undeva ceva nu
merge. (Pauză) Kiro a murit. Nu te mai poate scăpa nimeni.

Rajna iese cântând un cântec de leagăn. Cei doi zugravi se uită după ea.

PRIMUL ZUGRAV: 1


AL DOILEA ZUGRAV: 2
PRIMUL ZUGRAV (Pune mâna pe zid.):  3
(Pune mâna pe pata de sânge.) 4
AL DOILEA ZUGRAV (Îl vede pe Mihajlo.): 5
PRIMUL ZUGRAV: 6
AL DOILEA ZUGRAV: 7
PRIMUL ZUGRAV: 8

1 N-arată rău.
2 Nici eu n-arăt rău.
3 Nu va fi prea greu.
4 Ăsta-i sânge.
5 E cineva aici.
6 Doarme.
7 Poate-i beat.
8 Ori mort.

68
AL DOILEA ZUGRAV (către Evto): ?1
PRIMUL ZUGRAV: 2 (Se apleacă asupra lui
Mihajlo.) 3
AL DOILEA ZUGRAV: 4

Pauză. Evto stă cu privirile ațintite drept înainte.


Zugravii se apucă de treabă.
Aruncă mortar peste Maica Domnului zugrăvită pe zid.
Evto se întoarce spre ei, îi privește.
Ei lucrează tăcuți.

CORTINA

1 Cine-i ăsta?
2 Nu pricepe ce-i spui.
3 E mort.
4 Lasă, să nu ne amestecăm.

69
70
SUFLETE TATUATE

71
PERSONAJE

VOJDAN, 30 de ani
CIBRA, 33 de ani
STREZO, 60 de ani
ALTANA, 55 de ani
KOLJO, 60 de ani
RUŽA, 26 de ani
MARE, 25 de ani
CLAUDIA, 35 de ani
UN TATUATOR
O DANSATOARE DIN BURIC
UN BĂRBAT
UN BĂIAT
UN OM LÂNGĂ STÂLP
UN BODYGUARD
GANGSTER 1
GANGSTER 2
MUZICANȚI
CLIENȚI ÎN CAFENEAUA ALTANEI

72
SCENA 1

O stradă într-un oraș mare american. E noapte.


Lângă un stâlp de iluminat stă un om. E beat sau drogat. Se uită în gol.
Pauză. Apare Vojdan. Are o valiză în mână. Îl vede pe omul de lângă
stâlp. Trece pe lângă el. Se oprește. Se întoarce.

VOJDAN: Bună seara. (Pauză.) Ați putea să mă ajutaţi? M-am rătăcit.


Azi am sosit în America. (Pauză.) Înțelegeți ce spun? (Pauză.) Am
auzit că în acest cartier toţi vorbesc limba noastră. (Pauză.)

Omul de lângă stâlp dă din cap.

VOJDAN: Caut o adresă de ore întregi. S-a întunecat deja.

Omul de lângă stâlp dă din cap.

VOJDAN: Bine. (Pauză.) La revedere. (Pauză.) Eu sunt din Iugoslavia.


(Pauză.)
OMUL DE LÂNGĂ STÂLP: (Scoate un sunet nearticulat.) Agh!
VOJDAN: (Se întoarce.) Poftim?
OMUL DE LÂNGĂ STÂLP: Mă doare în cot… că ești din Iugoslavia.

Tipul se uită la Vojdan. Vojdan pleacă repede.

SCENA 2

Un local unde se vând hamburgeri. O tejghea, câteva scaune. Mese și


bănci din lemn în sală. Un automat de jocuri. Altana curăţă podeaua cu
o mătură-perie cu coadă lungă. Fumează trabuc. Pauză. Intră Koljo.
Poartă costum, are pantaloni cu bretele și pălărie.

KOLJO: Bună seara.


ALTANA: E trecut de miezul-nopții.
73
KOLJO: Nu pot să dorm. (Se așează.) Gata treaba pe azi?
ALTANA: Tocmai am terminat. I-am hrănit pe toţi mârlanii din cartier.
(Pauză.) Nici mulţumesc n-au zis, dar măcar n-au mai spart nimic
de data asta.
KOLJO: Am o combinaţie nouă. (Scoate din buzunar o hârtie cu progra-
mul curselor aeriene.) Companie pakistaneză. Zbor din New York
spre Abu Dhabi, via Frankfurt. Până la Frankfurt 400 dolari. Cu100 de
dolari mai ieftin decât în varianta de ieri. În fiecare joi, la șapte seara.
Șase ore zbor, șase ore le pierd, că Europa e cu șase ore înainte,
sunt la Frankfurt la șapte dimineaţa. (Pauză.) Numai că n-am legătură
bună spre casă. Pierd șapte ore la aeroport. (Pauză.) Cum ţi se pare?
(Pauză.) Ce dacă e companie pakistaneză? Călătoria cu avionul e
cea mai sigură în ziua de azi. Mulţi își pierd viaţa mergând cu
bicicleta. (Pauză.) Pe-o furnică să mă urc și acasă tot mă duc.
ALTANA: Măi, Koljo, tu știi că spui aceleași lucruri în fiecare zi?
KOLJO: Știu.
ALTANA: Păi, mai schimbă și tu puţin!
KOLJO: Bine, bine.
ALTANA: Bine ce?
KOLJO: Am să schimb.
ALTANA: Să schimbi! (Pauză.) Noutăți?
KOLJO: Ce noutăți? La naiba cu noutățile! Băieții mei îmi cer să le fac
plăcintă, să mâncăm, îmi spun ei, plăcintă adevărată. Când m-au
dat afară de la prăvălie pe motiv că-s bătrân nu le eram de niciun
folos. Acum li-e poftă de plăcintă. Nu merge-așa! Puteam să hrănim
cu plăcinte și covrigi toată America. Puteam să facem societate
comercială. N-au vrut. Ei, iaca, dacă n-au vrut, acum ioc plăcintă!
Să mănânce plastic. (Pauză.) Dimineaţa duc nepoţii la școală. Dacă
le spun ceva, nu mă înţeleg. Dacă-mi spun ei ceva, nu-i înţeleg eu.
(Pauză. Plânge.)
ALTANA: Nu începe iar!
KOLJO: Bine. Nu încep. (Își revine. Pauză.) O să te îmbrac cu o rochie
albă, o să-ţi pun panglică la pălărie, iar eu o să fiu în uniformă de

74
căpitan, cu fireturi. Braţ la braţ, pe vapor, plecăm de aici. (Pauză.)
Când ne căsătorim?
ALTANA: Ieri.
KOLJO: Ei, furnica-pelerin n’-ajuns la Ierusalim, da’ măcar bine-a plecat,
pe drum sfânt a apucat.
ALTANA: Mi-a trecut vremea.
KOLJO: Cine știe cum erai odinioară… Trebuie să fi fost arătoasă.
ALTANA: Cine mai știe?!
KOLJO: Nici acum nu ești de lepădat.
ALTANA: Cine zice asta?
KOLJO: Eu.
ALTANA: Am crezut că ai gusturi bune. (Pauză.) Nimeni nu se încumetă
să mă jefuiască. Mă văd prin vitrină și se grăbesc să treacă pe
partea cealaltă a drumului. (Pauză.)
KOLJO: Când mă gândesc că în clipa asta moare cineva care vrea din
tot sufletul să rămână în viață! Iar eu degeaba mai trăiesc.
ALTANA. Nu începe iar!

Intră Vojdan. Are valiza în mână.


Se uită la cei din local, iar ei se uită la el.
Pauză.

VOJDAN: Bună seara.


ALTANA: E închis.
VOJDAN: Eu sunt Vojdan Ivanovski. Fiul lui Strezo. Vin din patrie. Sunt
cercetător.
ALTANA: Strezo?
VOJDAN: Strezo Ivanovski. Îl cunoașteţi? Am găsit această adresă pe
o scrisoare veche. Nu eram hotărât să vin. De aceea n-am anunţat
pe nimeni. (Pauză.) Am nimerit bine? (Pauză.) Dacă nu sunt bine-
venit, plec.
ALTANA: Pleacă! (Se privesc. Pauză.)

75
SCENA 3

Noapte. O stradă.
Cibra e beat. Merge până la colţ. Se ușurează.
Pauză.

CIBRA: America!!! (Pauză. Termină. Își încheie fermoarul.) Noapte bună,


America. (Pauză. Pleacă.)

SCENA 4

Localul Altanei. Altana stă jos. Se uită drept înainte. Pauză.


Intră Cibra. Pauză. Se privesc.

ALTANA: Numai tu mai lipseai. (Pauză.) A venit un tip. Îl cheamă


Vojdan. Zice că e fiul lui Strezo. Doarme sus, în patul tău. (Pauză.)

Cibra se duce până la frigider.


Ia o cutie de bere. Se așează.
Desface cutia. Bea.

ALTANA: N-am știut că Strezo are un fiu. Strezo n-a spus că are un fiu.
(Pauză.) Vrei să mănânci ceva? (Pauză.) Numai ce-a apărut în prag.
Are vreo bursă, probabil. (Pauză.) Du-te acasă și te culcă! (Pauză.) Ai
zis că nu vrei să mănânci?

Pauză.
Altana se ridică. Iese pe ușa care duce
spre partea din spate a clădirii. Stinge lumina.
Cibra rămâne în lumina verde de la vitrină. Bea bere.
Pauză.

76
SCENA 5

O cameră. Vojdan doarme. Intră Ruža. Aduce cafea. Pauză.


Se uită la Vojdan. Liniște.
VOJDAN: Bună dimineaţa.
RUŽA: M-ai speriat. Am crezut că dormi.
VOJDAN: M-ai trezit.
RUŽA: Eu sunt Ruža. Altana e mătușa mea. Mi-a spus că ești aici. Am
vrut să facem cunoștință înainte ca să mă duc la serviciu. Cafea.
Fără zahăr. Așa o beau și eu, fără zahăr. Eu dorm în camera de
alături. Te deranjează cumva radioul? Îl țin deschis toată noaptea.
Totdeauna dorm așa. Vreau să aud voci. Nu muzică. Voci. Asta e
camera fratelui meu, Cibra.
VOJDAN. El unde e?
RUŽA: Unde are el chef să fie. Eu lucrez la un supermarket. Dar tu?
VOJDAN: Sunt cercetător.
RUŽA: Tu vii de la noi din țară. E atât frumos acolo precum se spune?
VOJDAN. Nu știu ce se spune.
RUŽA: Că acolo-i ca în rai.
VOJDAN: Cine spune asta?
RUŽA: Altana. Koljo. Toţi.
VOJDAN: Mint cu toții. De ce nu te duci să vezi cu ochii tăi?
RUŽA: Mi se pare că nu-i cu putință să ajungi acolo. Ca-n povești:
„Odată, demult, într-o țară depărtată…” (Pauză.)
VOJDAN: Se vând calculatoare la voi în supermarket?
RUŽA: Ce-s alea?
VOJDAN: Lucrezi într-un supermarket în America și nu știi ce-s alea
calculatoare?
RUŽA: Am să întreb.
VOJDAN: Vezi ce preţuri au. Nu uita! (Pauză.) De ce te-ai înroșit? De ce
ţi-e rușine?
RUŽA: Trebuie să mă duc la serviciu.
VOJDAN: Dacă ești liberă în seara asta, putem ieși undeva?
77
RUŽA: N-o să mă lase.
VOJDAN: Cine?
RUŽA: Altana.
VOJDAN: Păi, nu mai ești copil. (Pauză. Se uită la ea.) Mod de viață
patriarhal – tipic!
RUŽA: Poftim?
VOJDAN. Am pus doar un diagnostic. (Pauză.) Te duci?
RUŽA: Unde?
VOJDAN: La serviciu. Dacă cineva spune că se grăbește undeva și nu
pleacă, mă grăbesc eu în locul lui. Dacă cineva spune că iese și
nu se urnește, atunci îmi vine să ies eu.
RUŽA: Am să mă înscriu la concursul Miss Macedonia în America.
Crezi că am șanse? (Pauză.) Crezi că am șanse?
VOJDAN: Da.
RUŽA: Minţi. De unde știi cum vor fi celelalte concurente? Sunt
frumoasă?
VOJDAN. Da.
RUŽA: Minţi.
VOJDAN: Nu mint.
RUŽA: Jură-te pe ce ţi-e mai drag!
VOJDAN: Jur.
RUŽA: Dacă minţi, să mori cât număr până la zece. Unu, doi, trei,
patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă, nouă și jumătate, nouă și trei
sferturi… (Pauză.) Zece. (Pauză.) Minţi. Chiar dacă n-ai murit. Nici
eu n-am murit. Îi spuneam mamei: „Dacă există Dumnezeu, să
mor cât număr până la trei. Unu, doi, trei.” Și maică mea scuipa în
sân să mă ferească de blestem. N-a reușit. Uite ce nas am!
VOJDAN: Ce nas ai?
RUŽA: Urât.
VOJDAN: Nu e urât.
RUŽA: Nici frumos nu e.
VOJDAN. Cum trebuie să fie?
RUŽA: Altfel.
VOJDAN: Cum altfel?
78
RUŽA: Nu așa.
VOJDAN: Atunci du-te și fă-ți operaţie estetică!
RUŽA: Mă trimiți la operaţie! (Pauză.) Deci recunoști ca sunt urâtă.

SCENA 6

Loc viran. Cibra trage cu pistolul la țintă. Vine Băiatul.

CIBRA: Ce vrei?
BĂIATUL: Tu ești Cibra. Vreau să fiu ajutorul tău.
CIBRA: În ce?
BĂIATUL: În toate.
CIBRA: Ce știi?
BĂIATUL: Știu toate mărcile de arme.
CIBRA: Ia să aud!
BĂIATUL: Winchester, Ithaca, Remington, Browning, Steyr, Ruger,
Heckler & Koch, Brno, Sig Sauer, Weatherby, Big Bertha, Marlin.
(Pauză.)
CIBRA: Altele? (Pauză.) Șterge-o acasă!
BĂIATUL: N-am casă.
CIBRA: Du-te… în altă parte! Du-te și te uită la un film!
BĂIATUL: La tine vreau eu să mă uit!

SCENA 7

Localul Altanei. Altana fumează trabuc.


Vine Vojdan din spate, din interiorul casei.

ALTANA: Bună dimineaţa.


VOJDAN: Sunt chiaun. Toată noaptea a mers radioul. Ruža m-a trezit
din somnul cel mai dulce. Mi-a adus cafea. Foarte amară. Becul
din baie s-a ars. (Se uită la automatul de păcănele. Se duce și-și
79
încearcă mâna.) Jocurile astea automate sunt bune doar ca să ne
scoată din sărite. Cum pot unii să joace toată ziua?
ALTANA: Ţi-e foame?
VOJDAN: M-am servit singur în bucătărie.
ALTANA: Simte-te ca acasă!
VOJDAN: În grădina din spate ai cactuși. De ce cactuși și nu flori?
ALTANA: Și cactusul e floare.
VOJDAN: Înflorește o dată la o sută de ani. Am auzit cum le vorbești.
Toţi au nume? (Pauză.) Trebuia să fi rămas la o prietenă din New
York. Am cunoscut-o anul trecut la noi la mare. S-a îndrăgostit de
mine. Ieri, de la aeroport m-am dus drept la ea. Și ea locuia cu doi
negri. Nici n-am intrat. De ce să intru? Mi-am zis să mă duc la ai
mei. Și uite-mă. Nu stau mult. Până ce mă mai deprind cu locul.
Pot să mă duc la hotel, dar așa mi-e mai bine. Și mai ieftin.
(Pauză.) Ruža de ce e atât de rușinoasă? Sper că nu din cauza
mea. Ți-a spus ceva?
ALTANA: Nu.
VOJDAN: N-aș vrea să intru în vreo încurcătură sentimentală. Am avut
experienţe nefericite. Cu ce se ocupă fratele ei?
ALTANA: Cibra are un magazin cu fructe și legume.
VOJDAN: Emigrantul nostru tipic. Nici bogat, nici sărac. Nici lapte, nici
iaurt. Eu sunt etnolog. Etnologia e știinţa despre viaţa, credinţa și
obiceiurile unui popor. (Pauză.) Deci tatăl meu a trăit în casa asta?
Când a murit?
ALTANA: Acum zece ani.
VOJDAN: De ce anume?
ALTANA: De inimă.
VOJDAN: Nu simt nimic special pentru el. Eram mic atunci când a plecat.
La început, trimitea bani, se interesa cum o ducem; pe urmă, gata,
s-a oprit. Mama nu-l aștepta, nu-i scria. Ea a murit anul trecut.
Poate din cauza asta mi-am ales așa o profesie. Fiul unor părinţi
nebuni a studiat psihiatria ca să se protejeze de boala din familie.
Scriu o teză de masterat care se cheamă Efecte ale procesului
migraţiei – constatări psihofizice privitoare la imigraţia noastră în
80
Statele Unite ale Americii. De asta mă ocup – sau, mai precis, de
urmările pe care le are asupra sănătăţii munca pe brânci în
străinătate. Am o metodologie, un set de chestionare, grafice
statistice. Am venit aici mai mult ca să plec de acasă, decât ca să
cercetez. Deja mi-e totul clar.
ALTANA: Ți-e clar? Ce ți-e clar?
VOJDAN: Cum trăiesc ai noștri aici. Mi-e clar ce și cine sunt ei.
Dumneata nu ești măritată?
ALTANA: Nu sunt.
VOJDAN: De ce?
ALTANA: Ei, de ce! De-aia. (Pauză.) Tatăl tău a fost prieten cu fratele
meu. Am venit împreună, am muncit împreună.
VOJDAN: Toată copilăria am visat la America. Mi-l închipuiam pe tata
ca pe un bărbat înalt, cu păr negru dat cu briantină, cu pălărie de
detectiv, îmbrăcat în costum cu umeri vătuiți și cu manșetă la pan-
taloni, încălțat cu pantofi de lac alb-cu-negru, purtând o garoafă la
butonieră și un Colt subsuoară, conducând un Chevrolet, ţinând-o
de mână pe Marilyn Monroe, ascultând jazz la radio, bând Coca-
Cola și zâmbind întruna.
ALTANA: Tatăl tău argăsea piei. Muncă grea și puturoasă. Oamenii de
obicei ocoleau abatorul de la câțiva kilometri. Puțea. Ai noștri se
mândreau că putoarea nu-i deranjează.
VOJDAN: Tot e mai bine decât în satele alea ale noastre.
ALTANA: Dacă privești din afară.
VOJDAN: Măcar salariile sunt de zece ori mai mari aici. Iar preţurile
sunt la fel ca la noi. Ieri la New York am văzut niște calculatoare
de buzunar. Trei dolari unul. Mai încolo, la alt magazin, am găsit
cu doi dolari jumate. Dacă te pui să cauți, găsești și mai ieftin. La
noi sunt de trei ori mai scumpe. Am să cumpăr zece. (Pauză.)
Pentru cadouri.
ALTANA: La ce-i bun un calculator?
VOJDAN: La calculat. Trebuie să ţinem pasul cu vremea. Dumneata
mereu fumezi trabuc?
ALTANA: Mereu.
81
VOJDAN: Mi se pare aiurea. O femeie în vârstă cu trabuc! Iar fumul mă
cam deranjează. Ei hai, fumează, pari mai interesantă așa.
(Pauză.) Bineînţeles, sunt pregătit să-mi plătesc șederea aici,
măcar ceva, acolo…
ALTANA: Nu face pe nebunul!
VOJDAN: Mulțumesc frumos. Eu sunt și jurnalist, oarecum. Am să scriu
o mulţime de articole despre viaţa voastră. O să-ţi trimit și dumitale
câteva exemplare. Poţi să le decupezi și să le pui pe perete. Din
articole pot să fac și o carte. Un roman sau ceva de felul ăsta.

Intră Koljo.

KOLJO: Bună dimineaţa.


ALTANA: N-ai dormit, n-ai mâncat, nici pantofii nu ţi i-ai scos. Mereu
ești pe picior de plecare.
KOLJO: N-aduce ziua ce-aduce ceasul.
VOJDAN: Bine că ați venit! Voiam să vă întreb ceva. (Scoate un
formular.) Ăsta e un chestionar pe care l-am pregătit împreună cu
profesorul meu de psihologie socială. Primul dintr-o serie de
șaptesprezece chestionare despre stările psihice prin care trec
subiecții supuși stresului emigraţiei. Am putea să facem și o mică
probă. E foarte simplu. Trebuie să încercuiţi unul dintre răspunsu-
rile date, pe acela care vi se pare că vi se potrivește cel mai bine.
De exemplu. Prima întrebare. Pregătiţi mâncare naţională: a) zilnic;
b) o dată pe săptămână; c) o dată pe lună; d) rar. Sau întrebarea
nr. 2. Visaţi locul natal: a) în fiecare seară; b) o dată pe săptămână;
c) o dată pe lună; d) rar. (Pauză.) Vreţi să încercaţi singuri sau să
vă ajut? (Koljo începe să plângă. Pauză.) Ce s-a întâmplat?
ALTANA: Plânge.
VOJDAN: De ce plânge?
ALTANA: De ce să nu plângă? Ce să facă?
VOJDAN: Nu are de ce să plângă, asta e pur și simplu știinţă. (Pauză.)
Am să plec.
ALTANA: Ai grijă de tine!
82
VOJDAN: Să am grijă?
ALTANA: Suntem într-un oraș mare.
VOJDAN: Vin dintr-un oraș mare. Nu sunt de la ţară. Sunt uns cu toate
alifiile. (Iese. Pauză.)
KOLJO: Ziceam că am lăsat în țară numai feciori de crai, unul și unul...
Și-apare un nătărău ca ăsta... Au bani ai noștri, dar îi cheltuiesc
anapoda. Cumpără un cal frumos, de mai mare dragul, și, în loc să
mai dea un ban în plus și să-i cumpere șa, pun samarul pe el.
(Pauză.) Am să plec eu cu avionul ăla direct spre Abu Dhabi.

SCENA 8

Cabină unde rulează filme pornografice. Cibra așteaptă. Iese Vojdan.

CIBRA: Vojdan Ivanovski! (Vojdan se întoarce.) Buna ziua.


VOJDAN: Cine sunteți?
CIBRA: Pașaportul, vă rog.
VOJDAN: Poftim?
CIBRA: Dă-mi pașaportul.
VOJDAN: De ce?
CIBRA: Ca să văd dacă ai viză.
VOJDAN: Am viză.
CIBRA: Eu trebuie să văd dacă ai viză. (Vojdan îi dă pașaportul.) De ce
mi-l dai?
VOJDAN: Păi, mi l-ați cerut.
CIBRA: Puteam să-ți cer să stai în genunchi pe Empire State Building.
Îi dai așa un document unui necunoscut, într-o țară străină și într-
un asemenea loc? Eu acum am să-i dau foc. Să nu mai exiști legal
în țara asta. Am să-ți iau și banii. Și am să te las gol ca degetul.
Cum a fost și taică-tău când a venit prima dată aici.
VOJDAN: De unde îl știți pe tatăl meu?
CIBRA: Tu ești fiul lui Strezo sau odrasla Securității? Ce cauți în Ame-
rica?
83
VOJDAN: Sunt cercetător științific. Scriu despre voi. De fapt, despre voi
și despre noi. Despre noi toți.
CIBRA: Scrii sau te uiți la femei goale. Că așa ceva în Macedonia nu
există. Acolo nu sunt curve. Toți sunteți sfinți. Morală înaltă. Întâi o
iei la labă și apoi scrii despre morala în familie și despre năravurile
proaste ale națiunii.
VOJDAN: Sunt în trecere. N-am știut, de fapt, ce-i aici.
CIBRA: Dă mâna-ncoace!
VOJDAN: De ce?
CIBRA: Dă să-ți văd palma!
VOJDAN: Lăsați-mă în pace!
CIBRA: (Îi ia mâna. O întoarce cu palma în sus. Scoate o batistă. O
pune pe palma lui Vojdan.) Treaba aia se face cu batistă sau cu
prezervativ. Se găsesc acolo, cu 50 de cenți. Doar că tu te
zgârcești! „Sunt în trecere.” De trei zile te urmăresc. Vii de două ori
pe zi! Știi că acum trebuie să curețe cineva cabina asta? (Pauză.)
Ai? (Pauză.) Cineva trebuie să-și pună mănuși de cauciuc, să ia
un lighean cu apă și-o cârpă, să se aplece și să curețe ce lasă în
urmă ăia ca tine. Știi cum e să fac asta? Știi ce e aia demnitate?
De ce tremuri ca un iepure în fața unui piton? Lașule! Ăsta ești tu
ca om și ca fiu al națiunii? Ai? Ar trebui să știi, că doar asta
cercetezi. Îi pupați în fund pe străini. Când nu se uită nimeni. Iar
pe urmă sunteți eroi. Cum de v-a răbdat țara aia? (Pauză.) Și
acum? Cine te salvează pe tine, eroul, băiatul cel bun, de mine,
răufăcătorul? Faci o fentă în ultimă clipă și scapi sau aștepți să
vină de undeva oastea mântuitoare? Asta numai în film se
întâmplă. În viață niciodată. Asta nu i s-a întâmplat nici tatălui
meu, nici tatălui tău, nici mie. De ce ți s-ar întâmpla ție? De ce-ai fi
tu o excepție?
VOJDAN: (Începe să plângă.) Vă rog, lăsați-mă.
CIBRA: Să te las? De ce să te las? De ce nu mă lași tu pe mine?
VOJDAN: Nu v-am făcut nimic!
CIBRA: Ți se pare că asta te face mai puțin vinovat? La anii tăi să nu fi
făcut nimic? De ce nu faci ceva? Îi faci curte Ružei. Îl întrebi pe
84
Koljo dacă visează rar sau niciodată. Altanei i-ai golit frigiderul.
Dormi în patul meu. Eu sunt Cibra. Bine ai venit în Lumea Nouă!
(Pauză.)
VOJDAN: Bine, dar… așa se face?!
CIBRA: Verificam cine ești. Vin tot felul de oameni.
VOJDAN: Nu-i cinstit!
CIBRA: Domnul ține la fair play?
VOJDAN: Bun, m-ai verificat. Cine sunt?
CIBRA: Tu știi cel mai bine.
VOJDAN: Tremur din toate încheieturile.
CIBRA: Fac cinste c-o bere.
VOJDAN: Nu beau bere. (Pauză.) Poate Coca-Cola.

SCENA 9

Un bar plin de lume. Intră Vojdan și Cibra. Discuțiile încetează. Liniște.


Oamenii se dau deoparte – fac loc de trecere.
Vojdan și Cibra se duc la bar.

CIBRA: Două beri.


VOJDAN: Coca-Cola.
CIBRA: Două beri și-o Coca-Cola.
VOJDAN: Cu gheață.

Oamenii ies, unul câte unul, din bar. Rămân numai doi, cu pălării de
cowboy pe cap. Cibra le aruncă o privire. Ei se uită unul la altul. Ies.
Vojdan nu observă nimic din toate astea.

VOJDAN: Am încremenit. Am crezut că ești un emigrant extremist. Am


directive și instrucțiuni să mă feresc de ei. Emigrația extremistă nu
e caracteristică pentru ai noștri, totuși mai sunt unele cazuri
izolate. Dar totul s-a încheiat cu happy end, ca într-un film pe

85
cinste din Hollywood-ul de odinioară. (Pauză.) Deci tu l-ai
cunoscut pe tatăl meu.
CIBRA: Tatăl tău mi-a fost dascăl. (Pauză.) În viață și în moarte.
(Pauză.) Am vrut ca tatăl tău să-mi fie mie tată, dar asta nu se
putea fiindcă ți-era deja ție tată, ceea ce eu n-am știut.
VOJDAN: Poftim? (Pauză. Observă că în bar nu mai e nimeni.) Ce s-a
întâmplat?
CIBRA: Poftim?
VOJDAN: Unde s-au dus oamenii?
CIBRA: Care oameni?
VOJDAN: Erau mulți când am intrat!
CIBRA: N-am observat.
VOJDAN: Cum n-ai observat! Era plin aici!
CIBRA: Plin, da. De animale. Unde ai văzut tu oameni?!

SCENA 10

O șosea. O mașină parcată la marginea drumului.


Portierele sunt deschise. Țârâit de greieri.

CIBRA: Ți-ai revenit nițel?


VOJDAN: Nu ești în toate mințile!
CIBRA: Ți se pare că nu conduc bine?
VOJDAN: Tu nu conduci, tu zbori pe șosea.
CIBRA: Ții mult la viață?
VOJDAN: Oare ar trebui să-mi doresc moartea? Impulsul de
conservare e firesc. Se activează în primul an de viață. (Pauză.)
Ce facem aici? (Pauză.) Unde suntem? (Pauză.) Cât de departe
suntem de oraș?
CIBRA: Totdeauna vrei să fii aproape de ceva?
VOJDAN: De ce am venit aici?
CIBRA: Aici suntem în siguranță. Suntem nicăieri. Dacă suntem
undeva, ne pot găsi.
86
VOJDAN: Cine ne caută?
CIBRA: Se găsește careva să ne caute.
VOJDAN: Fabulezi.
CIBRA: Da, o dată am scornit un tip care mi-a băgat un cuțit în spate.
VOJDAN: Ia să văd, unde?
CIBRA: Nu mă crezi. (Pauză.) Tu nu mă crezi.
VOJDAN: Ce faci cu mine? Joci vreun joc? De ce au ieșit oamenii din
bar? Ascunzi tu ceva.
CIBRA: Da. (Pauză.) Dar tu? (Pauză.)
VOJDAN: Hai să plecăm.
CIBRA: Ți-e frică?
VOJDAN: Am o senzație neplăcută.
CIBRA: Senzația asta neplăcută se cheamă, de obicei, frică. Asta în ce
an de viață se activează?
VOJDAN: Mă simt ca în mijlocul deșertului. Ce-i aici? Numai lună și
greieri?
CIBRA: Vrei să ne rugăm?
VOJDAN: La ce, la cine?
CIBRA: La lună.
VOJDAN: Poftim?
CIBRA: Ca niște coioți. (Urlă ca un coiot.) Hai și tu!
VOJDAN: Nu, mulțumesc. (Cibra urlă încă o dată. Pauză.) După ce te
însori îți trece. (Pauză.) Dacă nu vrei să pleci, eu am pornit pe jos.
CIBRA: Ascultă!
VOJDAN: Ce?
CIBRA: Sssst! Vine cineva.
VOJDAN: Cine poate să vină? (Pauză.) Cine poate să vină?

Intră Mare. Împinge un cărucior cu doi bebeluși.


Duce un coș cu mâncare.

VOJDAN: Cine ești?


MARE: Cine ești tu?
CIBRA: Soția mea, Mare. Vojdan, cercetător științific. E de-ai noștri.
87
VOJDAN: Ce faceți în deșert în miez de noapte?
MARE: Aici locuiesc.
VOJDAN: Unde?
MARE: Uite-acolo.
VOJDAN: O casă. Cum de n-am văzut-o? Cum am putut să n-o văd?
MARE: (Lui Cibra.) Ai adus pamperși? (Cibra îi dă o sacoșă cu
cumpărături.) Zahăr, detergent?
CIBRA: Tot ce-ai poruncit. (Pauză.) Ce fac copiii?
MARE: Trăiesc. (Scoate sendvișuri din coș. Le dă celor doi.)
VOJDAN: Ce-i asta?
MARE: Ați comandat cina, nu? (Pauză. Bărbații mănâncă.)
VOJDAN: Cina cea de taină.
MARE: Poftim?
VOJDAN: (Se uită în căruciorul cu bebeluși.) Băieți?
MARE: Nu.
VOJDAN: Fetițe. Bine! Țiii! Dorm.
MARE: Știu.
VOJDAN: Stați aici permanent?
MARE: Permanent. Temporar. Nu știu. Habar n-am. (Pauză.) Sunt ca o
rămurică în bătaia vântului.1
CIBRA: A sunat cineva?
MARE: Nu.
CIBRA: A venit cineva?
MARE: Nu.
CIBRA: Omul de la gaze?
MARE: Da.
CIBRA: El e nimeni? A întrebat ceva?
MARE: Nu.
CIBRA: Ai fost atentă?
MARE: Da.
CIBRA: Sigur?

1Aluzie la piesa Vejka na vetrot/Rămurică în bătaia vântului (1957) de dramaturgul


macedonean Kole Čašule (1921-2009).
88
MARE: Eu nu sunt sigură nici cum mă cheamă.
CIBRA: Sigur?
MARE: Am fost atentă cât am putut. Am grijă și de copii. De ce te temi?
Să nu-ți monteze microfon? Au ei lucruri mai eficiente pentru tine.
Stai liniștit!
VOJDAN: Despre ce e vorba? (Pauză.) Sendvișul a fost bun.
MARE: N-am pus castraveți.
CIBRA: Nu vreau castraveți.
MARE: De aceea n-am pus. (Pauză. Lui Vojdan.) Mai vrei?
VOJDAN: Nu, mulțumesc.
CIBRA: De ce mulțumești? Spune „nu” și gata. (Pauză.)
VOJDAN: Sunteți cu adevărat un cuplu?
MARE: Asta mă întreb și eu.
VOJDAN: Mă interesează numai partea științifică, cum funcționează
aici un cuplu tipic. (Pauză.)
CIBRA: Răspunde-i omului! Te-a întrebat ceva.
MARE: O dată pe săptămână urlă ca un vampir. Livrează mâncare. Eu
cresc doi copii. Sunt gravidă cu al treilea. Sunt o vacă de prăsilă. Îi
fac un trib întreg. Trăiesc într-o temniță cu aer condiționat, televizor
color și mașină de spălat vase, toate în rate. În curând mă va
înconjura cu sârmă ghimpată. Cea mai apropiată localitate e la
distanță de două ore cu mașina. El se ocupă cu afaceri dubioase
cu granguri. Mă aștept să fie adus într-un sicriu de metal. În
fiecare seară visez că stau pe centură. Mi-o trage oricine ajunge
pe-acolo. Îmi apăs sânii lipindu-mă de oglindă. Mă joc cu
castraveți. (Cibra îi trage o palmă. Pauză.)
VOJDAN: Cum poți să faci așa ceva?
CIBRA: Ce nu-ți convine?
VOJDAN: De ce ai lovit-o?
CIBRA: De ce nu m-ai oprit?
MARE: (Scoate un pistol.) Unul dintre copii face caca, celălalt varsă.
Laptele dă în foc, telefonul sună, Cibra vrea să ia cina în zori.
Mare sare din pat, are grijă să nu pună castraveți în sendvișuri.
Savantul întreabă cum funcționează. Cum funcționează ce? Du-te
89
și ancheteaz-o pe nevastă-ta acasă la tine! Sau pe soră-ta dacă
nevastă nu ai! Sau pe mamă-ta dacă nu ai soră! Marș de aici!
VOJDAN: Dar eu sunt de partea dumneavoastră.
MARE: (Îi trage o palmă.) Marș!
CIBRA: Hai, Vojdan, n-o știi, o să tragă cu pistolul.

SCENA 11

Camera lui Vojdan. Vojdan stă întins pe pat. Cu pătura trasă peste cap.
Bate cineva la ușă. Vojdan scoate capul de sub pătură.

VOJDAN: Cine e?
BĂRBATUL: (Deschide ușa.) Se poate? (Intră.) Bună ziua. N-aș vrea să
deranjez. Dumneavoastră sunteți Vojdan? Noul ajutor al lui Cibra.
VOJDAN: Poftim?
BĂRBATUL: Știrile se răspândesc repede.
VOJDAN: Ce fel de ajutor? Nu vă înțeleg.
BĂRBATUL: Nici eu însumi nu mă mai înțeleg. Sunt Sime Delimitovski.
Soția mea e Cvetanka Delimitovska, născută Vrskova. Domnul
Cibra o cunoaște foarte bine. E amanta lui. Aș vrea să vă rog să-i
spuneți să n-o mai muște așa de tare. Îi lasă vânătăi. Nu-i trec luni
în șir. Dacă se poate, să fie mai atent. Nu pot s-o văd în halul ăsta.
Ea e totul pentru mine. Am vrut să mă răzbun pe el, dar e mai
puternic decât mine. Știu că asta e de râs. Și Cvetanka a râs când
i-am spus că o să vin aici. Nu m-a crezut. N-o să mă creadă nici
când o să-i spun că am fost. Îmi promiteți că îi transmiteți domnului
Cibra rugămintea mea?
VOJDAN: N-am nimic cu el.
BĂRBATUL: Înțeleg. Vă mulțumesc.
VOJDAN: Pentru ce?
BĂRBATUL: Pentru tot.
VOJDAN: Asta-i casă de nebuni!

90
BĂRBATUL: Exact! Nici că se poate expresie mai potrivită! (Iese.
Vojdan își trage pătura înapoi peste cap.)

SCENA 12

O sală de sport. Cibra e îmbrăcat în trening. Lovește într-un sac de box.


Vojdan.

VOJDAN: Și a mai spus că, dacă o să aibă vreo ocazie să se răzbune,


n-o s-o rateze.
CIBRA: O să se răzbune altcineva pentru altceva și o să-i servească și
lui interesul. O să mă vadă mort, nicio grijă! Spune-i că nevastă-sa
nu-i cine știe ce. Scuipă când îți dai drumul în gura ei. Nu vrea să
înghită.
VOJDAN: Așa ceva să-i spun eu!
CIBRA: Habar n-am cine-i Cvetanka Delimitova, născută Vrskova.
Prima dată aud de ea. Toate mi se pun mie în cârcă. Cine știe cine
i-o trage ăsteia. Iar bărbatu-său are pică pe mine.
VOJDAN: De ce nu-i explici omului?
CIBRA: Cu cât explici mai mult, cu atât ți se dă mai puțin crezare.
Spune-i tu!
VOJDAN: De ce să-i spun eu? Nu sunt slujitorul tău.
CIBRA: Nu. (Pauză.) Tu ești slujitorul necuratului.

Intră Claudia cu bodyguardul.


E îmbrăcată cu haine scumpe, de bună calitate.
Bodyguardul este un zdrahon semi-idiot. Pauză.

CLAUDIA: Cibra?
CIBRA: Cine v-a dat voie să intrați?
CLAUDIA: În sfârșit!
CIBRA: (Lui Vojdan.) Cară-te de-aici! Du-te și te plimbă! (Vojdan se
îndepărtează puțin.)
91
CLAUDIA: Vă urmăresc de zile întregi. Bine vă mai ascundeți!
Carevasăzică, aici vă pregătiți pentru marea misiune. Vă
perfecționați condiția fizică. Sunteți foarte popular. În cârciumile
macedonene se bea în cinstea dumneavoastră. Fetișcanele
păstrează în taină fotografii de-ale dumneavoastră. Cei în vârstă
își fac cruce. Oamenii pariază pe destinul care vă așteaptă. Unii se
așteaptă să fiți spintecat. Alții se așteaptă să înfigeți steagul
macedonean pe harta lumii. Poporul vă slăvește și vă ocolește. Vă
adoră și vă știe de frică. Parc-ați fi Mesia. Am fost ispitită să vă
cunosc. Temerarii sunt întotdeauna seducători. Am vrut să vă
întreb cum arată harta aia în care aveți de gând să înfigeți steagul.
E ceva concret sau metaforic?
CIBRA: Ce pot să fac pentru dumneavoastră?
CLAUDIA: Ați făcut destule. E timpul să vă opriți. Sunt Claudia Rogof.
Fostă Kostadinka Rogova. Fiica lui Steven, ex Stavre Rogov, pe
care-l știți prea bine. Aduc un înscris de la avocatul lui. De astăzi
vă este interzis să-l vizitați pe tatăl meu ori să comunicați cu el în
vreun fel. Nu mai puteți urmări meciuri de fotbal din galeria lui. Vă
întoarceți în mulțime. Nu mai puteți să-i furați banii.
CIBRA: Domnișoară!
CLAUDIA: L-ați convins pe tata să scrie în testament ca după moarte
să fie pus în congelator. Dumneavoastră urmează să vă ocupați
de trupul lui și să-l îngropați în patrie, când ea va fi liberă. Pentru
serviciile respective ați încasat 3200 de dolari. Sunteți un
speculant care profită de niște bătrâni neputincioși și nostalgici.
CIBRA: A fost ideea lui. Eu numai am fost de acord că este excelentă.
CLAUDIA: V-ați pierdut mințile, domnule Cibra. Cum stau lucrurile cu
„eliberarea” patriei?
CIBRA: În niciun fel.
CLAUDIA: Și?
CIBRA: Și mă antrenez să trag cu pistolul. Tatăl dumneavoastră voia să
răscumpere patria, cum au cumpărat americanii Alaska. I-am spus
că-i scump și nu-i practic. Așa că am căzut de acord în ce privește
o a doua variantă.
92
CLAUDIA: I-ați vândut minciuni.
CIBRA: Le-a cumpărat. Deci avea nevoie de ele.
CLAUDIA: În ce calitate îl consiliați în probleme naționale? Am făcut
cercetări. Ați plecat din țară de mic copil. Nici nu vă amintiți de ea.
Ați crescut în America. Cum ați devenit macedonean verde?
CIBRA: Și Tarzan a crescut între maimuțe în junglă, dar a rămas om.
Dumneavoastră care ați crescut în țară cum ați devenit
americancă veritabilă? Am făcut și noi cercetări. Dumneavoastră
investiți în acțiuni de protejare a focilor și a altor animale
amenințate. Sunteți Mesia lor. Chestiune de gust!
CLAUDIA: Chestiune de judecată. Și focile, și popoarele mici sunt în
pragul dispariției. Dar focile pot fi ajutate, în vreme de lupta pentru
popoarele mici e pierdută. Plus că nu mai e la modă. Aici nici nu
știu dacă suntem din Iugoslavia, din Cehoslovacia sau din Iugo-
slovacia. Să aparții unui popor mic e ca și cum, în plin ocean, te-ai
lupta să te menții la suprafață într-o bărcuță ca o coajă de nucă, în
timp ce pe vapor lumea stă la soare, bea gin cu tonic și nici nu
bagă în seamă valurile. Eu am abandonat bărcuța. Am urcat pe
vapor. Nu mă pot plânge. Am conștiința curată. Toți fac așa.
CIBRA: Eu rămân în bărcuță.
CLAUDIA: Vă urez noroc.
CIBRA: Vaporul îl arunc în aer.
CLAUDIA: Vi se pare că aveți șanse de reușită?
CIBRA: Nu.
CLAUDIA: Atunci?
CIBRA: N-am șanse nici să fiu nemuritor.
CLAUDIA: De ce să pariați pe un cal care pierde?
CIBRA: Ca să nu se dea bătut. Așa știe că cineva ține cu el. Dă tot,
face tot ce poate. Aleargă. Știe că pierde, dar nu renunță.
CLAUDIA: Foarte șarmant!
CIBRA: Când ne jucam de-a cowboy-i și indienii, întotdeauna eram
indian. Nu mă primeau în joc dacă nu făceam pe indianul. Mă
legau de copac. Mă înconjurau, urlau și trăgeau cu armele. O dată
a plouat. Toți au fugit în casă. M-au lăsat legat în ploaie. Atunci am
93
hotărât să nu părăsesc pluta. Nu există popoare mari și mici.
Există cowboy și indieni. (Pauză.) Nu mă priviți așa! O să vă fie
milă de mine. Și-o să vă îndrăgostiți. Ceea ce nu e bine. O să vă
seduc și o să vă părăsesc.

Pauză. Claudia și bodyguardul pleacă. Pauză.


Vojdan se uită cu dispreț la Cibra. Pauză.

VOJDAN: Adio! (Iese furios. Pauză. Se întoarce.) Din clipa asta nu mai
vreau să am nimic de-a face cu tine.
CIBRA: Dar până acum ce-ai avut?
VOJDAN: Știi că pot să-mi pierd slujba dacă se află că m-am
împrietenit cu tine. Pot să ajung la închisoare. Pe tine te ocolesc
și-ai noștri. Tulburi toate apele. N-am știut cine ești! Mă duc să-mi
fac bagajul. Plec!
CIBRA: Adevărat erou de legendă!
VOJDAN: Mi-e rău.
CIBRA: Poate că ești gravid.
VOJDAN: Nu mă atinge! Mă infectezi.
CIBRA: Domnul doctor se teme de boală. Cum o să te lecuiești?
(Pauză.) Să bem pentru despărțire!

SCENA 13

Un bar. Cibra și Vojdan sunt beți.


Stau la o masă încărcată de sticle și de pahare.
O dansatoare din buric. Muzică. Un taraf cu clarinet, tobă ș.a.m.d.
Vojdan se uită țintă la dansatoare.
Dansul se încheie, muzicanții se retrag.
Dansatoarea se așează la masă, lângă Cibra.

CIBRA: Bravo! (O sărută pe obraz.) Altă dată. Acum n-am bani.


DANSATOAREA: Păi, să mă cauți cândva.
94
VOJDAN: Kitsch! (Pauză.) Asta e kitsch! (Pauză.) Rușine! (Pauză.) Îmi
este rușine!
CIBRA: Acuma! De ce nu ți-a fost rușine când dansa? De ce n-ai plecat?
VOJDAN: Am vrut să văd cât de jos se poate ajunge.
DANSATOAREA: Domnul ar dori ceva artistic?
CIBRA: Domnul ar dori să dansezi numai pentru el, ca să poată pune
mâinile în buzunar.
DANSATOAREA: Giselle? Romeo și Julieta? Lacul lebedelor? Sau
ceva mai puțin clasic?
CIBRA: Știe de toate. E balerină cu diplomă. N-are serviciu. Mâine dă
probă pentru un spectacol pe Broadway.
VOJDAN: Minți! Minți! Toți mă mințiți de când am venit în America.
Începând cu hamalii de la aeroport. Începând cu stewardesele.
Funcționarii de la ghișee mă mint. Pe stradă mi se dau indicații
greșite. Nu sunt fraier! Nu sunt bătut în cap. (Către dansatoare.)
Pleacă de aici! Ia-ți tălpășița! Dispari!
DANSATOAREA: Cibra, cine mai e și neisprăvitul ăsta?
VOJDAN: Sunt ajutorul lui!
DANSATOAREA: Poate că-i ești de ajutor numai când face treaba
mică. Sau nici de asta nu ești în stare?
VOJDAN: Eu sunt cercetător științific!
DANSATOAREA: Cercetează-te nițel pe tine însuți!
VOJDAN: Ce vrei?
DANSATOAREA: Tu ce vrei?
CIBRA: El știe ce vrea, numai că nu știe ce vrea!
VOJDAN: Pleacă de aici!
DANSATOAREA: (Îi trage o palmă lui Vojdan.) Cât mai departe de
dumneavoastră, Domnule Kitsch!
VOJDAN: (Se repede spre ea s-o lovească. Cibra îl ține cu o mână.)
Lasă-mă! Lasă-mă!
CIBRA: Baftă la probă! Dacă te angajează, beau șampanie din pantoful
tău!
DANSATOAREA: Din care? Din stângul sau din dreptul? (Îi trimite o
bezea. Iese.)
95
VOJDAN: Din ăla din mijloc! Târfă! Cu cine te mai aduni și tu! (Cibra ia
mâna de pe el. Vojdan cade peste masă. Pauză. Își dă seama că
este beat.) Destul!
CIBRA: Crezi tu că-i destul! Pleacă! Cine te ține?
VOJDAN: Și mâine e o zi.
CIBRA: Ești sigur? (Pauză.) Așa v-a învățat la școală? Pe copii trebuie
să-i învățăm că nu există viitor. Viitorul nu mai vine, trecutul nu mai
pleacă, iar noi aici jucăm prezentul ca la teatru.
VOJDAN: Când te văd, mă îndoiesc că exist. Tu nu mă înțelegi, nici eu
nu mă mai înțeleg. Parc-aș vorbi cu un străin, bolborosesc aiurea.
Cum să-ți explic cine sunt și ce sunt?
CIBRA: Nu! Nu-mi explica nimic!
VOJDAN: Suntem diferiți unul de altul, lucru pentru care eu te iubesc,
iar tu vrei să mă omori. Lasă-mă să-ți explic. Tu ești un om care
repetă formule cunoscute, mituri deja verificate, te ascunzi în ele
ca într-o mănușă, unde e cald și bine. Eu nu am complexele și
frustrările tale. Am terminat-o cu etnogeneza, națiunea și alte
prostii. Istoria e un anticariat. Ceea se înseamnă otravă curată!
Națium-Kalium1! Anestezie locală! După Freud și Einstein, ne
jucăm de-a v-ați ascunselea și ne numărăm unii pe alții. Spui că
tatăl meu a fost mai bun decât mine! Nu-l merit! Cine pe cine
minte? Suntem ai nimănui. Toate cauzele sunt moarte! Toate
tezele sunt greșite! (Pauză.) Pentru mine, lumea e doar un teren
de întrecere culturală între popoare2.
CIBRA: Ai de mâncat saci întregi de pâine până să ajungi să spui asta.
VOJDAN: Totul e mai complicat decât credeai tu.
CIBRA: Și mai simplu decât credeai tu.
VOJDAN: Eu sunt intelectual. Cosmopolit.

1Joc de cuvinte: Natrium-Kalium sau pompa sodiu-potasiu (pompa Na+/K+) este un


mecanism enzimatic funcționând la nivelul membranei celulelor vii și utilizat în
procesul de anesteziere locală.
2 Vojdan repetă aici o frază celebră rostită de Goce Delčev (1872–1903), revoluționar

macedonean, unul dintre corifeii mișcării de eliberare a Macedoniei de sub jugul


otoman.
96
CIBRA: Nu-ți plac nici câinii, nici pisicile. Ești un turist în safari. Și
intelectual, și labagiu. Și erou, și trădător. Și stângaci, și dreptaci.
VOJDAN: Iar tu? Tu ești un exemplu tipic de recrut al proletariatului
industrial! Orașele – cutii de sardele. Ai fost la școli proaste, ai tăi
n-au avut timp pentru tine, nici dragoste să-ți ofere. Ai crescut pe
stradă, după legea celui mai puternic. Burta și capul ți s-au umplut
de literatură de rahat, mâncare de rahat, filme de rahat, gânduri de
rahat. Visezi la o carieră de tribun național. Ești exploatat. N-ai
nicio putere de decizie. Nu ai nicio influență, în nicio privință. Ești
izolat de societate. Nu te întreabă nimeni nimic. Te știu prea bine.
Ești cu totul previzibil. (Cibra îi trage un pumn. Vojdan cade.
Pauză. Îi curge sânge din gură.) Și asta am prevăzut. Nu mă crezi!

Pauză.
Cibra adună toate paharele și sticlele
în fața de masă, apoi înnoadă capetele.
Izbește legătura de podea, puternic, de câteva ori.

VOJDAN: Nu vreau să mă amestec. Vreau să rămân curat. Nu am


informații. Nu știu cum stau lucrurile, de fapt.
CIBRA: (Își ridică cămașa. Pe piept are tatuată harta țării sale.) Uite
cum stau lucrurile, de fapt! Asta-i patria adevărată! Negru pe alb!
Vrei să știi care loz e câștigător, ca să-l cumperi! Ai rămas
maimuță pentru că ți se dau banane! Fă o tăietură! Cezariană! Fă
cezariană! Cerne nisipul de aur, călește fierul în oțel, prefă carnea
în mușchi! Capul sus, încruntă-te! Pune punct! Nu există slăbi-
ciune, tăcere, teamă! Pune punct! Fii cel mai bun sau nimic! Fă-te
astronaut! Fă o bombă atomică! Libertate sau moarte! Vezi cine-ți
sunt dușmanii. (Scoate un pistol. Țintește cu mâna întinsă. Face o
rotație.) Uite-i! Uite-i! Uite-i! Uite-i! Toată lumea e împotriva ta.
Tuturor câte un glonț în frunte. Fără milă! Nu ierta pe nimeni!

97
SCENA 14

Localul Altanei.
Altana îl scarpină pe Koljo pe spate.

KOLJO: Mai sus. Încă un pic. Acolo. Mai tare.


ALTANA: Pentru asta ai vrut să mă iei de nevastă?
KOLJO: Păi, tu ce ai crezut? De ce în filmele de dragoste oamenii nu
trag pârțuri, nu râgâie, nu se scarpină pe spinare? Numai se
îndrăgostesc. O întrebare științifică. (Pauză.)
ALTANA: Văd mereu aceeași imagine. (Pauză.) Un pârâu, plopi, miros
de ardei copți și de urdă. Dorm într-un tren, în brațele tatălui meu.
Se aude un fluierat în depărtare. Cineva trece și ciocănește în
roțile trenului. Toamnă. (Pauză.)
KOLJO: Se pare că cel mai convenabil e un zbor charter. Nu se fac
rezervări, dar e ieftin. Aștepți trei zile, merge. (Pauză. Plânge. Se
oprește din plâns.) Mă văd cum plâng și îmi vine să râd. Om
bătrân, cu părul cărunt, să plângă. E de râs. (Pauză.) Dar e și
groaznic! Cum să fac ca să nu mai plâng? Cum să gândesc altfel,
cum să trăiesc altfel? De ce să fiu așa? (Pauză.) Altana, nici mai
pot să-ți spun cât de mult îmi doresc să fiu altcineva.

Întră Vojdan. E beat. Și mânios.


Ia o cutie de bere din frigider. O deschide. Bea.

ALTANA: De unde vii?


VOJDAN: De-afară.
ALTANA: Cum e-afară?
VOJDAN: Întuneric. (Pauză.)
KOLJO: Eu acum, încet-încet, am să plec.
VOJDAN: De ce să pleci încet? Pentru că am venit eu? A? Ați început
să vă feriți de mine. Văd limpede, ca prin lupă. Văd totul ca în
palmă. Eu sunt legătura dintre voi. De ce nu mi-a spus nimeni că
Cibra e un hoț, un curvar și un bețiv? Vreți să mă facă și pe mine
98
ca el. Să mă nenorocească și pe mine. Cibra se abate de la
normele eticii și echității.
ALTANA: Aiurezi.
KOLJO: Să vorbim despre altceva. (Pauză.) Spune cum e în patrie!
VOJDAN: Nu-i bine. Încă puțin și n-o să mai avem ce mânca.
KOLJO: Nu arăți nehrănit.
VOJDAN: Mă descurc.
KOLJO: Cum de ți-au dat bursă când nu aveți ce mânca?
VOJDAN: De aceea nu avem ce mânca. Pentru că mi-au dat bursă, în
loc să mă pună să muncesc.
KOLJO: De ce ai acceptat-o?
VOJDAN: Dacă-s proști, de ce să n-o iau.
KOLJO: În ziare scrie altceva.
VOJDAN: Acolo lucrează unii ca mine. Mincinoși!
KOLJO: Deci nu-ți place de noi?
VOJDAN: De ce să-mi placă? N-are ce să-mi placă la voi. Nici vouă nu
vă place de mine. Și ce dacă? Eu vreau să-mi fie bine. Ultra-bine.
Vreau culoare, parfum. O situație clară. Un zâmbet plin de încre-
dere și dinți albi. Design elegant. Toalete care miros fain. Ceasuri
publice care funcționează și care arată ora exactă. Nu vreau priviri
bovine. Nu-mi place cenușiul, mâncarea fără gust – vată de sticlă
în gât. Nu vreau subsuori transpirate și guri împuțite. Nu vreau să
mi se schimbe de trei ori pe an numele străzii. Nu vreau o viață ca
o catastrofă naturală. (Pauză.) Am plecat ca să scap de cei ca voi.
N-am știut că și aici am să dau tot peste așa ceva.
ALTANA: De ce fugi nu scapi.
KOLJO: Să-ți dea Dumnezeu ce e în sufletul meu!
VOJDAN: Aveți monopol pe durerea sufletească? Da? Toată lumea
trebuie să se împrumute de la voi! Păi, nici în sufletul meu nu-i
liniște și pace. Dacă sunteți așa de înnebuniți după patrie, duceți-
vă înapoi! Cu sufletul ars de-atâta dor, treceați până acum
Atlanticul înot. Dar nu faceți decât să citiți programul curselor
aeriene! Terminați o dată cu minciunile astea copilărești! Nu vă
este chiar atât de greu aici. Ăsta-i filmul principal de la cinema.
99
Patria a fost doar jurnalul dinainte. Vă place să stați cu fundul pe
două scaune. Vreți și-n căruță, și-n teleguță. Ne tot povesteați cum
vă scoteați cu un cui câte un dinte care vă durea. Și cum pe urmă
puneați pe rană usturoi și sare. Ne tot povesteați cum aruncați
bombe și grenade sau cum vă legați la opinci. Acum suspinați
după suflet ca niște turturele. Vă fut sufletul! (Pauză.)
ALTANA: De ce vorbești așa? De ce ești atât de necruțător? Așa a fost
doar Dumnezeu când a săpat cele zece porunci în piatră. Tu ești
om. Trebuie să te străduiești să înțelegi. Tu crezi că eu doar stau
aici, fumez trabuc și visez la patrie. Mă gândesc eu și la conturi
bancare, credite, contracte cu capcane în paragrafele scrise
mărunt, contabilitate dublă, taxe și parataxe, fonduri de pensii,
serviciul de emigrări, reguli de pază contra incendiilor, poliție,
asigurări, transporturi de carne, cecuri, facturi, funcționari bancari,
clienți beți gata să ucidă, negri, galbeni, roșii, verzi.

De ușa din spate intră Ruža. Pauză.

VOJDAN: Ruža, hai să plecăm.


RUŽA: Unde?
VOJDAN: Departe de această lume crudă.
RUŽA: Acum?
VOJDAN: Da.
RUŽA: Nu am voie. Nu-i așa tanti Altana?
ALTANA: Nu. (Pauză.)
VOJDAN: Nu mă lăsați singur.

SCENA 15

Cibra și Claudia în pat. De jumătate îmbrăcați.


Claudia fumează. Cibra își pune cizmele.
CLAUDIA: Deci zvonurile sunt adevărate.
CIBRA: Să mă vezi când sunt în formă!
100
CLAUDIA: Pasiune la motel. Mă simt atât de ieftină.
CIBRA: Povestea vieții mele.
CLAUDIA: Și acum te grăbești. Ești gata s-o iei din loc. Ți-ai terminat
treaba și ți-ai ispășit pedeapsa, ți-ai câștigat dreptul să pleci. Tu nu
faci dragoste, tu te răzbuni. Nu vrei să termini. Să te predai. Tu te
păstrezi. Viața nu e o obligație, știi? Altul este rostul ei. Oare îți
plac femeile?
CIBRA: Nu-mi mai plac, după ce m-am dus la toaletă în urma unei tipe
faine. Puțea ca un rahat de hipopotam.
CLAUDIA: Și acum o să mă lași să putrezesc în așternutul ăsta boțit și
umed de sudoare. Te duci în lume. Și n-o să mă mai cauți
niciodată. Ca-n filme.
CIBRA: Povestea vieții mele.
CLAUDIA: Doar am schimbat salivă.
CIBRA: Tricomoniază.
CLAUDIA: (Vine în spatele lui Cibra. Îi masează fruntea. Cibra închide
ochii.) Am un magazin cu antichități. Am mințit că sunt modernă.
Și eu mă ocup de vechituri. Cumpăr haine din buticuri selecte, dar
mă simt de parcă aș purta țoale ieftine și galoși. Sufletul n-ai cum
să-l îmbraci. Cei care nu-și dau seama de asta sunt puternici.
Restul sunt neputincioși cu totul. Sunt pe vapor, numai că foarte
jos. În cală. La motoare. Aer încins. E murdar. Deasupra uleiului
de motor, mii de bărcuțe, ca niște coji de nucă. Una e a mea.
(Pauză.) Ce să fac ca să mă păstrezi?
CIBRA: Deturnează un avion.
CLAUDIA: De ce?
CIBRA: Ca ONU să treacă în ordinea de zi chestiunea popoarelor mici.
CLAUDIA: Un grup terorist. Cum o să ne numim?
CIBRA: Trebuie să găsim un nume sonor, numai bun pentru presă.
Reclamă bună – marfă bună. Dacă Coca-Cola s-ar fi chemat altfel,
nimeni n-ar fi vrut s-o bea. Imaginează-ți să se fi chemat Chocha-
Chola. Dezastru total.
CLAUDIA: Atunci să ne numim Coca-Cola.
CIBRA: Încetează! Parcă ai fi Vojdan.
101
CLAUDIA: Pepsi Cola! Alo, aici organizația Pepsi Cola. Am deturnat un
avion. Toți pasagerii și membrii echipajului sunt bine mersi în
Oceanul Pacific. Libertate sau moarte. (Pauză.) Sau putem elibera
animalele din grădina zoologică. Să fie orașul plin de lei, șerpi,
hiene. Panică. Nimeni nu va ști cum de am scăpat. Mister
desăvârșit. (Pauză.) Cu ce te ocupi?
CIBRA: Am un camion. De zece tone. Plec în cursă. Săptămâni întregi.
Sus-jos. Pe tot continentul. Îi caut pe oamenii mei. Nu sunt nicăieri.
S-au ascuns undeva. Pun deoparte bani albi pentru zile negre.
Mănâncă conserve cu mâncare pentru câini. Eu îi ridic în picioare,
ei se pun în genunchi. Nu-i nevoie să meargă asta (arată spre
pistol), dar asta (își lovește fruntea) da, trebuie să meargă. Dar aici
ceva nu mai este în ordine! Nimeni nu are grijă de noi, nici măcar
noi nu avem grijă de noi. Cum să le explic? (Pauză.) Cum să-ți
explic?
CLAUDIA: O să-mi fie milă dacă te omoară. (Pauză.)O să te omoare?
(Pauză.) Cine? (Pauză.) Când?
CIBRA: Sunt ostenit. Nu mai am putere. Am crezut că fiul lui Strezo o
să vină călare pe un cal alb, cu cartușiere încrucișate pe piept, cu
steagul în mână și cuțitul în dinți. Am așteptat un oștean brav, a
venit un șoricel fugit de pe vapor. Sub eticheta produsului original
se ascundea o făcătură. Dați-mi cete de dușmani la depărtare,
numai nu-mi dați unul aproape. În exil sunt între ai mei. Mă lupt cu
văzduhul. Am vrut eu ceva, dar nu asta.
CLAUDIA: Și-atunci, ce înseamnă el pentru tine?
CIBRA: Nu știu. Asta-i problema. Tot așteptăm să ne vină rândul, să ne
vină vremea, iar când ne vine rândul îl lăsăm să treacă. Așteptăm
alt rând, un prilej mai bun. (Pauză.)
CLAUDIA: Aș dori s-o cunosc pe soția ta.
CIBRA: N-o să vrea să aibă de-a face cu tine.
CLAUDIA: Dar unde-i tradiționala noastră ospitalitate?
CIBRA: A murit. Niciodată n-a existat. Ce ospitalitate? A fost numai
frică. Îi așteptau pe străini cu pâine și sare, dar nu făceau decât
să-i deschidă necazului ușa. Asta e înțelepciune, nu ospitalitate.
102
Nimeni nu ne-a bătut la ușă ca să ne facă bine. Au bătut ca să
jefuiască, să omoare, să siluiască. Ușa era deschisă larg ca să nu
ajungă să fie spartă. Soția mea nu deschide ușa. Stă după ușă cu
un pistol.
CLAUDIA: Te iubesc.
CIBRA: Iubește-mă.

SCENA 16

Camera lui Vojdan. Vojdan stă pe pat.


Bate în perete. Pauză. Bate din nou. Pauză.
Se aud pași. Vojdan se culcă repede. Se preface că doarme.
Intră Ruža. Pauză.

RUŽA: Vojdan.
VOJDAN: Da.
RUŽA: Tu ai bătut?
VOJDAN: Nu.
RUŽA: Am auzit bătând.
VOJDAN: Ți s-a părut.
RUŽA: Îmi cer scuze. (Pauză.) Noapte bună.
VOJDAN: Așteaptă. (Pauză.) Ți s-o fi părut că bat pentru că ți-ai dorit să
bat. Hai să luăm în considerare această posibilitate. Dacă între noi
este un fluid? Știi ce-i aia? Vrei să-ți spun totul despre tine. Știu
totul. Îți citesc destinul ca pe o carte deschisă. Ești virgo intacta.
RUŽA: Poftim?
VOJDAN: Fecioară.
RUŽA: Da.
VOJDAN: Bineînțeles. Te păstrezi intactă pentru măritiș. Iată o referință
bibliografică! E clar. Nu ești măritată. Ți s-au făcut câteva propuneri.
În curând vei accepta să fii pețită. Lucrezi la zestre. Tradițiile astea
rezistă neclintit. Aș dori să văd cusăturile. Mă interesează niște
motive migratoare. Cum sunt oamenii îmi este foarte clar. De
103
aceea n-are cum să-mi placă de ei. Am lăsat deoparte ceva din
fișa vieții tale?
RUŽA: M-am născut aici în urmă cu 26 ani. Când aveam 6 ani, maică-
mea a murit din cauza unei tumori la creier. Urla mult. Când aveam
16 ani, a murit taică-meu din cauza alcoolului. Ne bătea mult. Ne-a
crescut tanti Altana. După înmormântarea lui taică-meu, am fugit
de acasă. Am făcut autostopul până în Iowa. Acolo l-am întâlnit pe
Frankie. Era fermier. Ne-am căsătorit. Îl ajutam la treburi când i-a
luat foc ferma. I-am născut un copil fără mâini și fără picioare. I-am
părăsit și pe el, și pe copil. În Dakota de Nord l-am întâlnit pe Tom.
Veteran de război din Coreea, invalid militar. Nu putea să aibă
erecție. Mi-a promis că dacă mă căsătoresc cu el mă va satisface
în alte feluri. Ne-am căsătorit. N-a fost rău. Într-o zi, a sunat Harry.
Primul meu iubit înainte ca să fug de acasă. A sunat de la o
închisoare din Oregon. Mi-a cerut să-l ajut să evadeze. Mi-a trimis
bani pentru drum. L-am părăsit pe Tom. L-am așteptat pe Harry cu
o Corvette 66 decapotabilă de lux. Am luat-o spre vest. Poliția după
noi. S-a speriat. S-a purtat urât cu mine. Ne-am dus în Canada.
Nu aveam bani. M-am prostituat șase luni pentru el. Nu l-am mai
putut răbda pe Harry. Am fugit în California. Am stat singură.
Făceam yoga și meditație transcendentală. A apărut iar Harry. M-a
cerut de nevastă. În Florida am făcut un milion din contrabanda cu
narcotice. Trăiam pe picior mare. În seara dinaintea nunții, a luat
mașina, o Mazda RX 7 GS cu două locuri, și a intrat într-un zid cu
o sută de mile pe oră. La autopsie i-au descoperit o cantitate mare
de cocaină în sânge. (Pauză.)
VOJDAN: Atât?
RUŽA: Nu e suficient?
VOJDAN: Tu vrei că eu să te cred?
RUŽA: Nu vreau nimic.
VOJDAN: Ai spus că ești fecioară?
RUŽA: Da.
VOJDAN: Cum așa, crezi că ești fecioară?
RUŽA: Eu nu cred, eu sunt fecioară. (Pauză.)
104
VOJDAN: Ascultă, am consultat multă literatură de specialitate.
Comportamentul alor noștri are niște explicații vechi și temeinice.
Există niște modele de comportament, precis conturate. Fiecare
excepție confirmă regula. Povestea ta este bizară. Chiar dacă o
voi prelucra, va reprezenta numai o nesemnificativă aberație în
statistica întocmită în raport cu principiile pe care le-am stabilit.
Viața ta nu are relevanță științifică. (Pauză.) Păcat. (Pauză.) Îmi
pare rău. (Pauză. Îi atinge pieptul. Ruža nu reacționează. Pauză.
Se deschide ușa. În cadru apare Altana. Pauză.) Lăsați-mă în
pace. Nu mai pot. Vă bateți joc de mine. Plec acasă cu primul avion!

SCENA 17

Loc viran. Cibra și Vojdan. Vojdan e cu valiza, pregătit de drum.

VOJDAN: Vreau să mă duc drept la aeroport.


CIBRA: Mai sunt trei ore până la decolare.
VOJDAN: Mai bine aștept eu avionul, decât să mă aștepte el pe mine.
Ce-are omul ăla să-mi spună iar eu să nu știu deja?
CIBRA: Daca o să spună ceva. Uneori tace săptămâni în șir. Uite-l.

Intră Strezo. Poartă o haină lungă,


ceva între halat de spital și halat de casă.

STREZO: Nu am mult timp la dispoziție. Azi e ziua sfinților mucenici


Proclu și Ilarion. Ai auzit de ei? De Proclu și Ilarion? (Lui Vojdan.)
Pe tine te întreb.
VOJDAN: Nu.
STREZO: Dar despre Iulian din Tars? Chiar așa, Tars. Cu punct.
Prescurtarea unui nume mai lung. Care? Naiba știe. L-am găsit în
calendarul ortodox de anul ăsta. (Îi întinde plosca.) Vrei? (Vojdan
bea.) Degetul. (Îi ridică degetul mic.) Brațul. (Îi pune cotul în unghi
drept față de corp.) Ăsta e pământul. Cota zero. (Arată spre
105
deget.) Dacă ești cumva gata să cazi, te sprijini de el. (Arată spre
antebraț.) Aici trebuie să fie 90 de grade. Sângele să-ți fie distribuit
egal în corp, ca să nu te îmbeți. (Bea și el tot așa.) Cine au fost cei
45 de mucenici din Nicopole? Sau cei 20.000 de mucenici din
Nicomidia? Fiecare trebuie să știe lucrurile astea. Viața trece. Unul
a vrut să fie miner, dar i-a fost frică de adâncuri. Altul a vrut să fie
pilot, dar i-a fost frică de înălțime. Răzvrătitul nu e încă
revoluționar. De ce n-au făcut regat, l-ar fi recunoscut toată lumea.
Au vrut republică! Care e specialitatea ta?
VOJDAN: La ce vă referiți?
STREZO: De ce mă doare genunchiul, iar înainte nu mă durea?
VOJDAN: Ai reumatism.
STREZO: Am reumatism, bani nu am! Ieri am fost la Kratovo. Îi caut de
trei ori, iar ei nimic. Mă duc iar la fața locului. Ia veniți aici,
puișorilor, le spun. Ies speriați, copiii urlă, femeile se ițesc din
spate. Bărbații se aliniază. Poftiți, domnule. Ce să poftesc, zic eu,
unde sunt banii. Aman, dacă se poate să aștept până luni. Mă uit
la ei, mă uit și le zic, se poate până luni, dar aveți grijă să nu
trebuiască atunci să discutăm altfel. Se înclină până la pământ, îmi
sărută mâinile, îmi oferă cafea, rachiu. Mă întorc prin Štip. Slave
îmi spune să bem către un păhărel, nu, spun eu, mă grăbesc, mă
așteaptă acasă.
VOJDAN: Cum e la Štip?
STREZO: Caniculă. Secetă. Vița a putrezit.
VOJDAN: O să fie mai bine.
STREZO: De ce crezi că o să fie mai bine?
VOJDAN: Așa sper.
STREZO: Nu mai spera. Degeaba speri. Știi cine a fost Iuliu Cezar?
VOJDAN: Da.
STREZO: Cine a fost?
VOJDAN: Un împărat roman.
STREZO: Dar știi că, de fapt, a fost macedonean?
VOJDAN: Nu.
STREZO: Da. S-a dovedit științific.
106
VOJDAN: Cine a dovedit?
STREZO: Știința. Dar Mozart?
VOJDAN: Ce e cu el?
STREZO: La fel.
VOJDAN: Macedonean?
STREZO: De pe lângă Debar. Acum se lucrează la Shakespeare. S-au
adunat dovezi, mai trebuie doar puse cap la cap. Iar asta nu e tot.
VOJDAN: Ce mai este?
STREZO: El?
VOJDAN: Cine?
STREZO: Se va dovedi cine a fost cel mai mare macedonean.
VOJDAN: Cine?
STREZO: Dumnezeu! (Pauză.) Domnul Dumnezeu! Ce-i de râs? Ți se
pare că în alb nu e deloc negru? Greșești. Nimic nu-i limpede. Eu
trebuie să plec. Ne vedem. Bine că am spart gheața. Despre asta
nicio vorbă nimănui. (Pleacă. Se întoarce.) Suntem cascadori.
Rămășițe. Suntem „ca și cum”. Și cu asta basta. O rană
umblătoare. Timpul imperfect. Voi credeți că Marx era țigan din
Skopje, iar comunarzii din Paris cântăreți din Valandovo 1? Halal
democrație europeană! Asta-i moda de la Paris. Aici totul e
fulgerător. Pumnalul la gât. Dar noi avem o mutare în plic. O să
câștigăm! O să intrăm în piață călare pe cal alb. O să ne arunce
flori. Am pregătit parada. Lista cu decorațiile. Nimeni n-o să fie
trecut cu vederea. Dar să mai rezistăm încă puțin. Numai puțin.
(Pleacă.)
VOJDAN: (Răsuflă cu ușurare.) Tipul ăsta e dus cu pluta. (Își ia valiza.)
Cine e?
CIBRA: Adevărata realitate. (Pauză.) Strezo. (Pauză.) Tatăl tău.

Lui Vojdan îi cade valiza din mână.

1Începând cu 1986, în orașul macedonean Valandovo se desfășoară anual un festival


național de muzică populară.
107
PARTEA II

SCENA 18

Camera lui Vojdan. Vojdan îmbrăcat, cu valiza lângă el. Altana.

VOJDAN: Păi, dacă nu-i tatăl meu, cine e omul acela?


ALTANA: Poate să fie oricine.
VOJDAN: Vreți să mă înnebuniți. Eu am vorbit cu el o jumătate de oră.
Îl cheamă Strezo, iar pe tatăl meu îl chema Strezo!
ALTANA: Ți-a găsit Cibra un nebun. Și-a bătut joc de tine.
VOJDAN: De ce să-și bată joc de mine?
ALTANA: Poate că tu ți-ai bătut joc de el.
VOJDAN: Unde e tatăl meu?
ALTANA: A murit acum zece ani.
VOJDAN: Unde?
ALTANA: Vezi că ar fi fost mai bine să nu te fi lăsat să intri?
VOJDAN: Unde a murit?
ALTANA: Pe stradă. În fața birtului. Eu făceam curat, dis-de-dimineață,
înainte să deschid. Tatăl tău s-a trezit mai devreme ca de obicei. A
stat pe gânduri câteva minute. A cerut o cămașa albă. L-am întrebat
ce-i trebuie cămașă albă când lucrează. Nu mi-a răspuns. Avea o
sclipire în ochi. Precum căutătorii de aur. I-am călcat o cămașă albă.
S-a îmbrăcat cu ea. S-a ridicat în picioare și-a spus: „Hai, am
plecat”. Apoi s-a prăbușit în mijlocul străzii. Medicii au spus că a
murit pe loc.
VOJDAN: Unde l-ați îngropat?
ALTANA: L-am incinerat.
VOJDAN: Unde e cenușa?
ALTANA: Aici. (Arată spre un vas de pe bar.)
VOJDAN: Ce fel de om a fost?
ALTANA: A fost un înger. Cu frică de Dumnezeu, modest, lucrător,
econom, liniștit. Nu-și arăta supărarea. Se sacrifica pentru alții fără
108
să aștepte răsplată. Tuturora le plăcea de el. Era puternic, dar nu
se îndura să calce pe o furnică. Nu avea nicio apăsare pe cuget.
Curat ca lacrima. Nu bea, nu fuma, nu juca jocuri de noroc, nu
alerga după femei. Perfect în toate privințele. Pe ăștia îi ia
Dumnezeu mai devreme decât pe ceilalți.
VOJDAN: Și îngerul ăsta ne-a lăsat pe mine și pe mama mea în
sălbăticie, iar el a venit aici ca să fie perfect în toate privințele.
ALTANA: Când am plecat în străinătate, am dat de pământ câte un
ulcior. Dacă gura ulciorului cădea întoarsă spre casă însemna că
omul ăla avea să se întoarcă. Dacă era întoarsă spre drum, omul
avea să rămână în străinătate. Gura ulciorului lui n-am mai găsit-o.
VOJDAN: Ăsta e un complot. Casa groazei. De ce nu mă omorâți
odată, ca să nu mă mai chinui. Mergem împreună la Strezo!
ALTANA: De ce nu mă crezi?
VOJDAN: De ce să te cred? Ruža întâi îmi spune că șase luni s-a
prostituat în Canada, dar de fapt e virgină. Și ea se miră de ce n-o
cred. Cum s-o cred? Oare a fost ea măritată?
ALTANA: Ruža?
VOJDAN: Cu Frankie din Iowa, apoi cu Tom din Dakota de Nord și pe
urmă cu Harry? Cu Harry n-a fost măritată, el a scăpat de închisoare.
Tu, bineînțeles, nu știi nimic. Acum îmi vei spune că este virgină.
ALTANA: Da.
VOJDAN: (Încearcă să rămână calm.) A lipsit ani de zile din acest oraș?
ALTANA: De ce te chinui?
VOJDAN: Trebuie să lămuresc niște lucruri.
ALTANA: Ce o să lămurești? Asta nu se lămurește.
VOJDAN: E vorba de viața mea!
ALTANA: Dar viețile noastre!?
VOJDAN: A fugit Ruža de acasă? A lipsit ani de zile?
ALTANA: Ruža a fost călugăriță. La o biserică în Montana.
VOJDAN: Ruža? Călugăriță?
ALTANA: La o biserică în Montana.
VOJDAN: Și apoi s-a întors și s-a angajat la un supermarket!?
ALTANA: De ce te miri?
109
VOJDAN: De ce nu mai e călugăriță?
ALTANA: Vojdan!
VOJDAN: Răspunde-mi, că se îngroașă gluma! De ce nu mai e
călugăriță?
ALTANA: Nu știa ce credință să aleagă. Catolică, luterană, ortodoxă,
evanghelistă, calvinistă, baptistă, metodistă, adventistă,
penticostală, musulmană, mormonă.
VOJDAN: Ce vreți de la mine?
ALTANA: Ce vrei tu de la tine?

Pauză. Iese Altana. Intră Cibra. Pauză.

VOJDAN: Când s-a dus Strezo la casa de nebuni?


CIBRA: Ăla e cămin.
VOJDAN: Când s-a dus Strezo la cămin?
CIBRA: Acum zece ani.
VOJDAN: Avea cămașă albă când a plecat?
CIBRA: Da.
VOJDAN: Cum de îți amintești?
CIBRA: N-a vrut să plece fără cămașă albă. Altana i-a călcat-o.
VOJDAN: A spus: „Hai, am plecat” înainte să plece?
CIBRA: Nu-mi amintesc.
VOJDAN: Amintește-ți.
CIBRA: Nu-mi amintesc. Ce-mi amintesc îmi amintesc, ce nu-mi
amintesc nu-mi amintesc.
VOJDAN: Tu l-ai dus acolo. A fost de față Altana când ați plecat?
CIBRA: Da.
VOJDAN: Deci Altana minte? Îmi spune că tatăl meu a murit.
CIBRA: Bineînțeles că minte. A fost îndrăgostită de el. Și-a tăiat venele
pentru el. Îi spăla picioarele și pe urmă bea apa. Poate că și el o
iubea, numai că nu voia s-o arate. A fugit de la ea înapoi în patrie.
La mama ta. Te-a făcut pe tine. A fugit de la voi înapoi la ea. Când
nu avea unde să mai fugă, a fugit la cămin.
VOJDAN: Ea nu l-a vizitat niciodată?
110
CIBRA: Cum să-l viziteze când e mort?
VOJDAN: Cum e mort?
CIBRA: Pentru ea e mort. Știi că ea e fecioară?
VOJDAN: Alta!
CIBRA: Anul trecut s-a operat. Atunci i-au rupt himenul. Întâmplător am
aflat. Ea nu știe că eu știu. Tu ești de vină pentru viața ei. Ar fi
trebuit să fii fiul ei. Îi place de tine, dar te și urăște. (Pauză.)
VOJDAN: Cum era tatăl meu?
CIBRA: Un diavol. Fără simț de răspundere, leneș, bădăran. Era beat
tot timpul. Zicea mereu: „De ce m-aș trezi, când trebuie să mă
îmbăt iar!”. Cartofor de mama focului. Avea scula cât un picior de
vițel. Din cauza lui au plâns fete din New York, San Francisco, Los
Angeles. Lăsa praf și pulbere, numai scrum în urma lui. O vijelie.
O pacoste. Dacă mai opera câțiva ani, toată America de Nord era
în negru. Ar fi trebuit să se mute în cea de Sud.
VOJDAN: Cu totul pe dos față de ceea ce spune Altana.
CIBRA: Bineînțeles că e pe dos.
VOJDAN: Atunci, care e adevărul?
CIBRA: Domnul ar vrea să știe adevărul?
VOJDAN: Cum să trăiesc dacă nu-l știu?
CIBRA: Inventează-l! (Pauză.) Dacă stau să mă gândesc, ai o
problemă cu trei variante: a) oare tatăl tău e înțelept? b) oare tatăl
tău e nebun? c) oare tatăl tău e cu adevărat tatăl tău?
VOJDAN: Ori voi sunteți nebuni, ori eu.
CIBRA: Ori tu, ori noi. (Pauză.) Tu ai convins-o pe Ruža să și facă
operație estetică?
VOJDAN: Nu. De ce?
CIBRA: Pentru că asta s-a dus să facă. (Pleacă.)
VOJDAN: Unde te duci? Stai cu mine.
CIBRA: Mai ai nevoie de mine?
VOJDAN: Te rog. Cibra! (Pauză.) Cibra!

Cibra iese. Pauză. Intră Koljo. Se așează. Liniște. Pauză.

111
KOLJO: Ieri mi-am cumpărat bilet. Trebuia să plec azi dimineață. N-am
plecat. M-am încăpățânat să nu plec. N-o să mă obligi tu pe mine.
Eu sunt aici de 40 de ani. N-o să mi spui tu mie când să mă întorc
acasă. Eu decid când plec. (Pauză.) Și eu decid cât stau aici și
când ies. (Pauză lungă. Se privesc.) Acum ies. (Iese. Pauză.)

Intră Altana.

ALTANA: Te așteaptă niște tipi jos.


VOJDAN: Ce tipi?
ALTANA: Încruntați. Cică „Spune-i lui Vojdan să coboare, ca să nu
trebuiască să urcăm noi.”

SCENA 19

Loc viran. Cibra se plimbă îngândurat. Vine Băiatul.

BĂIATUL: Cibra.
CIBRA: Iar tu.
BĂIATUL: Vor să te omoare.
CIBRA: Știu.
BĂIATUL: Doi oameni l-au dus pe Vojdan sub pod, acum jumătate de
oră. I-au tras două palme. S-a făcut negru de frică. L-au forțat să
aranjeze o întâlnire între tine și ei. Cică au de încasat o datorie. Ți-
a spus Vojdan ceva? Nu te duce. O să te omoare? Mă auzi?
Vojdan nu e ajutorul tău. Vreau să fiu eu ajutorul tău. Am învățat și
alte mărci de arme: Anschütz, Tanner, Sodia, Blazer, Bernardelli,
Tikka, Sako, Heym, Mauser, Krico, Jung, Parker-Hale, Kalașnikov,
SIG-530. (Pauză.) Nu știu nimic, dar vreau. Vojdan poate le știe pe
toate, dar nu vrea. (Pauză.) E adevărat că în corpul tău umblă
nouă gloanțe?

112
SCENA 20

Muzeu de artă contemporană. Un salon mare, luminat puternic.


Panouri cu tablouri moderne. Vojdan și Cibra le privesc.

CIBRA: Tocmai azi ai hotărât să mă educi.


VOJDAN: Plecăm?
CIBRA: De ce? Mi se pare interesant. (Se oprește la un tablou.) Ăsta e
foarte abstract.
VOJDAN: Ăsta e foarte real. Să luăm, de exemplu, un tablou cu o vacă,
în care recunoști capul, limba, trupul, coada, ugerul, iarba,
totul. Oare e un tablou realist? Tu crezi că este, dar nu este.
Vaca aia nu poți s-o mulgi, nu poți s-o auzi cum muge. Ea nu
există. Ea e pură abstracțiune. Iar tablourile care ți se par
abstracte, care sunt culori reale așternute pe o pânză reală,
sunt reale. Ai înțeles?
CIBRA: Dar tu?
VOJDAN: Eu ce?
CIBRA: Cum ești tu? Abstract sau real? (Arată spre un panou cu un
tablou.) Imaginează-ți că în spatele acestui tablou abstract se
ascund niște tipi reali care, din motive abstracte, vor să mă
omoare în realitate. (Pauză. Se privesc.)
VOJDAN: Asta e o capcană.
CIBRA: Știu.
VOJDAN: De ce ai venit dacă ai știut?
CIBRA: Să văd dacă o să-mi spui că este o capcană. Toată viața mi-am
petrecut-o evitând capcane. Acum m-am hotărât să simt una
de-aproape.
VOJDAN: Le-am zis că nu vreau să mă amestec. Mi-au zis că o să-mi
pună coaiele în gură. Că la mijloc este o mică datorie.
CIBRA: Totdeauna e vorba de o mică datorie. (Pauză.)
VOJDAN: Și acum?
CIBRA: Hai, m-am dus.

113
Răstoarnă paravanul. În spate sunt doi gangsteri. Cibra îi privește
liniștit. Gangsterii sunt mirați. Pauză. Un gangster îl lovește pe Cibra cu
pistolul pe cap. Cibra cade.Gangsteri îl duc afară.

VOJDAN: Nu aici. Ăsta e templul artei. Să vin și eu? Luați-mă și pe


mine. (Pauză.)
Vine Băiatul.

BĂIATUL: Tu l-ai trădat pe Cibra, ratatule! (Îl lovește în burtă.) Te-ai


târât după el! Vrei să ți-o bagi, dar să nu intră!

SCENA 21

Camera lui Vojdan. Ruža e bandajată la cap. Pauză. Intră Vojdan.

VOJDAN: Ruža!
RUŽA: M-ai recunoscut.
VOJDAN: Nu sunt de vină.
RUŽA: Eu sunt de vină. M-am dus la un medic ieftin. Săracul plătește
de două ori. Operația s-a infectat.
VOJDAN: Te doare?
RUŽA: Mă mănâncă.
VOJDAN: Și cum e?
RUŽA: O să vedem.
VOJDAN: O să fie bine.
RUŽA: O să fie rău.
VOJDAN: De ce să fie rău?
RUŽA: De ce să fie bine?
VOJDAN: Trebuie să fie bine. De ce să nu fie? (Pauză.) Am pomenit de
operație doar așa...
RUŽA: Așa, ne-așa...
VOJDAN: Te proclam Miss Macedonia în America. Juriul este alcătuit
dintr-o singură persoană. Eu. (Pauză.) Eu l-am trădat pe Cibra. Iar
114
el m-a lăsat. De ce? Sunt atât de mizerabil? O să se întoarcă. O
să mă ierte. Dumnezeule! Ție o să-ți spăl picioarele. Am să beau
apa. Știi vreo rugăciune? Spune-o.
RUŽA: Pune capăt eresurilor, sectelor și răzvrătirilor. Întărește peste tot
credința cea adevărată și viața cea binecuvântată. Anul acesta
păzește țara noastră, orașul nostru și toată lumea Ta de foamete,
ciumă, cutremur, inundații, grindină, foc, sabie, de atacuri străine,
de războaie, de boli și răni de moarte, de necazuri și tristețe.
Alungă din țara noastră toți vrăjmașii, toate tulburările și luptele
dintre noi. Dă-ne nouă pace, putere și dragoste neprefăcută, viață
liniștită, sănătate și sporire în toate cele de folos. (Vojdan îi sărută
mâna. Cu mâna ei își mângâie obrazul.)

SCENA 22

Casa Claudiei. Salon aranjat cu bun-gust. Claudia și Vojdan.

CLAUDIA: Ceva de băut? Whisky?


VOJDAN: Te rog.
CLAUDIA: Fără gheață? Cu gheață? O cană de apă?
VOJDAN: Da.
CLAUDIA: (Îi aduce băutura.) Sunteți Fecioară?
VOJDAN: Poftim?
CLAUDIA: În zodiac.
VOJDAN: Da. Sunt născut pe 7 septembrie. Cum ați știut?
CLAUDIA: Fecioară de septembrie. Eu sunt Rac. Noi nu ne înțelegem.
Ce vă menesc stelele în această săptămână? Serviciu: Obțineți
mai mult decât vă așteptați, pe plan personal și profesional.
Dragoste: Două fete visează să vă cucerească. Le cunoașteți și
depinde de dumneavoastră pe cine alegeți.
VOJDAN: În acest oraș este măcar un om normal?
CLAUDIA: Sunteți singurul. De aceea nu vă lăsăm să plecați așa de
ușor. Știți ce este iambol? Iambol este un cocoș care cântă cu
115
atâta semeție, încât cade pe spate. (Pauză.) Ați auzit ce s-a
întâmplat cu Cibra?
VOJDAN: Nu. Ce s-a întâmplat cu el?
CLAUDIA: Nu-mi vine să cred. N-are cum să fie adevărat.
VOJDAN: Ce?
CLAUDIA: E ciudat că dumneavoastră n-ați aflat. (Pauză.) Veți afla.
(Intră Tatuatorul. După el intră și bodyguardul.)
TATUATORUL: Bună seara.
CLAUDIA: Ați ajuns. Ceva de băut?
TATUATORUL: Nu beau când lucrez.
CLAUDIA: Despre dumnealui este vorba.
TATUATORUL: Îmi pare bine. Vă stau la dispoziție. Putem să începem
imediat dacă sunteți pregătit.
VOJDAN: Ce să începem?
TATUATORUL: Tatuarea!
VOJDAN: Ce tatuare?
TATUATORUL: Dați-vă cămașa jos, vă rog.
VOJDAN: E o neînțelegere! Ce tatuare? Nu vreau să mă tatuez.
TATUATORUL: (Își pregătește instrumentele.) Nu-i deloc periculos.
Deși suntem vorbiți de rău. Toți suntem tatuați. Unii cu sex, alții cu
droguri, cu rock and roll. Cei care cred că sunt curați sunt, de fapt,
tatuați sub piele. Lor le este cel mai greu. Cămașa, vă rog!

Bodygardul îi rupe cămașa lui Vojdan,


care rămâne gol până la brâu.

VOJDAN: Ce faceți? Vă rog, lăsați-mă în pace!


TATUATORUL: Nu doare. Și, dacă doare, ce? Sunteți bărbat. E ca și
cum v-ar pișca un țânțar.
VOJDAN: Cu ce drept? Asta e siluire! Mie nu-mi trebuie patria pe piept!
Eu am altă viață. Nu vă permit.
TATUATORUL: Acum nu vreți, dar, după ce terminăm, o să vă placă. O
să fiți mândru. Când o să vă duceți la plajă toți o să se uite la

116
dumneavoastră. Când o să fiți bunic, o să vă luați nepoții în brațe
și o să le arătați pieptul. Ce înseamnă cinci minute de durere în
comparație cu eternitatea?
VOJDAN: Ce este eternitatea în comparație cu cinci minute de durere?
(Tatuatorul începe.) Nuuuu! Mă doare!
TATUATORUL: Să doară! Trebuie să doară! E bine că doare. Numai să
nu-mi leșinați. Nu pot să lucrez cu un obiect inconștient.

SCENA 23

Loc viran. Vojdan și Strezo.


Strezo este îmbrăcat așa cum l-a descris Vojdan în Scena 7.

VOJDAN: Mereu mi te-am închipuitt îmbrăcat așa. Am cheltuit toată


bursa ca să cumpăr toate astea. Acum sunt împăcat. Îți stă bine.
STREZO: Ăsta-i un cadou?
VOJDAN: De la Moș Crăciun.
STREZO: Am auzit că-i poponar.
VOJDAN: Eu sunt Vojdan. (Pauză) Am venit de pe meleagurile
strămoșești. Cu bursă. (Pauză) Ai înțeles?
STREZO: Vojdan. De pe meleaguri strămoșești. Cu bursă. Am înțeles.
VOJDAN: Asta înseamnă ceva pentru tine?
STREZO: Dacă înseamnă ceva?
VOJDAN: Ce înseamnă?
STREZO: Mult înseamnă.
VOJDAN: Unde ești tu acum?
STREZO: Acasă. În căsuța mea. N-am mai rezistat în America și am
venit înapoi.
VOJDAN: Ești într-un cămin de bătrâni sau într-un spital de nebuni?
STREZO: Acolo jucăm baseball. Eu nu știu regulile și nu mă vor în echipă.
Eu doar adun mingile. Dar nici ei nu sunt cine știe ce mari jucători
și toate mingile li se duc pe de lături. Așa că eu mă mișc cel mai mult.
VOJDAN: De ce ești acolo?
117
STREZO: Din cauza lui Charlie, electricianul. Leagă firele electrice, dar
nu le izolează. Nu te atinge de firele legate de Charlie. În niciun caz.
VOJDAN: Tu ești tatăl meu? (Pauză)
STREZO: De aici se vede cel mai bine. Acolo este Ohrid, iar dincolo
este Prespa. (Pauză) Vezi?
VOJDAN: Nu.
STREZO: Cum nu?! Uită-te mai bine!
VOJDAN: Văd numai o pâclă.
STREZO: Fumul de la un vapor?
VOJDAN: De la fabrici.
STREZO: Nu te uita la pâclă, uită-te după ea. (Pauză) Tot nu vezi?
VOJDAN: Nu.
STREZO: O să vezi. Ai timp. (Pauză)
VOJDAN: Sunt fiul tău? (Pauză)
STREZO: Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea
dintâi și-l îmbrăcaţi și daţi inel în mâna lui și încălţăminte în picioarele
lui. Și aduceţi viţelul cel îngrășat și-l înjunghiaţi și, mâncând, să ne
veselim. Acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.1
VOJDAN: Eu sunt Vojdan?
STREZO: Da, da.
VOJDAN: Fiul tău și al Ivankăi?
STREZO: Toți suntem fiii cuiva. Dacă eram tatăl tău, era simplu,
însemna că m-ai găsit. Dar trebuie să fie altcineva. L-ai căutat la
Kavadarci?
VOJDAN: Nu.
STREZO: Să-l cauți. (Pauză) La Kumanovo, Probištip?
VOJDAN: Nu.
STREZO: Unde l-ai căutat? Nicăieri nu l-ai căutat. Cum să-l găsești
dacă nu l-ai căutat!
VOJDAN: Ești mort?
STREZO: Asta se poate discuta. Nu mi-e greu să fiu tatăl tău. Pot să fiu
orice se așteaptă de la mine să fiu: tată, văr, heruvim, măcelar,

1 Evanghelia după Luca, 15:22-24.


118
fierar, albanez, cuțovlah, Chicano. Pot să fiu și mort. Mi-e totuna.
Bagă moneda și ascultă melodia. Dar nu vreau să te mint. De ce
să te mint? (Pauză)
VOJDAN: V-am pus pe toți în computer, în program, pe dischetă, ambalați,
țac-pac. Și deodată sare o siguranță. Rămân doar luminițele de
avarie. Nu mai este nimeni acasă. (Își desface cămașa. Se vede
pieptul tatuat.) Uite ce mi-au făcut. Mi-au tatuat o sticlă de Coca
Cola cu un pai. Asta am meritat. Și acum nu mai pot să strig
„Libertate sau moarte”. Pot să strig doar „Distracție sau moarte”.
STREZO: Mii de tatuatori stau la pândă în lume, cu acul, cerneala și
pensula pregătite. Caută piele sănătoasă, netedă, curată, albă,
rozalie, fragedă, ca s-o întineze.
VOJDAN: Ai avut un fiu pe nume Vojdan?
STREZO: Da. (Pauză) Dar el n-o să vină niciodată să mă caute. Niciodată.
Niciodată.
VOJDAN: Dar eu? Cine sunt eu?
STREZO: O să crești. O să ți se arate de la sine. Cine să ne mai
înțeleagă pe noi, oamenii?

SCENA 24

Cafeneaua Altanei. Stau tăcuți: Ruža cu capul bandajat,


Altana, Koljo și Vojdan. Pauză lungă.

KOLJO: O dată, la circ, m-am oferit să pun în lanțuri un artist și să-l încui
într-o ladă. Lada au pus-o în apă și el trebuia să se elibereze în
două minute. Cheia era la mine. Spectatorii mă priveau. Credea că
e un aranjament, că eu sunt asistentul lui, că lucrăm împreună. A
expirat timpul. Nimic. Artistul nu ieșea. Au sărit niște oameni de la
circ. Au deschis lada. Înăuntru ăla avea ochi de iepure fiert. Mort de-
a binelea. Am crezut că l-am omorât. M-au consolat. Au zis că el a
fost de vină. Toată viața a prezentat trucul ăsta, dar, uite, o fi greșit
și el o dată. (Pauză.) Ce i-a venit să se omoare în fața mea?
119
Pauză. Intră Cibra. Cămașa îi este pătată de sânge la piept.
Se duce încet spre frigider. Ia o cutie de bere. O desface. Se așează.
Privește țintă înainte. Pauză. Intră Mare.

MARE: Bineînțeles, nu-i nevoie de multă minte pentru a ști cum o s-o
sfârșești! Te pun în furgonetă ca pe un trunchi de copac. Măcar
să-ți fi rupt capul, să stai acasă câteva zile. Tu o să te vindeci, dar
eu ce-o să mă fac? Duminică pune-ți o cămașă albă și cere-ți
iertare de la lume. (Către Vojdan.) Am uitat formularele. Le-am
citit. Lucrurile nu-ți sunt clare deloc. Precis nu ți-e ușor. Pe o foaie
a vărsat o fetiță, a vărsat ciocolată. A pătat-o cu viață. Dimineață i-
a ieșit primul dințișor, în stânga sus.

Pauză. Intră Bărbatul [din scena 11].

BĂRBATUL: Bună seara. Am auzit că s-a întâmplat o nenorocire în


casa asta. Am vrut să-mi cer iertare. L-am suspectat de ceva pe
domnul Cibra. Dar altcineva era vinovat. L-am făcut praf. Vă dorim
însănătoșire grabnică.

Pauză. Bărbatul se așează. Intră Băiatul. Pauză.

BĂIATUL: Lumea e acum cuprinsă de plictiseală rafinată. Numai cauze


moarte. Se păstrează mediul curat, ecologic. Așa e modern. Ne
jupoaie pe noi ăștia, mai demodați. (Arată spre Cibra.) I-au argăsit
pielea de pe piept după conturul patriei. (Pauză) Mă duc. Am să
păstrez ultimul glonț pentru mine. Dacă îi vine cuiva mintea la cap
înainte să-i vină nașul, pe ăla mi-l iau ajutor. (Iese. Pauză)
ALTANA: Asta nu-i viață. Milioane de oameni trăiesc în buncăre.
Privesc afară prin cătarea lunetiștilor. Nu-i viață pentru cel care
crede că toți sunt împotriva lui. Că lumea este un mare complot. În
lume este și dragoste, și bunătate, sunt și oameni cinstiți. Noi
credem că numai noi suntem străini. Toată lumea e străină.
Tuturor le lipsește ceva. Toți se simt înconjurați de dușmani. Toți

120
cred că se află la capătul lumii. Pământul e rotund. Oriunde te
duci, ești la margine. Sudul nu suportă Nordul, Estul nu suportă
Vestul, Europa nu suportă America, Irlanda nu suportă Anglia. Nu
se înghit Prilep și Bitola, nu se înghit două mahalale din același
oraș, nu se înghit două blocuri de locuințe dintr-o mahala. Într-un
bloc două scări sunt la cuțite, sunt învrăjbite două apartamente de
pe aceeași scară și două ramuri ale aceleiași familii, fiecare îi
urăște pe ceilalți și pe sine însuși. Indienii vor cu orice preț să
ajungă cowboys, iar aceștia regretă că nu sunt indieni. Unde o să
ajungem? Nu se vede nicio scăpare. Iar fără scăpare nu este
viață. Iar fără viață... nu-i nimic. Este numai moarte. (Pauză. Încet,
Vojdan rupe în bucățele un formular.)
VOJDAN: Ruža. (Pauză) Vrei să fii soția mea? (Pauză)
RUŽA: Nu știu cum o să arăt când îmi scot bandajele.
VOJDAN: Eu mi le-am scos pe-ale mele. Ia uită-te cum arăt. (Pauză)
RUŽA: Am voie, tanti Altana?

Altana începe să plângă.

VOJDAN: Cibra?

Cibra ridică încet cutia de bere. Bea din ea. O pune pe masă. Pauză.

VOJDAN: Koljo?
KOLJO: Stai să mă gândesc un pic. (Pauză) Acum suntem numai buni
să intrăm într-o trupă de circ. Oameni zburători neidentificați.
ALTANA: N-o să ne primească. Pe cine mai interesează astăzi așa ceva?
KOLJO: Atunci să încercăm cu înotul. Ce-o ieși o ieși. (Pauză. Vojdan
aruncă bucățile de formular. Acestea se împrăștie pe jos.)

CORTINA

121
122
SARAJEVO
Povești dintr-un oraș
Această piesă se vrea o lumânare aprinsă
pentru sufletul orașului Sarajevo.
Ea este dedicată
eroismului oamenilor de aici loviți de tragedie,
precum și unui anume Haris Pašović.1

1 Reputatul regizor și dramaturg bosniac Haris Pašović a inițiat proiectul teatral


internațional (patronat de Intercult – Stockholm, Internationales Sommertheaterfestival
– Hamburg și Antwerpen 93) despre Sarajevo, orașul său natal. În ianuarie 1993 el s-
a întors acasă, unde, în ciuda stării de asediu, s-a ocupat un timp de Festivalul
Internațional de Teatru MESS și a organizat primul Festival de Film de la Sarajevo
(1993), sub genericul După sfârșitul lumii. În 2005 a întemeiat Compania teatrală și
Centrul East West, în cadrul cărora a regizat spectacole de mare impact, precum
Hamlet (2005, o producție în care acțiunea se desfășoară la Curtea Otomană), Faust
(2006, spectacol futuristic bazat pe texte de Christopher Marlowe și Emil Cioran),
Nora (2009). Tot Haris Pašović este principalul organizator al unui eveniment teatral
major, Linia roșie Sarajevo, reprezentat la Sarajevo în aprilie 2012 pentru a
comemora asediul început cu 20 de ani mai devreme.

123
PERSONAJE

SARA
cercetător și arhitect / asistentă medicală în forțele ONU / Hasanaginica
/ Linn / refugiată / rabin
RUDI
poștaș / Ofițer 1 / diplomat / funcționar la un ghișeu de bilete într-un
aeroport / Moș Crăciun / skinhead / maiorul Tankosić
GORČIN
pompier / prințul neșovăielnic / Hasan-aga / rocker / Gavrilo Princip
HAMDIJA
istoric / ghid de muzeu / poet / beiul Pintorović / Ivo Andrić /
Josip Broz Tito
FATA1
casnică / corul orașelor Dubrovnik și Vukovar / povestitor / corul norilor /
nevasta îngrijitorului de la un ospiciu / preot ortodox
SULJO
om de serviciu / soldat model / corul acoperișurilor / bucătar /
îngrijitor la un ospiciu / Turnul Uzeir
AZRA
chirurg / corul orașelor Dubrovnik și Vukovar / soacra Hasanaginicei /
violoncelistă / femeie la fereastră / imam
MUJO
șofer de taxi / Ofițer 2 / bișnițar / tramvai / Turnul Momo
MAJA
jurnalistă / corul orașelor Dubrovnik și Vukovar /
corul păsărilor călătoare / corul apelor / soție mâniată / preot catolic

1 Diminutiv de la Fatima.
124
SCENA 1:
În viitor. Sara ajunge pe colinele ce înconjoară orașul Sarajevo.

SARA: Mă cheamă Sara,


sunt cercetătoare.
Sunt arhitect de meserie,
dar pasiunea mea e muzica.

Nu-i nimic de capul meu,


sunt refugiată,
vin
din partea întunecată a Europei,
dintr-un loc unde odată oamenii visau
să fie uniți,
dar unde acum nu mai sunt
decât mici orașe-stat,
izolate, instabile,
tiranice.
Ducem o viață grea,
avem un viitor îndoielnic,
trăim în orașe cenușii,
pline de violență și mizerie.
Aici oamenii sunt nefericiți,
trăiesc în frică,
gaura în ozon este și mai mare,
deșeurile toxice și mai otrăvitoare,
iar ploile acide sunt foarte dese.
Ca un copil,
am urzit
o închipuire,
un vis
de dumnezeiască înfăptuire.

125
Vreau să clădesc
un oraș invizibil,
un oraș imaginar,
un oraș nou
pentru om.

SCENA 2:
Sara îl întâlnește pe Poștaș,
care se dovedește a fi cu totul altceva.
Intră Rudi.
RUDI: Bună ziua!
SARA: Bună ziua!
RUDI: Cine ești dumneata?
SARA: Cine ești dumneata?
RUDI: Eu sunt Rudi. Poștașul.
SARA: Poștașul?
RUDI: Nu arăt a poștaș?
SARA: Ne cunoaștem?
RUDI: Nu este om care să nu mă cunoască. Cutreier în sus și în jos
străzile din Sarajevo. Aduc telegrame cu urări călduroase
pentru zile de naștere și pentru aniversări ale căsătoriei,
condoleanțe pentru pierderea celor dragi, pensii, ziare și
reviste, pachete și pachețele, facturi de telefon, scrisori de
dragoste și daruri. Șterpelesc timbrele de pe scrisori. Am o
colecție întreagă. Încotro?
SARA: În oraș.
RUDI: Care oraș? Nu mai este niciun oraș. Totul s-a făcut scrum. Ce
cauți?
SARA: Sufletul.
RUDI: Nu asta facem toți? Sufletul cui?
SARA: Sufletul orașului.

126
RUDI: Hai, du-te! Chiar sufletul?
SARA: Sufletul, nici mai mult, nici mai puțin.
RUDI: S-a dus pe copcă, după cât se pare. Îmi pare rău să dau vești
proaste. N-ai citit ziarele, n-ai văzut la la televizor? Gata. S-a
dus. Sarajevo nu mai este.
Orașul a fost splendid cândva,
acum e siluit;
avea străzi cândva,
acum doar fundături;
avea oameni cândva,
acum doar umbre;
avea case cândva,
acum doar ruine;
avea grădini cândva,
acum doar cimitire;
avea chip cândva,
acum doar cicatrici;
avea minte cândva,
acum doar nebunie;
avea stele cândva,
acum doar găuri negre;
se avea pe sine cândva,
acum mă are pe mine.
SARA (Îl recunoaște.): Tu ești! Trebuia să-mi dau seama după duhoare!
RUDI: Nimeni nu mă place. Mă întreb de ce.
SARA: Ești trimisul unui Zeu Crud, devorator de cetăți, care și-a pornit
urgia prin părțile acestea de lume. E o făptură cu trup de leu și
cap de leu, cu ochii goi, necruțători ca soarele ce arde. De-aici
se târâie spre Betleem ca să se nască.1

1 Secvențe decupate (și adaptate) din poemul The Second Coming (A Doua Venire)
de W. B. Yeats (“A shape with lion body and the head of a man, / A gaze blank and
pitiless as the sun”; “And what rough beast, its hour come round at last, / Slouches
towards Bethlehem to be born?”).
127
Stăpânul tău, nimicitorul,
mistuitorul,
fiara din Cernobâl,
din Osetia, Cecenia și Nagorno-Karabah,
din Armenia și Azerbaidjan,
din Irlanda de Nord,
din Țara Bascilor,
din Flandra și Wallonia,
și din Catalonia.

El dă să se năpustească asupra ei,


dar, văzând că ea e pregătită să se apere, renunță.

RUDI: Ești răvășită, nu știi ce-i cu tine. Așa era și sufletul orașului
Sarajevo pe când plutea deasupra pustiei. Se spune că era
dumnezeiesc și vorbea în multe graiuri. Se spune că era
femeiesc și bărbătesc și fără gen, se spune că se ascundea
sub multe chipuri și înfățișări. Dar unde sunt acum toate
acestea? Unde este el acum? S-a dus totul. A pierit fără urmă.
SARA: Pleacă de-aici!
RUDI: Sunt cu ochii pe tine, fetițo. De ce nu te duci tu unde-s pășunile
mai verzi, pe țărmurile Sumatrei ori în Borneo? Vremurile s-au
schimbat. Au pierit orașe și au pierit suflete. Doar nu
nădăjduiești să reînvie miraculos! Doar nu crezi că pasărea se
va ridica din cenușă și va zbura iar, ca Phoenix? Nici vorbă! Nu
va apărea niciun semn dumnezeiesc.
Deodată, apare pe cer un curcubeu.
RUDI: Doar nu crezi în el! E fals. Fals de-a binelea. E o amăgire.
Privesc amândoi curcubeul.

128
SCENA 3: Un adăpost

E în faptul serii. Pe trecătoarea dintre două case


vin opt oameni dinspre strada mare, ducând trupul Sarei.
În spatele lor, agitație, mult zgomot: orașul e bombardat.

RUDI: E moartă.
GORČIN: E frumoasă.
AZRA: Nu-i moartă, e doar leșinată.
FATA: Dumnezeu știe unde-i maică-sa.
MAJA (Desface un ziar.): Uitați-vă aici! Eu am scris asta.
MUJO (Se uită în direcția străzii.): Hai, gata! Am treabă.
SULJO (Cântă.): „Moščanica, mândră apă,/ Du-i binețe cui mi-e dragă…”1
HAMDIJA: Nu mai cânta! Lucrurile nu stau deloc bine.
AZRA: Uitați, un curcubeu! Ce frumos e!
RUDI: Exact ce ne trebuie! (Către Gorčin) Trebuia s-o lași în stradă!
GORČIN: Cum te-ai simți tu dacă te-aș lăsa în stradă?
MAJA (Fotografiază curcubeul.): Faină poză o să iasă!
FATA: Prevestește el ceva.
MUJO (Se uită spre stradă.): Las-o baltă! Am treabă.

Suljo începe iar să cânte.

HAMDIJA: Nu mai cânta, te rog! Uite și tu ce se întâmplă!

SCENA 4: Cântecul oamenilor de rând

TOȚI: Noi, oamenii de rând din Sarajevo,


la ceas întunecat,
de neputință
și deznădejde,

1Primele două versuri dintr-o cunoscută baladă despre Moščanica, afluent al râului
Miljacka care trece prin Sarajevo.
129
ne legăm
să tămăduim
și să călăuzim
și să păstrăm datinile
și să apărăm orașul de duhurile rele.
Vom hotărî unde se va vâna și pescui cu spor,
vom face să prospere natura,
vom ține vremea sub control,
vom face nașterile mai ușoare
și vom prevesti ce va fi să fie.
Ies cu toții. Rămâne doar Sara.

SCENA 5:
Sara își vine în fire și explică ce are de gând să facă.

SARA: Vreau să clădesc un oraș


pe măsura noastră,
precum căsuța melcului
e pe măsura melcului,
fără contradicții interne,
care să ne facă oameni mai împliniți,
oameni mai buni,
oameni mai omenoși.
Dacă nu,
ne vom pierde sufletul,
inima,
mintea.
(Da, sigur,
sună dramatic.)

Aș vrea să fiu
Zeița Pământului,
130
ca să trag o brazdă jur-împrejurul
unui loc bun
și să-l însemn
și să pun temelii
și să spun:
iată un nou mit,
o cetate nouă,
cu turnuri de curcubeu,
unde soarele strălucește de-a pururi
pentru tine și pentru mine
și pentru copiii noștri
și pentru o lume nouă.

SCENA 6:
Sara îl întâlnește pe Mujo,
șoferul de taxi, care e mai mult de-atât.

E noapte. Sara se apropie de un taxi parcat în mijlocul străzii


mărginite de clădiri în ruină.
Mujo stă sprijinit de mașină, cu spatele la Sara.

SARA: Hei, dumneata ești șofer de taxi? (Pauză) Hei!


MUJO: Sigur. Sunt șofer de taxi. Se vede că sunt șofer de taxi.
SARA: Ești disponibil pentru o cursă?
MUJO: Bineînțeles că sunt disponibil. Se vede că sunt disponibil.
SARA: Scuze pentru stângăcie!
MUJO: Asta-i prostie, nu stângăcie.
SARA: Mă duci și pe mine?
MUJO: Unde?
SARA: N-am bani.
MUJO: Atunci nu te duci nicăieri.
SARA: Nu m-ai putea lua pe gratis? (Mujo îi întoarce spatele.) De ce nu?
MUJO: De ce aș face-o?
131
SARA: Din solidaritate?
MUJO: Ce???
SARA: Din solidaritate umană?
MUJO: A, da?
SARA: Da.
MUJO: Bine. Te iau.
SARA: Sunt în căutarea sufletului.
MUJO: A, da? Care suflet?
SARA: Al orașului.
MUJO: A, da? Mult noroc, atunci!
SARA: Lăsăm fereastra deschisă! O să cântăm. Și el o să ne audă.
MUJO: Am avut în mașină îndrăgostiți giugiulindu-se pe bancheta din
spate, sinucigași, oameni grăbiți să ajungă la gară, oameni
grăbiți să plece de la gară, bețivi vomitându-mi în ceafă,
politicieni respectabili mergând în locuri deloc respectabile,
femei în chinurile facerii, cupluri de oameni căsătoriți care
tocmai hotărâseră se divorțeze. Și-acum dumneata, gata să-i
cânți sufletului orașului Sarajevo în miez de noapte!
SARA: Dar mă așteptai.
MUJO: Te-așteptam? Da, sigur că te așteptam. (Își pune o mantie și un
fes de sufit.)
SARA: Asta porți de obicei când conduci?
MUJO: Știi cine sunt?
SARA: Nastratin Hogea. Înțeleptul mucalit.
MUJO: Te-aștepți la o snoavă. Un om mi-a spus: „Dă-mi o povață!”. I-
am răspuns: „Gândește-te ce-i moartea.” El a zis: „Știu ce e
moartea, dă-mi o povață!” I-am spus atunci: „Dacă știi ce-i
moartea, nu-ți mai trebuie vreo povață.” (Dă la iveală un
geamantan. Îl deschide și scoate din el, valuri-valuri, mătase
din cea mai fină. Pare fără de capăt.) Odată, demult, vorba
poveștii, i-am adunat pe toți oamenii din Sarajevo sub cuvânt
că am să le spun ceva de mare însemnătate. Erau toți ochi și
urechi. Am zis: „Oameni buni, am să vă spun ceva de mare
însemnătate. Sunteți gata să aflați ce anume?” „Da”, au strigat
132
ei cât au putut de tare. „Ei bine”, am zis eu, „știți despre ce este
vorba?” „Nu”, au răspuns ei. „Ei, dacă nu știți, atunci nu pot să
vă spun.” După câteva zile, i-am adunat iar împrejurul meu. Și
iar i-am înștiințat că am să le spun ceva de mare însemnătate.
„Vreți să aflați ce anume?”, i-am întrebat. „Da”, au strigat ei.
„Știți despre ce este vorba?” „Daaaaaa”, au răspuns ei într-un
glas. „Ei”, am spus eu, „atunci nu mai e nevoie să vă spun eu
ce știți deja.” Și m-am dus. Când i-am adunat încă o dată, i-am
întrebat iarăși: „Știți ce am să vă spun?” Jumătate din ei au zis
„da”, cealaltă jumătate „nu”. „Atunci”, am zis eu, „cei care știu
să le spună și celor care nu știu.” (Pauză) Nu râzi? Nu prea-i
de râs, nu-i așa? (Se învârte ca un derviș rotitor. Își scoate apoi
mantia.)
SARA: Încă o dată: dumneata ești șofer de taxi?
MUJO: Nu. Sunt Nastratin Hogea care face pe șoferul de taxi. (Scoate
un pachet de țigări Marlboro.) Servește! Made in the USA. Duty
free. Într-o zi cu spor fumez câte o sută din astea. Bun venit în
Sarajevo, orașul minunilor! M-ai înseninat. Nu știu cum ai reușit.
SARA: Ce nu știi n-ai cum să știi. Ce știi n-ai cum să nu știi.

SCENA 7: Scheciuri cu Mujo și Suljo1

Suljo stă la colț cu două canistre de plastic lângă el.


Cântă „Moščanica, mândră apă”.
Din când în când, suflă în mâini ca să și le încălzească. Vine Sara.

SARA: Ce faci dumneata aici?


SULJO: Aștept să vină apa.
SARA: Să stau și eu aici?

1 Ca Păcală și Tândală în spațiul românesc, Suljo (diminutiv bosniac de la Süleyman)


și Mujo (diminutiv bosniac de la Mustafa) apar frecvent în snoave și bancuri.
133
SULJO: Ai țigări? (Sara îi dă o țigară.) Mă cheamă Suljo. Sunt om de
serviciu. Muncitor necalificat. Am fost gunoier, gropar, am
curățat cuști la grădina zoologică. Oare ce mai mănâncă
animalele de-acolo în vremurile astea? Am făcut curățenie în
parcuri. Orașul ăsta era curat odată. (Cântă.)
SARA: Cânți ca o mierlă.
SULJO: Mulțumesc. Drăguț din partea dumitale să-mi spui așa ceva!
Înseamnă mult pentru mine.
SARA: Mai înainte am cunoscut un om mucalit.
SULJO: Mujo?
SARA: Îl știi?
SULJO: Dacă-l știu pe Mujo?

Vine Mujo. Duce două canistre. Se așează la coadă.

MUJO: Bună, noi suntem Mujo și Suljo.


SULJO: Măscăricii de pomină ai Bosniei.
MUJO: Ne purtăm ca niște neghiobi. Iată o ilustrare plină de haz. (Se
întoarce spre Suljo.) Ar trebui să-ți cumperi mașină.
SULJO: De ce?
MUJO: Ca să poți călători.
SULJO: De pildă, unde?
MUJO: De pildă, dacă vrei să mergi la Ilidža, faci de-ici doar jumătate
de oră. Acum e unsprezece și jumătate, ajungi acolo la miezul
nopții. (Pauză)
SULJO: Ce să fac la Ilidža în miez de noapte?

Se uită amândoi la Sara așteptând ca ea să reacționeze.

MUJO: Și-acum, bancul cu florăreasa care…


SULJO: Nu, nu. Nu ăsta! Ce zici de bancul cu sârbul, croatul și
musulmanul?
MUJO: Adică bancul cu musulmanul, croatul și sârbul?
SULJO: Este vreo deosebire?
134
MUJO: Întâi vine musulmanul.
SULJO: Care-i deosebirea?
MUJO: Deosebirea înseamnă război!

Se uită amândoi la Sara așteptând ca ea să reacționeze.

SULJO: Ei bine, atunci spunem bancul cu croatul, sârbul și musulmanul.


MUJO: Dar musulmanul de ce e abia al treilea, după sârb?
SULJO: Ei bine, atunci spunem bancul numai cu sârbul și croatul.
MUJO: De ce nu bancul doar cu sârbul, sârbul și sârbul?
SULJO: De ce spui numai „de ce nu”?
MUJO: De ce nu?

Se uită amândoi la Sara așteptând ca ea să reacționeze.

SULJO: Blestemată țara care nu are o Bosnie!


MUJO: Blestemată Bosnia, care nu are țară!
SULJO: Sunt musulman, iar nevastă-mea e croată. Mă rog, pe jumătate
croată, de fapt, fiindcă taică-său e sârb și maică-sa româncă.
Mde, mi se pare că mai degrabă țigancă, deși nu recunosc
niciodată, în fața nimănui. Dar eu sunt musulman sadea. Stau
într-un apartament închiriat de la un evreu, însă nu-mi plac
evreii și nici ei nu mă plac pe mine. Tata era sârb, mi-e groază
s-o spun. Maică-sa era din Skopje, care acum se află în
Macedonia, dar toți sunt sârbi acolo, știi. Când nu se dau de
ceasul morții să fie bulgari.
MUJO: Te-am omorât,
dar numai puțin,
doar un pic,
nu de tot,
nu-i mare lucru.
Mr. Gandhi, cum ți se pare civilizația occidentală?
SULJO: Mi se pare o idee foarte bună.

135
Se uită amândoi la Sara așteptând ca ea să reacționeze.

SULJO: A venit să caute orașul Sarajevo.


MUJO: Știu.
SULJO: Îi dăm ocazia să vadă orașul Sarajevo?
MUJO: De ce nu?
Scot amândoi câte un joben de magician.
MUJO și SULJO:
Din joben,
iată, scoatem două orașe Sarajevo,
trei, patru,
chiar mai multe,
o sută –
plus-minus câteva –
dar nu ne da crezare,
de fapt, nu-i adevărat,
nu sunt
două orașe Sarajevo,
adevărul este
că doar un Sarajevo-i pe lume
și pe el nu ți-l putem da!

SCENA 8:
Descântec pentru sănătate
și apoi dragoste la prima vedere

Fata (Fatima) își alăptează pruncul stând așezată în fața casei.


Vine Sara.

SARA: Mi-ar plăcea să ne cunoaștem. Eu sunt Sara.


FATA: Eu sunt Fata. Ce faci dumneata pe stradă? E iadul de pe lume
acolo.
136
SARA: Am nevoie de adăpost.
FATA: Poți să stai cu mine aici. Sunt casnică. Am grijă de copii.
SARA: Pot să dau o mână de ajutor.
FATA: Focul poate fi de ajutor,
Focul,
cel ce preschimbă totul,
curăță și curăță
valuri de vomă,
salivă.
Înmoaie în sudoare,
înmoaie în aburi,
scurge sângele,
arde ce-i pângărit,
pârlește ce-i întinat,
tămâiază,
freacă cu leșie și cenușă,
scoate la soare,
spală.
Apă de izvor,
miresme de flori,
ierburi de leac,
lumânărică,
pelin,
iarba-împăratului,
rădăcină de sfeclă roșie,
nemțișor,
norocel,
abriboi,
calomfir,
ciuboțica cucului,
ceai tătăresc.
Mirt,
miresme,
uleiuri parfumate,
137
tămâie,
lapte,
lucruri albe,
țărână,
sfinte moaște,
preoți,
farmece,
descântece,
nume de zei,
amulete și pietre magice,
aur,
argint,
bronz,
jad,
praf și pulbere,
henna,
balsam,
cristal.
Fecioare,
dreapta împotriva stângii,
dimineață,
rază de soare,
lumina zilei,
obiecte rotunde, perfecte – de pildă, cercuri și roți,
numere perfecte – de pildă, nouă și patru,
lapte de la sânul mamei.
Curăță și curăță
cel ce preschimbă totul,
focul.

Sara se lasă în jos lângă Fata și-și pune capul în poala ei.

SARA: Îi știi pe Mujo și Suljo?


FATA: Dacă îi știu pe Mujo și Suljo? Cum să nu-i știu pe Mujo și Suljo?!
138
Vine Gorčin. Se uită la Sara. Sara se uită la el.
Dragoste la prima vedere.

FATA (Își dă seama de ce se întâmplă.): Mă duc. Am atâtea de făcut.


(Pleacă.)
GORČIN: Zi de zi, se aruncă mii de grenade în oraș. Totul e în flăcări.
Nici nu poți să-ți vezi de treabă. (Îi dă Sarei un măr.) Îți dai
sufletul aici pentru un strop de fericire. Suntem în Bosnia, mărul
otrăvit. Trăim sun semnul nestatorniciei. Murim în singurătate,
la capătul unei nemaipomenite aventuri, pe care nu o
pricepem, de care nici nu ne dăm seama. Dar tânjim întruna
după rostul care ne scapă. Și vremelnicia noastră ni se pare de
neîndurat. Și de aceea facem dragoste. Iar moartea care știm
că bântuie pretutindeni, după bunul ei plac, moartea care, ca și
ciuma veacului de mijloc, se abate deopotrivă asupra celor
drepți și asupra celor păcătoși, fără noimă și fără vreun semn
prevestitor, este pentru noi chiar esența secolului XX. (O
sărută.) Am făcut din chibrituri o machetă a Turnului Eiffel. Ar
trebui să vii s-o vezi.
SARA: Tu ești?
GORČIN: Cine?
SARA: Cel pe care-l caut.

Gorčin pleacă.

SCENA 9:
Sara nu e descumpănită de mersul ciudat al lucrurilor.
Vorbește mai departe despre visul ei.

SARA: Am venit aici, pe dealurile


ce străjuiesc orașul Sarajevo,
pe dealurile unde odată
a fost măcelărit și siluit și ucis.
139
Aici sunt acum alți copaci
și alte păsări în copaci
și o altă liniște,
dar de-atunci orașul
este împărțit, parcelat,
segmentat de ziduri.
Aici a început Totul.
Aici Zeul cel Crud,
mistuitorul de cetăți,
a venit în veacul trecut
în anul o mie nouă sute nouăzeci și doi,
după care s-a dus să mistuie
alte locuri
și altele
și altele.

Și acum, iată-mă,
privesc ce odinioară era fala
și bucuria Europei.
Îi caut sufletul și chipul,
vreau să văd dacă sufletul și chipul pe care le găsesc
sunt pe potriva cetății nevăzute
la care visez.

SCENA 10:
Sara se întâlnește cu jurnalista Maja,
care caută frumusețea în toate.

Un parc unde au fost tăiați toți copacii. Maja o abordează pe Sara.

MAJA: Îi știu pe Mujo, Suljo, Fata și Gorčin. Mă cheamă Maja. Dar pe


tine?
SARA: Sara.
140
MAJA: Sunt jurnalistă. Odinioară, scriam cât costă legumele la piață, ce
filme se dădeau la cinematograf, cine și ce cumpără sau vinde,
făceam reclamă la câte ceva – lucruri din astea. Acum scriu
despre viață și moarte. Și ziarul meu tot apare, zi de zi. Și fac
fotografii. Dar fotografiez numai ce e frumos. Colegii mei de
breaslă din toată lumea sunt pasionați mai mult de sânge. Eu
nu. Eu caut ce e frumos. Unii mă întreabă: „Dar ce-i frumos în
orașul ăsta?” „Păi, ia priviți cioturile de copaci”, le răspund eu.
„Au tăiat copacii înainte să vină iarna. Dar priviți cioturile. S-au
preschimbat în pitici, spiriduși, chipuri hazlii, zgripțuroaice din
povești.” Astfel de lucruri fotografiez.
SARA: Îmi pare bine de cunoștință.

Maja așează aparatul de fotografiat pe un zid.


Se duce lângă Sara și zâmbește către obiectiv.
Se vede flash-ul – fotografia s-a făcut automat.

MAJA: Și mie.

SCENA 11:
Lucruri uimitoare se întâmplă în Centrul de Studii Strategice.

Rudi/Ofițer 1, Mujo/Ofițer 2

RUDI/OFIȚER 1: Excelent, Ofițer 2! Acum știm ce se întâmplă și putem


fi mult mai eficienți.
MUJO/OFIȚER 2: Sau mai puțin eficienți.
RUDI/OFIȚER 1: Exact, sau mai puțin eficienți, depinde cum privești
lucrurile.
MUJO/OFIȚER 2: Ori și-așa, și-așa.
RUDI/OFIȚER 1: I-auzi, și-așa, și-așa! Glumeț mai ești!
MUJO/OFIȚER 2: Dacă vremea rămâne între limite normale, vor muri
doar 137.000 iarna aceasta.
141
RUDI/OFIȚER 1: E oficial?
MUJO/OFIȚER 2: E oficial.
RUDI/OFIȚER 1: (Dă un telefon.) E oficial.

Intră Suljo/Soldatul model1, purtând ochelari de soare.

SULJO/SOLDATUL MODEL: Soldat Model, să trăiți!


OFIȚERUL 1 și OFIȚERUL 2: Zi-i!
SULJO/SOLDATUL MODEL: Nu le trebuie ciocolata noastră Hershey
care nu se topește pe caniculă, nici biscuiții noștri cu procent
scăzut de grăsimi. Iar conservele de carne le-au dat la pisici.
OFIȚERUL 1 și OFIȚERUL 2: Lua-i-ar dracu’!
SULJO/SOLDATUL MODEL: Da, să trăiți! Și mai e și Jones, să trăiți!
RUDI/OFIȚER 1: Ce-i cu el?
SULJO/SOLDATUL MODEL: Vrea să meargă acasă la maică-sa. Cică
se teme și că niciun gel de păr de pe lume și niciun fel de
ochelari de soare n-au cum să-i fie de ajutor.
RUDI/OFIȚER 1: Lua-l-ar dracu’!
SULJO/SOLDATUL MODEL: Da, să trăiți! Și cu trupurile cum procedăm?
MUJO/OFIȚER 2: Ce trupuri?
SULJO/SOLDATUL MODEL: Cadavrele, să trăiți!
RUDI/OFIȚER 1: Păi, să fie îngropate cum se cuvine.
SULJO/SOLDATUL MODEL: Am înțeles, să trăiți!
OFIȚERUL 1 și OFIȚERUL 2: Bravo, soldat!

1 În versiunea originală (în limba engleză), Soldier Blue (în versiunea macedoneană,
Синиот Војник) – referință directă la filmul american omonim (1970) regizat de Ralph
Nelson, film de o rară violență, în care sunt înfățișate fără menajamente atrocitățile
săvârșite de cavaleriștii (în uniforme albastre) conduși de colonelul John Chivington în
timpul Bătăliei de la Sand Creek, Colorado (29 noiembrie 1864), când au fost
masacrați sute de băștinași Cheyenne și Arapaho (două treimi dintre victime fiind
femei și copii). Publicul american a receptat acest film drept o alegorie a războiului din
Vietnam (1955-1975), în care au fost implicate și S.U.A. până în 1973. „Soldier Blue”
este porecla lui Honus Grant (protagonistul filmului), ostaș cu un excesiv (și
nediscriminator) simț al datoriei.
142
Suljo/Soldatul model iese. Intră Sara.
Rudi/Primul ofițer se preschimbă în Diplomat.
RUDI/DIPLOMATUL: Cum ai ajuns aici? N-ar trebui să fii aici.
SARA: Îi știți pe Mujo, Suljo, Fata, Maja și Gorčin. Aveți idee ce s-a
întâmplat cu ei?
RUDI/DIPLOMATUL: Nu știu pe nimeni. Nu știu nimic.
SARA: Ceva trebuie făcut.
RUDI/DIPLOMATUL: Bineînțeles, ceva trebuie făcut, de urgență,
facem, se discută în ședință, mâine, săptămâna viitoare, este
pe ordinea de zi, prioritate maximă, trimiteți un fax, sunați pe
telefonul roșu, nu sunați, vă sunăm noi, New York, Geneva,
Londra și Bonn, ONU și presa, ce va spune comunitatea
internațională, cum vor reacționa alegătorii, mai vorbim,
întâlnire privată, în timpul recepției, în pauză, la prânz, știm că
oamenii mor, de aceea suntem aici, trebuie să plec.
Rudi/Diplomatul iese.

SCENA 12:
Asistenta din forțele ONU îl întâlnește pe prințul neșovăielnic1.

Gorčin în genunchi. Sara stă în picioare în fața lui.


SARA/ASISTENTA: La ce te gândești?
Gorčin/Prințul neșovăielnic nu scoate niciun cuvânt.
SARA/ASISTENTA: Vrei niște supă?
Gorčin/Prințul neșovăielnic nu scoate niciun cuvânt.

1 Referință la protagonistul din El príncipe constante (1629/1635) de Pedro Calderón de la


Barca. Totodată, Goran Stefanovski evocă legendara montare (Wrocław, 1965) de către
Jerzy Grotowski a textului calderónian tradus în poloneză și adaptat de Juliusz Słowacki
(Książę Niezłomny) ca dramă a unei experiențe eminamente teatrale, marcate de martiriu.
143
SARA/ASISTENTA: Este adevărat că v-au obligat să vă luați în gură
unii altora organele genitale?
Gorčin/Prințul neșovăielnic nu scoate niciun cuvânt.
SARA/ASISTENTA: De ce nu vrei supă?
Gorčin/Prințul neșovăielnic nu scoate niciun cuvânt.
SARA/ASISTENTA: Este adevărat că nu aveați unde să vă aruncați
excrementele?
Gorčin/Prințul neșovăielnic nu scoate niciun cuvânt.
SARA/ASISTENTA: Adică urina și fecalele.
Gorčin/Prințul neșovăielnic nu scoate niciun cuvânt.
SARA/ASISTENTA: Supa e foarte bună. Fierbinte. Are să-ți facă bine.
(Începe să plângă. Îl îmbrățișează.)

SCENA 13:
Sara și Azra pe un covor zburător
deasupra orașului Sarajevo

Curtea din spate a spitalului.


Îmbrăcată în halat alb, pătat de sânge,
cu masca de chirurg atârnându-i de gât, Azra fumează încordată.

AZRA: Operăm 24 de ore din 24. Din când în când, ies să fumez.
Odinioară lucram la Salvare. Intram în casele oamenilor din tot
orașul. Mă serveau cu dulceață de vișine și apă și primeam.
Mă îmbiau cu coniac și refuzam. Foarte ospitalier neamul
nostru! Copiii făceau desene cu mine și eu le puneam acasă pe
perete. Și mă sunau să-mi spună că au fost cuminți. Și că-și

144
luau medicamentele cu ceai, cum li se spusese. Ia-mă în brațe
și ține-mă strâns, te rog!

Sara o îmbrățișează.

AZRA: Hai să ne luăm de mână și să ne ascundem de vânt


Hai să ne luăm de mână și să oftăm,
să nu mai lăcrimăm,
căci e iarnă acum.
Hai să ne strângem laolaltă în întuneric
și să visăm
la Mările Sudului
și la creveți
și la cacao.

Azra o sărută pe Sara pe gură. Își scoate halatul.


Dedesubt are veșminte frumoase, multicolore.

AZRA: Sunt fiica Zehrei Midović, prima femeie musulmană care a


renunțat la văl. După război. Care război? Ultimul. Războiul cel
mare. A, ăsta e doar unul mic? A făcut mare vâlvă atunci. Sunt
mândră de ea. De fapt, sunt o femeie modernă. Puteam să
disting între Chanel no. 5, Laura Ashley no.1, Lou Lou de la
Cacharel și Opium de la Yves Saint Laurent. Acum nu mai pot,
am uitat. Uităm cu toții. Uitarea ne mângâie ușor ca briza mării.
Toamna, frunzele uită că au fost una cu copacul. Le trebuie o
iarnă întreagă să-și aducă aminte cine sunt.
SARA: Îi știi pe Mujo, Suljo, Fata, Gorčin și Maja?
AZRA: Îi știu. Sigur că-i știu. (Scoate la iveală un covor zburător.) Hai!
SARA: Unde?
AZRA: Să vedem orașul de sus.

Pășesc amândouă pe covor.


Pornesc în zbor deasupra orașului Sarajevo.

145
AZRA: O, voi poduri1
peste râul Miljacka,
Kozija Ćuprija,
Ćumurija,
Careva Ćuprija,
Latino Ćuprija2,
Šeher Ćehaja Ćuprija,
Drvenija3,
Čobanija,
Skenderija,
Vrbanja4!
O, voi oameni
care treceți pe aceste poduri!
O, să vă luăm cu noi
pe covorul acesta zburător
și să ne ducem
la Damasc!
La Damasc!

Zboară. Sara privește în jos.

SARA: Uite! Ne-au zărit. Ne fac din mână. (Răspund făcând și ele din
mână.)

1 Unele dintre podurile enumerate în continuare (precum Kozija Ćuprija, Podul


Caprelor) au fost clădite de otomani în secolele XV-XVII, altele (Ćumurija ← ćumur,
„cărbune”; Čobanija, Podul Ciobanilor; Careva Ćuprija, Podul Împăratului; Skenderija,
Podul lui Skender Pașa/İskender Pașa Mihaloğlu) sunt construcții ulterioare ridicate în
locul celor originale (înființate tot în perioada otomană).
2 Podul Latin, înființat în 1541 și reclădit în mai multe rânduri, numit astfel întrucât într-o

vreme conecta malul drept al râului Miljacka cu o parte a orașului Sarajevo rezervată
creștinilor catolici (latinluk). În apropierea acestui pod Gavrilo Princip l-a asasinat în 1914
pe arhiducele Franz Ferdinand (pretextul declanșării Primului război mondial).
3 Podul de Lemn
4 Podul (către districtul) Sălciilor

146
SCENA 14: Turnul Sevdah

Un turn pe care strălucește un curcubeu de neon.


Înăuntru, o sală mare, unde sunt expuse:
o gutuie supradimensionată, o šargija1,
un portțigaret, tutun, o ceașcă de cafea, un ibric.
În mijloc, un šadirvan2. Intră Sara. Tăcere prelungă.

HAMDIJA/GHIDUL: Bun venit!


SARA: Acesta-i Turnul Sevdah?
HAMDIJA/GHIDUL: Celelalte turnuri le-ați văzut?
SARA: Mai sunt și altele?
HAMDIJA/GHIDUL: Trebuie să mai fie. Auziți?
SARA: Ce să aud?
HAMDIJA/GHIDUL: Auziți?
SARA: Ce anume?
HAMDIJA/GHIDUL: Ornicul.
SARA: Ornicul?
HAMDIJA/GHIDUL: Ascultați! (Pauză)
SARA: Nu aud nimic.
HAMDIJA/GHIDUL: Sst!
SARA: Ce-ar fi de auzit?
HAMDIJA/GHIDUL: Ornicul Atotputernicului. Ia ceva timp ca să-l auzi.
Arată noima.
SARA: Care noimă?
HAMDIJA/GHIDUL: De ce ați venit aici? Simțiți dragoste și durere. Și
nostalgie. Și melancolie și dor. Și sete de viață.

1 Instrument muzical popular cu coarde, apărut în spațiul bosniac pe vremea stăpânirii


otomane.
2 Construcție de inspirație persană, devenită caracteristică pentru arhitectura otomană,

un šadirvan este amplasat în curtea interioară a unei moschei, a unei școli/universități


tradiționale (madrasa) ori a unui caravanserai și adăpostește sub un acoperiș
ornamentat mai multe cișmele destinate musulmanilor pentru a bea apă și pentru a-și
desfășura abluțiunile rituale.
147
SARA: De unde știți?
HAMDIJA/GHIDUL: Asta-i sevdah1.
SARA: Adică?
HAMDIJA/GHIDUL: E ceva greu și ușor și dulce și amar. Iubești și
iubești iubirea și te iubești îndrăgostit și iubești lumea în care
există iubirea. Simți bucurie și tristețe că lucrurile sunt cum
sunt, înecate în vin, scufundate în amintiri și în doruri. De
sevdah nu mai scapi. Odată ce ai cunoscut-o, cu ea rămâi.
SARA: Ce loc ciudat!
HAMDIJA/GHIDUL: Astăzi voi vorbi despre o zi obișnuită din viața ta de
bunică. Vrei să asculți?
SARA: Eu, bunică?
HAMDIJA/GHIDUL: Asta este! Iată, ești bunică, așadar, stai în avlija, în
curtea pardosită cu piatră, mărginită spre stradă de un zid înalt.
În mijloc, o fântână cu apă proaspătă, care se cheamă šadirvan.
Sus, la etaj, o mušebak¸ o fereastră cu zăbrele de lemn, prin
care fetele privesc răpite lumea de-afară. Trandafiri în grădină.
Un măr semeț, altoit să dea 15 soiuri de mere. Niciun acoperiș
nu întrece fereastra casei vecine, pentru ca fiecare să poată
vedea în voie orașul. În spatele casei, altă grădină. Un nuc
falnic. Ai degetele înnegrite de la nuci. Gutui pe pervaz. Ia una,
mușcă din ea! (Sara mușcă din gutuie.) Cum e?
SARA: Amară.
HAMDIJA/GHIDUL: Nici pomeneală!
SARA: Dulce-acrișoară. Face gura pungă.
HAMDIJA/GHIDUL: Dulceață de trandafiri. Gustă! Salep. Bragă. Lokum,
adică rahat. Fumezi patru pachete de țigări pe zi. (Ghidul își
răsucește o țigară.)
SARA: Ce-i asta, ce se întâmplă?

1 Cuvântul sevdah a fost adus în Bosnia de otomani. El provine din termenul arab
sawda, care înseamnă „negru” sau „bila neagră” (substanța umorală care ar
determina temperamentul melancolic) și din care e posibil să provină și portughezul
saudade, „dor”, „tânjire”. La turci, cuvântul savda înseamnă „dragoste”, „mângâiere”.
În Bosnia, sevdah are toate aceste sensuri: „dragoste”, „dor”, „nostalgie”.
148
HAMDIJA/GHIDUL: Tufe de liliac, pereți proaspăt zugrăviți, oamenii au
ieșit din casă cu ibrice și cești de cafea, s-au strâns sub copaci
chemându-și fiecare vecinii. Ascultă meciul la un radio cu
tranzistori, iau gustări și beau rachiu slab. (Îi dă o țigară.)
SARA: Mulțumesc. (Pune țigara în gură. Trage din ea.)
HAMDIJA/GHIDUL: Ușurel! (Sara trage din țigară mai încet.) Așa-i mai
bine. (Ghidul îi dă o ceașcă de cafea. Amândoi își sorb cafeaua
îndelung.) Acum o scenă în care nu se întâmplă mai nimic. O
familie și traiul ei armonios. Ești o fetiță. Tatăl tău e profesor de
etică și își pregătește cursul pentru a doua zi. Trebuie să
vorbească despre atrocitățile care sunt pomenite în cântecele
noastre populare și despre cum ne afectează acestea pe noi
toți. Fratele tău mai mic, Aleksandar, se joacă cu plastilină pe
podea, iar tu, sora lui mai mare, Mira, îți faci tema la chimie. Te
uiți în tabelul periodic al lui Mendeleev.
SARA: Nu mă cheamă Mira.
HAMDIJA/GHIDUL: Mama ta tocmai a copt castane, le pune acum pe
masă. Te cheamă pe tine, bunica, să mănânci castane
împreună cu tine, nepoata. Afară plouă tare, șuvoaie de apă se
scurg pe geamuri. Frunzele căzute sunt alunecoase. E toamnă.
SARA: Nu prea pot să vă urmăresc.
HAMDIJA/GHIDUL: Scuze, e doar o relatare aridă de istoric. Căci am
fost istoric. În realitate, lucrurile stau altfel. Cu totul și cu totul
altfel.
SARA: Și cum sunt lucrurile în realitate, ați putea să-mi spuneți? Vom
scăpa oare cu viață din toate acestea?
HAMDIJA/GHIDUL: Ai străbătut pustiul călare, vreme îndelungată, cu
gândul să ajungi aici. Și iată, ai ajuns, dar e foarte greu să spui
ce vezi. Să vorbești despre acest oraș e ca și cum ai dansa
despre arhitectură. Și aici sunt turnuri cu vitralii și cu scări în
spirală încrustate cu sidef, construite după legile perspectivei.
Împreună, toate turnurile fac un turn. Care nu e, de fapt,
nicăieri anume. Nici în cer, dar nici pe pământ. E un oraș
suspendat în văzduh. Cu aripile fluturând, zboară pe loc. Dar
149
călătoria a durat prea mult și ai ostenit. Te-ai preschimbat într-o
femeie vârstnică. Și în piață te întâlnești cu alte femei ca tine.
Dorurile tale au devenit amintiri. Viața e domoală aici, dar
moartea e iute. Ai grijă după ce ieși de-aici! Se poate ca
lucrurile să se fi schimbat îngrozitor între timp.
SARA: Vă rog, continuați! De ce se întâmplă toate acestea? Citesc mai
multe ziare, mă uit la televizor și ascult radioul mai mult ca
oricând și totuși niciodată n-am înțeles mai puțin ca acum. De
ce atâta ură? De unde vine răul acesta? Ce sens are? Ce rost
are? (Pauză) Nu doriți să vorbiți despre așa ceva? (Pauză)
Bine. (Pauză) Cred că ar trebui să plec acasă, de-acum.
(Pauză) Alo! (Pauză) Aș dori să plec, vă rog. (Pauză) Cum ies
de-aici, vă rog? Alo!

Ghidul o privește. Sara se duce spre el și îl atinge.


Ghidul se prăbușește greoi ca o statuie.
Îngrozită, Sara caută o ieșire.

SCENA 15:
Sara vorbește despre coloana vertebrală a orașului Sarajevo.

SARA:
Iată câteva rămășițe
din ceea ce a fost odată
Sarajevo.
Un craniu,
un album de fotografii, un covor,
două fărâme de mortar,
o ceașcă de cafea.
Cum se legau ele odinioară?
Cum se leagă ele astăzi?
Cum era totul
înainte de a nu mai fi?
150
Cum arăta totul
înainte de a nu mai avea chip?

Dar mai am
ceva,
ceva special,
un os din Sarajevo,
un os care se cheamă Luz1
ori Judenknöchlein2,
un os care se găsește
imediat sub
a optsprezecea vertebră,
care nu piere,
care nu se distruge prin foc,
nici prin orice altceva,
care nu se frânge,
care nu poate fi zdrobit
de nimic.
Dumnezeu
se va sluji de osul acesta
când ne va învia.
Lovit cu barosul,
osul va rămâne întreg,
iară sub el nicovala
se va face fărâme.

1 În ebraică, „migdală”, „alună”, „nucă”; „nucleu”, „esență”.


2 „Osișorul evreiesc” pentru că trăsăturile sale miraculoase (înșiruite mai departe de
personajul Sara) sunt înfățișate în exegeza midrașică – mai exact, în Bereșit Rabbah,
într-un comentariu la versetul „Și a zis Domnul: «Pierde-voi de pe faţa pământului pe
omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc și de la târâtoare până la păsările
cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut.»” (Facerea 6:7) În această
perspectivă (și conform acestei tradiții), versetul „Domnul păzește toate oasele lor [ale
drepților], niciunul din ele nu se va zdrobi” (Psalm 33:19) s-ar traduce, mai degrabă:
„Domnul păzește toate oasele lor [ale drepților], unul din ele [Luz] nu se va zdrobi”.
151
SCENA 16: Povestea bișnițarului

MUJO/BIȘNIȚARUL: Vreau să fie iar pace, să-mi văd liniștit de


gheșefturile mele. Sunt bișnițar. Valută în bancnote mici, lucruri
de piele din Turcia și blugi din Italia. Nu sunt profitor de război,
n-am să fiu niciodată. Mă ocup doar de afaceri mărunte. Vă rog
frumos, putem să ne întoarcem la viața măruntă de odinioară?
Să ne uităm duminica la meci ca tot omul?

SCENA 17: Cântecul orașelor Dubrovnik și Vukovar

FATA, AZRA și MAJA:


Dubrovnik
și Vukovar
salută Sarajevo,
orașul geamăn cu noi1.
Știm despre ce e vorba,
am trecut prin asta.
Nu fugi și nu te ascunde,
îndură, dragă,
te sprijinim cu gândul.

SCENA 18: Povestea poetului

HAMDIJA/POETUL: Trage, lunetist nelegiuit și nemernic, să isprăvim


odată! Sunt poet. Pe mormântul meu va scrie: „Aici se
odihnește cel care știa sufletul de argint al orașului Sarajevo”.

1 Aceasta este triada orașelor multietnice care au cunoscut blocada în războiul iugoslav:
Vukovar (asediat în perioada iulie-noiembrie 1991); Dubrovnik (asediat de la începutul
lui noiembrie 1991 până spre sfârșitul lui mai 1992); Sarajevo (asediat de pe 6 aprilie
1992 până pe 29 aprilie 1996).
152
Să faci poezie după ce s-a întâmplat la Sarajevo e o barbarie.
Restul e tăcere. Acum citesc doar poeme scrise de astronauți
când s-au întors pe pământ. Priviți cerul, ne îndeamnă ei
adesea. Păi de ce? întreabă găinile. Numai pe vulturi îi
interesează cerul. Găinile nu privesc niciodată în sus. Sunt
prea ocupate să ciugulească firimituri. În cotețul lor nu există
conceptul de cer. Aici m-am sărutat pentru prima oară. Ea s-a
dus. Să vă fie rușine! Să vă fie rușine!

SCENA 19: Reprezentație după balada Hasanaginica

FATA/POVESTITORUL: Fiind grav rănit în bătălie, Hasan-aga1 a rămas


în tabără până la vindecare. Tabăra era sus, în munți. Mama și
sora lui au venit să-l vadă. Soția lui multiubită, Hasanaginica,
nu a venit.
SARA/HASANAGINICA: Cât mi-am dorit să merg, însă mi-a fost peste
putință. Datina n-o lasă pe nevastă să intre în tabăra oștenilor
să-și vadă bărbatul, chiar dacă e căpetenie. Așa că n-am
cutezat să mă duc. Dar Dumnezeu știe cum m-am frământat de
grijă și cât m-a muncit dorul de el, căci ne avem foarte dragi,
chiar și după atâția ani petrecuți împreună. Patru copii avem,
mezinul e încă prunc în leagăn.
FATA/POVESTITORUL: Când Hasan-aga și-a mai venit în fire, i-a
trimis vorbă soției sale credincioase:
GORČIN/HASAN-AGA: Să nu mă mai aștepți, nici acasă, nici pe la
casa vreuneia dintre rudele mele.

1 Aga Hasan Arapović (musulman din Dalmația), soția lui, pe nume Fatima (căreia i se
spune Hasanaginica ← Hasan-Aga), și fratele acesteia, beiul Pintorović, sunt
protagoniștii baladei Hasanaginica. Compusă pe la mijlocul secolului al XVII-lea în
regiunea Imotski, stăpânită de otomani în perioada 1492-1717, balada a fost consemnată
și publicată pentru prima dată în 1774 de Alberto Fortis (Viaggio in Dalmazia), fiind ulterior
tradusă în germană de Goethe, în engleză de Walter Scott, în rusă de Pușkin
(fragmentar) și de Anna Ahmatova (în întregime), în franceză de Prosper Mérimée.
153
FATA/POVESTITORUL: Când Hasanaginica a aflat vestea de la iubitul
ei soț, s-a urcat în turnul castelului lor vrând să-și ia zilele. Dar
soacra ei a oprit-o.
AZRA/SOACRA: Du-te la neamurile mele și stai ascunsă pentru o
vreme. Când fiul meu are să se întoarcă, am să-i potolesc eu
mânia. Și-ai să poți pe urmă să te întorci la bărbatul tău și la
copii.
FATA/POVESTITORUL: Hasanaginica așa a făcut. Dar, când s-a întors
acasă:
GORČIN/HASAN-AGA: Nici nu vreau să mai aud de trai cu
Hasanaginica. Nu i-a păsat de mine cât am zăcut rănit și asta
m-a jignit adânc. A trădat iubirea noastră.
FATA/POVESTITORUL: Fratele Hasanaginicei, beiul Pintorović, a fost
și el jignit adânc de felul cum s-a purtat Hasan-aga cu ea. De
neam ales, avea multă putere și era foarte bogat, fiind mult mai
de vază decât Hasan-aga.
HAMDIJA/BEIUL PINTOROVIĆ: Să-i dai surorii mele senet de
despărțenie, ca să-și poată lua alt bărbat.
GORČIN/HASAN-AGA: Da. Numai dacă nu ia copiii cu ea.
FATA/POVESTITORUL: În vremea aceea, divorțul se pronunța exclusiv
din vina femeii, considerându-se că ea nu a știut cum să țină
căsnicia. Beiul Pintorović n-a vrut ca sora lui să treacă prin așa
rușine.
HAMDIJA/BEIUL PINTOROVIĆ: Surioară, m-am înțeles cu cadiul din
Imotski să te ia de nevastă. Este jude și oamenii îl cinstesc
foarte. Măritișul cu el are să te scoată basma curată din tot
necazul ăsta.
SARA/HASANAGINICA: Dar eu? Am și eu vreun cuvânt de spus? Am
de ales?
FATA/POVESTITORUL: În ziua sorocită, nuntașii au mers acasă la
beiul Pintorović să ia mireasa și s-o ducă acasă la mire. Erau
mulți călăreți și mulți cai încărcați cu zestrea miresei. Era o
dimineață frumoasă de primăvară, plină de soare. Hasanagica
se afla în mijlocul alaiului, suită pe un cal negru tăciune,
154
înfășurată cu un văl alb de mătase, brodat cu aur și argint.
Când au ajuns în fața casei lui Hasan-aga, ea s-a oprit în loc.
SARA/HASANAGINICA: Vreau să-mi iau rămas bun de la copiii mei.
FATA/POVESTITORUL: Nuntașii au fost uimiți de dorința ei, dar s-au
oprit din mers, așteptând tăcuți. Hasanaginica a sărit de pe cal
și a intrat în casa ei de odinioară. Pașii ei în încălțări de lemn
aurit răsunau în curtea pietruită. Fiicele i-au alergat în întâmpinare.
Hasan-aga era așezat la umbra unui stejar bătrân. Lângă el, în
leagăn, dormea pruncul lor. Hasanaginica și-a îmbrățișat fetele,
care strigau de bucurie. Când s-a uitat la Hasan-aga, el s-a
ridicat în picioare și s-a întors cu spatele. Ea s-a apropiat
tăcută de leagăn. Copilele au amuțit. Hasanaginica și-a luat în
brațe pruncul adormit. O lacrimă a căzut pe mânuța lui.
GORČIN/HASAN-AGA: Bieții mei copii, mireasa asta a fost cândva
mama voastră.
FATA/POVESTITORUL: Calul din alaiul de nuntă a nechezat strașnic.
Hasanaginica a pus pruncul înapoi în leagăn. Inima i s-a frânt
de durere. S-a prăbușit acolo moartă.

SCENA 20: Cântecul văzduhului

FATA/CORUL NORILOR:
Noi suntem,
norii
din Sarajevo,
groși, grei, întunecați
și răzleți, ușori, spălăciți.
Noi suntem, ceața
și pâcla
și aerul
și ceva
plutind în aer.

155
Suntem albastrul senin
dintr-o proaspătă
dimineață de miercuri în luna mai1,
și mâzga puturoasă
a amarei nopți de iarnă
de ieri.

SCENA 21:
Idilă la hotel în timpul Olimpiadei de iarnă din 1984

GORČIN/ROCKERUL: Campioană la patinaj artistic la Olimpiada de


iarnă din 1984!
SARA/LINN: Tu ești marele meu trofeu!
GORČIN/ROCKERUL: Rezervă-mi ultimul dans, Linn, frumoasă fată
din Norvegia, magiciană olimpică pe patine, ai în față un viitor
star rock and roll.
SARA/LINN: Nu mă așteptam să fie în Sarajevo un hotel care să se
cheme Holiday Inn.
GORČIN/ROCKERUL: A fost făcut special pentru noi, să ne ascundem
în el și să facem dragoste.
SARA/LINN: N-ați mai avut voi atâta lume în oraș! ABC, NBC, BBC, ITV.
GORČIN/ROCKERUL: Trage un fum!
SARA/LINN: Mi-ajunge.

1 Referință posibilă la ziua de miercuri, 27 mai 1992, când în Sarajevo aruncătoare de


mine au fost ațintite asupra unor oameni care stăteau la rând să cumpere pâine, 22 de
persoane fiind ucise și alte 70 rănite. Ca o coincidență cutremurătoare, curând după
premiera piesei lui Stefanovski (23 martie 1993, Antwerpen), o altă tragică zi de miercuri
avea să sfârtece seninul cerului de mai: pe 19 mai 1993, Admira Ismić (bosniacă
musulmană) și Boško Brkić (sârb bosniac) au murit împreună pe când încercau să
traverseze podul Vrbanja către Grbavica. Trupurile celor doi tineri răpuși de lunetiști au
rămas pe pod timp de șapte zile. Incidentul a fost extrem de mediatizat prin fotografii
făcute la fața locului (de fotoreporterul american Mark H. Milstein), prin reportaje, filme
documentare (printre care și Romeo and Juliet in Sarajevo, r. John Zaritsky, 1994).
156
GORČIN/ROCKERUL: Mâine, când va fi război, vei veni ca asistentă
medicală ONU, purtând portjartier și ciorapi negri. Vei da un
spectacol pe gheață pentru soldați. Dar eu voi fi mort atunci,
așa că nu-mi va fi de niciun folos.
SARA/LINN: Te voi readuce la viață cu un sărut.
GORČIN/ROCKERUL: (Îi mângâie sânii.) Ești un înger.
SARA/LINN: Sunt. Un înger care hibernează. Aici (arată către sâni)
sunt urmele aripilor.

Gorčin/Rockerul începe să cânte prima strofă din „Sve ove godine”1.


Se aud bubuituri. Lumini brăzdează cerul.

SARA/LINN: Ce-i asta?


GORČIN/ROCKERUL: Foc de artificii. Nu te teme! Totul e sub control.
Totul e sub control.

Apare un ghișeu de bilete într-un aeroport.


Funcționarul de la ghișeu este Rudi.

RUDI/FUNCȚIONARUL: Poftiți.
SARA/LINN: Două bilete până la Bangkok, vă rog.
RUDI/FUNCȚIONARUL: A, vacanță pe meleaguri îndepărtate! Zbor de
24 de ore.
SARA/LINN: Cam așa ceva.
RUDI/FUNCȚIONARUL: Dar aeroportul e închis.
SARA/LINN: A! (Pauză) Și când se deschide?

Rudi/Funcționarul dă din umeri. Pauză.

GORČIN/ROCKERUL: E deschis acum? (Rudi/Funcționarul dă din cap


că da.) Două bilete până la Oslo, vă rog.

1 Sve ove godine (Toți acești ani) a fost unul dintre marile succese ale trupei bosniace/
fost-iugoslave Indexi, care a activat în Sarajevo în perioada 1962-2001.
157
RUDI/FUNCȚIONARUL: A, scurtă vacanță de weekend! Zbor de două ore.
GORČIN/ROCKERUL: Cam așa ceva.
RUDI/FUNCȚIONARUL: Dar aeroportul e închis.
GORČIN/ROCKERUL: A! (Pauză) Și când se deschide?

Rudi/Funcționarul dă din umeri. Pauză.

SARA/LINN: E deschis acum? (Rudi/Funcționarul dă din cap că da.)


Două bilete până la Dubrovnik, vă rog.
RUDI/FUNCȚIONARUL: A, o scurtă ieșire! Zbor de o jumătate de oră.
SARA/LINN: Cam așa ceva.
RUDI/FUNCȚIONARUL: Dar aeroportul e închis.
SARA/LINN: Ați spus că e deschis.
RUDI/FUNCȚIONARUL: Era deschis.
SARA/LINN: A!

Pauză.

GORČIN/ROCKERUL: Acum e deschis? (Rudi/Funcționarul dă din cap


că da.) Două bilete până la Sarajevo, vă rog.
RUDI/FUNCȚIONARUL: Nu vă trebuie bilete până la Sarajevo. Sunteți
în Sarajevo.
GORČIN/ROCKER: A, da?
RUDI/FUNCȚIONARUL: Da.
GORČIN/ROCKERUL: Ce ușurare!
RUDI/FUNCȚIONARUL: Numai că nu puteți ajunge la Sarajevo.
GORČIN/ROCKER: Cum așa?
RUDI/FUNCȚIONARUL: Sunteți în Sarajevo, dar Sarajevo nu-i aici. S-a
dus.
GORČIN/ROCKER: O!
SARA/LINN: Știți cumva când vine înapoi?
RUDI/FUNCȚIONARUL: (Scutură din cap că nu.) Aeroportul e închis.
Cerul e închis. Totul e închis.

158
SCENA 22: Povestea violoncelistei

AZRA/VIOLONCELISTA: Eram în Orchestra Filarmonicii din Sarajevo


când a început totul. Studiam suitele lui Bach pentru violoncel.
Știți, cele înregistrate de Pablo Casals în 1936. Sunt
însărcinată. Nu mi-am dorit copilul acesta, dar am hotărât să-l
păstrez. Nu știu cine este tatăl. Au fost mulți. Unii mi-erau
vecini. Pare de necrezut. Dar ce înseamnă de necrezut? Dați-
mi ceva ce poate fi crezut și mă prefac în pește mut și mă
scufund în adâncurile întunecate ale mării purpurii. Și nu mă
mai întorc. Niciodată. Nu aici.

SCENA 23: Povestea lui Ivo Andrić

Hamdija/Ivo Andrić. Pălărie pe cap, mâinile în buzunarele pardesiului.

HAMDIJA/IVO ANDRIĆ: Pe un dușman îl ucizi de la distanță. Cu sânge


rece. Dar fratele ți-l ucizi privindu-l drept în ochi. Cu patimă.
Sunteți una amândoi. Nu te poți elibera de el decât separându-
te cu un cuțit. (Pauză) Mă cheamă Andrić, am luat premiul
Nobel pentru literatură. Îmi spuneau mandarin. Aflat deasupra
a tot și a toate. Și-acum mă pomenesc sub tot și toate. Niște
tâmpiți. Ce să mai spun?

SCENA 24: Cântecul păsărilor călătoare

MAJA/CORUL PĂSĂRILOR CĂLĂTOARE:


Suntem berze,
păsări călătoare
care zboară spre miazăzi
când vremea
se înăsprește.
159
A venit iarna,
chiar ar trebui să plecăm de-aici,
dar rămânem în Sarajevo
cu celelalte păsări,
suratele noastre,
vrăbii și porumbei,
coțofene și rațe,
care nu au unde să se ducă.
Credem că nu-i drept
să le părăsim.
Vom rămâne și vom cânta
din răsputeri.
Asta e,
frații se-ajută între ei.
Sper să audă
și să priceapă cine trebuie.
Noi, păsările din Sarajevo,
ne rugăm
pentru pace din belșug,
pentru dragoste din plin,
pentru îndurare fără margini
și ne mai rugăm
ca realitatea să-și lepede vălul,
iar lumea să înceapă din nou.

SCENA 25: Comunicat de presă de la Moș Crăciun

RUDI/MOȘ CRĂCIUN: No comment. Aveți ceva de reproșat? Nu? Cu


atât mai bine, căci, ca să fie clar, nu mă simt vinovat. Am făcut
tot ce mi-a stat în putință. A fost greu. Nu spun că a fost
imposibil, nimic nu-i imposibil, dar a fost foarte, foarte greu. Nu
160
puteam să-mi compromit celelalte treburi. Știți, nu sunt ei
singurii copii de pe lumea asta. Și nu că nu m-am străduit. Țin
la copii ăștia cum țineți și voi. Dacă nu chiar mai mult! M-am
străduit, dar n-am reușit. Așa că asta e! Îmi pare foarte rău. Ce
pot să mai spun?! Să petreacă un Crăciun fără jucării. Anul
viitor le aduc de două ori mai multe daruri. În regulă? Salutați-i
din partea mea. Crăciun fericit tuturor! Nu am nimic de adăugat.
No comment.

SCENA 26: Cântecul acoperișurilor

SULJO/CORUL ACOPERIȘURILOR:
Noi, acoperișurile din Sarajevo,
cântăm.
Noi, moscheile, turlele și clopotnițele,
noi, țiglele roșii,
noi, învelișurile de smoală de pe blocuri,
noi, hornurile
de pe casele celor sărmani
și ale celor bogați,
noi, paratrăsnetele
și crucile de pe biserici
și antenele,
cântăm.
Noi, acoperișurile din Sarajevo,
cântăm
și ne rugăm
pentru ploaie molcomă,
pentru zăpadă proaspătă,
pentru porumbei și vrăbii,
pentru pisici și pentru lună,
pentru lunatici.
161
Cântăm și ne rugăm
să vină înapoi,
să vină înapoi
la noi.

SCENA 27:
Incident stradal în Uniunea Europeană
și consecințele sale mistice

O stradă în Uniunea Europeană. Poate în Rostock.


Rudi/Skinhead o întâlnește pe Sara/Refugiată.

RUDI/SKINHEAD: Hei, băga-mi-aș! Pute a refugiat pe stradă la noi? Stai


la un kilometru distanță, futu-te-n cur! Știi cine-i idolul meu? Laser-
mannen1, din Suedia. Ăsta bărbat, băga-mi-aș! Ai auzit de el?
Ai auzit precis, cum pizda mă-sii să nu? Toată lumea știe cum
tratează el cu de-alde voi. A semănat teroare pe Ringvägen și
primprejur. Împuțiți aerul cu jegul și cu boleșnițele voastre, dar
eu n-am de gând să vă înghit porcăriile, băga-mi-aș! E o biserică
unde se adăpostesc refugiații. Așa, și? Ei bine, curând o să fie
mistuită de flăcări, băga-mi-aș. De ce? Întreabă-mă. Dar ar
trebui să știi. (Îi face cu ochiul, golănește.) Nu că? Și-acum
spune-mi, cum să te stâlcesc? Ai? Te las să alegi, că-mi place
de tine, băga-mi-aș.
Sara/Refugiata îl privește.
RUDI/SKINHEAD: Ce-i?
Sara/Refugiata îl privește.

1 John Ausonius (Wolfgang Alexander Zaugg), extremist sudez care, din august 1991
până în ianuarie 1992, a împușcat în Stockholm și Uppsala 11 persoane, majoritatea
imigranți, folosind mai întâi o armă cu laser (de unde și porecla Lasermannen), apoi un
revolver. Arestat în iunie 1992, a fost condamnat la închisoare pe viață în ianuarie 1994.
162
RUDI/SKINHEAD: Ce faci?
Sara/Refugiata îl privește.
RUDI/SKINHEAD: Ce pizda mă-sii te uiți așa la mine?
SARA/REFUGIATA: Uite! Părul ți-a albit cu totul.
Are loc o transformare ciudată.
Tânărul skinhead cade în genunchi înaintea Refugiatei.
Ea îi pune palma pe cap. Pauză. El iese din scenă în genunchi.

SCENA 28: Cântecul tramvaiului

MUJO/TRAMVAIUL:
Sunt un tramvai
făcut și născut în Anglia,
dar naturalizat
în Sarajevo.
Doresc să fiu iar liber,
din mai multe motive, bine întemeiate.
În primul rând, vreau să-i duc pe copii
la grădiniță și la școală,
apoi pe studenți
la facultate și la întâlniri,
apoi pe mame și pe tați
la serviciu și la piață,
pe pensionari în parc,
pe suporteri la meciuri.
Și, în sfârșit,
dar deloc în cele din urmă,
am și eu mândria mea,
vreau, pur și simplu,
să fiu iar liber
și să circul nestingherit.
163
SCENA 29: Asasinatul din 1914

Vara anului 1914.


Doamne și domni în haine elegante, după moda din Europa Centrală,
beau cafea și coniac în cafenele.
Gorčin/Gavrilo Princip1 și Rudi/Maiorul Tankosić2
stau la masă în două cafenele învecinate.

GORČIN/GAVRILO PRINCIP: Prietenul meu, maiorul Tankosić, din


Organizația anarhistă „Mâna neagră”. Mă ajută cu exercițiile de
tragere.
RUDI/MAIORUL TANKOSIĆ: Prietenul meu, Gavrilo Princip, care îl va
asasina pe arhiducele Imperiului Austro-Ungar.
GORČIN/GAVRILO PRINCIP: El e în cafeneaua Beč3.
RUDI/MAIORUL TANKOSIĆ: Iar el în cafeneaua Istanbul.
GORČIN/GAVRILO PRINCIP: Și-a comandat tort Sacher, bomboane
de marțipan Mozart și un capuccino.
RUDI/MAIORUL TANKOSIĆ: Iar el tufahija4, șerbet, tutun tare și cafea
turcească.
GORČIN/GAVRILO PRINCIP: Clădirea aceasta imită barocul vienez.
RUDI/MAIORUL TANKOSIĆ: Iar aceasta e făcută din lut, din tipicul
chirpici5. Aici e buricul Europei.
GORČIN/GAVRILO PRINCIP: Cusătura.

1 Pe 28 iunie 1914, la îndemnul capilor organizației militare secrete Crna Ruka (Mâna
Neagră), sârbul Gavrilo Princip, membru în societatea Mlada Bosna (Tânăra Bosnie), i-a
asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand al Austriei și pe soția acestuia, Sophie, ducesă
de Hohenberg, ceea ce a dus la declanșarea Primului război mondial.
2 Voja/Vojislav Tankosić, maior în armata sârbă, a fost unul dintre liderii organizației Mâna

Neagră, care plănuia unirea (prin violență) a tuturor sârbilor și care a pus la cale (în 1911)
asasinarea împăratului Franz Josef (complot eșuat) și apoi asasinarea arhiducelui Franz
Ferdinand al Austriei.
3 Numele sârbo-croat al capitalei austro-ungare, Viena.
4 Măr umplut cu nucă, fiert în sirop și garnisit cu frișcă, un desert otoman, foarte popular

în Balcani.
5 Tc. kerpiç, sb. čerpić.

164
RUDI/MAIORUL TANKOSIĆ: Iar buricul este punctul cel mai vulnerabil
din tot corpul.
GORČIN/GAVRILO PRINCIP: Iar la cusătură plesnesc și se destramă
toate lucrurile.
RUDI/MAIORUL TANKOSIĆ: Îți sare în ochi.
GORČIN/GAVRILO PRINCIP: O țintă ademenitoare.
AMÂNDOI: (Scot un pistol și intonează o numărătoare de copii.)
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10,
Un pahar cu apa rece,
Și-o cafea amară
Ieși pe ușă-afară.
Apoi cântă.
Europa e o târfă,
Europa e-o cățea,
Apasă pe trăgaci,
Scapă de ea!
Îți ia cu două mâini
Ce-ți dă cu una,
Dacă-i pe-așa,
Ne e totuna.
Nu te lăsa, fârtate,
Dă-i, ține aproape,
Să facem praf coroana,
Iar Ferdinand să crape.
Apasă amândoi pe trăgaci.

SCENA 30: Cântecul apelor


MAJA/CORUL APELOR:
Sunt apa din šadirvan,
care susură
165
și care-ți vorbește.
Sunt apa țâșnind din fântână,
izvorul,
obârșia și gura de vărsare,
ochiul înlăcrimat
și limba culegând lacrima
și vena deschisă, gâlgâitoare.
Vă rog, nu spuneți
că aici nu se poate întâmpla.
Nu se poate întâmpla,
nu se poate,
nu se poate,
nu aici.
Spuneți așa
și se poate –
chiar se va întâmpla.

SCENA 31: Povestea femeii de la fereastră

Azra/Femeia de la fereastră.
Îmbrăcată frumos, aranjată, coafată, udă florile.

AZRA/FEMEIA DE LA FEREASTRĂ: Zi de zi ud florile și le vorbesc. Le


place să li se vorbească. Mă prefac mereu că nu se întâmplă
nimic. Adun așchiile și sfărâmăturile rămase de pe urma
grenadelor. Îmi văd de viața mea. Totul ar fi în regulă dacă aș
mai avea geam la fereastră și dacă nu ar lipsi jumătate din
perete. Ceea ce nu e o priveliște tocmai plăcută la etajul 7 al
blocului. (Face din mână cuiva.) Vecinii traversează câmpul
minat. Merg parcă dansând. Un domn în vârstă duce o canistră
cu apă într-o mână și o umbrelă în cealaltă. (Face din mână.)
Dispare în depărtare. Dar vom birui. Dragostea va învinge. Așa
a fost întotdeauna. Așa va fi mereu.
166
SCENA 32: Povestea bucătarului

SULJO/BUCĂTARUL: Ca să faci tocană bosniacă, îți trebuie un sfert de


kilogram de carne de vită, un sfert de kilogram de carne de porc,
usturoi, ceapă, varză kale, cartofi, fasole, roșii, ardei, morcovi,
pătrunjel, sare, piper, vin alb și apă. Pui carnea într-o oală de lut,
apoi pui legumele deasupra. Adaugi usturoiul și ceapa. Torni
apa și vinul, pui sare și piper. Acoperi oala cu hârtie de copt, în
care ai făcut găurele cu un ac. Dai la cuptor pentru două-trei
ore... (Începe să plângă.) Scuze! Nu mai pot continua.

SCENA 33: Povestea lui Iosip Broz Tito

Intră Hamdija/Iosip Broz Tito1 în uniformă de mareșal.

HAMDIJA/TITO: Numai două lucruri aș vrea să adaug. O țară cu tineri


precum cei din Iugoslavia nu are de ce să se îngrijoreze în
privința viitorului. Și: țineți la frăție și la unitate ca la ochii din cap!

SCENA 34:
Povestea nevestei îngrijitorului de la ospiciu

Un maldăr de haine de la ajutoare.


Nevasta ia haine și le măsoară pe soțul ei, care citește un ziar.

FATA/NEVASTA: În primele trei zile după ce s-a întors, totul a fost în


regulă. Ca acum să-mi povestească numai ciudățenii și să
citească ziare vechi. Doctorii au fugit toți și l-au lăsat pe el cu

1 Șef de partizani, întemeietor al celei de-a doua Iugoslavii (devenită ulterior Republica
Socialistă Federativă Iugoslavia) și conducător al acesteia din 1943 până la moartea sa
(în 1980). „Moștenirea” instabilă a lui Tito explodează și se dezintegrează în 1991,
părțile sfârtecate astfel fiind apoi măcinate de războaie interetnice crunte.
167
pacientele. 40 de nebune și medicamente ioc! Ce să facă el?
Era doar un îngrijitor. Mai că nu l-au sfâșiat. Mă rog. Nu mă
plâng. Aici au fost foarte cumsecade toți. La început, am stat la
hotel. Cameră faină, gresie în baie. Și ce baie! N-am mai fost
niciodată într-un hotel ca ăsta. Cum să ne fi putut permite!
Acum stăm în cort, dar e bine. Avem vedere către mare. Ce
asfințituri! Și ce miros de brazi! Ca-n vacanță. Și-ar putea fi
vacanță de-a dreptul. Dacă ar fi cu noi. Copiii noștri. Și dacă el
ar fi ceva mai sănătos. Uneori mă cuprinde frica. Deși nu-mi
dau seama cum așa. Frică ne era demult, în vremurile bune.
Dar acum nu. Acum suntem amorțiți, nu mai simțim nimic. Se
vede ceva în depărtare. O fi un tren care vine? Sau unul care
pleacă? Sau și una, și alta?
SULJO/ÎNGRIJITORUL: (Cântă.)
Bila je tako ljepa,/ uvijek se sećam nje1...
Era atât de frumoasă,/ Mă gândesc mereu la ea...

SCENA 35: Articol din ziarul Oslobodjenje2

MAJA: „Puteam face ceva, dacă voiam cu adevărat. Dacă știam atunci
ce știm acum, poate că făceam ceva.” Marea scuză a secolului
XX, poate chiar marea scuză a istoriei omenirii! Dar am știut și
tot n-am făcut nimic. Dacă se va scrie cândva o carte despre
noi, ar trebui să poarte titlul Triumful lipsei de voință. (Citește
iar.) Nu, nu-i mulțumitor nici pe departe! Scriu la asta de câteva
luni. Și tot nu e destul de bine. Nu va fi niciodată. Cum să fie?
Urmăresc o țintă în mișcare. Țintesc o rană deschisă. Poate că
ar trebui să am puțin bun simț. Și să tac.

1 Versuri din hit-ul (interpretat de Dragan Stojnić) Bila je tako lijepa, versiune sârbă a
baladei Elle était si jolie, care a fost compusă și interpretată de Alain Barrière în
premieră (ca reprezentant al Franței) la concursul Eurovision din anul 1963.
2 Libertatea

168
SCENA 36:
Cântecul celor doi zgârie-nori Momo și Uzeir1

MUJO și SULJO/TURNURILE MOMO și UZEIR:


Suntem cei doi zgârie-nori,
fala orașului.
Momo și Uzeir
suntem porecliți.
Am avut lifturi
și dispozitive sofisticate,
ca toți zgârie-norii
din lumea largă.
Eram ai unui oraș
care nu mai e oraș.
Ce este un oraș?
Hai să spunem așa:
un oraș este un loc
unde poți
să-ți iei ceaiul cu pâine prăjită
dimineața,
în timp ce te gândești în voie.
Un oraș este un loc
cu magazine
din care poți cumpăra
ceai,
având o casă unde să-l duci

1 Personaje burlești create de Nikola Škrba și interpretate la Radio Sarajevo, în seria


de scenete umoristice Cik Cak, de către actorii Rejhan Demirdžić și Rudolf Alvađ,
Momo (← Momčilo, nume slav) și Uzeir (nume bosniac) erau foarte populari în
întreaga fostă Iugoslavie. Neoficial, Momo și Uzeir au fost numiți în glumă cei doi
zgârie-nori din centrul orașului Sarajevo, înălțați în 1986, după un proiect al lui Ivan
Štraus, ca simboluri ale celor două culturi din Bosnia și Herțegovina. Turnurile au avut
un rol emblematic în istoria asediului orașului Sarajevo. Puternic avariate în război, au
fost refăcute ulterior.
169
și mijloace cu care să ajungi acasă,
autobuz, taxi, metrou,
acasă unde ai curent electric sau gaz
ca să fierbi apă,
unde, mai întâi, ai apă,
adusă la chiuvetă
prin kilometri și kilometri de țevi,
unde, dacă dorești să-ți bei ceaiul într-o cameră confortabilă,
ar trebui să funcționeze încălzirea
și să lucreze niște oameni
care să producă acea căldură și care să ți-o trimită
prin kilometri și kilometri de țevi.
Iar ca să ai pâine prăjită
ar trebui să fie brutării
și brutari care să lucreze acolo
toată noaptea, în halate albe fără mâneci.
Toate acestea trebuie să fie
într-un oraș
dacă vrei să ai
ceai și pâine prăjită dimineața.
Un singur lucru dacă lipsește,
nu ai ceai,
nici pâine prăjită,
nici oraș.

SCENA 37: Povestea soției mâniate

MAJA/SOȚIA MÂNIATĂ: Pleacă de-aici! Piei din fața ochilor mei! Ani la
rând n-a contat cine sau ce eram, nici cine erau părinții mei, iar
acum numai asta contează. Până să înceapă toate astea,
habar n-aveam că sunt de o anume naționalitate. Și-acum,
naționalitatea ta e contra naționalității mele. M-am măritat cu
tine, nu cu trecutul, nu cu strămoșii tăi glorioși, nu cu morții. Nu
170
mai suport! Asta e pentru mine lipsă de rațiune și agresiune, iar
tu vrei să mă lămurești că e un nou model de rațiune, cu o
nouă semnificație. Mersi! Du-te-afară, întâlnește-te cu băieții și
dați-i bătaie, scoateți-vă ochii pentru trib, pentru patrie, pentru
viitorul roz mijind în zare. Chemarea istoriei! Sânge și țărână!
Patria ta câștigă un fiu, iar copiii tăi își pierd tatăl. A, da, un mic
sacrificiu, nu-i cine știe ce. Îmi iau copiii – copiii noștri – și plec.
Rămâi sănătos! Război plăcut, să te ia naiba! (Pauză) Acestea
au fost ultimele cuvinte pe care i le-am spus. Nu l-am mai văzut
după aceea. Și-acum e prea târziu. Ce rău îmi pare!

SCENA 38:
Cele patru preotese caută centrul orașului.
AZRA/IMAMUL: Aici trebuie să fi fost centrul orașului.
MAJA/PREOTUL CATOLIC: Poate puțin mai la dreapta?
FATA/PREOTUL ORTODOX: Sau mai la stânga?
SARA/RABINUL: Sau poate mai încolo.
AZRA/IMAMUL: Suntem pe-aproape.
MAJA/PREOTUL CATOLIC: Am făcut măsurători.
FATA/PREOTUL ORTODOX: Și am măsurat pe urmă iarăși.
SARA/RABINUL: Și iar și iar.
AZRA/IMAMUL: Trebuie să fim sigure.
MAJA/PREOTUL CATOLIC: Altfel ruga nu dă roade.
FATA/PREOTUL ORTODOX: N-are cum.
SARA/RABINUL: Și timpul trece și ne grăbim.
AZRA/IMAMUL: Aici trebuie să fie. Aici e.
MAJA/PREOTUL CATOLIC: Stâlpul cetății.
FATA/PREOTUL ORTODOX: Locul de unde pornesc și unde se întorc
toate.
SARA/RABINUL: Aici trebuie să fim de folos.
AZRA/IMAMUL: Ajutându-ne de Coran și de Tasawwuf.
MAJA/PREOTUL CATOLIC: De Sfânta Scriptură.
FATA/PREOTUL ORTODOX: Și de apocrife.
171
SARA/RABINUL: De Tora și de Talmud.
AZRA/IMAMUL: Aici e roza vânturilor.
MAJA/PREOTUL CATOLIC: Pragul celor patru porți.
FATA/PREOTUL ORTODOX: Bolta cu cele patru turle.
SARA/RABINUL: Pivotul, punctul fix care se rotește.
AZRA/IMAMUL: Dacă șovăie...
MAJA/PREOTUL CATOLIC: ... totul se răstoarnă.
FATA/PREOTUL ORTODOX: Dacă dă greș...
SARA/RABINUL: ... totul dă greș.
TOATE: Să vină toți
cei care vor să vină,
să plece toți
cei care vor să plece,
fără vreun necaz pentru mine
ori pentru ai mei.
Preotesele se roagă în diferite limbi.
(Engleză) Peace be to this house / And to all who dwell in it!1
(Slovenă) Mir, mir, tej hiši / in vsem ki v njej živijo!
(Ebraică) Shalom al kol habait / Ve al kol joshvav!
(Macedoneană) Мир, мир на оваа кyќа / и на сите кои живеат во неа!
(Suedeză) Vare Fred i detta Hus / Ock till All som vistas dari!
(Sârbo-croată) Мир, мир овој кyћи / и свима који y њој живе!
(Spaniolă) ¡Que la paz sea en esta casa / Y con los que aqui moran!
(Arabă) Salaam 'Ala Hatha Al Bayt / Wa 'Ala Kol Men Yaskon Fih!

SCENA 39: Turnul numelor

SARA: Profesorul Hamdija? (Hamdija dă din cap că da.) Am citit cărțile


pe care le-ați scris despre istoria acestui oraș.
HAMDIJA: Vreți să vă spun numele?

1 Pacea pogoare asupra casei acesteia / Și asupra tuturor celor ce locuiesc în ea.
172
SARA: Care nume?
HAMDIJA: Iată prenumele:
Dunja... Midhat, Damir... Ismeta, Bojan... Bahra, Duška,
Mujesira, Slobodan... Edin, Abdulah, Fuad, Emina, Goran...
Miroslav, Ivo, Hrvoje, Jasna... Vasvija, Sena, Nihad... Vladimir,
Srdjan. Amra... Alma, Dženana... Mirela, Nezira, Fadila...
Nenad, Mirsad, Mirza... Amir, Jelena, Iris, Dženita, Marina...
Vesna, Sanja, Ankica, Muhamed... Ibro, Zlatko, Ivan... Tarik,
Zdravko... Slavko.
Și iată numele:
Hadžibegić, Mujezinović, Diklić... Hadžijusufbegić, Fejzagić,
Finci… Pašić, Marković, Lovrenović… Marjanović, Osti,
Sulejmanović… Mirnić, Mandić, Agović… Atijas, Popovski,
Pervan… Petrović, Weber, Lukić… Ferhatović, Oljača, Pardo…
Bomostar, Sarajlić, Leitner…
Wagner, Fischer, Blum… Schlossberg, Waldeg, Kubi…
Andrlon, Agoston, Adjanjela… Olenjuk.
Și iată poreclele:
Bucko, Bega, Zlaja… Kampo, Glava, Hare, Dino… Dženi, Jaca,
Bimbo, Avdo… Duca, Daca, Jaca, Mica… Cica, Deki, Zoki,
Kiki… Miki, Paša, Saša, Fuko… Zuko, Miro, Ćiro, Zinka…
Minka, Pike, Biba, Hiba… Bera, Cera, Ogi, Koki…
Zdena, Gigi, Boki, Sena… Zena, Kena, Deja, Fisko… Gugi,
Pape, Nećko, Tvigi… Zirka, Bilja, Bičoka, Hase… Kemo, Koka,
Izo, Hame… Kana, Bibi, Neka, Fazla… Džidži...
SARA: Sunt numele celor vii sau ale celor adormiți?
HAMDIJA: Ori ale celor încă nenăscuți?
SARA: Pe Mujo, Suljo, Fata, Maja, Azra și Gorčin îi aveți în pomelnic?
HAMDIJA: Mujo, Suljo, Fata, Maja, Azra și Gorčin. Acum îi am. Numele
dumneavoastră?
SARA: Sara.
HAMDIJA: Sara. Acum vă am și pe dumneavoastră.

173
SCENA 40: Cântecul oamenilor de rând

TOȚI: Noi, oamenii de rând din Sarajevo,


la ceas întunecat,
de neputință
și deznădejde,
ne legăm
să tămăduim
și să călăuzim
și să păstrăm datinile
și să apărăm orașul de duhurile rele.
Vom hotărî unde se va vâna și pescui cu spor,
vom face să prospere natura,
vom ține vremea sub control,
vom face nașterile mai ușoare
și vom prevesti ce va fi să fie.

SCENA 41:
Iarăși în adăpost. Final însoțit de curcubeu

Ca în Scena 3. Bombardamentul continuă.

RUDI: E moartă.
GORČIN: E frumoasă.
AZRA: Nu-i moartă, e doar leșinată.
FATA: Dumnezeu știe unde-i maică-sa.
MAJA (Desface un ziar.): Uitați-vă aici! Eu am scris asta.
MUJO (Se uită în direcția străzii.): Hai, gata! Am treabă.
SULJO (Cântă.): „Moščanica, mândră apă, / Du-i binețe cui mi-e dragă…”
HAMDIJA: Nu mai cânta! Lucrurile nu stau deloc bine.
Pauză. Gorčin ține în poală capul Sarei. Ea se mișcă, deschide ochii.
Gorčin o privește uimit.
174
GORČIN: Credeam că ești moartă.
SARA: Eram?
GORČIN: Adică am crezut că ai murit.
SARA: Și-am murit?
GORČIN: Păi, nu. Ești încă vie.
SARA: Sunt?
GORČIN: Ai haz. Cine ești?
SARA: Sara.
GORČIN: Sara și mai cum?
SARA: Sara, atât.
GORČIN: Cu ce te ocupi?
SARA: Zbor.
GORČIN: Zbori? Cum zbori?
Sara tace.
GORČIN: Ai aripi? Unde-s? Sunt invizibile?
Sara tace.
GORČIN: Adică ai aripi ca îngerii?
Sara dă din cap că da.
GORČIN: Să nu-mi spui că ești zeiță sau ceva de felul ăsta!
Sara tace. Îl privește.
GORČIN: Dacă ești zeiță, cum de ți se face rău și leșini?
Sara îl privește.
GORČIN: Cum de îngădui să se întâmple toate astea?

Sara îl privește.

GORČIN: Sigur nu te-ai ascunde aici, cu noi, în adăpost.

175
Sara îl privește. Deodată, din ea răsare un curcubeu uriaș.
Un mic miracol se întâmplă în sumbrul Ținut al Minunilor din Sarajevo.
Toți se uită la curcubeu. Se uită la ea uimiți.
A murit și a renăscut din cenușă ca Pasărea Phoenix.

CORTINA

ADDENDUM 1
Teatru Karagöz

Această scenă suplimentară se întemeiază pe însemnările


cronicarului Mula Mustafa Bašeskija Ševki1,
datând din secolul al XVIII-lea.

HAMDIJA: Iar acum, scene de viață din Sarajevo în veacul al XII-lea


după calendarul arab, adică în veacul al XVIII-lea creștin. Așa
cum în anul 1772 le-a prezentat și le-a visat Teatrul Karagöz,
de figurine și de umbre, din Sarajevo, într-un spectacol regizat
de mine, Mula Mustafa Bašeskija Ševki. Cât a durat
reprezentația, „în două rânduri un meteor a brăzdat bolta
cerească, strălucind foarte.”
FEMEIA FĂRĂ MÂINI: La Sarajevo au adus o femeie de la țară care se
născuse fără mâini, așa că țesea și făcea alte treburi slujindu-
se de picioare. Au dus-o apoi la Istanbul s-o arate mulțimii.
CUTREMURE: Trei nopți la rând, între akșam (ceasul serii2) și jacija
(ceasul nopții3 – două ceasuri înainte de răsărit), a fost
cutremur chiar și de mai multe ori. Apoi tot anul s-au auzit, ziua

1 Mula Mustafa Bašeskija (1731/1732 – 1809), cronicar, poet, caligraf musulman din
Sarajevo, fost ienicer în oastea otomană. Ševki era peseudonimul său literar.
2 Intervalul dintre apusul soarelui și căderea nopții; ceasul rugăciunii de seară pentru

musulmani.
3 Intervalul de noapte deplină; ceasul celei de-a cincea rugăciuni (care încheie ciclul

zilnic) pentru musulmani.


176
și noaptea, zguduituri de sub pământ, înăbușit, cum ai rostogoli
un butoi sau cum ai bate toba.
CĂMILE CU ARME ȘI MUNIȚIE: 1000 de cămile au adus arme la
Sarajevo. Apoi 700 de cămile au adus în Bosnia praf de pușcă
și gloanțe. Sultanul a trimis hatișerif1 să se ia armele de la
oameni, cadiul să le vândă și să le dea banii proprietarilor.
CIUMĂ: La Sarajevo ciuma a ajuns întâi la Vratnik. Apoi la Hrid,
Čekaluša, Banjski brijeg. Apoi a coborât în mahalalele Sunbul și
Pasja. Apoi la Koševo, Berkuša și Souk Bunar. Așadar, la
început, ciuma i-a lovit pe cei din părțile mărginașe și pe săraci.
De aceea, oamenii înstăriți au crezut că ciuma n-o să dea peste
ei. Boala a secerat 15.000 de vieți în trei ani. Iată rugăciunea
pentru oprit ciuma în loc: „Doamne Dumnezeule, Tu, Zămislitorul
a tot ce este bun, apără-ne de tot ce ne înfricoșează!”
Primul care a murit a fost Čabrič, zis și Kabrikoglu.
20 de zile mai târziu, fratele lui, Sulejman Čabrič, tinichigiul, tot
așa a murit, de ciumă. De luat aminte!
Apoi au murit:
bătrânul șelar, tatăl lui Ali Baša
Skender, fiul brutarului
Mula Osman, fratele muftiului
Mula Avdija, dervișul, mort de ciumă la Belgrad
fratele lui Rehin, mort de ciumă la Skopje
vestitul grăsan, serdarul Ahmet, mort la Edirne
Zimija Asim, lăptarul
Kišo, zapciul
Graho, fierarul
Deve-taban, hamalul
bătrânul Durak
Ibrahim, grădinarul, fratele lui Jašar
Salah, tâmplarul
Bilbil, bărbierul

1 tc. hatt-ı șerif (sau hatt-ı hümâyun), „document scris”, „poruncă scrisă”.
177
crainicul; fanaragiul; tutungiul
Tuzlo, calfă
clisarul
calicul care mereu cerea bani
Arnăut, zidarul
Dugo sau Dugi, muezinul
Salih, care azvârlea cu pietre
Fočo, orbul
Alija prostălăul, vecin cu noi
Ahmed Efendi, hogea. Dumnezeu fie îndurător cu el!
Mula Jahja Obralija, bibliotecarul
Mašo, care clădit marele serai.
ALȚI MORȚI, DIN ALTE PRICINI:
Halač, slujitorul, omorât
Alibaša, cel cu mustață, care aduna haraciul, tot omorât
fiul lui Omer cel Negru, înecat în Bentbaša1
dughengiul din mahalaua Pasja, mort după ce a fumat opiu
Hagi Mlačo, mort pe drumul spre Mecca
un om sugrumat, Dumnezeu știe de ce.
COPIII: Toți copiii din Sarajevo s-au umplut de tuse.
RECOLTE: Pomii din Sarajevo nu au legat rod. Frunzele s-au uscat în
copaci. Au apărut o mulțime de omizi trimise de Dumnezeu
drept hrană păsărilor. Câinii s-au ales cu răni la urechi,
năpădite de muște însetate de sânge.
STRUȚ ȘI BERBECI: Caligraful și negustorul egiptean Hasan Efendi a
adus la Sarajevo un struț și doi berbeci ciudați. A câștigat mulți
bani de la cei care au venit să-i vadă.
REVĂRSARE DE APE: A venit un puhoi care a luat moara din Kazaz
čaršija2, dar și câteva prăvălii de pe Kazandjiluk3. Apele au

1 Bentbaša / Bembaša – loc în Sarajevo (orașul vechi), pe malul râului Miljacka


2 čaršija – structură (diviziune) urbană tipic otomană, amplasată în centrul orașului,
prevăzută cu moschee, hamam, fântâni, prăvălii.
3 Strada Cazangiilor.

178
acoperit piața toată, cam la două-trei palme înălțime. Au
pricinuit mari pagube. S-au înecat mulți câini, dar și doi oameni,
unul murind pe loc, iar celălalt mai târziu.
IARNA: A fost o iarnă tare-tare geroasă, că nimeni nu-și amintea să mai
fi apucat vreuna la fel. Apa a înghețat, erau câteva straturi de
gheață pe râu. Nici nu se poate povesti. Toată iarna copiii s-au
dat cu sania și măcar ei au fost bucuroși. Prin beciuri,
murăturile au înghețat. Tot așa multe păsări au murit de frig.
VISE: Rabinii sunt urmăriți de dușmani ce poartă în cârcă un leș de evreu.
Bărbierul îl rade pe cadiu cu toporul.
Cel care adună haraciul a chemat oameni la masă. Au venit
oaspeții, dar nu era nimic de mâncare, doar niște firimituri.
Mulți cai jupuiți aleargă în galop și cad.
VIZIUNE: În Marea Arabiei este un ostrov care se vede din depărtare
ca o cocoașă, dar la care nimeni n-a ajuns. Pe ostrov se află
un copac minunat. La umbra lui pot sta 100.000 de oameni, iar
fructele lui au puterea să întinerească, fac fața netedă și barba
neagră la loc.
RUGĂCIUNE: Iarna iarnă, vara vară / fie în toți anii, / prietenii mulți / și
puțini dușmanii.
FATA CU FEREGEA: A apărut o fată cu buzdugan, cruntă, toți se
fereau din calea ei plini de spaimă. Purta feregea și nimeni nu
știa cine este.
CRAINICUL ORAȘULUI: Luați aminte, evreii și creștinii nu au voie să
poarte încălțări galbene, ci numai roșii. Și, luați iar aminte, de
porunca să nu se poarte încălțări galbene nu se mai ține
seamă de câtăva vreme.
MEȘTERUL CU PRAF DE PUȘCĂ: La petrecerea dată de cizmari a
fost lume peste lume. A fost și un meșter iscusit, care a făcut
felurite isprăvi cu praf de pușcă și cu foc. Și a câștigat mulți
bani.

179
ADDENDUM 2: Pridvorul cântecelor

Auzite de la alții sau nu, existând cu adevărat sau inventate,


adunându-se din felurite surse, pe o voce sau pe mai multe,
cântece se amestecă, se înmulțesc, răsună și apoi se sting.
La Bembaša să iau apă,
la Bembaša am plecat,
și-un miel alb am luat cu mine,
și-un miel alb cu mine-am luat.
În faptul serii, cu ai mei fârtați
m-am întâlnit să chefuim,
fără Fadila nu e desfătare
și, fără chef, la ce să mai trăim?
Cum e Jahorina ’nalt și falnic,
șoimul pân’la culme-i se pierdu,
– dar fără de cal mândruța îl trecu.
Dincolo de Pliva
iarbă mândră crește,
iară un flăcău
oile păzește.
Ciobănașul plânge
cu amar și jale,
pe meleag străin
doru-i leac nu are.
Bate, vântule, bate,
dinspre Neretva,
dinspre Neretva.
Bate, vântule, bate,
departe de Mostar,
departe de Mostar
norii îi abate!
180
Cât n-aș da s-o văd
pe iubita-mi Dara,
pe iubita-mi Dara
cât n-aș da s-o văd.
Oare iubita-mi Dara
de altcineva
se lasă sărutată,
se lasă sărutată?
Ce fel de fată,
ce fel de fată
c-aș fi s-ar chema,
dacă sărutată,
dacă sărutată
eu nu m-aș lăsa?
Cu Sulejman, fârtatul său,
aga Latif la drum porni.
Alei, fârtate Sulejman,
de Banja Luka dor ți-o fi,
de vesele-adunări și chefuri
ce-n urmă, iată, au rămas
la Banja Luka, lângă Vrbas.
Mujo caluʼ-și potcovește
în bătaia lunii,
Mumă-sa îl ocărăște
și îi poruncește
să lucre la soare,
la lumina zâlii,
nu-n bătaia lunii.
Alija, glas de sevdah plin, cu noi nu mai ești,
să bei și să cânți, să ne veselești.

181
182
HOTEL EUROPA

183
Nota autorului1
Hotel Europa a fost un proiect complex, pentru pregătirea și
realizarea căruia a fost nevoie de mai mult de un an. Am așternut pe
hârtie conceptul și prima formă a textului dramatic, materialul fiind apoi
discutat într-o reuniune cu toți regizorii implicați. După care am redactat
noi versiuni succesive.
Montată prin aducerea laolaltă a nouă viziuni regizorale, piesa a
fost jucată de 25 de actori de mai multe naționalități, proveniți, cu
precădere, din țările balcanice și baltice. Fiecare regizor a lucrat cu
echipa sa, în stilul său personal. Unele scene au fost concepute ca
secvențe dramatice propriu-zise, altele ca librete pentru spectacole de
dans, altele ca instalații. Unele scene au fost modificate în raport cu
forma lor originală și adaptate la stilul regizorului sau al actorilor.
Europeretta a fost montată de letonii Viesturs Karišs (regizor) și
Ieva Jurjane (visual artist/designer). Episodul Nu deranjați! a fost pus în
scenă, ca spectacol de dans (în esență), de către coregraful sloven Matjaž
Farić. Aventură de o noapte a fost regizată de lituanianul Oskaras
Koršunovas. Pentru Room Service regia a fost semnată de macedoneanul
Dritero Kasapi, pentru Îngerii de hotel de către Piotr Cieplak (Polonia),
pentru Călătorie de nuntă de către Ivan Popovski (Rusia). Instalațiile
intitulate Camere goale au fost montate de Art Action Group Škart
(Iugoslavia). Grand Hotel Casino Europa s-a reprezentat pe scena
principală, în regia lui Nedyalko Delchev (Bulgaria). Artiști locali din țările
participante la proiect au interpretat Personajele Itinerante (Oameni de-ai
locului) ori, după caz, au coordonat interpretarea acestora.
În vara anului 2000, Hotel Europa s-a jucat în cinci orașe europene,
în interioarele vaste ale unor „clădiri părăsite”, special amenajate. Sub
egida celebrei manifestări culturale Wiener Festwochen, spectacolul a avut
loc la Viena în perimetrul unei foste fabrici de cabluri electrice, Kabelwerk.

1Aceasta este nota din versiunea în limba engleză (B. Marranca & M. Semil, eds., New
Europe: Plays from the Continent, New York, 2009, pp. 103-140). În versiunea
macedoneană (Sobrani drami, III, Skopje, 2010, pp. 85-130), nota autorului este mai
succintă, însă, deși altfel orânduite, informațiile principale sunt în general aceleași.
184
Bienala de la Bonn a patronat reprezentarea lui în clădirea dezafectată a
unui fost magazin universal din centrul orașului, Das Ehmalige Hertie
Warenhaus. Festivalul de la Avignon i-a destinat ca spațiu de joc Uzina
Volponi, o hală aflată dincolo de zidurile orașului, la o distanță de douăzeci
de minute cu autobuzul. Organizația Intercult i-a oferit spre desfășurare
Medborgarhuset, un edificiu imens (dotat și cu piscină) din centrul părții
sudice a Stockholm-ului. În fine, Bologna, Capitală Europeană a Culturii în
2000 (ca și Avignon, alături de alte șapte orașe), l-a primit într-o clădire
care odinioară adăpostea un acvariu de mari dimensiuni.
Producătorul proiectului a fost Chris Torch de la Intercult, Stockholm,
un american stabilit în Suedia, fost actor în compania The Living Theatre
(New York), o prezență artistică și umană plină de forță, cu adevărat
electrizantă. Sören Brunés a conceput cadrul general de producție, în
întreaga sa complexitate. Semănând cu o acțiune militară, proiectul a
impus precizie militărească. 300 de spectatori intrau în clădire pentru
secvența de deschidere. Aceștia erau apoi împărțiți în șase grupuri de câte
50 de persoane și erau conduși spre încăperi diferite pentru a viziona
separat câte una din scenele alcătuind piesa. Șase scene, durând în jur de
15 minute fiecare, se desfășurau astfel concomitent. La încheierea scenei,
un Om al locului/o Călăuză prelua grupul și îl conducea dintr-o încăpere în
alta, pentru a vedea o altă scenă. Pe parcursul acestor deplasări, se putea
întâmpla ca unele grupuri să se întâlnească pe coridoare.
Era extrem de important ca aceste treceri să se facă lin, ceea ce, de
multe ori, nu era deloc simplu. La mijlocul reprezentației, toți spectatorii se
reuneau într-o sală mare de „banchet”, pentru a asista împreună la scena
centrală, mai lungă decât celelalte. După aceea, se împărțeau iarăși pe
grupuri, urmându-și traseele desemnate ce includeau scenele rămase
nevizionate. Abia la sfârșit de tot spectatorii se adunau din nou în același
loc. Practic, oamenii din public vedeau spectacolul ca succesiuni diferite
ale acelorași scene, ceea ce genera fluxuri evenimențiale diferite.
După atâția ani, sunt și acum plin de entuziasm când mă gândesc
la extraordinara amploare a proiectului Hotel Europa.
Goran Stefanovski, februarie 2009
185
PERSONAJE

BĂRBATUL
NEVASTA
SOACRA

ODISEU
CIRCE

TÂNĂRUL
PROSTITUATA

PRINȚUL IGOR
IVANA
KRT
MAMA

VIZITATORUL
PROFESORUL

ÎNGERUL
PRIBEAGA

MIREASA
MIRELE

CĂLĂUZELE
(„oameni ai locului”, angajați ai hotelului):
OMUL-CARE-DUCE-BAGAJELE – ASISTENTA SOCIALĂ
DIRECTOAREA HOTELULUI – RECEPȚIONERUL
FIICA – ÎNGRIJITORUL

186
Văzut din afară, localul e întunecos și neprimitor.
Pe firma de neon scrie „Hotel Europa”.
Intră publicul. Locul e dubios:
pare un birt de gară, o pensiune amărâtă de mahala,
un han unde se petrec aventuri sordide de-o noapte.

Spectatorii sunt întâmpinați de șase „oameni ai locului”


– Omul-care-duce-bagajele, Asistenta socială,
Directoarea hotelului, Recepționerul, Fiica, Îngrijitorul –
care îi vor călăuzi prin clădire
și care cunosc „hotelul” încă de pe când era fabrică,
înainte de a ajunge adăpost vremelnic pentru imigranți
și pentru cei aflați în trecere pe-aici.
Călăuzele împart publicul în șase grupuri,
iau în primire câte un grup și îndeplinesc oficiile de gazdă,
prezentând împrejurimile, camerele și oamenii care locuiesc în ele.
Conduse de călăuze, toate grupurile își încep periplul odată,
dar cu încăperi diferite.

OMUL-CARE-DUCE-BAGAJELE (Foarte în vârstă, pedant; distincție


naturală, ținută fără cusur; vorbește graseiat.): Scuze pentru
încurcătură! Dublă rezervare, ce tâmpenie! Și, luați aminte, nu-i
prima dată când se întâmplă așa ceva. Câteodată, cei de la
recepție o scrântesc din cale-afară. Ne străduim să găsim o
soluție. Pe cât ne stă în puteri, oameni suntem. N-ar trebui să pun
atât la inimă. Dar slujba pe care o am e o mândrie pentru mine.
Dintre toți cei de-aici, numai eu am calificare. Mă trag dintr-o
familie cu o tradiție îndelungată în servirea la hoteluri de lux.
Bunicul a lucrat la Imperial. Servea în cel mai frumos salon din
țară. Decor luxos, Ludovic al XVI-lea. Și o terasă cu un restaurant
al fresco. Ah, eleganța vremurilor apuse! Uitați un meniu de
odinioară: haute cuisine desăvârșită. Un meniu pentru un
divertissement programat să aibă loc duminică, 18 ianuarie 1908:

187
Mousseline de Saumon en Feuilletage
Filet de jeune Renne de la Calotte Boréale au Genièvre
Parfait de Fausses-mûres des Tourbières
Domaine Sainte-Anne 1903
Aloxe-Corton 1903
Château Bel Air 1901
Ce să mai spun? Mai e ceva de adăugat? Ei, asta e!

Prezintă încăperea următoare.


Aici locuiește o familie gălăgioasă de letoni1 trufași. Bărbatul bea de
stinge. Maică-sa cultivă zarzavaturi în cameră. Nevasta se îngrijește de
doi prunci gemeni. Din când în când, vine un damf de alcool din casa
lor, dar nu ne dăm seama care-i pricina.

EUROPERETTA

Personaje: Bărbatul, Nevasta, Soacra

O odaie îmbâcsită. Pe pervaz sunt ghivece cu plante de interior și o


întreagă grădină de zarzavat, unde sunt cultivate roșii și cartofi. Aer
încins. Pe o frânghie întinsă de-a curmezișul camerei atârnă scutece
puse la uscat. Se vede un pătuț dublu pentru bebeluși. Cratițe și oale
bolborosesc pe un aragaz. Soacra stă jos și împletește.

SOACRA (Declamă.): Letonia2 ne-a zămislit. Într-o vară, în urmă cu


multe luni pline, am venit în Occident ca să mai facem un ban, ca
s-o putem scoate la capăt. Am lucrat la câmp, am ajutat la strâns

1 În versiunea în limba engleză, protagoniștii acestei prime secvențe sunt letoni, „în
acord” cu naționalitatea artiștilor din colectivul responsabil cu montarea episodului în
cadrul spectacolului-premieră din 2000. În versiunea macedoneană letonii sunt înlocuiți
cu macedoneni.
2 În textul macedonean, de fiecare dată, Macedonia în loc de Letonia.

188
recolta. A trecut timpul. Am rămas aici. Ne-au adus în hotelul acesta.
Și pe urmă au uitat de noi. Asta-i noră-mea.
NEVASTA (Cu bigudiuri în cap, cântă o melodie): Am grijă de pruncii
noștri gemeni. Cu o mână pregătesc paste. Cu cealaltă răsfoiesc o
revistă pentru femei. (Dă de mai multe ori cu unghia zgâriind o
pagină din revistă unde se află o reclamă la un parfum și apoi
miroase foaia.)
SOACRA (Declamă): Nu plângem și nu ne jelim. Avem suflete oțelite. Ne
descurcăm singuri. Ne creștem fructe, ne creștem legume. Ăsta-i
pământ de la noi din țară. L-am adus de-acasă în pungi de plastic.
NEVASTA (Cântă.):
Aici parfum nimic nu are, mamă.
SOACRA (Cântă.):
Aici parfum nimic nu are, fata mea, dar nici nu pute-aici nimic.
SOACRA/NORA (Duet.):
Aici parfum nimic nu are,
Dar nici nu pute-aici nimic! (Încheie duetul.)
NEVASTA: Ah, unde, ah, unde-i derbedeul de bărbatu-meu?

Chiar atunci intră Bărbatul. E beat.


Împinge un cărucior de cumpărături în care se află
un popic de semnalizare rutieră și un semn de circulație uriaș.

BĂRBATUL (Cântă un cântec de pahar. Asta pare să fie. În orice caz,


cântă un cântec leton.)
Să bem, să bem și iar să bem,
În cinstea lui Lili să bem,
Pe oameni ea i-a izbăvit
Când a născocit
Leacul cel mai potrivit.
NEVASTA: Unde-ai fost?
BĂRBATUL: M-am bătut pentru Letonia!
NEVASTA: Iar?

189
BĂRBATUL: Ticăloșii ăia m-au întrebat de unde sunt. Din Letonia! le-am
zis. Unde, futu-i mama mă-sii, mai e și asta? au zis ei. Vă arăt eu
unde e! am zis eu. (Arată spre piept, în dreptul inimii.) Aici! am zis.
Aici e, „futu-i mama mă-sii”. Și vă fut și eu pe toți! Cât ai clipi, mă și
încăierasem cu futangiii ăia.
NEVASTA: Așa ai făcut și data trecută.
BĂRBATUL: Clar!
NEVASTA: Când vii beat acasă spui că te-ai bătut pentru Letonia.
BĂRBATUL: Avem sumedenie de dușmani.
NEVASTA: Trebuie să te bați cu toți?
BĂRBATUL: Niciodată nu sar eu la bătaie. Dar nici nu mă dau în lături
dacă sunt provocat.

Nevasta aruncă popicul spre Bărbat.


El își face scut din semnul de circulație.
Nevasta scoate un cuțit și intonează o melodie.

NEVASTA (Cântă.): Te-omor, să știu că sufletul mi-l dau și eu!


SOACRA (Cântă.): Nu, nicidecum, n-ai să-l omori pe fiul meu!
NEVASTA (Cântă):
Ba îl omor pe dată!
Bărbat nu am,
Copiii mei n-au tată.
BĂRBATUL: Las-o, mamă, las-o să mă omoare. (Îi arată Nevestei
pieptul dezgolit.) Hai, dă! Nu te teme! Cu dușmanii mă lupt. Dar în
fața ta, ființa cea mai scumpă și cea mai apropiată mie, în fața ta
stau cu pieptul gol. Fă cu mine ce vrei!
SOACRA, BĂRBATUL, NEVASTA (Cântă.):
– Îl omor.
– Ba n-ai s-o faci!
– Las-o, mamă, să m-omoare!
– Ce ne făcu, vai, tuturor
Ăst Occident necruțător?
Ne-a părăsit, suntem ai nimănui! Oroare!
190
Se aud bebelușii urlând în pătuț.
Soacra îi readuce pe toți la realitate cu o lovitură de maestru:
deschide gura și… scoate flăcări!
Cei doi se uită la ea și se simt istoviți.
Nevasta începe să plângă. Bărbatul o cuprinde cu brațele
și încearcă să o aline lovind-o ușor cu palma pe spate.
Soacra dă o draperie la o parte. După draperie se vede o cadă,
unde se află un alambic improvizat din țevi lungi de aramă.

SOACRA: Facem țuică din vin, rachiu de mere din cidru, rom din melasă,
whisky din malț și votcă din terci de grâu. 50 de grade tărie, garantat.
Alcool prima-ntâi, nematurat, inodor, incolor. Alunecă pe gât ca uns.

Toți trei trebăluiesc pe lângă alambic.


Bătrâna prepară spirtoasele, iar Bărbatul și Nevasta le toarnă în sticle,
pe care lipesc etichete cu stema Lituaniei libere și independente.1
Cântă un cântec de muncă.

SOACRA, NEVASTA, BĂRBATUL:


Trage rachiul, toarnă-l în sticle, etichetă pune-i și vinde-l,
Trage rachiul, toarnă-l în sticle, etichetă pune-i și vinde-l,
Trage rachiul, toarnă-l în sticle, etichetă pune-i și vinde-l,
Trage rachiul, toarnă-l în sticle, etichetă pune-i și vinde-l,
Vinde-l!
Muncesc în cadență.
Domnește pacea între ei – cel puțin, pentru moment.
Se aud copiii gângurind în pătuț.

1 Stemă adoptată oficial pe 16 iunie 1921, ca reprezentând statul lituanian


independent proclamat pe 18 noiembrie 1918. Două dintre elementele componente
ale acestei steme sunt soarele răsărind și un leu roșu – elemente regăsibile, în alte
forme (specifice), pe drapelul pomenit în versiunea macedoneană a textului: „soarele
de la Vergina”, emblema regilor argivi (prezentă pe steagul Republicii Macedonia doar
în perioada 1992-1995, retrasă ulterior, la insistențele Greciei); respectiv, leul rampant
pe câmp roșu, simbol heraldic al vechilor macedoneni.
191
SOACRA: Copiii gânguresc. Semn bun! Văd viitorul în zare. E roz!
Le arată viitorul apărut la orizont. Se uită toți într-acolo.
BĂRBATUL (Se uită cu atenție, dar nu vede nimic.): Unde?
Nevasta îi dă Bărbatului o palmă peste ceafă.
Apoi îi arată viitorul în zare. Bărbatul îl vede acum foarte clar
– ori măcar se preface a-l vedea. Privesc toți viitorul.

Spectatorii ies din prima cameră și sunt întâmpinați


de Asistenta socială, o femeie tânără, inteligentă, impetuoasă.
Ea conversează cu ei în vreme ce-i conduce spre camera următoare.

ASISTENTA SOCIALĂ: Mă cheamă Euridice. Nomen est omen. Din


născare am fost sortită Europei. Sunt asistentă socială. Angajată
temporar aici. Altfel, sunt studentă la sociologie. Îmi iubesc profesia.
Deși mă face să fiu martoră la multă nedreptate. Văd lăcomie și
exploatare. Nici n-aș ști de unde să o iau dacă ar fi să vă povestesc
ce se petrece aici. Neoficial, vă dați seama. În sinea mea cred într-o
Europă care e casa noastră a tuturor. O Europă în care vom apuca să
vedem aprinzându-se iar luminile speranței. Mi-ar plăcea să merg la
Bruxelles ca să-i văd în carne și oase pe cei care fac politica în
Europa. Tare le-aș mai spune niște povești de groază!
Grea beznă, de coșmar, în care
Toți câinii Europei latră.
Captiv în ură fiecare,
Popoarele atent așteaptă.1
Nu trebuie să lăsăm să se dezlănțuie iarăși iadul pe pământ. Am mai
trecut prin asta. Nu mai avem nicio scuză. Ce spunem copiilor noștri
dacă lăsăm să se întâmple din nou așa ceva? Le spunem că n-am
știut? Ei, nu mai ține, acum chiar știm despre ce e vorba. „Je regrette
lʼEurope aux anciens parapets!” („Duc dorul Europei cu parapete

1 Strofă din poemul In Memory of W. B. Yeats de W. H. Auden.


192
vechi”1), vorba poetului. Trebuie să reînviem vremurile cavalerilor! Să
terminăm cu sofiștii, economiștii, speculanții. „Oui, c’est l’Europe,
depuis l’Atlantique jusqu’à l’Oural, c’est l’Europe, c’est toute l’Europe,
qui décidera du destin du monde !”2 („Da, Europa, de la Oceanul
Atlantic până la Munții Ural, Europa, întreaga Europă este cea care va
hotărî soarta lumii.”) Înțelegeți ce vreau să spun?
Îi conduce pe spectatori în încăperea următoare.
În camera aceasta este o femeie ciudată, arată a vrăjitoare. Spune
că o cheamă Circe. Cineva pe nume Odiseu a venit s-o viziteze în
urmă cu vreo câteva săptămâni. De-atunci n-au mai ieșit din
cameră. Nu m-aș mira să se țină amândoi de droguri.

NU DERANJAȚI!

Personaje: Odiseu, Circe

Odiseu și Circe3 stau închiși de-o veșnicie în camera de hotel,


unde se droghează din greu și delirează împreună. Au trecut 10 ani de
la căderea Zidului Berlinului, ultima Troie europeană.
După ce s-a distins în războiul troian, Odiseu a apucat-o pe drumul
către casă. Circe l-a adus în locul acesta îngălat, pentru că simte o
perversă atracție față de hoteluri dărăpănate și camere soioase.

1 Vers din poemul Le bateau ivre de Arthur Rimbaud, în traducerea lui Petre Solomon.
2 Frază dintr-un discurs rostit de Charles de Gaulle la Strasbourg, în noiembrie 1959.
3 Deseori, Goran Stefanovski desfășoară jocuri intertextuale și integrează în piesele sale

secvențe (aidoma sau ușor modificate) de varii dimensiuni, preluate din diferite surse, pe
care, în mod programat, nu le menționează. În această scenă (ca și, mai târziu, în Odiseu),
apar ecouri din Odiseea lui Homer (fragmente din mai multe traduceri englezești și croate).
Cu fiecare ocazie, vom semnala prezența acestora, trimițând, după caz, către una din
traducerile românești existente (către aceea care considerăm că se potrivește mai bine în
context): 1) Odiseea, traducere de George Murnu, București, Editura Univers, 1971 (Ogm);
2) Odysseia, traducere în hexametri, cu o postfață, bibliografie și indici de Dan Slușanschi,
București, Editura Humanitas, 2012 (Ods).
193
Îi place ca, împreună cu iubiții ei, să se deghizeze
în veșminte ponosite și să bea în tovărășia oamenilor sărmani.
Odiseu poartă cu sine burduful în care sunt închise vânturile.1
În el ține o piatră. O amintire din Zidul Berlinului.
Tremură nestăpânit, parcă ar fi în criză etilică.

ODISEU: Mi-e sufletul distrus. Să mă arunc peste bord și să mă înec ori


să rămân printre cei vii și să îndur totul în tăcere? Măriții zei mă
urăsc. Inima mi-e plină de jale.

Circe îi dă să mănânce o amestecătură


de brânză, păsat, miere blondă aromată cu vin de Pramnos.2
Meșterește la băuturile care, zile în șir, îi amețește pe amândoi
și-i ține în lumea nălucirilor.

ODISEU (Vorbește singur.): Tovarăși de suferință, prieteni, ascultați-mă!


Suntem pierduți. Nu știm încotro e Răsăritul și încotro e Apusul, nu
știm de unde se înalță luminosul soare și unde coboară el la culcare.

Circe cântă cu glasul ei minunat


în vreme ce lucrează de zor la marele și nepieritorul ei război de țesut,
unde izvodește o țesătură zeiască, ușoară, fină, strălucită. Strigă la el.

CIRCE: Mișcă în cocină, culcă-te acolo cu tovarășii tăi! Cine ești și de


unde vii? Din ce loc te tragi? Cine-ți sunt părinții? Neîndoios, ai în
piept o inimă pe care farmecele nu o pot supune.

Îl unge cu uleiuri binemirositoare.


Odiseu este un bărbat puternic,
iar faima puterii lui i-a deschis drumul mereu, pretutindeni.

1 Dar de la Aiolos/Eol, cel „de Joe pus ca domnitor pe vânturi”, burduful „de piele de bou
de nouă ani” conține „suflările de vânturi mugitoare” (Ogm, Cântul X, v. 25-29, p. 213).
2 După Homer, Circe le-a pregătit tovarășilor lui Odiseu „o torocală / De brânză, de făină

și de miere / Cu vin din Pramne, și-n mâncarea asta / Amestecă și farmece cumplite /
Ca să-și uite țara lor cu totul” (Ogm, Cântul X, v. 323-327, pp. 220-221).
194
Vrea să se întoarcă la nevasta lui, la viața lui de altădată. Însă, din
tainice pricini, el nu găsește drumul către casă. Se destramă fizic și
psihic. Părțile corpului său par să se miște independent unele de altele.
Deodată, se aude o sirenă stridentă.
O corabie imensă se arată la fereastra lor.
Pe Odiseu îl năpădesc amintirile despre căminul lui. Tânjește să plece
și, totodată, își dorește cu ardoare să rămână. Nu știe ce să facă.

ODISEU: Circe, ține-ți făgăduiala ce mi-ai făcut-o odată, lasă-mă să


plec acasă! Sunt dornic să o iau din loc.
CIRCE: Mărite fiu al lui Laerte, tu, iscusite Odiseu, nu sta aici cu sila! Dar
trebuie să te duci, mai întâi, în Împărăția lui Hades, ca să primești sfat
cum să-ți găsești drumul către casă.

Odiseu începe să plângă.

ODISEU: Preafrumoasă Circe, fiica lui Helios și a oceanidei Persa!


Zeiță, nu te mânia pe mine! Nevasta mea, Penelopa, nu-i nici înaltă,
nici frumoasă ca tine. E doar o femeie ca toate femeile, în vreme ce
tu ești nemuritoare. Dar eu acasă vreau să mă duc și nu mă pot
gândi decât la asta.
CIRCE: Dar, iubite Odiseu, eu sunt Penelopa.
ODISEU: N-ai cum să fii.
CIRCE: Uită-te la mine! Nu vreau să mă arăt mai bună decât sunt, și nici
să te cobor pe tine. Dar nu mă dau în vânt după cum arăți acum,
fiindcă țin bine minte ce bărbat erai când corabia ta a plecat din Itaca.
ODISEU: N-ai nici măcar cum să mă mai recunoști! Mă duc să mă culc
singur, căci ai o inimă tare ca piatra.
CIRCE: Ei, Odiseu, tu ai inimă slabă. Și tulburată. Iar mie tocmai asta-
mi place, o, ce-mi place!

Năluciri iscate de droguri.


Circe își dezgolește pieptul. Scoate un șarpe din sân! Dansează pentru
Odiseu. El cade în transă. Amintirea căminului o mai străvede doar ca
prin ceață, e din ce în ce mai stinsă. Corabia pleacă fără el.
195
Circe are voință puternică, neclintită. E ca un păianjen care-și strunește
pânza. E îndrăgostită de el până peste cap. Recurge la tot felul de
trucuri. Face încăperea să pară și mare, și mică în același timp. Cu o
rază de lumină taie în două trupul lui Odiseu.

ODISEU: Ce-i cu fumul ăsta roșu? Elpenor, tovarăș al meu de arme, tu


ești? Nu te-am lăsat culcat acolo sus? Cum ai ajuns în lumea asta
de ceaţă și-ntuneric?1
CIRCE (Vorbește cu glasul lui Elpenor.): Mărite Odiseu, necumpătul la
vin și nenorocul sunt de vină! Crezând că-i scară, căzut-am de pe-
acoperișul casei lui Circe. Mi-am frânt gâtul și sufletul-mi a ajuns pe
Tărâmul lui Hades. Acum mă rog: nu mă lăsa neprivegheat și
neîngropat!2
ODISEU: Umbra ta e-nsângerată!

Odiseu se hotărăște să plece.


Face o ultimă sforțare să se elibereze din strânsoarea farmecelor lui
Circe. E o încleștare pe viață și pe moarte. Dansează cu Circe.
Izbutește să se smulgă din îmbrățișarea ei otrăvită. Pleacă.
Circe încearcă să-și regăsească echilibrul.
Va aștepta să-i iasă în cale un alt bărbat puternic.
Dar, oricine va fi acela, nu va fi ca Odiseu, niciodată.

Spectatorii ies din cameră și pleacă mai departe.


Sunt întâmpinați de Directoarea hotelului,
o doamnă întreprinzătoare, proaspăt coafată.
Conversează cu ei în vreme ce-i conduce spre încăperea următoare.

DIRECTOAREA HOTELULUI: Era o fabrică peste drum. Aici erau barăcile


muncitorilor. Le-am cumpărat când s-a închis fabrica. Le-am
transformat în cămin pentru imigranți. La comanda guvernului, știți.

1 v. Ogm, Cântul XI, v. 81, p. 236.


2 v. Ogm, Cântul XI, v. 82-100, pp. 236-237.
196
Mă plătesc direct, prin Consiliul local. Dar e-atâta birocrație, atâta
hârțogăraie! Nu știu cum își pot închipui că mai scoatem profit din
așa ceva. Fac o favoare statului: le iau de pe cap toate cazurile
astea disperate și eu cu ce mă aleg? De fapt, dau bani din buzunar
ca să le ofer adăpost acestor oameni. Aveți idee cât costă
întreținerea unui asemenea loc? Poate că ar fi mai bine să închid
localul și să deschid un hotel pentru câini și pisici. Profiturile sunt
mult mai mari și măcar te ocupi de animale. Așa, numai bătaie de
cap am. Trebuie să mă lupt cu cei de la Spațiul locativ, cu întreg
Consiliul local, cu agentul de asigurări sociale, cu Biroul de
consiliere a cetățenilor și așa mai departe. Zi de zi am probleme de
rezolvat. Vin toți de pe cine știe ce coclauri, cred că aici curge numai
lapte și miere, vorbesc toți în limbile lor uitate de Dumnezeu.
Reparații, indemnizații, probleme de sănătate. Îmi iau câmpii! Ori fac
atac de cord și mor într-o zi cu soare!

Îi invită pe spectatori să intre în camera următoare.

Aici stă – și lucrează – o prostituată. Acum are un client. Un băiat.


Vine s-o vadă o dată la două săptămâni. Îl face să se creadă
supraom. Îl face să se simtă erou național.

AVENTURĂ DE O NOAPTE

Personaje: Tânărul, Prostituata


Întinsă pe canapea, acoperită cu un văl, prostituata zace nemișcată.
În chip de cavaler, Tânărul stă în picioare, cu sabia în mână, cu brațul
ridicat, gata parcă să atace. Poartă o platoșă improvizată (care poate fi
și de plastic). Prostituata se ridică în șezut, pornește un magnetofon și
se întinde la loc.

O VOCE (Înregistrată pe bandă.): … prinși fără scăpare între mărăcini,


ei au murit…
197
Prostituata derulează banda înapoi. O pornește din nou. Se aude
muzică înregistrată pe o porțiune de bandă. Prostituata se întinde iar pe
pat și trage vălul peste ea. Tânărul urmărește toate acestea nemișcat.

VOCEA (de pe bandă): La urechea prințului au ajuns zvonuri despre


meleagurile frumoasei adormite Rosamunda1. Mulți prinți au venit și
s-au nevoit să-și croiască drum prin hățișul acela. Dar, prinși fără
scăpare între mărăcini, ei au murit acolo. Acolo unde frumoasa
prințesă vrăjită Rosamunda dormea de o sută de ani, împreună cu
regele și regina, împreună cu toți curtenii, cu întreg ținutul, cu întreg
poporul. Dar prințul nu a șovăit câtuși de puțin să-și încerce și el
norocul – să străbată hățișul și să o vadă pe frumoasa adormită.
Căci se scurseseră o sută de ani și sosise ceasul în care
Rosamunda avea să fie trezită din somnul ei adânc.

Tânărul dă vălul la o parte cu sabia.

TÂNĂRUL (în șoaptă): Rosamunda!

Prostituata deschide un ochi. E de două ori mai în vârstă decât el


– i-ar putea fi mamă. Tânărul o sărută pe buze.

VOCEA PRINȚULUI (înregistrată pe bandă): Rosamunda! Rosamunda!


Trezește-te! Am venit să te readuc în simțiri.

Prostituata simulează că se trezește.


Se freacă la ochi. Se ridică în capul oaselor.

VOCEA ROSAMUNDEI (înregistrată pe bandă): Am luat un fus în


mână. De cum l-am atins, s-a împlinit prorocirea. M-am înțepat cu el
la deget. M-am prăbușit pe pat cuprinsă de un somn adânc. De un
somn care a cuprins apoi întreg poporul. Regele și regina au
adormit și ei, și împreună cu ei toți curtenii. Au încremenit caii în
grajdurile lor, câinii în curtea palatului, porumbeii pe acoperiș,

1 În versiunea macedoneană, Trnoruška („înțepată cu o așchie”).


198
muștele pe perete, chiar și focul care licărea în vatră. Toate s-au
oprit în loc. Carnea de pe frigare a încetat să se mai frigă.
Bucătăresele au adormit și ele. Și vântul a stat în loc, nu s-a mai
clintit nicio frunză din copaci. Apoi, jur împrejurul locului aceluia a
crescut un zid de mărăcini, tot mai gros și mai des an de an. În cele
din urmă, întreg ținutul a ajuns cu totul ascuns vederii. Numai
girueta de pe vârful castelului se mai putea vedea.

Tânărul spală ochii prostituatei cu apă înmiresmată cu petale de


trandafiri. Ea își descalță un picior de pantoful cu toc înalt, toarnă în
pantof o băutură ieftină care face bule și-i dă tânărului să bea.

VOCEA POVESTITORULUI (înregistrată pe bandă): Și pe urmă prințul


și Rosamunda au făcut nuntă mare, strălucită, și au trăit pe deplin
fericiți până la capătul zilelor lor.

Beau amândoi. Ea dă vălul la o parte de pe ea. Poartă un costum


național rigid, incomod. Dar dedesubt are ciorapi negri prinși în
portjartier. Este puternic fardată. Îi pune mâna la vintre.

PROSTITUATA: O, salvatorul meu! Preacinstite paloș! (Îi pipăie prohabul.)


Paloșul tău naționalist, Excalibur, Arondigh, Ascalon, Balmung,
Naglering, Durandal, Sabia Dreptății, Flamberge, Gram, Azoth,
Zuflagar. (Îl sărută.) Ai luptat într-un război sfânt. Lasă-mă să-ți sărut
rănile de erou!

Îi scoate cămașa și-l sărută pe umeri. Tânărul își scoate pantalonii.


Rămâne gol, dar cu șosetele în picioare.

TÂNĂRUL: „Din fiarele de plug își vor făuri săbii și din cosoare sulițe.
Un neam va scoate sabia împotriva altuia și iar se vor deprinde toți
să ducă război unii cu alții.”1

1 Aluzii biblice: v. Mica 4:3; Isaia 2:4; Ioel 3:10.


199
Ea îi face o fotografie Polaroid.
Tânărul își pune capul în poala ei. Pauză.

PROSTITUATA: Înainte mă simțeam la închisoare. Eram lipsită de hrană,


de apă, de adăpost.
TÂNĂRUL: N-aveai aer să respiri.
PROSTITUATA: N-aveam aer să respir. Dar acum sunt liberă. Am
hrană, apă, adăpost.
TÂNĂRUL: Și aer să respiri.
PROSTITUATA: Și aer să respir. Poporul îți este recunoscător. Eram în
robie, dar acum știu ce este libertatea. Eram lipsită de vedere, acum
pot vedea.

Pauză. El cântă un cântec de leagăn pe care probabil că mama lui i-l


cânta când era mic. Pauză.

TÂNĂRUL: Mama!

Pauză. Prostituata izbucnește în râs. Tânărul se uită la ea.

TÂNĂRUL: Ce s-a întâmplat?


PROSTITUATA: Scuze. Nu râd de tine. Mi-am adus aminte de ceva.
TÂNĂRUL: De ce anume?
PROSTITUATA: Mi-am adus aminte de maică-mea.

Devine serioasă. Tânărul o îmbrățișează.

TÂNĂRUL: Când mă voi însura, vreau ca paloșul să-mi fie înfipt în grinda
cea mare. Când voi muri, să mă îngroape cu paloșul alături. Ori să-mi
dea drumul pe mare, cu tot cu paloș, pe o corabie funerară.

Femeia își scoate peruca. Întâlnirea a luat sfârșit. Tânărul plătește.

TÂNĂRUL: Data viitoare vreau să fiu soldat al Națiunilor Unite aflat în


misiune de pace.
200
PROSTITUATA: Am mai făcut asta.
TÂNĂRUL: O mai facem o dată.

Prostituata își aprinde o țigară. Tânărul pleacă.

Spectatorii ies din încăpere și pornesc mai departe.


Trec printr-un șir de camere goale.
Acestea conțin instalații artistice speciale.
Fiecare încăpere este o lume aparte, suficientă sieși,
rămasă de pe urma foștilor clienți ai hotelului.
Într-o cameră, într-un suport pentru pantaloni, se află o pizza.
În altă cameră este un telescop. A treia cameră este complet răsturnată
(cu susul în jos), următoarea e întoarsă la 90° (se sprijină pe un perete
lateral). Alta e plină de inscripții hoteliere
și de schițe cu ieșirile de urgență în caz de incendiu.
Peste tot sunt felurite rămășițe
(pâine uscată, fructe putrede, pete de sânge, prezervative folosite).
Într-o cameră, spectatorii pot citi dintr-o carte de vise ale clienților, prinsă cu
un lanț de perete. Într-o altă cameră este un ecran TV pe care se
derulează înregistrări cu ce au făcut diverși clienți cât au stat la hotel.
Alte ecrane TV înfățișează cantine pentru refugiați
ori un consilier „pe bune” care face recomandări privitoare la obținerea
vizelor și a dreptului de ședere în țară.
În altă cameră sunt adunate documente politice reale
care abordează problematica refugiaților și a imigrației
din diferite regiuni ale țării respective.
Spectatorii se adună în restaurantul hotelului, numit și „sala pentru
dineuri”. Aici sunt mese decorate cu sfeșnice și fețe de masă scumpe,
ceea ce distonează cu aspectul general decrepit al clădirii.
Spectatorilor li se servesc mici gustări și băuturi răcoritoare.
Sunt invitați să ia loc la mese.

201
GRAND HOTEL CASINO EUROPA

Personaje:
Prințul Igor, afacerist est-european; Ivana, iubita lui;
Krt, bodyguard-ul Prințului Igor; Mama, contabilă și îndrumător spiritual

Se aude cântând o mică orchestră. Membrii ei poartă costume negre și


fac parte din cercul de cunoscuți ai Prințului Igor.
Krt, un bodyguard uriaș, stă deoparte, în picioare.
Poartă ochelari de soare întunecați, mestecă gumă și îi scrutează pe
spectatori pe măsură ce aceștia intră în încăpere.
Ține alături, în lesă, un ciobănesc german cu botniță.
Mama este o cotoroanță țicnită, originară din estul Europei, care se dă
drept femeie de afaceri. Face pe amfitrioana cu spectatorii, care sunt
tratați ca oaspeți de vază, invitați speciali ai Prințului Igor.
Mama le cere să-i arate invitațiile, le urează bun-venit
și le arată locurile rezervate la mese.
Ivana este fardată strident și poartă o perucă de „blondă neghioabă”.
Improvizează un cântec. E o combinație de bocet, blues, muzică de
cabaret, cu elemente kitsch de turbo-folk, specific țărilor balcanice
aflate în tranziție. „Versurile” ad-hoc sună ciudat.

IVANA (cântând): Madonna… ochi pentru teoria optică… Coca-Cola…


grădina se face vestiar… Încetează… Creveți urmăriți cu binoclul
Eurostar… Calea lungă până la dreptate... Taci din gură… Îmi vine
să mănânc zidul... Zidul nu se mănâncă... Știu că nu se mănâncă…
Dar așa îmi vine…

Scena începe abia după încheierea acestei pauze de respiro și după ce


spectatorii s-au așezat în jurul meselor. Luminile scad în intensitate.
Rămân două Insule viu luminate, situate în cele două capete ale sălii.
Personajele intră și ies din aceste Insule.
202
Insula 1
Mama și Krt. Ea aduce o brichetă aurie în formă de revolver.
Krt o folosește imediat ca să-și aprindă o țigară. Mama pornește un
dans din buric. Krt i se alătură. Ritmul se întețește. Krt se prăbușește în
genunchi și închide ochii. Sparge o sticlă izbind-o de podea.
MAMA: Vai, Krt!
KRT: Vai, Mama!
MAMA: Astă-noapte ai fost grozav.
KRT: Știu.
MAMA: Câtă plăcere mi-ai dăruit!
KRT: N-am de ales.
MAMA: Asta te-au învățat în vremurile idilice în care lucrai pentru securitate?
KRT: Mă pricepeam la asta înainte să fiu recrutat de ei.
MAMA: De asta te-au angajat?
KRT: Eram supracalificat.

Insula 2
Igor și Ivana. Igor se îmbracă.
IGOR: Ce-i cu tine?
IVANA: N-am nimic.
IGOR: Te-ai îmbătat?
IVANA: Da.
IGOR: Fă bine și adună-te! În seara asta Europa e cu ochii pe noi.
IVANA: Mă piș pe Europa.
IGOR: Niciodată, niciodată să nu mai spui așa ceva despre Europa!
Europa e dragostea mea. E viața mea!
IVANA: Ce ești tu pentru Europa și ce-i Europa pentru tine?
IGOR: Europa m-a învățat tot ce știu.
IVANA: Ești un bandit.
IGOR: Exact! Am învățat de la maeștri. Mafioți italieni, hoți de mașini
nemți, suedezi care spală bani prin filiera drepturilor omului, baroni
francezi ai drogurilor.
203
IVANA: Ce replică răsuflată – ca și tine!
IGOR: Cum ai zis?
IVANA: Lasă…
IGOR: Domniță, ai grijă ce grăiești! Orice-aș fi, trebuie să mă tolerezi.

Insula 3
Igor și Mama. El mănâncă ciorbă. Soarbe cu zgomot.
Ea îi cântă un cântec popular, pe care îl alternează cu dialogul.
MAMA: Îți place?
IGOR: Îhî.
MAMA: E destul de sărat?
IGOR: Îhî.
MAMA: Au venit cu toții, tocmai din oraș. Cu mașinile lor lucitoare, cu
pantofii lor lustruiți, cu blănurile lor scumpe. Ai reușit! Au venit să-ți
pupe mâna. Să se știe cine-i șeful.
IGOR: Să-i fut!
MAMA: Va trebui s-o faci, dragul meu.
IGOR: Îhî.
MAMA: Mănâncă, mai întâi. Îți place?
IGOR: Îhî.
MAMA: E destul de piperat?
IGOR: Îhî.
MAMA: Te-ai gândit cum să fie imaginea companiei? (Continuă să cânte.)

Insula 4
Krt și Ivana.
KRT: Ivana, mă lași să-ți intru în chiloți?
IVANA: Franchețea ta e dezarmantă, Krt, dar nici prin gând nu-mi trece
așa ceva.
KRT: Aștept. Poate-mi vine rândul când ai să fii la azil.
204
IVANA: Am să mor tânără.
KRT: Atunci poate că ar fi cazul să te violez.
IVANA: Atunci te-ai pomeni cu cucul și ouțele tăiate mărunțel, făcute
tocăniță.
KRT: Ce-mi place să vorbesc cu tine!
IVANA: Plăcerea e de partea mea.

Insula 5
Ivana și Mama.
IVANA: Nu pot să-i sufăr!
MAMA: Nu te mai necăji, drăguță!
IVANA: Sunt niște animale.
MAMA: Știu ei cum să se poarte cu o doamnă.
IVANA: Cum poți trăi așa?
MAMA: O femeie trebuie să-și slujească bărbatul.
IVANA: Chiar crezi că așa trebuie să fie?
MAMA: Nu. Dar așa trăiesc.

Insula 6
Igor și Krt
KRT: Hai, Europa!
IGOR: Hai, târfă!
KRT: Încalecă-mi bărbăția!
IGOR: Ba pe-a mea, pe-a mea!
KRT: Corciturile tale refugiate abia te așteaptă!
Dau palma unul cu altul, în semn de triumf.
KRT: Laudă corciturii! Maltratată, abandonată, cu trei picioare, bătută,
alungată, flămândă, însetată, dar nicicând înfrântă! Sprintenă, virilă,
mereu gata să acționeze.
205
IGOR: Hei, hei! Suntem o nouă rasă de dulău, super-corcitura. Dușa1,
marcă înregistrată. Rasă de top! Îi scoatem din schemă pe toți câinii
de rasă aleasă. Clienții vor sta la coadă ca să beneficieze de
serviciile noastre! Vor plăti ca să se împerecheze cu noi.
KRT: Odată m-a angajat o cucoană cu o față de cur, cea mai nasoală din
câte am văzut vreodată. Ori de câte ori o serveam, trebuia să țin ochii
închiși și să mă gândesc la altceva.
IGOR: Ce prostan!
KRT: Cine vorbește!

Se schimbă luminile. Acum spațiul de joc se mută în mijlocul sălii


și se lărgește. Mama ia microfonul.

MAMA: Doamnelor și domnilor, bună seara! Vă mulțumim că ați venit


să luați parte la această mică sărbătoare atât de specială pentru noi.
Lansarea inițiativei noastre de constituire a unui fond de investiții! O
platformă de marketing direct, activ. Aceasta este o OPI, adică o
Ofertă Publică Inițială. Invităm potențialii investitori să se înscrie pe
lista noastră – le vom rezerva un anumit număr de acțiuni înainte de
a lista compania la bursă! Dați-mi voie să vi-l prezint pe amfitrion!
Un personaj cu totul și cu totul extraordinar! Cei mai mulți îl
cunoașteți ca fiind Prințul Igor. Dați-mi voie să vă prezint VIITORUL!

Mama aplaudă și îi îndeamnă pe spectatori să aplaude și ei.


Se deschid ușile. Orchestra vestește o spectaculoasă intrare în scenă.
Apare Igor, îmbrăcat în haine scumpe.
Orchestra intonează melodia de la ““Happy Birthday”.
Mama cântă în stilul lui Marilyn Monroe.

MAMA: Minunat viitor,


Minunat viitor,
Minunat viitor, Prințule Igor,
Minunat viitor!

1 duša (maced.), „suflet”


206
Igor se așează. Se proiectează un film menit să ilustreze cele ce se vor
spune în continuare. Dar imaginile contrazic violent vorbele.

MAMA: Igor s-a născut în Dobri Dol, un sătuc pitoresc.

IMAGINE: Un sat ca vai de el.

MAMA: A avut o copilărie fericită, mergea cu oile la păscut și cânta cu


un fluieraș făcut chiar de el.

IMAGINE: Igor sucește gâtul unui pui.

MAMA: Încă de la o vârstă fragedă, el a înțeles că are un dar ieșit din


comun. Imagini ale Europei îi apăreau mereu în fața ochilor.

IMAGINE: Igor se ușurează


pe o machetă a Turnului Eiffel făcută din chibrituri.

MAMA: Acestea simbolizau îndrăzneala și marea lui ambiție. El abia


aștepta să crească și să pornească a colinda lumea cea mare. În ziua
în care a plecat din sat a fost eclipsă de soare.

IMAGINE: Babe și moșnegi își fac cruce, bucuroși că scapă de Igor.

MAMA: A fost un pas mic pentru Igor, dar un pas mare pentru Europa.
Ca refugiat, a stat mai întâi ăn locul unde ne aflăm acum. Aici a fost
primul său cămin. Aici a pornit cariera lui. Pentru Igor, aceasta este
o călătorie de suflet. La început, bietul de el se simțea foarte singur.

IMAGINE: Igor beat și vesel

MAMA: A pornit cu o îndeletnicire modestă: plimba câini. Plimba


buldogii unei bogătașe. Cucoana avea liste nesfârșite de clienți din
toată lumea care voiau să-și împerecheze câinii cu buldogii ei
campioni. Igor coordona întreaga afacere cu împerecherile.
207
IMAGINE: Igor adună fecale de câine.

MAMA: Câinii nu-l plăceau. Igor a trebuit să plece.

IMAGINE: Cu mâinile goale, Igor strangulează un buldog.

MAMA: Igor și-a pus viitorul la cale! Restul e istorie. Astăzi, el este un
om de afaceri recunoscut în Vest, o lumină călăuzitoare și un
exemplu pentru mulți tineri din Est.

Igor se apropie de ceva acoperit cu o pânză albă. Înlătură pânza.


Într-o cușcă se află un câine cu înfățișare jalnică, o javră corcită.

IGOR: Sunt un filantrop. Am văzut prea multă lume nevoiașă și doresc


să pun capăt acestei stări de lucruri. Am cunoscut necazurile și nu
mai vreau să văd alți oameni suferind cum am suferit eu. Vreau ca
alții să aibă ceea ce eu nu am avut. Vreau să construiesc un adevărat
Hotel Europa. Vreau să construiesc un Grand Hotel Europa. Un loc
unde refugiații să se simtă ca acasă. Un locșor primitor unde ei să-și
poată păstra mândria și demnitatea. Va fi o instituție de binefacere.
Va avea o sală dedicată informării, o bibliotecă, un institut. O piscină.
O saună. O baie cu jacuzzi. Un muzeu. Vom pune pe picioare o loterie
internă. Vom deveni parte integrantă din tot mai ampla industrie a
drepturilor omului. Vom avea mereu grijă să nu ne abatem de la
corectitudinea politică. Va fi o atracție turistică a diplomației, o
Ambasadă a Bunăvoinței. O școală a iubirii, a toleranței, a democrației.
O seră dedicată multiculturalismului. Vom fi răsfățați de diverse
societăți europene, departamente ale Națiunilor Unite, ONG-uri,
agenții și persoane generoase. Vom mulge de la guvern fonduri
pentru hrană, locuințe, cheltuieli legale și le vor redistribui în mod
just și egal. Vom organiza lecturi publice de poezie a refugiaților,
expoziții cu desene făcute de copii ai refugiaților, un festival cu piese
scrise de refugiați. Bineînțeles, vom avea și un cazinou. Refugiații
vor primi slujbe bune aici: vor fi chelneri, oameni de serviciu. Cei

208
mai ambițioși vor putea ajunge crupieri. Cei mai talentați vor lucra la
pază. Se vor pregăti fizic intens și regulat, se vor antrena să fie buni
trăgători. Vom crea un bazin de tinerețe, de energie, de mușchi. O
forță de elită. Animată de frăție și unitate. Vom funcționa ca agenție
de recrutare. Vrea cineva un om care să plimbe câini – ne contactează
pe noi. Vrea cineva să i se rezolve o chestiune – ne contactează pe
noi. Vedem care sunt cerințele, încheiem contractul, ne achităm de
obligațiile asumate. Banii astfel obținuți se vor întoarce la comunitate.
Văd prosperitate, văd roți și mese de ruletă. Văd black jack, chemin
de fer, baccarat. Încheiați pariuri, doamnelor și domnilor! Dobândiți
acțiuni și dividende aici și acum! Roata se învârtește. Când se va
opri nu doriți să vedeți cum bila poposește acolo unde ați mizat? Nu
vreți s-o vedeți oprită la numărul dumneavoastră, pe culoarea pe
care v-ați ales-o?

Igor este purtat de avântul propriului său discurs.


Privește în jurul lui, se uită la spectatori.

IVANA: Madonna… ochi pentru teoria optică… Coca-Cola… grădina


se face vestiar...
IGOR: Încetează!
IVANA: Creveți urmăriți cu binoclul Eurostar... Calea lungă până la
dreptate…
IGOR: Taci din gură!
IVANA: Îmi vine să mănânc zidul.
IGOR: Zidul nu se mănâncă.
IVANA: Știu că nu se mănâncă. Dar așa îmi vine.
IGOR: Taci din gură!
IGOR: Aș mai dori să profit de acest prilej pentru ca să anunț că mă
căsătoresc.

Ivana se uită la el.

IGOR: De acum ești soția mea.

209
IVANA: Și dacă spun nu?
IGOR: Nu poți să spui nu.
IVANA: De ce?
IGOR: Pentru că ești femeia mea.
IVANA: A ta? De ce sunt a ta?
IGOR: Pentru că eu te-am găsit în șanț și-am binevoit să te scot din noroi și
să-ți ofer o viață nouă.
IVANA: Și dacă nu mă supun mă azvârli înapoi în noroi, în șanțul din
care m-ai scos?
IGOR: Da.

Ivana își scoate peruca. Este o tânără foarte atrăgătoare.

IVANA: Nu-ți înghit scornelile. I-auzi: mafie, abuz de alcool, prostituție,


câini vagabonzi, copii părăsiți prin gări prăpădite! Totu-i doar
scenariu de telenovelă.
IGOR: Taci din gură, vaco și idioato!
IVANA: Nu cred nimic din toate astea. Nu-i scena mea! Nu-i rolul meu!
IGOR: Care-i rolul tău? Nu mai ai niciun rol.
IVANA: Am o țară. Am o casă. Știu cum strălucește soarele acolo când
bate în ușa din față și când bate în ușa din spate. Îi am pe sfinții
mei. O am pe fiica mea. Am casa mea.
IGOR: O, am văzut lumina! Îmi dau toți banii la săraci și mă întorc la
țară, în bătătură, să mă apuc de crescut găini.
IVANA: Bătătura nu te va primi! (Igor o pălmuiește.) Pământului îi este
rușine cu tine.

Igor o lovește iar. Deodată, Ivana scoate un pistol și trage în Igor de


șase ori. Igor stă și o privește. Pauză. Ivana lasă pistolul să cadă și se
uită la el. Igor se duce spre ea și o plesnește din nou.
Ivanei îi țâșnește sânge din gură. Cade în genunchi.

MAMA: Scuzați incidentul.

210
Mama se întoarce spre orchestră. Pornește muzica.
Spectatorii sunt conduși afară din sală.
Spectatorii își continuă călătoria.
Sunt iarăși împărțiți în grupuri.

Un grup este întâmpinat de Recepționer.


Gras, plin de importanță, transpirând întruna,
poartă trening și adidași. E beat.

RECEPȚIONERUL: Când eram tânăr, înghițeam broscuțe și pe urmă le


vărsam înapoi. Așa câștigam bani prin piețele Europei, de pildă în
Piața San Marco din Veneția. Oamenii se opreau și se uitau.
Majoritatea se distrau. Unele cucoane leșinau. Mi-am făcut un rost în
viață. M-am săturat de Europa. Ce mi-a dat mie Europa? Ce am
primit eu de la Europa? Cultură? Monumente? Țin ele de foame? Zic
bine? Țin ele de sete? Le-am văzut, mersi frumos, dar nu sunt turist.
Trăiesc aici. Toate astea sunt o mare pacoste, după părerea mea. Păi
nu-i așa? Am să emigrez în Africa. Am un prieten acolo. Am fost la
școală cu el. Acum are o plantație de cafea. Iau avionul până la
Nairobi, mă urc în jeep, mă duc la plantație. Seară de seară, îmi sorb
coctailul, iar trei negrese goale și splendide îmi fac vânt cu frunze de
bananier. Oameni foarte cumsecade. Chiar se bucură să-ți facă pe
plac. Numai de n-ar fi războaiele alea civile. Nu știți, oare acum e
vreun război pe-acolo? Trebuie să mă interesez. Dar chiar să fie
războaie, ce dacă? Războaiele civile vin și pleacă, dar pământul e
veșnic. Am dreptate sau nu?

Prezintă camera următoare.

Aici stă un profesor de nu-știu-ce. Are un fix. Cică îl urmărește


careva să-l omoare. Trebuie să recunosc însă că tânărul care a
intrat la el mai devreme chiar arăta ca un ins în stare să ucidă.

211
ROOM SERVICE

Personaje: Vizitatorul, Profesorul

Profesorul e așezat într-un fotoliu. Bea. Ațipește.


Are în poală o carte deschisă. Ciocănituri în ușă.
Profesorul deschide ochii. Nu știe dacă să răspundă.
Se ridică în picioare. Deschide ușa.
În cadrul ușii se află Vizitatorul, un tânăr. Ține în mâini o tavă.
Pe tavă este un vas mare cu capac, din argint.

VIZITATORUL: Room service.

Profesorul se uită la Vizitator. Se dă într-o parte ca Vizitatorul să intre.


Închide ușa după el. Vizitatorul nu știe unde să pună tava.
Profesorul face puțin loc pe masă. Vizitatorul pune tava pe masă.
Profesorul se așează și-l privește.

PROFESORUL: Bun venit!

Vizitatorul e stingherit. Nu-l poate privi pe Profesor în ochi.


Tăcere prelungită. În cele din urmă, se privesc. Vizitatorul e agitat.

PROFESORUL: Ei bine?
VIZITATORUL: Poftim?
PROFESORUL: Ați venit să mă vedeți. (Pauză) Luați loc, vă rog.

Vizitatorul ia loc. Pauză.

VIZITATORUL: Sunteți aici de mult timp.


PROFESORUL: Am o fire singuratică.
VIZITATORUL: Nimeni nu știe nimic despre dumneavoastră. Unii spun
că ați fost marinar, singurul supraviețuitor al unui naufragiu. Unii
spun că o femeie fatală v-a frânt inima și v-a răpit bucuria de a trăi.
212
Pauză.

PROFESORUL: Probabil că mă căutați de multă vreme.


VIZITATORUL: Da, așa este.
PROFESORUL: Ceva de băut?

Profesorul îi oferă o băutură de pe măsuța cu rotile de lângă el.


Vizitatorul bea.

PROFESORUL: Cum vă merge?


VIZITATORUL: Ca naiba.
PROFESORUL: Sunteți tânăr. Fruntea sus! Vă e cumva foame?
VIZITATORUL: Nu, mulțumesc de întrebare.
PROFESORUL: Unde ați dormit noaptea trecută?
VIZITATORUL: N-am dormit deloc.
PROFESORUL: Tremurați.

Pauză. Profesorul se ridică. Ia un brici. Întinde pe față spumă de ras.


Se uită într-o oglindă crăpată atârnată de perete, de marginile căreia
sunt prinse câteva fotografii. Începe să se radă.
Vizitatorul îl privește. Pauză. Profesorul arată cu degetul către o carte
de pe masă. E o enciclopedie voluminoasă.

PROFESORUL: Pagina 237.

Vizitatorul se uită la carte. O deschide la pagina indicată.

PROFESORUL: Citiți!
VIZITATORUL (Citește.): „Răzbunarea de sânge”?
PROFESORUL: Așa.

Vizitatorul citește în gând.

PROFESORUL: Citiți cu glas tare!


213
VIZITATORUL: „Se mai numește și «vrajba de sânge». Un conflict
continuu între două grupuri dintr-o societate (de regulă, între grupuri
constituite în baza legăturilor de rudenie), definit prin violență,
constând adesea în uciderea ca răzbunare pentru o altă ucidere,
anterioară. Funcționează în numeroase comunități de tip arhaic în
care conflictele nu (mai) sunt reglementate legal, atunci când
eșuează încercările de a rezolva o neînțelegere pe căi considerate
satisfăcătoare de ambele părți.” (Pauză) Complicată chestie!
PROFESORUL: Așa-i. (Pauză) Da și nu prea.

Profesorul continuă să se radă.

VIZITATORUL: Dumneavoastră ați scris asta?


PROFESORUL: Sunt o autoritate în materie.
VIZITATORUL: Dumneavoastră?
PROFESORUL: Îmi cer părerea cercetători occidentali care își dau
doctoratul pe această temă. Șansa mea la celebritate.
VIZITATORUL (Se uită în carte.): Eu te omor pe tine și tu mă omori pe
mine.
PROFESORUL: Eu te omor pe tine și tu mă omori pe mine și eu te
omor pe tine.
VIZITATORUL: Tu mă omori pe mine și eu te omor pe tine și tu mă
omori pe mine și eu te omor pe tine.

Profesorul s-a îmbrăcat cu un costum de haine negru, nou, dar e


desculț. Ia fotografiile din jurul oglinzii.
Le aruncă pe masă în fața Vizitatorului.

PROFESORUL: Ilir și eu. Prieteni la cataramă. Ne dădeam împreună


cu sania. Alea zăpezi! De-atunci n-am mai văzut așa zăpezi. Natura
e tot mai pricăjită.

Vizitatorul se uită la o fotografie.

214
PROFESORUL: Prima noastră bicicletă. El m-a învățat să merg pe
bicicletă. Ținea bicicleta de șa ca să-mi păstrez echilibrul. Într-o zi,
mă uit, Ilir la o sută de pași în spate. Mă descurcam singur, deci.
Știam să merg cu bicicleta. Pe un drum de țară plin de colb.

Vizitatorul se uită la altă fotografie.

PROFESORUL: Aici mâncam pepene amândoi. Cogeamite pepenele!


Douăzeci de kile. Am mâncat doar miezul cel mai dulce. Restul l-am
dat la porci.

Vizitatorul se uită la altă fotografie.

PROFESORUL: Mai pe urmă. Amândoi aveam câte o iubită. Ne


storceau coșurile de pe frunte. Raiul pe pământ!

Vizitatorul se uită la altă fotografie.

PROFESORUL: Și mai pe urmă. Eram bărbați și jucam bile.

Profesorul și Vizitatorul încep să-și adreseze unul altuia „parole” folosite


în jocul de bile. Încep să râdă. Aruncă în continuare cuvinte unul
către celălalt. Râd și mai tare. Pauză. Profesorul se întunecă iarăși.

PROFESORUL: Ilir îl ucide pe fratele meu. Așa că trebuie să-i vin și eu


de hac lui. Îl vânez prin toată Europa. Trec luni întregi până îi dau de
urmă. În sfârșit, îl ajung într-o cameră de hotel. Nu cu mult diferită
de aceasta. Îl omor fără să clipesc.

Profesorul își pune un trandafir la butonieră.

PROFESORUL: Acum sunt gata.

Vizitatorul dă la o parte capacul de pe vasul de argint.


215
Înăuntru e un pistol. Vizitatorul și Profesorul se privesc.
Pauză prelungită.

VIZITATORUL: Nu pot s-o fac.


PROFESORUL: Ba puteți. Și eu credeam că nu sunt în stare. Dar am
fost.
VIZITATORUL: Eu nu sunt în stare.
PROFESORUL: Sângele apă nu se face.
VIZITATORUL: Credeam că vin să vă ucid. Dar nu. Am venit ca să
vă… acord iertarea.
PROFESORUL: Nu fiți caraghios! Dreptatea e de partea celor mari și
tari. Ochi pentru ochi. Haideți să isprăvim odată! Eu nu mă pot ierta.

Profesorul ia pistolul și i-l dă Vizitatorului.

PROFESORUL: Nu vă muiați! Nu fiți „intelectual”! Ilir vrea să fie


răzbunat. Era fratele dumneavoastră. L-am împușcat în cap.

Vizitatorul sare în picioare. Îl strânge pe Profesor de beregată.


Vrea să-l sugrume.

PROFESORUL: Șase gloanțe trase cu un pistol Zastava, armă standard


în fosta Iugoslavie.

Vizitatorului scoate un urlet prelung, ca și cum s-ar lupta cu niște


demoni lăuntrici care îl îndeamnă să ucidă.

PROFESORUL: Da! Așa mai merge! Așa mai zic și eu!

Vizitatorul îi dă drumul Profesorului și îi dă brânci în fotoliu.


Este extrem de furios și de aprins, respiră greu.
Profesorul înșfacă pistolul. Pune țeava armei în gură și trage.
Se prăbușește în fotoliu. Dar pistolul nu are gloanțe. Profesorul are
ochii închiși. Apoi îi deschide încet. E surprins că e încă în viață.
216
A acționat însă cu bună-credință și s-a sinucis – metaforic.
Sentimentul de eliberare este aproape palpabil. S-au împlinit și
răzbunarea, și iertarea. Omorul s-a întâlnit cu îndurarea.
Vizitatorul smulge din cartea Profesorului paginile despre răzbunarea
de sânge. Le face bucățele. Le pune pe tavă. Scoate din buzunar șase
gloanțe. Le pune și pe acestea pe tavă, lângă paginile rupte.
Pleacă și închide ușa după el.

Spectatorii ies din cameră. Sunt întâmpinați de Fiică.


Aceasta este mioapă, poartă ochelari cu lentile groase ca un fund de
borcan. E stângace, autistă, are codițe lungi împletite, de fetiță.

FIICA: Îmi place de Odiseu. E chiar drăguț. Numai că e cam tăcut. Dar
drăguț. Tare, tare drăguț. Bărbatul acela, cap de familie, umblă
mereu beat. Într-o seară m-a întrebat dacă nu vreau să mă plimbe o
tură în căruciorul de la supermarket. Nebunie! Miezul nopții și eu mă
dădeam cu căruciorul de supermarket. Dar mi-a plăcut, nimic de zis!
Îmi place tânărul care a intrat în camera Profesorului. Înalt, brunet,
chipeș. M-am oprit în mijlocul coridorului. El venea în direcția mea.
Și m-am gândit că mai bine să stau pe loc. Poate că avea să mă
caute pe mine. Am mai văzut și un înger. Era în camera asta. Pe
tavan. Poate că nu mă credeți, dar vă spun adevărul, tot adevărul și
numai adevărul. Doi tineri abia căsătoriți au intrat dincoace noaptea
trecută. Se cunoaște întotdeauna dacă un pat a fost folosit noaptea
pentru știți dumneavoastră ce. Cearșafurile erau groaznic de
mototolite. Numai făcând chestia aia se pot mototoli cearșafurile
într-un așa hal. Mi-ar plăcea să mi se întâmple și mie asta. Aș vrea
să fug undeva departe, departe de aici. Îmbrăcată în alb. Să
mototolesc cearșafurile în mai multe hoteluri. Sunt născută în zodia
Peștilor. Scrie în horoscopul meu că sunt extrem de sensibilă. Am o
fire foarte emotivă și nehotărâtă. Se vede că sunt așa? Adică,
uitându-vă la mine ați spune că sunt Pește?

Prezintă camera următoare.


217
O tânără ruptă de oboseală s-a cazat aici noaptea trecută. Arăta de
parcă era gata să-și pună capăt zilelor. Se spune că încăperea e
locuită permanent de un înger. Poate că o va ajuta. Sau poate că ea
îl va ajuta pe el.

ÎNGERI DE HOTEL

Personaje: Îngerul, Pribeaga

O femeie intră în camera de hotel cărând o valiză după ea. Pare firavă,
ostenită și abătută. E îmbrăcată într-un impermeabil lung. Se așează pe
valiză. Privește în gol. Deodată, se aude un glas dinspre dulap.
Se deschide jumătatea de sus a ușii dulapului.
Apare „scheletul din dulap” – Îngerul, un tânăr de douăzeci și ceva de
ani. Vizibil doar de la brâu în sus. Poartă uniformă – arată a ceva între
polițist, soldat și vameș. I se adresează femeii pe un ton oficial, într-o
vorbire bolborosită. Scoate sunete pițigăiate, niște văicăreli fără sens.

ÎNGERUL: Pașaportul!

Pribeaga îi arată documentele de călătorie. Îngerul închide ușa


dulapului de parcă ar închide fereastra unui ghișeu. Pauză.
Îngerul deschide din nou „fereastra”.

ÎNGERUL: Aceasta e fotografia dumneavoastră? Acesta e părul


dumneavoastră? Acesta e nasul dumneavoastră? Aceștia sunt ochii
dumneavoastră? Aceasta este semnătura dumneavoastră? Viza
dumneavoastră nu e valabilă. Pașaportul dumneavoastră a expirat.
Cine sunteți? Unde mergeți? Ce doriți? Aveți ceva de declarat?
Deschideți valiza!

Pribeaga scoate tot din valiză: o perie de dinți, lenjerie de corp,


un ursuleț de pluș, un album cu fotografii.
218
Lucrurile ajung pe podea, unele peste altele, în neorânduială.
Pribeaga încearcă să le așeze la loc în valiză, dar nu mai încap și ea nu
reușește să închidă valiza și să tragă fermoarul.
Izbucnește disperată în plâns.

PRIBEAGA (Vorbește doar pentru ea însăși, repede și cu glas scăzut,


parcă ar recita o mantra.):
La Babilon e cale lungă, oare?1
Zece-ori-zece verste și-ncă șapte2.
Ajung până la noapte, frățioare?
Păi vii și înapoi până la noapte!
De ai picioare sprintene, ușoare,
Ajungi la Babilon până la noapte.

Îngerul o ascultă. Îi place de Pribeagă.

ÎNGERUL: Da?
PRIBEAGA: Aș vrea să mă duc acasă.
ÎNGERUL: Hai să mergem!
PRIBEAGA: Unde?
ÎNGERUL: Te duc eu acasă.

Îngerul știe cum poate să-i risipească tristețea.


Mai întâi, o face pe Pribeagă să-și amintească de toate câte le-a trăit.
O ia într-o călătorie imaginară, de-a lungul căreia par să zboare
amândoi peste orașe și sate. Văd case și oameni. Le fac cu mâna.
Îngerul o învață pe femeie să vorbească.
Îi ține mâna pe frunte de parcă ar susține-o în vreme ce ea vomită.
Din gura ei ies, rând pe rând, cuvinte.

1 În originalul englez, cunoscută poezioară pentru copii (How Many Miles to Babylon),
tradusă literal în versiunea macedoneană.
2 În originalul englez, distanța menționată este de 70 de mile (112,651 Km). 1 verstă =

1,066 km
219
ÎNGERUL: A! A!
PRIBEAGA:
al
alb
albu
alblu
ablu
abru
aburlu
agurlu
agur
augur
angur
angul
angulu
anglu
angle
anghele
anghel
angel – înger
ÎNGERUL: Înnnnmicșoraaaatu-m-ai preeee mine puţin oarece deeecât
îîîîngerii.1
PRIBEAGA: Vădzui cum te suiai până la ceriuri sus.2
ÎNGERUL: Încă suntem lumina, deși căzut-a cel mai luminos.3
PRIBEAGA: Noi din adâncuri de genune, din hăul fărʼde fund.4

Pribeaga scoate un briceag. Îl amenință pe Înger.


El fuge de ea, merge pe tavan.

1 v. Psalmi, 8:5.
2 v. Psalmi, 107:26.
3 v. „Îngerii-s lumina, deși căzut e cel mai luminos” (William Shakespeare, Macbeth,

Actul IV, Scena 3, în traducerea lui Ion Vinea). La rândul său, versul shakespearian e
un ecou al unui verset biblic (Isaia, 14:12).
4 v. Psalmi, 88:6; Psalmi, 130:1; Plângerile lui Ieremia, 3:55; Apocalipsa, 9:11.

220
Între ei există o puternică atracție sexuală. Dansează amândoi.
Asudă și plâng. Acum ea îi ține lui mâna pe frunte.

PRIBEAGA: B! B!
ÎNGERUL:
baliză
barieră
bara
baraj
blocaj
blocat
bordurat
bordură
borda
bornă
brazdă… hat… hotar
PRIBEAGA: Și acesta e hotarul de la miazăzi.1
ÎNGERUL: Hotarul către miazănoapte pornește de la ieșirea la mare și
suie spre Vet-Hagla.2
PRIBEAGA: Îți voi lărgi hotarele.3
ÎNGERUL: Voi pune la hotarele tale pace.4
PRIBEAGA: O potaie amărâtă adusă de la hotarele barbare.5
ÎNGERUL: Ce pășește peste hotarele veșniciei.6

1 v. Iosua, 15:2.
2 v. Iosua, 15:5-6.
3 v. Ieșirea, 34:24.
4 v. Psalmi, 147:14.
5 Citat dintr-un scurt tratat despre rasele de câini din Anglia, scris în latinește (în 1536)

de Johannes Caius, tradus în engleză de Abraham Fleming în 1576 și inclus în vol. III
din Edward Arber (ed.), An English Garner: Ingatherings from Our History and
Literature, 1880, pp. 225-268.
6 Aluzie la pastorul american Samuel Davies (1723-1761), al patrulea președinte al

Universității Princeton, care, chinuit de tuberculoză și văzându-și sfârșitul aproape, ar


fi spus despre sine că „trăiește în apropierea hotarelor veșniciei”.
221
Încet, cu o ultimă sforțare, el reușește să o detensioneze,
să ajungă la miezul adânc al neliniștii ei. Ea se înseninează.
În schimb, el apare acum ostenit și abătut. De parcă s-ar fi petrecut
un ciudat transfer de energie. E rândul ei să-i sară în ajutor.

PRIBEAGA: Ce-i cu tine?


ÎNGERUL: Vreau să mă duc acasă.
PRIBEAGA: Hai să mergem!
ÎNGERUL: Unde?
PRIBEAGA: Te duc eu acasă.

Ies amândoi în zbor pe fereastră. S-a făcut Îngerul om?


S-a făcut femeia Înger? Au zburat în sus sau în jos?

Spectatorii ies din cameră și pleacă mai departe.


Sunt întâmpinați de Îngrijitor, un tânăr solid, semeț, cu părul tuns perie.
În timp ce-i conduce spre următoarea încăpere, le vorbește.

ÎNGRIJITORUL: Zdrențe fără căpătâi. Lepădături. Calici. Dobitoci.


Golani. Lichele scurse de prin remorci de camion. Într-o zi or să se
trezească morți. Câți șomeri sunt în țara asta? Milioane! Iar guvernul
dă adăpost și bani de cheltuială oricui vine aici ascuns sub un
camion. Muncim pe brânci ca să ne câștigăm pâinea, iar ei vor totul
de pomană imediat. Javre scârboase. Se înmulțesc ca iepurii. Niște
putori. Nu-s în stare să învețe limba noastră. Singurul cuvânt pe
care-l știu e „beneficiu”. Nu vă supărați, aș putea primi un
apartament? Uite-aici un apartament. Nu vă supărați, aș putea primi
bonuri de masă? Uite-aici bonuri de masă! Nu vă supărați, aș putea
avea asigurare medicală? Uite-aici asigurare medicală! Nu vă
supărați, aș putea primi un televizor color, cu diagonala de 50, nu de
42 de centimetri? Nu vă supărați, ați putea să mă scărpinați la ouțe?
Și rânjesc ca niște șobolani cu dinți de aur. (Își arată tatuajele de pe
umeri și brațe. Sunt simboluri neo-naziste.) E timpul să pornim o
cruciadă. Dacă înțelegeți ce vreau să spun. Mănușa a fost aruncată!
222
Ziua Socotelilor! Va curge sânge – râuri-râuri. Când vine ceasul,
vreau să fiu pregătit. Rahați slinoși. Mârlani. Babuini. Viermi.
Paraziți. Coate-goale. Lipitori. Mutre de hazna. Nu știu dacă s-o sugă
sau s-o lingă. Ar regula și-un șarpe dacă l-ar ține cineva de cap!

Prezintă încăperea următoare.

Doi tineri ruși proaspăt căsătoriți au sosit aici în urmă cu câteva ore.
Cred că abia așteptau să facă ce fac toți tinerii însurăței.

CĂLĂTORIE DE NUNTĂ

Personaje: Mireasa, Mirele

Doi tineri imigranți tocmai au sosit la hotel după ce, îmbrăcați de nuntă,
au făcut autostopul tocmai de la ei „de-acasă”.
Mirele se uită în jur. E încântat de tot ce vede.

MIRELE: Ia privește! Ce frumos! Ce minunăție!

Mirele sărută patul.

MIREASA: Ce faci?
MIRELE: Sărut patul.
MIREASA: De ce?
MIRELE: E un pat occidental adevărat.
MIREASA: Și ce dacă?
MIRELE: Totu-i prima-ntâi în Occident.

Sărută perdelele.

MIRELE: Perdele occidentale.


223
Sărută podeaua.

MIRELE: Podea occidentală.

Respiră adânc.

MIRELE: Aer occidental.

Îi vine să plângă de fericire.

MIRELE: Am ajuns aici!


MIREASA: Nu exagera!
MIRELE: Ne-am împlinit visul!
MIREASA: Nu ne fie de deochi!

Mirele începe să se dezbrace. Își miroase subsuorile. Se pregătește


pentru ritualul nupțial. Mireasa, emoționată, stă întinsă în pat.

MIRELE: Gata?
MIREASA: Să ce?
MIRELE: Ne-apucăm de treabă?
MIREASA: Care treabă?
MIRELE: Să facem un copil occidental!
MIREASA: Un copil occidental?
MIRELE: Un om nou. Un bărbat care nu va avea soarta părinților lui
est-europeni.
MIREASA: Și dacă nu va fi băiat?
MIRELE: Ba, cu siguranță, băiat va fi.
MIREASA: Dacă va fi fată?
MIRELE: Mai întâi facem un băiat și pe urmă o fată.

Mireasa se bosumflă, se întoarce cu spatele la el. Tăcere.


Mirele îi pune mâna pe spate. Ea deschide televizorul
și butonează telecomanda, schimbând repede canalele.
224
Pe ecran se perindă o mulțime de reclame, emisiuni-concurs, seriale.
Mirele se așează lângă ea. Se uită împreună la televizor. Pauză.
Mirele devine incomodat de „concurență”.

MIRELE: Bine. Iartă-mă. Mai întâi o fată și pe urmă un băiat.


MIREASA: Voiam să fie un moment înălțător, de neuitat.
MIRELE: Așa va fi.
MIREASA: Am făcut autostopul trei zile. Am plecat direct de la nuntă.
MIRELE: Adevărat. Închide televizorul! (Pauză) Închide-l!
MIREASA: Nu striga!
MIRELE: Nu strig.
MIREASA: Înseamnă că nu te auzi.

Mirele începe s-o sărute pe Mireasă pe gât. Se aud râsete la televizor.

MIRELE: Hai, te rog!

Mireasa apasă pe butonul „mute” de pe telecomandă. Liniște.


Ea continuă să se uite la televizor.
Mirele scoate o iconiță cu un sfânt și o pune pe noptieră. Își face cruce.
Spune o rugăciune. Mireasa se uită în continuare la televizor.
Mirele stinge lumina. În cameră se mai vede doar pâlpâirea
televizorului. Mirele o sărută pe Mireasă pe gât.
Ea se uită mai departe la televizor.
Mirele nu se poate concentra. Se ridică în capul oaselor.
Deschide radioul. Încearcă să găsească muzică sentimentală,
romantică. Trece peste mai multe programe. Se aude tot felul de
muzică, dar numai duioasă nu. Deodată, dă peste o melodie frumoasă,
lentă. Se apucă din nou s-o sărute pe mireasă pe gât.
Se oprește melodia și începe o emisiune de dezbatere politică.
Mirele schimbă programul. Găsește altă muzică romantică.
Mireasa se uită la televizor.
Mirele sare din pat. Începe să răscolească așternutul.

225
MIREASA: Ce-i?
MIRELE: Un gândac.
MIREASA: Un gândac?
MIRELE: Un gândac afurisit!
MIREASA: Un minunat gândac occidental!
MIRELE: Ha, ha, ce-mi vine să râd!

Mirele se oprește din răscolit patul și închide televizorul.


Se bagă amândoi iar în pat. Se mai vede doar un fascicul de neon care
pătrunde în cameră pe fereastră. Mirele e în formă acum.
Însă, deodată, apar chipuri pe pereți. Mireasa le vede.

MIREASA: Doamne!
MIRELE: Ce-i?
MIREASA: Stai așa!
MIRELE: Ce?
MIREASA: Bunicul!
MIRELE: Cine?
MIREASA: L-am văzut pe bunicul.
MIRELE:Unde?
MIREASA: I-a ieșit capul din perete.
MIRELE: Ce prostie!
MIREASA: Pe cuvântul meu!

Mirele se uită la perete. Liniște. Nu se întâmplă nimic.


Mirele se întoarce cu spatele la perete. Apare un chip.

MIREASA: Uite!

Chipul dispare. Mirele se întoarce.

MIRELE: Unde?

Nu se vede nimic acolo.


226
MIREASA: Ce-o fi însemnând asta?
MIRELE: Nimic.
MIREASA: E semn rău. Străbunii mei sunt supărați pe mine.

Mireasa se ridică în capul oaselor. Aprinde o lumânare în fața icoanei


sfântului păzitor. Își face cruce. Deschide una dintre gențile de voiaj.
Scoate un borcan cu miere și nuci. Ia o lingură de miere. Îi dă una și
Mirelui. Lingura cade pe podea. Mireasa se apleacă să o ridice.
Deodată, vede ceva sub pat. Scoate de acolo o servietă diplomat.
Încearcă amândoi să o deschidă, dar nu nimeresc cifrul. Până la urmă,
reușesc. Servieta e plină de bancnote. Ei le numără. Apoi, sub maldărul
de bani, dau peste ceva învelit într-o cârpă murdară.
Dau cârpa la o parte. Este o inimă plină de sânge.

MIREASA: Ce-i asta?


MIRELE: E o inimă.
MIREASA: O inimă?
MIRELE: Nu-i o inimă?
MIREASA: Ce fel de inimă?
MIRELE: Habar n-am.
MIREASA: A cui o fi?
MIRELE: De ce mă întrebi pe mine?
MIREASA: Dar pe cine să întreb?

Sunt speriați. Mireasa pune ușor mâna pe inimă.


Din ea țâșnește sânge și-i împroașcă lenjeria imaculată. Țipă.

MIREASA: Sânge!
MIRELE: Nu striga!
MIREASA: E sânge.
MIRELE: Văd și eu că-i sânge, la naiba!

Mirele pune inima și banii înapoi sub pat. Dar mâinile îi sunt mânjite de
sânge – care picură pe cearșafuri.
227
MIREASA: Sânge!

Mirele se scoală din pat și se spală pe mâini. Vine înapoi.


Sună telefonul. Se uită unul la altul. Mirele e gata să ridice receptorul.

MIREASA: Nu!
MIRELE: Ce?
MIREASA: Nu răspunde!
MIRELE: De ce?
MIREASA: Așa-mi spune mie inima.

Mirele smulge telefonul din priză. Tăcere.

MIREASA: Hai să mergem acasă!


MIRELE: Acum?
MIREASA: Acum.
MIRELE: Hai!

Se uită unul la altul.


Pornesc să se sărute și să facă dragoste năvalnic,
de parcă nu ar mai apuca ziua de mâine.
Viețile lor s-au schimbat pentru totdeauna.

Spectatorii pleacă din cameră.


Sunt întâmpinați de prima persoană pe care au întâlnit-o la începutul
serii. Aceasta îi informează că au intervenit modificări importante în
program – lucrurile au evoluat într-un mod neprevăzut, așa că sunt cu
toții invitați la o petrecere care în aer liber, pe terasa hotelului.

Toți spectatorii se reunesc afară, pe terasă.


Acolo este o masă lungă, la care sunt așezați actorii din camerele
vizitate. Încă mai au costumele pe ei, dar și-au înlăturat machiajul.

Ivana se ridică în picioare și începe să cânte.


228
IVANA:
Freude schöner Götterfunken
Tochter aus Elysium,
Wir betreten feuertrunken,
Himmlische, dein Heiligtum!
Deine Zauber binden wieder
Was die Mode streng geteilt;
Alle Menschen werden Brüder,
Wo dein sanfter Flügel weilt.

Ridică toți paharele.


Se abate o pală de vânt asupra lor, le trece prin păr.
Hotel Europa se zărește în noapte, în lumina blând-strepezită a lunii.

229
230
VIIAȚA LUMII SAU ORIȘICINE
(IMORALITATE)

231
Nota autorului

Această piesă este o variațiune subversivă, gen farsă, la


moralitatea medievală intitulată Everyman1 și a fost scrisă la comanda
Teatrului Mélange din Londra – o trupă dedicată exprimării teatrale
„totale”, ce reunește cuvântul, dansul, muzica și improvizaţia
actoricească. Astfel, textul de față este conceput ca o rețetă pentru o
reprezentație teatrală de tip performance.
G.S.

1 Den spyeghel der salicheit van Elckerlijc/Oglinda salvării Orișicui (Antwerpen, 1500)
și The Somonyng of Everyman/Chemarea la Judecată a Orișicui (Londra, 1510) sunt
variante ale unei celebre moralități medievale ce înfățișează omul ca ființă fragilă,
trecătoare, supusă ispitei și greșelii (rătăcirii) și trebuind ca, la sfârșitul vieții, să dea
seamă de toate faptele sale.
Nu am tradus literal titlul piesei, ci am mizat pe o referință culturală pertinentă în
spațiul românesc: ca și textele occidentale amintite mai sus (și care l-au precedat cu
mai bine de un secol și jumătate), poemul filozofic Viiața lumii (1672) al lui Miron
Costin abordează tema condiției umane, autorul afirmând în Prédoslovie – voroavă la
cetitoriǔ că a dorit să arate „pre scurtŭ cum ieste de lunecoasă și puţină viiaţa noastră
și supusă pururea primejdiilor și primenélilor”.

232
PERSONAJE

ANASTASIA: Străina
RAY (întruchipează IUBIREA DE ARGINȚI)
Poartă barbișon, are lanţ de aur, inel de aur, două telefoane mobile;
avid de câștig, se gândește numai și numai la bani,
urmărește doar să obțină bogății și putere; precis și eficient;
se crede buricul pământului, n-are timp de pierdut cu neisprăviții.
HELEN (întruchipează DESFRÂNAREA)
Neglijentă, ochi tulburi; are o floare tatuată pe piept;
mereu drogată și obsedată de sex; emană sex prin toți porii.
TIM (întruchipează LĂCOMIA)
Ras în cap, nevrotic, bulimic;
pe de o parte, veșnic preocupat de mâncare –
pe de altă parte, obsedat de sănătatea sa;
bronzat și mândru de corpul său.
JO (întruchipează TRÂNDĂVIA)
Grasă, înceată, mereu obosită; neîngrijită, îngălată;
ronţăie chipsuri întruna.
VICKY (întruchipează PIZMA)
Elegantă, îmbrăcată după ultima modă;
înnebunită după cumpărături.
KEN (întruchipează MÂNIA)
Irascibil și agresiv ca un taur;
are mereu o cutie de bere în mână – are și burtă de la atâta bere;
poartă o eșarfă de suporter al unei echipe englezești de fotbal.

233
SCENA 1: Prolog

Intră Anastasia. Are treizeci și ceva de ani.


E înveșmântată simplu, în negru, ca o văduvă spaniolă.
Vorbește englezește cu un accent străin, greoi.

ANASTASIA: Când vine vorba de moarte, oamenii nu mai au nici o


rușine. Nimeni nu mai vrea să moară. Toți năzuiesc la veșnicie și
nemurire. Se agață de viață cu orice preț. Inventează tot felul de
chestii, cârje, vitamine și creme împotriva ridurilor. Jură pe operații
estetice, trucuri biochimice și șmecherii genetice. Se lăfăiesc în lux
fără jenă. Se îneacă în păcate, habar n-au de dreptate, nu respectă
legile, nu au nici o teamă. Nu au cer deasupra lor, nu recunosc
nimic mai presus de ei. Fiecare face după cum îl taie capul. Au
ajuns mai răi ca fiarele. (Pauză.) Mă numesc Moartea. Eu sunt
îngerul negru al destinului. Am venit să le arăt acestor muritori
umflați a cui e, de fapt, puterea. Cine are ultimul cuvânt. Îi fac praf
cu degetul cel mic. Îi înec într-o picătură de apă. Le scot ochii. Îi
momesc în capcană, mă joc nițel cu ei, precum pisica cu șoarecele,
și pe urmă adio!

SCENA 2: Intrarea semeață a celor șase

Un mic hotel în Spania. Noaptea târziu.


Intră Ray, Helen, Tim, Jo, Vicky și Ken.
Toți emană egoism și trufie. Lasă bagajele jos. Se uită în jur.

KEN: ʼTu-i...
HELEN: Rahat!
TIM: Rahat!
JO: ʼTu-i...
VICKY: ʼTu-i...
KEN: Rahat!
234
RAY: Aţi vrut chilipir, poftim chilipir!
HELEN: O fi ceva de băut pe-aici?
JO: Nu sta în picioare dacă ai unde să te așezi. (Se așează pe
canapea.)
VICKY: Trebuia să mergem în Turcia. Intuiţia îmi spunea: „Turcia. Du-te
în Turcia.” Și unde m-am dus? În Spania. Și cum e în Spania?
Groaznic! Și cine e de vină? Eu. De ce? Pentru că nu mi-am
ascultat intuiţia.
TIM: Cred că suntem la vreo trei mile de plajă.
RAY: În creierii munților.
KEN: Hei!
HELEN: Cât o fi ceasul?
TIM: (Se uită la ceas.) Două și douăzeci. Noaptea.
HELEN: Ceasul vrăjilor!
JO: Nu sta așezat dacă poți să stai culcat. (Se culcă pe canapea.)
KEN: Hei! E cineva aici?
RAY: Agenţiile de turism: moarte curată!
HELEN: Mă așteptam să fie un hotel mare. Discoteci deschise toată
noaptea.
TIM: Nopţi fierbinţi. Plajă plină de nisip.
HELEN: Muzică dată tare. Latin lovers. Tequila.

Intră Anastasia. O privesc toți. Liniște.


Ea le dă tuturor câte o floare.

ANASTASIA: Buenas tardes, stimați turiști! Bine aţi venit în vacanţă! Îmi
pare rău că agenţia dumneavoastră de turism a dat faliment. Și-mi
pare bine că aţi ales să nu vă întoarceţi în Anglia, ci ați acceptat să
veniţi aici, în schimb. Mă numesc Anastasia. Eu sunt ghidul
dumneavoastră. Vă stau la dispoziţie. Mă ocup de mâncarea, igiena
și distracţia dumneavoastră.
VICKY: Ăsta e?
ANASTASIA: Ce să fie?
VICKY: Hotelul?
235
ANASTASIA: Da!
HELEN: E deschis la bar?
KEN: Cine este manager?
TIM: Este aer condiţionat în camere?
ANASTASIA: Știu că nu e chiar ceea ce vă doreați. Voiaţi să mergeţi la
Benidorm, cel mai „fierbinte” loc de pe Costa Blanca. Toţi vor să
ajungă acolo pentru plajele superbe, pentru magazine, paella,
discoteci și baruri și British pubs. Hotelul nostru se află pe un munte
cu vedere spre mare. Nu suntem pe traseul turistic obișnuit, dar
sper să nu fiţi dezamăgiţi. Hotelul nostru e mic și neînsemnat, dar e
curat și confortabil. (Pauză. Liniște.) Trebuie să fiţi obosiţi că ați
călătorit noaptea.

Jo, care aproape a adormit pe canapea, deschide ochii.

ANASTASIA: Mersul pe jos e singurul mod adevărat de a călători. Nu


zborul cu avionul. Când omul zboară, trupul îi ajunge repede, dar
sufletul îi călătorește încet. Ajunge mai târziu, uneori întârzie luni
întregi. Să zicem că plecaţi în Canada; corpul ajunge în cinci ore,
dar inima va ajunge abia după un an. Are nevoie de tot atâta timp
cât i-ar trebui trupului ca să ajungă acolo pe jos. Engleza mea nu e
grozavă. Am învățat-o ca limbă străină. You wish you were here.
John Smith is a man of fifty. He is an aeronautical engineer in an
aircraft factory.

Pauză. Fluctuație de curent electric.


Lumina pâlpâie și aproape că se stinge.
Toţi se uită în sus. Lumina revine.

RAY: Aici e chiar distractiv.


VICKY: Mai aveți și alţi oaspeţi?
ANASTASIA: Nu. Dumneavoastră sunteţi ultimul grup. E sfârșit de
sezon. Directorul mi-a zis: „Anastasia, fii amabilă și ai grijă de ultima
grupă de turiști și, când vor pleca și ei, închide hotelul.” Iarna hotelul
236
nu mai este deschis. Eu am să mă duc într-un sat de munte, în
nord. Acolo stau cu o bătrână. Am să culeg portocale. Soiul Sevilla.
Englezii fac din ele marmeladă.
KEN: Vă dați seama, suntem aici într-o altă lume. Câte mile sunt până
la cel mai apropiat restaurant? Trebuie să luăm un taxi până la
plajă?
ANASTASIA: Îmi pare rău că s-a întâmplat așa.
VICKY: Eu am călătorit mult. Am petrecut și o vacanţă pe iaht. Am făcut
turul insulelor grecești.
TIM: Cum e vremea în această perioadă a anului?
ANASTASIA: Dacă vă luați umbrela, nu plouă. Dacă nu v-o luați, plouă.
KEN: ʼTu-i!
HELEN: Bun, am încurcat-o! Puteam să ne întoarcem la Londra. Dar
am hotărât să venim aici. O să supravieţuim cumva un weekend.
Viaţa e grea, ce să-i faci!
KEN: N-am vorbit cu tine, dragă!
ANASTASIA: Dorinţele dumneavoastră sunt ordin pentru mine.
Mesdames et Messieurs, Signore i Signori, Ladies and Gentlemen!

Începe să cânte „Una paloma blanca”


într-un fel ciudat, „spart”, dezarticulat.

ANASTASIA:
Zboar-o porumbiță albă
Peste-a timpului cadran,
Peste munții ʼnalți ai lumii,
Peste valuri de ocean.

Una paloma blanca,


Pe-albastru cer fără nor,
Una paloma blanca,
Liber e albul tău zbor.
Du al meu dor
Pe mări călător!
237
Și pe șoapta mării albe
Atunci când se-avântă-n larg
Zborul ei poartă un cântec
Și-o speranță la catarg.

E o rază de lumină
Apărută dintr-odatʼ,
E un strop de apă rece
Pentr-un suflet însetat

Una paloma blanca,


Pe-albastru cer fără nor,
Una paloma blanca,
Liber e albul tău zbor.
Du al meu dor…1

Anastasia se uită la oaspeţi, încearcă să-și dea seama


ce impresie le-a făcut. Ei abia se ţin să nu izbucnească în râs.
Se uită unul la altul. Scutură din cap a neîncredere.

SCENA 3: Jocuri pe marginea piscinei

O piscină. Șezlonguri.
Un mic bar cu un televizor suspendat deasupra lui.
Cei șase vin pe rând. Anastasia le stă mereu în preajmă,
punându-se la dispoziția lor și privindu-i foarte atentă.
Intră Ray, complet îmbrăcat, purtând șosete și sandale.
Consideră că întreg locul este biroul său personal. Nu se desparte nicio
clipă de cele două telefoane mobile și de laptop. Jonglează întruna cu
baterii, cabluri și prelungitoare. Se teme obsesiv că ar putea cineva să-i

1 Preluăm aici textul românesc din versiunea (din 1975) a Margaretei Pâslaru.
238
stropească laptop-ul cu apă. Își suflecă pantalonii până la genunchi și
asta e ținuta lui de miez de vară. Din când în când, bea șampanie din
frapieră, pufăie dintr-un trabuc gros și se uită ce oră arată Rolex-ul lui
(probabil fals).
Intră Jo.
Nu a mai stat la soare de mult timp. E grasă, dar nu-i pasă.
Se tolănește în șezlong și aproape că nu se mai mișcă.
Mănâncă chipsuri dintr-o pungă mare. Din când în când, alungă
muștele cu mâna. Din când în când, își pune o carte peste față
și pare cufundată într-un somn adânc sau moartă pentru cei din jur.
Intră Ken.
Are cu el un prosop, o cutie de bere și ziarul „The Sun”.
E mândru de burta lui. Ține o scobitoare în gură.
Se uită la toți cu dispreț. Se întinde pe jos.
Ocupă cât mai mult loc. Citește ziarul. Bea din bere.
E mulțumit de lumea întreagă și de locul lui în ea.
Intră Helen.
E prea mahmură ca să să-și mai facă griji cum arată.
E neîngrijită și doar pe jumătate îmbrăcată.
Are o eșarfă legată peste șolduri și șlapi. Se așează în șezlong.
Ascultă muzică la walkman, dată tare.
Intră Tim.
Se ferește cu grijă de soare.
Are o glugă pe cap și poartă pantaloni scurți.
Ar vrea să fie, în același timp, și la soare, și la umbră, și în apă, și pe
uscat. E agitat. Își adoră corpul plin de mușchi. Sub glugă are o șapcă.
În sfârșit, dar nu în cele din urmă, intră Vicky.
E foarte conștientă de felul cum arată.
Poartă costumație de plajă ultimul răcnet, pălărie de paie, ochelari de
soare roz. Vrea să fie centrul atenției. Are încălțăminte de plajă cu
239
tocuri înalte și abia poate umbla cu ea. Răscolește mereu în geanta ei
de plajă ultramodernă. Se unge metodic cu loțiune de plajă.
Toți se lăfăiesc la soare. Anastasia îi privește atent, parcă i-ar pândi.
Ray vorbește la telefon și are privirea ațintită pe laptop.
Ken citește ziarul. Se enervează cumplit
când Jo dă să citească și ea din ziar peste umărul lui.
Vicky este agasată de toți cei din jurul ei. Citește o revistă mondenă.
Din când în când, încearcă apa din piscină cu degetul mare de la picior.
Ken este scos din sărite
că Ray vorbește atâta la telefon și îi aruncă priviri ucigătoare.
Jo își răcorește fața cu un mic ventilator de buzunar.
Tim face exerciții de gimnastică, fără să-și scoată gluga din cap.
Vicky își pensează sprâncenele. Rostește alternativ „ooo” și „eee”, ca
să prevină formarea bărbiei duble. Apoi se piaptănă.
Jo se unge cu loțiune calmantă pe unde a fost ciupită de țânțari.
Helen își pune cuburi de gheață pe buric și le privește cum se topesc.
Jo strivește niște furnici pe care le vede pe jos.
Ray se străduiește să așeze altfel umbrela de soare,
ca să-i acopere mai bine „biroul”.
Tim se chinuiește să umfle o saltea pneumatică.
Helen își răsucește un joint.
Jo mănâncă chipsuri
și încearcă să-și schimbe costumul de baie sub un prosop.
Vicky face pasiențe.

240
SCENA 4: O mică scăpare

Intră Anastasia, aducând cocktailuri exotice


în pahare împodobite cu paie și cu umbreluțe.

ANASTASIA: (Se uită la degetele de la piciorul lui Vicky.) Unu, două,


trei, patru, cinci. Cinci degete.
VICKY: Poftim?
ANASTASIA: Aveți cinci degete la picior.
VICKY: Da.
ANASTASIA: În copilărie, mergeam cu familia mea în vacanță la mare
– o, ce zile frumoase! Inima-mi se scufundă ca soarele ce apune în
apă. Și am văzut un om cu șase degete la picior. Nu-mi venea să
cred. M-am uitat, am numărat. Unu, două, trei, patru, cinci, șase.
Șase? Am numărat încă o dată. Da. Șase. De necrezut. Ați văzut
vreodată așa ceva? (Liniște.) Și-apoi, ani la rând, n-am știut dacă
am visat ori a fost aievea. (Pauză.) Am întrebat. O soră medicală
mi-a spus că primul lucru pe care îl fac medicii când se naște un
prunc este să-i numere degetele. Așadar, trebuie să fi fost adevărat.
S-a întâmplat. (Pauză.) În fiecare zi învăț ceva nou. E minunat.
Sunteți ca niște comete. Străluciți, pâlpâiți, apăreți pe cerul meu
întunecat. Îmi luminați viața o clipă și apoi dispăreți. Iar eu, cu
lacrimi în ochi, privesc frumusețea pe care o lăsați în urmă. Ce să
fie asta? De ce se întâmplă așa?

Toți o privesc în tăcere.

ANASTASIA: Noroc!
TOȚI: Noroc!

Anastasia ciocnește cu toți.

ANASTASIA: Dar ochii? Când ciocniți, priviți oamenii drept în ochi!


Noroc, Ray, domn plin de dărnicie! Noroc, Helen, fecioară
241
neprihănită! Noroc, Tim, cavaler al cumpătării! Noroc, Jo, vrednică
doamnă! Noroc, Vicky, domniță milostivă! Noroc, Ken, mielușel
blând și răbdător! Noroc! Beau pentru moartea voastră!1

Toți se uită la ea.

ANASTASIA: Pentru moartea voastră, care o să vină în al 137-lea an al


vieții voastre. Or să vă omoare amanții geloși că nu vreți să vă
despărțiți de a cincea soție ori de al cincilea soț.

Râd cu toții.

TOȚI: Noroc!
ANASTASIA: Opriți zorii, nimeni să nu vadă stelele strălucindu-mi în
ochi, o, vin roșu, stinge-mi durerea, pământul se rotește, în mine
numai amintiri, amintiri, răsuflu, da, dar fără viață sunt, vinul îmi
aprinde sângele, beau și ascult vântul care plânge ca o mie de viori,
iertați-mă și dați-mă uitării.2

Pauză. Liniște.

RAY: Ce-a fost asta?


ANASTASIA: Un cântec.
RAY: Ce fel de cântec?
ANASTASIA: Un cântec de dragoste.

1 Aluzii transparente la moralitățile medievale (The Castle of Perseverance / Castelul


Stăruinței, de pildă) care glorifică cele șapte virtuți creștinești (opuse celor șapte
păcate mortale): Dărnicia, Curăția, Cumpătarea, Hărnicia/Sârguința, Blândețea,
Îndelunga-răbdare. Fiecare dintre personajele piesei este gratulat ironic pentru o
calitate inexistentă, contrară viciului pe care-l întruchipează.
2 Anastasia „sintetizează” confuz (amalgamându-le și răstălmăcindu-le) versurile

cântecului Ne zori, zoro (Zorilor, nu vă zoriți) cu care în 1998, prin Vlado Janevski
(autor al versurilor și interpret), Republica Macedonia a participat pentru prima oară la
Festivalul Internațional Eurovision.
242
RAY: Foarte bun!
ANASTASIA: Mulțumesc. (Pauză.) E din Bizanț.
RAY: Aha.
ANASTASIA: Ați auzit de Bizanț?
RAY: Nu.
ANASTASIA: De acolo e.
RAY: Bine.
ANASTASIA: Acolo l-am auzit prima dată.
RAY: Bine, bine. Am auzit.
ANASTASIA: Cum se poate să-l fi auzit acolo prima dată?
HELEN: Poftim?
ANASTASIA: Nu vi se pare cam ciudat?
HELEN: Ce anume?
ANASTASIA: Să fi auzit prima dată acest cântec în Bizanț?
HELEN: De ce?
ANASTASIA: Pentru că Bizanțul nu mai există.
HELEN: Hai du-te!
ANASTASIA: Bizanțul nu mai e de mult.
HELEN: Cum așa?
ANASTASIA: Bizanțul a căzut în urmă cu sute de ani.
HELEN: Nu mai spune!
ANASTASIA: Da.
HELEN: Păcat!
ANASTASIA: Ce-am vrut să spun cu asta?
TIM: Cu ce anume?
ANASTASIA: Cu ceea ce am spus, că tocmai acolo am auzit prima
dată acest cântec?
TIM: Habar n-am!

Pauză.

ANASTASIA: Nu contează. (Se întoarce gata să plece. Pauză. Se


întoarce.) Deseori stau noaptea la fereastră și privesc spre răsărit,
spre Constantinopol. (Pauză.) Eram tânără la 1400. (Pauză.)
243
Lucram în Departamentul Moartea Sufletului. Ne duceam la
ferestrele oamenilor, stăteam cu ei la masă când tăiau pâinea, îi
priveam noaptea, când dormeau, ziua, când lucrau, se rugau,
leneveau. Pândeam momentul în care uitau de suflet. Și asta se
întâmpla mereu. Cei mai mulți își părăseau sufletul, se omorau pe
dinăuntru. Asta ne înlesnea treaba. Doar confirmam cazul. Corpul
rămânea să trăiască, adesea ani și ani la rând. Dar sufletul nu mai
era. Astăzi nu mai e cine știe ce, dar atunci era altfel. Treaba
noastră avea un rost. Eram cineva. Trebuia să fac ochii mari, ca o
pisică, să văd ce e în jurul meu, să fiu atentă, altfel nu
supraviețuiam.

Pauză. Cei șase se uită la ea. Anastasia iese.


Cei șase turiști chicotesc și dau din cap a neîncredere.

SCENA 5: Jelanie

Anastasia singură.

ANASTASIA: Ce-i cu mine? Vorbesc prostii, mă bâlbâi, nu pot să-i


privesc în ochi. Știu toți prea bine ce fac și cine sunt ei. Am ostenit.
Osteneala asta nu se lecuiește cu somn, nicidecum. Trudesc
întruna, dar n-ajung nicăieri. Mă simt mereu însingurată. Prea mult
timp m-am făcut că nu aud glasul dinăuntru care se răzvrătea
împotriva acestei munci nesănătoase. Îmi spunea: nu mai ai tragere
de inimă, oprește-te! De prea multă trudă, mă cuprindea nebunia și
disperarea. Trebuia să mă opresc și să iau măsuri de la primele
semne. Nu am făcut asta. Și acum sunt istovită. Așa îi elimină
natura pe cei slabi. Treaba asta e o luptă neîncetată. Mereu, iar și
iar, trebuie să le arăt oamenilor cine sunt și de ce sunt în stare. Nu
mai pot! Îmi petrec weekend-urile în capot, privind în tavan. Mă
cutremură gândul că îmi mai pică vreun dosar pe birou. Îmi las
trupul să bolească – doar așa mă ușurez fără să mă căiesc apoi.
244
Când am stat ultima dată să mă gândesc și să mă întreb cine sunt,
ce fac? Am să ajung să lucrez închisă în casă, în trening și șlapi. Mă
distrug singură. Pe de o parte, sunt sătulă de concurența cu care
trebuie să mă lupt zilnic. Pe de altă parte, dacă refuz să muncesc,
mă tem că voi sfârși la groapa de gunoi. Urăsc metroul plin cu
oameni transpirați, o gloată care aleargă bezmetic cu 110 mile pe
oră. La relații sociale sunt cu trei sute de ani în urmă. M-am săturat
de Corporația Morții. Alergi întruna după clienți. Planificare,
organizare, campanii de promovare. Ambalaje, postere, vitrine, TV,
radio, cinema, reclame în presă, circulare, voucher-e pentru
reduceri și cupoane pentru cadouri. Aș vrea să nu fiu așa de
orgolioasă. Ce-atâta dorință de autoperfecționare? Ceva strigă
dinăuntrul meu: o să scutur jugul, o să rup lanțurile, o să scap de
robie!

SCENA 6: Parada păcatelor

E seară. Cei șase se iau la întrecere.


Fiecare își laudă modul de viață, considerându-l cel mai bun.
Anastasia stă deoparte, îi privește și îi ascultă.
Ray lucrează pe laptop manevrând în același timp două telefoane.

RAY: Am tot ce mi-aș putea dori. Ceasul mă trezește la 5. Sar din pat.
La 6:35 sunt la serviciu, îmi ia 15 minute să-mi amintesc toate
parolele și să mă conectez la bursă. La 8:30 încep să-i sun pe
investitori, discuții peste discuții cu o grămadă de oameni. Tensiune.
E vorba de bani, bani serioși. Trebuie să obțin prețul cel mai bun.
Ora 12. Amiază. Prânz. Un castron cu supă. Ora 2:30, se deschide
piața americană, moment de vârf al zilei, activitățile sunt în toi.
Încheie târgul! Încheie târgul! Acțiune, cumpărare, vânzare, multe
strigăte. 4 după amiază, știri la CNBC. S-a întâmplat ceva care să
schimbe cursul pieței? Capital! Bani în circuit continuu. Acum cresc
acțiunile, acum scad. Ia-le ieftin, dă-le scump! Diferența te îmbo-
245
gățește. Nici nu clipi, altfel pierzi ocazia. Sunt ca o albină de harnic
și nesățios și-mi place la nebunie. Într-o bună zi o să am o familie
care o să mă adore. Și o curte mare în care or să se plimbe ponei și
păuni. (Pauză.) Sunt groaznic de ocupat. N-am vreme să mor.
Uitați-vă în agenda mea. Este aici vreun locșor liber pentru moarte?

Toți aplaudă. Tim face exerciții de fitness și mănâncă tort.

TIM: N-aș spune că mă atrage să trăiesc așa. Eu nu sunt lacom de


bani. Mie îmi place doar ce pot pune în gură. Trăiesc în cea mai
bună lume posibilă. Mănânc cât vreau și, cu toate astea, sunt în
formă. Înghit și apoi dau afară. Înghit o grămadă de mâncare și apoi
îmi bag două degete în gât. Mănânc și apoi postesc. Înfulec zdravăn
și apoi iau pastile. Jumătate de tort, o jumătate de kilogram de
înghețată, niște gogoși, o pizza mică, o pungă de chipsuri, 200 de
grame de brânză. De câte ori? De cinci ori pe zi, șapte zile pe
săptămână. Apoi, hop pe bicicletă și direcția parc. De câte ori? De
cinci ori pe zi, șapte zile pe săptămână. Un regim perfect echilibrat.
Am un cult pentru trupul meu. Îndrăznesc să fiu eu însumi. Eu sunt
eu. Stau cu mama. Am și o pisică. (Deschide termosul.) Ceai Intra.
Combinație de 23 de plante! Armonie perfectă! Sănătate deplină!
Îngrijire holistică! Sunt ahtiat după fitness și sănătate. Uitați-vă cum
înghit vitamine! (Dă capul pe spate și, cu îndemânare, aruncă în
gură un comprimat cu vitamine. Bea și puțin ceai.) Sunt un
ipohondru informat. Riscul de-a muri e zero. Moartea nu mai e la
modă. Eu mănânc moartea și pe urmă o vomit. O bag în mine, apoi
o scuip afară. Am o înțelegere cu moartea. Dansăm împreună
tango. Și rămân de-a pururi sănătos și în mare formă.

Toți aplaudă. Vicky și-a pus pe față o mască de exfoliere.


Probează haine și pantofi.

VICKY: La ce bun regimul dacă există operație de liposucție? Urăsc


până și ideea de natural. Ce înseamnă natural? Am încercat
246
implanturile pneumatice și mi-au explodat. Am încercat implanturile
de silicon și au curs. Acum să fac implanturi cu boabe de soia? Am
făcut șapte injecții cu Botox în frunte. Este ceva interzis în goana
după fericire? Iau prânzul în oraș aproape zilnic. Între două curse de
cumpărături. Prietenele mă invidiază. Dar sunt stingheră acolo sus,
pe culmi. Mă duc la Harrods, la raionul de lenjerie. Unde se găsesc
cele mai rafinate lucruri. O rochie nouă mă face fericită, dar dacă
am și lenjerie nouă mă simt de milioane. Exotică, fermecătoare și
foarte feminină! Vreau să arăt așa de minunat, încât să mă invidiez
singură. (Pauză. Își îndepărtează masca cosmetică.) Știința și
medicina modernă fac totul posibil. Sunt un monument al tinereții
veșnice. Așa și vreau să rămân. Nu numai că nu am de gând să
mor, dar nu am nici cea mai mică intenție să îmbătrânesc.
Dimpotrivă. Am de gând să fiu tânără de-a pururi.

Toți aplaudă. Jo e trântită pe canapea. Molfăie ciocolată.

JO: La ce să-mi bat capul cu toate astea? De ce vă străduiți atât? Ce


aveți de dovedit? Am acasă doi copii grozavi. Se descurcă de
minune fără niciun ajutor. Își încălzesc singuri mâncare congelată
din supermarket. Cuptorul cu microunde nu are secrete pentru ei.
Fac o pizza de te lingi pe degete. Sunt experți când e vorba de
telecomandă ori de videoplayer. Eu mă uit la un serial pe un post
TV, ei îmi înregistrează altul de pe alt post. Sunt atâtea programe
faine la televizor. Multe concursuri, talkshow-uri și iar concursuri.
Copiii mei îmi spun cum să mă îmbrac, ei mi-au ales colanții ăștia
dintr-un catalog. Îi cresc singură. Resursele mele sunt foarte
modeste. Nici vorbă de vreo vacanță în Spania. Dar nu e chiar de
tot rău, de ce să mă plâng. Trăiesc în liniște și pace. (Pauză.) Nu-mi
fac probleme cu moartea. Sunt resemnată. La drept vorbind, mi-e
totuna. Dacă moartea-mi bate la ușă, o invit la un ceai. O servesc și
cu biscuiți. Nu-mi pasă de Moarte – și nici ei de mine.

Toți aplaudă. Helen își răsucește un joint.


247
HELEN: Șpilul nu e să te descurci în viață, ci să te bucuri din plin de ea!
Sunt angajată temporar la o agenție publicitară. Câștig o grămadă
de bani și-i beau pe toți. Mi-o trag cu șeful. Îmi fac de cap toată
noaptea, lucrez ziua întreagă. Prietenele mele nu știu decât de soți,
de credite și de cataloage mama & copilul. Eu mă dau în vânt după
tatuaje. Mirosiți-mi floarea! (Își arată floarea tatuată pe piept. Își
aprinde joint-ul.) Vorbesc cu voi, iar în cap îmi joacă sunete de toate
culorile. Profitați la maximum de acest scurt răgaz! Petreceți! Dați-le
cu tifla dușmanilor! Niște pastile, niște ciuperci, ketamină, metam-
fetamină! Unele mă ridică în nori, altele mă coboară pe pământ,
caut mereu echilibrul perfect. Petrecere de milioane! (Pauză.) Fac
abstracție de moarte. Sunt prea ocupată să simt plăcerea. Și, de-o fi
să mor, o să mor în toiul dansului, în plin orgasm.

Toți aplaudă.

KEN: Tot ce spuneți voi e rahat. Cel mai important în viață este ca omul
să fie puternic și pregătit. În tabăra refugiaților a izbucnit o revoltă.
Au înnebunit cu toții, au dat foc la dulapuri, i-au luat ostatici pe
gardieni, s-au urcat ca maimuțele pe acoperiș. M-am dus acolo cu o
brigadă specială. Eram furios. De-a dreptul scos din țâțâni. Numai
ce-am apărut și, pe cuvântul meu, s-au și priceput cu cine au de-a
face. Dintr-o privire, rebelii au văzut că fierb de mânie și pe dată au
lăsat toate armele jos, s-au încolonat, s-au întors în celule, au
încuiat ușile și le-au dat cheile înapoi gardienilor. Ce s-a întâmplat
cu ei? Nu știu. Nimeni nu știe. A fost un miracol. În ziua aia am fost
poreclit „Mânia Domnului”. Sunt sever, dar drept. Mă dau în vânt
după bere și fotbal. Nimic nu se compară cu o ladă de bere într-o
seară când Anglia șterge pe jos cu restul lumii. (Pauză.) Chem
moartea la duel. Hai, moarte, vino, dacă ai curaj! Târfă ce ești!

Toți aplaudă. Începe muzica.


Ray dansează cu Helen, Ken cu Jo, iar Vicky cu Tim.
Apoi bărbații dansează unii cu alții și femeile între ele.
248
Petrecerea e tot mai dezmățată.În toată nebunia asta,
Anastasia vrea să spună ceva, vorbește la microfon,
dar nimeni n-o aude și nici nu-i dă atenție.

ANASTASIA: Sufletele sunt mai puține la număr decât oamenii. Știați


asta? Sunt mai mulți oameni decât suflete. Așa că un suflet slujește
mai multe trupuri. Sufletele sunt ca niște câini. Vor să fie în preajma
stăpânului. Dar vouă nu vă pasă. Le lăsați să flămânzească și să
pribegească.

Iarăși fluctuație de curent.


Lumina aproape că se stinge. Muzica se oprește. Toți se uită spre
lămpile din tavan.
Pauză tensionată. Curentul revine.
Toți se uită la Anastasia.

KEN: Ce se întâmplă?
ANASTASIA: Unde?
KEN: Ce faci aici?
ANASTASIA: Mă uit și eu.
KEN: La ce?
ANASTASIA: La dumneavoastră.
KEN: De ce te uiți la noi? Ce vrei? Cine ești dumneata?
ANASTASIA: Mă cheamă Anastasia.
KEN: Știu cum te cheamă. Cine ești?
ANASTASIA: Nu știu.
KEN: Nu știi?
ANASTASIA: Nu sunt sigură.
KEN: Nu ești sigură?
ANASTASIA: Nu striga!
KEN: Ba am să strig!
ANASTASIA: Eu sunt Moartea!

249
Pauză. Cei șase râd.

KEN: Așa deci, ești Moartea.


ANASTASIA: Da, sunt.
KEN: Cum adică ești Moartea?
ANASTASIA: Asta sunt.
KEN: Cum? Așa, deodată, ești Moartea?
ANASTASIA: Nu deodată. Dintotdeauna sunt Moartea.
KEN: Am crezut că ești ghid.
ANASTASIA: Eu sunt Moartea deghizată în ghid.
KEN: Unde-ți este gluga?
ANASTASIA: Care glugă?
KEN: Păi, nu poartă Moartea glugă?
VICKY: Și unde-ți este aia… aia cu mâner lung?
RAY: Coasa.
VICKY: Unde-ți este coasa?
RAY: N-ar trebui să fii o iazmă?
HELEN: Ca un schelet?
JO: Care rânjește.
HELEN: Ce?
JO: Ca un schelet care rânjește.
KEN: Bine, Moarte, și ce faci tu aici?
ANASTASIA: Vrei să știi, ha?
KEN: Da, vreau să știu.
ANASTASIA: Ei, iaca na. (Pauză.) Ia uitați-vă, e lună plină!

Pauză. Toți se uită la lună.


Se uită iar la Anastasia.
Ea pleacă. Ei dau din cap.

KEN: Asta a înnebunit cu totul.

250
SCENA 7: Câte-o moarte mică, una după alta

Dimineața următoare. Toți stau la soare, lângă piscină.


Ray se uită în laptop.

RAY: De șapte ori s-a bușit. Am reinstalat Windows-ul. Pe ecran scrie:


error - divide overflow. Se înmulțește singur cu zero. Pur și simplu a
luat-o razna. (Se răstește la computer.) Îți faci de cap, dezmățatule!

Computerul îi explodează în față lui Ray. Toți se uită la el.

RAY: Nasdaq, Footsie și Dow Jones îmi râd în față și-mi spun: ești un
ratat!

Tim dă să înghită o pastilă. Se îneacă.


Ceva nu e în regulă. Nu poate să înghită pastila.
Se vede că se înăbușă. Gesticulează că are nevoie de ajutor.
Își pune mâinile pe burtă și-și aplică manevra Heimlich. Scuipă pastila.

TIM: Pilula a luat-o pe un drum greșit! Mi-am dat seama că trebuie s-o
dau afară și mi-am zis: „tușește, tușește”, dar deodată n-am mai
putut să respir. Când nu poți respira n-ai cum să vorbești ori să
tușești. Ce bine că am exersat manevra Heimlich pe mine! Am
reușit să scap cu viață. Doamne, Doamne! A fost cât pe ce!

Intră Vicky. Are părul verde.

VICKY: Să n-aud o vorbă! Puteți să vă uitați, dar să nu mă întrebați


nimic! Da, așa-i, e din cauza clorului din piscină. Da, e din cauză că
aveam părul vopsit. Colac peste pupăză, era cât pe ce să mă și
înec. Ce vă holbați așa la mine? Sunt sătulă de voi toți.

Vicky se uită la Jo, care stă cu privirea pironită drept înainte.

251
VICKY: Ce te uiți așa la mine? Ce vrei? (Pauză.) Asta a murit.
TIM: (Pune un prosop umed peste capul lui Jo.) Cred c-a bătut-o
soarele-n cap. Uită-te cum i s-a umflat vena aia!

Tim îi trage o palmă. Jo își vine în simțiri.

JO: Dumnezeule! Am visat că sunt o sardină pe o pizza. În cuptorul cu


microunde.
KEN: (Bea o gură de bere. Deodată începe să urle.) O viespe! O viespe
în berea mea! M-a înțepat în limbă!

Helen se uită la floarea tatuată pe pieptul ei.

HELEN: Îmi sângerează floarea. Mama mea sângerează în cer. O știu


numai din poze. A fost o groupie. Se spune că îl cunoștea pe Jimi
Hendrix.
KEN: În toate astea e mâna târfei ăleia din Bizanț.
RAY: Data viitoare ne pune otravă în ceai.
HELEN: Ne măcelărește în somn.
JO: Să chemăm poliția?
VICKY: A întrecut orice limită!
KEN: Acum chiar că m-am înfuriat!

SCENA 8: Interogatoriu

Cei șase stau în jurul mesei și o chestionează pe Anastasia.


Sunt tulburați și neliniștiți. Ray are chipul înnegrit, Helen e murdară de
sânge, Tim aproape că s-a sufocat, Jo a fost gata să moară sub
soarele fierbinte, Vicky are părul verde, iar Ken are limba umflată.

RAY: Așa, acum să ne spui tu frumos: ce faci cu noi?


HELEN: Ce pui la cale?
TIM: Ce a fost aia?
252
JO: Știi tu, atunci!
VICKY: Știi tu, mai înainte!
KEN: Oare a fost un accident?
RAY: Un incident?
HELEN: O întâmplare?
TIM: O coincidență?
JO: O coincidență?
VICKY: Un șir de coincidențe?
KEN: Ne crezi proști?
RAY: Tâmpiți?
HELEN: Idioți?
TIM: Hai, zi, nu te jena!
JO: Drept cine ne iei?
KEN: Auzi când ți se vorbește?
TIM: Ai o înfățișare lâncedă, stătută. Te-ai neglijat ani la rând. Parcă
ești un fruct pipernicit, care nu are ce căuta într-un supermarket.
Uite cum arăți! Mi-e silă de pielea ta, de ochii tăi, de felul cum te
miști. Parcă ești un leș readus la viață. Nu înțeleg limba pe care o
vorbești, nici accentul tău, nici glumele tale. Nu-mi place că spui
lucrurile drept în față. Te crezi buricul pământului, centrul lumii? Află
că nu ești centrul lumii mele!
VICKY: Ești vicleană și ai pregătit totul cu grijă. Crezi că nu te-am mai
văzut și altă dată. Așteptând trenul în stația Bromley South. Pe
peronul trei. Trenul spre stația Victoria. Îți amintești? Aveai în mână
o sacoșă transparentă de plastic. Era plină cu praz. Aveai palton
Burberry și eșarfă Burberry. Mi-am zis atunci: femeia asta seamănă
atât de mult a englezoaică, încât trebuie să fie străină. În Anglia
nimeni nu pare englez. Și nimeni nu duce praz într-o sacoșă
transparentă de plastic. Femeia asta e trucată, mi-am zis. O
minciună gogonată. Nu că-i așa?
RAY: Lucrezi pentru mafia rusească. Te pricepi la spălare de bani? E
primăvară. O zi frumoasă, cu soare, cântă păsărelele. Un cazinou în
Baden-Baden. Ți-aduci aminte? Vine un Mercedes, ultimul model,
oprește în fața cazinoului. Ghici cine coboară din el? Un bărbat cu
253
ochelari negri de soare, îmbrăcat în costum Armani, și tu. Tot cu
ochelari negri. Ca în filme. (Pocnește din degete.) Îi spui portarului:
„Vrem să vorbim cu patronul.” Sunteți invitați înăuntru, sunteți serviți
cu cafea, patronul este chemat și vine cu elicopterul în zece minute.
Întreabă: „Ce pot să fac pentru dumneavoastră?”. Tu spui: „Vrem să
plătim datoriile lui Fedia.” El spune: „Poftim?” Tu spui: „Datoria lui
Fedia, vrem s-o achităm.” El întreabă: „Cine-i Fedia?” Tu spui:
„Fiodor.” El spune: „Mă scuzați, dar cine-i Fiodor ăsta?” Tu spui:
„Fiodor Mihailovici!” El tot își cere scuze, nu înțelege. Și tu atunci
începi să strigi: „Fiodor Mihailovici Dostoievski a pierdut bani în
acest cazinou de rahat în anul 1867. Scrie în toate manualele că a
pierdut toți banii și apoi și-a luat tălpășița.” Tu pentru asta te-ai dus, ca
să plătești datoria cu pricina. Îi arăți banii gheață. Îi ceri să socotească
la cât a ajuns datoria, cu tot cu dobândă, până în ziua aceea. El
amuțește, scoate calculatorul și începe să transpire ca un porc. Îi
tremură mâinile. Spune o sumă astronomică. Tu îi dai banii. El îți dă o
chitanță cum că „din ziua cutare, Fiodor Mihailovici Dostoievski nu
mai datorează nimănui nimic.” Sold zero! Te întorci la mașină și te
pierzi în zarea apusului. Noi suntem niște amatori în comparație cu
cei ca voi. Asta e adevărata lăcomie! Nu vreți aur, vreți să fiți zei!
HELEN: Ai întrecut măsura. Ți-ai prăjit creierul cu droguri proaste. Și
acum ești terminată. Te-ai dus. Ești doar o umbră ștearsă. Ești
propria ta imitație, propria ta absență, dublul tău bolnăvicios și rece
urmându-te pas cu pas. Suflarea înghețată a nebuniei te-a împărțit în
două – ești două jumătăți care se privesc și care nu pot să se atingă.
JO: Ești un parazit, o putoare, un cerșetor din lumea a treia. Stați toți
tolăniți și așteptați ca Națiunile Unite să vă trimită făină și pături. Și
cereți ca ostașii noștri să vină să vă apere de ucigașii din satul vecin.
Și toți înșirați povești cum ați fost violați sau cum v-ați văzut mamele
violate sau cum ați mers pe un câmp minat cu pruncii în brațe.
KEN: La Dover am pus mâna pe un grup de târfe din România, se
dădeau drept călugărițe pelerine, sfinte de numaʼ-numaʼ, doar ca să
ia viză. Veniți ca gândacii, pe sub autobuze, pe sub trenuri, atârnați
de aripile avioanelor, traversând înot Canalul Mânecii cu tulpini de
254
trestie în gură. Vă văd pe monitoarele de control la aeroportul
Heathrow. Vă holbați la vitrine, la tabelul cu zboruri internaționale,
vă mutați dintr-o sală de așteptare într-alta când se anunță câte un
zbor, dormiți oriunde, în poziții imposibile, coborâți și urcați cu
scările rulante. Ești o ticăloasă de imigrantă ilegală, te furișezi pe
unde și cum poți. Nu mă păcălești tu pe mine.

Pauză.

ANASTASIA: El a zugrăvit Bunavestire. Pătimirile din iad.


Cuminecătura. Răstignirea. Fecioara cu pruncul pe tron. Crucea.
Rodii. Flori. Heruvimi și serafimi. Arborele vieții. Păuni. Vulturi cu
două capete. Cerbi. Și cai, cai.
KEN: Despre cine naiba vorbești?
ANASTASIA: Despre Andrei. Zugravul de icoane. Avea multe suflete.
Niciodată nu l-am prins fără suflet. Era, cum se spune, un geniu.
KEN: L-ai omorât?
ANASTASIA: Totdeauna mă simțea când eram în preajma lui. Vorbea
cu mine. Dansam împreună. A început să-mi zugrăvească chipul pe
icoanele Născătoarei de Dumnezeu. Cât de mult îmi doream să
devin om! Seara mă îmbrăcam în fel de fel de rochii, împodobite cu
aur și argint, îmi închipuiam că sunt nevasta lui. Mă stârnea. Mă
târguiam cu el, îl necăjeam, îl făceam să prețuiască ce avea și să
ocrotească ce urma să piardă într-o bună zi. Era plin de viață
Andrei! Mă privea drept în ochi. Niciodată nu și-a ferit privirea. (Se
uită la cei șase. Ei își feresc privirile.) Dar voi vă feriți privirea. Vă
lăsați părinții senili să putrezească în cămine de bătrâni. Vă măturați
moartea sub preș.
KEN: Și l-ai omorât pe Andrei ăla?
ANASTASIA: L-a omorât concurența. Oamenii de partid. Funcționarii
mărunți. Birocrații meschini. Colegii mei de la Departamentul Morții-
pe-bandă-rulantă. Măcelarii. M-au pârât că eram îndrăgostită de un
muritor. Ceea ce însemna înaltă trădare. Nu e bună, au zis ei. Se dă
artistă. E-o târfă care se desfată cu clienții.
255
KEN: Cum l-au omorât?
ANASTASIA: L-au pus într-un sac cu un cocoș, un șarpe și-un arici. Și
sacul l-au aruncat în mare.
KEN: Iu-hu! Ce moarte!
ANASTASIA: Ce?
KEN: Grozavă chestie!
ANASTASIA: Am văzut multe din astea. Cupe cu otravă, ochi scoși,
siluiri groaznice, scopiri. Pe vremuri, corporația noastră era cea mai
cea, avea un succes de neegalat. Acum ne-am cufundat în haos și
panică. E criză, oamenii sunt dați afară din serviciu, firmele
fuzionează, se fac contracte temporare. Au închis Departamentul
pentru Moarte Spirituală. Am ajuns să fiu în plus. Asta era ultima
mea șansă. Îl doboram pe unul dintre voi și-mi asiguram postul la
„măcelari”. Dar, drept să spun, nu am avut chef s-o fac. Refuz să
lucrez fără nicio plăcere. Disprețuiesc morțile banale: accidente
rutiere și aviatice, cancere incurabile, corpuri umflate, gunoi biologic
și putreziciune fizică. Moartea trebuie să fie mai mult decât atât!
HELEN: Și-acum ce-o să faci?
ANASTASIA: Am fost osândită. Am primit pedeapsa capitală. Viața.
Acum trebuie să trăiesc. Sunt osândită la viață acum.
HELEN: Îmi pare rău.

SCENA 9: LEPĂDAREA DE PIELE

Tensiunea electrică scade iar. Cei șase se uită unii la alții.


Deodată se face întuneric. Liniște deplină. Pauză.
Apare Anastasia cu un felinar. E mult mai înaltă și poartă un veșmânt
neobișnuit – veșmânt bizantin de mireasă, bogat, greu, brodat cu aur și
argint. Începe să danseze cu pași mari, ciudați.
S-a transformat într-o figură demonică, puternică.
Cei șase o privesc amuțiți. De undeva se stârnește un vânt care bate în
părul ei. Veșmântul ei amplu flutură ca o pânză de corabie.

256
ANASTASIA: Iată Constantinopolul! Noua Romă de pe țărmul
Bosforului! Cetatea Luminii! Fala Răsăritului! Raiul pe pământ! Iată
Coloana lui Constantin, centrul lumii. Iată Sfânta Sofia, scaunul
patriarhului. Iată Hipodromul, unde se desfășoară curse de cai și
spectacole de circ. Arcuri triumfale, fortărețe și biserici, amfiteatre,
băi, străzi pietruite, străjuite de numeroase magazine și case! Piețe
pline de mătase, mirodenii, blănuri, pietre prețioase, lemn parfumat,
fildeș sculptat, bijuterii de aur și argint și email. Copaci de bronz
aurit, pe ale căror ramuri păsări de aur viersuiesc în felurite graiuri.
Iată tronul maiestuos al împăratului, acum pe pământ, apoi în
văzduh. Lei auriți lovesc pământul cu coada și rag cu botul larg
deschis. E miez de vară. Iată-mă și pe mine aici, între toate aceste
minunății, strălucind cu putere! Sfântă! Sfântă! Și iată clipa care
durează și durează și durează. Care cuprinde viața mea și viața
voastră și veșnicia întreagă, și aerul, și cerul, și păsările, și
pământul, și oamenii, și plantele, și animalele, și marea cu toată apa
și cu toții peștii din ea. Clipa care cuprinde și Spania, și Costa
Blanca, și acest hotel, și pe mine, cea care vă vorbește acum aici!
Clipa asta care și zboară, și stă. Clipa asta care adună tot ce am
fost, tot ce suntem și tot ce vom ajunge să fim.

Începe să cânte cu glas ascuțit și trist o melopee.


Cei șase o privesc cu venerație. Liniște. Luminile se reaprind.
Cei șase se uită unii la alții. Pauză.
Anastasia își dă coturnii jos. Își dă jos veșmântul. E goală.
Arată ca o biată creatură care s-a lepădat de piele.

ANASTASIA: Prin pietre, prin aer,


Prin foc, prin copac,
Prin Firea-ntreagă,
De păcatele celui mort
Acum mă dezleagă!

Cei șase se bucură s-o vadă pe Anastasia zdrobită.


257
SCENA 10: LEACURI

Veșmântul bizantin zace aruncat pe jos.


Cei șase o înconjoară pe Anastasia.
Ea este acum îmbrăcată în costumul de plajă al lui Jo.

VICKY: Ai, ai!


JO: Ce tristețe!
HELEN: Hai, Anastasia, nu mai fi supărată!
TIM: Nu-i sfârșitul lumii.
RAY: Nu mai lua totul în serios!
KEN: Trebuie să te deprinzi cu ironiile.
RAY: E clar că ne invidiezi. Noi ne trăim viața, ne vedem de treburile
noastre, avem tot felul de gadget-uri, carduri bancare, vacanțe la
pachet, ceaiuri de slăbit, magazine care-ți iau ochii, grafice de stres
și tehnici anti-stres, obișnuințe, tabieturi. Iar tu ce ai? O amintire
încețoșată a Bizanțului. Ce-i Bizanțul? Un fel de Atlantidă. A existat
oare cu adevărat? Dumnezeu știe. Nici nu-i de mirare că vrei și tu
să ai o viață a ta! Vrei și tu să exiști de-adevăratelea!
TIM: Ce-or să mai inventeze după asta? Bizanț! Prea multă istorie, prea
multă geografie! Cui îi pasă? Viața e scurtă – și vacanța noastră la
fel.
HELEN: Când ești la Londra, trebuie să privești dincolo de mulțime, în
zare, altfel dai peste oameni.
JO: Trebuie să-ți găsești locul în lumea de azi. Să-ți revii. Vrei niște
chipsuri?
KEN: (Arată spre veșmânt.) Ăsta de unde-l ai?
RAY: Trebuie să-l fi furat de la muzeu.
VICKY: Mie mi s-ar potrivi perfect.
KEN: L-ai furat?
HELEN: Poate că a lucrat la muzeu?
KEN: Chiar și așa.
VICKY: Cunosc câteva doamne bogate din Londra care ar fi interesate
de acest costum.
258
RAY: Lasă-mă să ghicesc. Aveai un prieten. Se numea Andrei. Lucra și
el la muzeu. Trafica exponate în vest? Bijuterii, hărți vechi, chestii
din astea? El a vrut să lucrați împreună, dar tu l-ai refuzat.
JO: Nu numai că l-ai refuzat, dar l-ai amenințat că-l dai în vileag.
HELEN: Apoi el te-a părăsit?
TIM: Ți-a spus să-ți vezi de treaba ta.
JO: Apoi s-a căsătorit cu cea mai bună prietenă de a ta. Asta ți-a frânt
inima. Nu știai ce să faci.
VICKY: Te-ai hotărât să furi acest costum și să părăsești țara. Ai venit
aici unde te ascunzi cu lunile.
JO: Parcă-i o telenovelă.
VICKY: Lucrurile se leagă.
KEN: Nimeni dintre prietenii tăi și dintre rudele tale nu știe unde ești.
Le-ai dat doar un telefon ca să le spui că ești în viață.
RAY: Nu-i așa că n-ai fost niciodată ghid? Toată vara ai spălat vase
visând să ajungi ghid într-o bună zi. Și te-ai hotărât să faci prima
încercare cu noi, cu ultimul grup de turiști din acest sezon.
KEN: E limpede.
RAY: (Îi arată cum se folosește un telefon mobil.) Știi care e problema
ta. Trăiești în sistem analog! Trebuie să treci în cel digital. Nimic nu
mai e analog. Totul se poate reduce la 0 și 1 și totul poate să se
compună din 0 și 1. Cât de curând vei putea să-ți cumperi o inimă
compusă digital din ADN-ul tău. Seria Faultless. Cu puls egal,
perfect. Fosforescentă. Când te plictisești de ea, îți iei alt model.
Trebuie să devii bogată și celebră ca să le arăți tu ce poți
netrebnicilor care nu au crezut în tine. Să-ți pupe tălpile și să-ți
ceară îndurare. Abia atunci vei putea să te relaxezi și să devii bună
și generoasă. (Îi dă telefonul mobil.)
HELEN: (Îi dă un joint.) Trage puțin din ăsta. Hai. Paradisul nu e
pierdut. Inocența nu a fost întinată. Întregul nu s-a spart. Totul se
poate lecui. Inima și mintea se vor uni în armonie și beție. Pune-ți în
gând s-ajungi o femeie care să-i inspire pe scriitori și pictori. Fă un
salon. Fă petreceri; adună-i, pe sprânceană, pe cei mai interesanți
oameni și trage-ți-o cu toți. Or să se îndrăgostească lulea de tine. Fii
259
muza lor, detașată, cu un pahar de șampanie în mână. Fii centrul
universului, fii misterioasă, bizară, decadentă, dar în același timp să
mustești de talent. (Îi pune la urechi Anastasiei căștile ei.)
TIM: (Îi arată cum să facă exerciții.) Trage aer adânc în piept. Ține-ți
respirația. Dă aerul afară. Inspiră. Ține-așa. Expiră. Stânga, un, doi,
dreapta, trei, patru. Ține ritmul! Trage tare! Tare! Schimbă slănina în
mușchi! Regim cu multe proteine! După ce te întărești, apucă-te de
arte marțiale. Sănătatea ta să emane marțial prin toți porii. Când
apari în public să spună toți: „Uite în ce formă marțială grozavă e
bătrâna Anastasia!”. Fă un mariaj sănătos și marțial, fă copii
sănătoși și marțiali, ia-ți o amantă lesbiană sănătoasă și marțială,
trăiește o viață sănătoasă și marțială. (Îi pune pe cap Anastasiei
șapca lui.)
JO: Pentru orice eventualitate, ia-ți o pungă cu chipsuri, închiriază un
film bun și întinde-te pe canapea. Relaxează-te. Nu mai alerga
bezmetică încoace și-ncolo. Culcă-te, închide ochii, deschide gura și
așteaptă să-ți pice lumea în gură ca o pară mălăiață. Uite.
Ciugulește din astea. (Îi dă Anastasiei o pungă cu chipsuri.)
VICKY: Du-te la cumpărături, fato! Schimbă tot ce nu-ți place la tine.
Înnoiește-te! Să ajungi ținta invidiei tuturor! Mărită-te cu un bărbat
pasionat de yachting și călătorește cu el prin lume, luați parte la
vâlva marilor competiții, pline de emoții și de acțiune. Soțul tău o să
moară înecat în ocean, în timpul unei curse nebunești, iar tu o să fii
copleșită de durere, dar o să mergi mai departe, ca să-i cinstești
memoria. Încearcă să trăiești simplu. Fă-ți o listă cu ce ai de
cumpărat. Rezervă-ți timp și spațiu pentru cumpărături. Cheltuiește!
Bucură-te de reduceri. Aruncă lucrurile vechi pentru ca să faci loc
altora noi. Totul e fală deșartă – cu atât mai bine! (Îi dă Anastasiei
ochelarii ei roz.)
KEN: (Îi pune Anastasiei la gât eșarfa lui de fan.) Întoarce-te în țara ta,
oricare ar fi ea, și rămâi acolo. Participă la construirea infrastructurii.
Introdu niscaiva chestii englezești în viața politică de la voi. Fair
play, sistem parlamentar, ceva de genul ăsta. Deschide o școală de
învățat limba engleză. Du-te la British Council să primești cărți și
260
sfaturi. Noroc! La revedere. Ia o gură de-aici. (Îi dă o cutie de bere.)
Iar dacă te mai prind că desfășori activități din astea ilegale, Dumnezeu
mi-e martor că te strivesc fără milă ca pe un gândac ce ești.
VICKY: Hai, acum du-te!
KEN: Ești expulzată!
HELEN: Aici nu-i loc pentru drojdia societății.
RAY: Noi aici suntem veșnic tineri.
TIM: Și sănătoși, și în mare formă.
JO: Și relaxați.

Pauză. Se uită toți la ea. Anastasia are acum telefonul mobil al lui Ray,
căștile lui Helen, șapca lui Tim, punga cu chipsuri a lui Jo, ochelarii roz
ai lui Vicky, eșarfa de suporter și cutia de bere ale lui Ken.
Ridică toți paharele.

TOȚI: Noroc! (Beau.)

SCENA 11: EPILOG

Cei șase și Anastasia fac poze.

ANASTASIA:
Picioarele-mi sunt moi
Trupul mi-e greoi,
Puterile-mi se curmă
Și departe nu e
Județul din Urmă.

Dintre drumuri care


Mă mântuie oare?

Așa mi-e sortit,


Nu-i de zăbovit.

261
La drum să pornesc!
Om sunt, trăiesc!1
KEN: Taca, taca.
RAY: Tranca, tranca.
HELEN: Etc., etc.
TIM: Ș.a.m.d.
JO: Și tot așa.
VICKY: Mă rog.
HELEN: Distrează-te!
JO: Relaxează-te!
TIM: Fii mereu în formă!
RAY: Pune-ți finanțele în ordine!
VICKY: Fă-ți somnul de frumusețe!
KEN: Și nu te mai întoarce!
Anastasia se uită la ceea ce a mai rămas din veșmânt. Pauză.
Anastasia pleacă. Cei șase îi fac din mână și cântă.
TOȚI: Una paloma blanca,
Pe-albastru cer fără nor,
Una paloma blanca,
Liber e albul tău zbor.
Du al meu dor
Pe mări călător!
Cei șase se uită către public. Surâd ca la poză. Întuneric.
CORTINA

1 Acesta este traducerea poemului din versiunea macedoneană. În versiunea originală


(în limba engleză) a textului, Anastasia preia (într-un montaj original) replicile
protagonistului din moralitatea medievală Everyman – versuri pe care le-am traduce
astfel: „Orișicui [=lui Everyman cel de demult] îi datorez răspuns acum, /Ca pelerin eu
plec la drum. / Picioarele abia mă țin / Și-n suflet totul e suspin, / Tovarăș n-am, nici
ajutor, / Pelerinajul nu-i ușor. / Voi da, vai, seamă de-ale mele / Fapte și gânduri –
bune, rele. / Ziua-i pe sfârșite, mă pierd în pustiu, / Încotro s-apuc și ce să fac nu știu.”

262
ODISEU

263
PERSONAJE

(un actor poate juca în două sau mai multe roluri)

ODISEU

ATENA

PENELOPA (MAMA, O SIRENĂ)

TELEMAH

SLUJNICA (ELENA, O SIRENĂ, NAUSICAA, CIRCE)

CALIPSO (O SIRENĂ, HECUBA, CÂINELE)

ZEUS (MENELAU, PRIMUL OSTAȘ)

POSEIDON (NESTOR, AL DOILEA OSTAȘ)

AEDUL (TIRESIAS)

CICLOPUL (UN PEŢITOR, UN REFUGIAT, ASTIANAX)

264
PROLOG

Intră aedul cu un grup de actori.

AEDUL:
Unde-mi pun cușma,
Acolo mi-e casa.
Unde dorm noaptea,
Acolo mi-e casa.
Refren: S-ajung iar acasă
N-am să pot nicicând,
Să plec iar de-acasă
N-am să pot nicicând.
Unde toți mă știu
După neam și nume
Simt că sunt-acasă
Și-am un rost pe lume.
Refren …
Sufletul mă doare
Unde mi-este casa.
Știu ce e iubirea
Unde mi-este casa.
Refren …

Grupul se împrăștie. Actorii ies din scenă. Pauză.

AEDUL:
Cântă-mi, o, muză, bărbatul cu gând iscusit, care-ntruna
Dus fu pe mare, când, sfântă, a Troiei cetate luat-a…1 (Pauză)

1 Homer, Ods, Cântul I, v. 1-2, p. 6.


265
Nu, stai așa! S-o luăm de la capăt. (Pauză) O versiune cântă-mi,
muză, despre bărbatul cu gând iscusit, care… (Pauză) A fost odată
o împărăție vestită a cărei capitală se numea Troia. Și au atacat-o
felurite hoarde cotropitoare care au mirosit o pradă pe cinste. Marile
puteri nevăzute ale zeilor au sprijinit alianţa măruntelor interese
omenești. Războiul a durat zece ani. Alianţa a învins. Troia a fost
distrusă din temelii, a fost nimicită. Toţi spun că a fost cel mai crud
război din istorie. Pământul a fost înecat în sânge, iar strigătele au
ajuns la cer, așa cum se întâmplă în toate războaiele. Acesta s-a
încheiat prin viclenia grecilor, care au intrat în Troia cu un cal de
lemn și i-au măcelărit pe ultimii apărători ai cetății. De la începutul
războiului au trecut douăzeci de ani – puțină vreme pentru poveste,
dar multă pentru noi, muritorii. Lumea s-a schimbat: în locul marilor
regi, de al căror cuvânt se ținea seamă, au venit mărunţi șefi de trib
de faimă îndoielnică. Soldaţii lăsați la vatră au pus stăpânire pe
pământurile de odinioară. Trăiesc pe spinarea Troiei, în trufie și
desfrâu. Zeii, care au amestecat de zor tot terciul ăsta, s-au dat
deoparte și au lăsat lumea de izbeliște. Dintre toţi învingătorii Troiei
rămași în viață numai unul nu a ajuns înapoi acasă. Pe el zeii l-au
osândit să rătăcească întruna și să fie veșnic măcinat de dor. Pe el
zeii l-au osândit la nostalgie.

SCENA 1: Sfatul zeilor

Olimp. Atena și Zeus

ATENA: Tată Zeus, rege atotputernic! Mă doare inima ori de câte ori
îmi aduc aminte de viteazul Odiseu, cel mai isteț dintre muritori.
Uite-l cum pătimește de-atâția ani, departe de ai lui, uitat pe insula
nimfei Calipso. E chinuit de dorul de a mai vedea măcar o dată în
viaţă Itaca lui natală.
ZEUS: Copila mea, a fost osândit pe viaţă.
ATENA: De ce ești atât de mânios pe el, tată?
266
ZEUS: Știi tu foarte bine de ce. S-a crezut mai mare decât noi, zeii.
După cucerirea Troiei, a ridicat cu semeție capul către cer și a
strigat: „Am învins fără ajutorul vostru, zeilor! Puternic sunt ca voi,
ba chiar mai puternic!” Cum crezi că s-ar putea trece peste asta,
fata mea? Cum să treacă Poseidon peste asemenea cuvinte venind
de la un muritor? Știi și tu cât de trufaș este Poseidon!
ATENA: Odiseu a ispășit șapte ani.
ZEUS: Caz închis. Ad acta.
ATENA: I-aţi distrus căminul. Fiul lui e descumpănit, se simte pierdut.
Nevasta lui e istovită și gata să se ducă după oricare dintre
numeroșii ei pețitori. Oare pedeapsa nu e destulă? Odiseu
întotdeauna ți-a adus jertfe pe câmpul de luptă din Troia și tare ți-a
mai plăcut.
ZEUS: Și ce-ți pasă ție de toate astea?
ATENA: S-au isprăvit eroii acolo jos. Mai sunt doar șarlatani și tâlhari.
Dintre toţi muritorii, doar Odiseu mai aduce a erou. Se cuvine să-i
dăm sprijinul nostru.
ZEUS: De ce?
ATENA: Pentru că fără eroi nu mai sunt nici zeii. Fără ei, nu mai
suntem nici noi. Iar când nu mai suntem noi cerul e gol și atunci nu
mai e nimic. Te rog, tată, sloboade-l pe Odiseu, cel asemenea zeilor!
ZEUS: „Cel asemenea zeilor”? Nu cumva ești îndrăgostită?
ATENA: Să-i spunem pe dată nimfei că ai hotărât ca el să se întoarcă
acasă!
ZEUS: Carevasăzică, da. Ești îndrăgostită.
ATENA: Atât de tare, tată, că mi se taie răsuflarea.
ZEUS: Cum așa, deodată?
ATENA: Zece ani am răsuflat odată cu el sub zidurile Troiei. Îi
miroseam subsuoara când dormea.
ZEUS: Am crezut că ești numai minte, dar văd că ai și trup. Dintre
atâţia zei, titani și uriași care te-au pețit, te-ai îndrăgostit de un
muritor oarecare? Asta nu se face. Iubirea oamenilor este ca o
gaură în apă. Dacă se află în Olimp, ajungi bătaia de joc a tuturor.
El știe?
267
ATENA: Habar n-are. Pentru el sunt doar o prietenă, care îl sfătuiește și
îl ocrotește.
ZEUS: De ce nu-l răpești, pur și simplu?
ATENA: Așa vezi tu iubirea? Cu de-a sila? Vreau ca el să se îndră-
gostească de mine.
ZEUS: Mult noroc, atunci!
ATENA: Îţi mulţumesc, mare și bun tată! Mă duc în Itaca. Fiul lui trebuie
îndemnat să pornească să-și caute tatăl! Trebuie să pornească la
drum de îndată!

Atena zboară ca vântul și ajunge în pragul palatului lui Odiseu.

SCENA 2: Telemah se pregătește de drum

Penelopa și Telemah.Telemah se uită la focul din vatră.


Penelopa se așează lângă el, îi pune capul pe pieptul ei.

PENELOPA: O să se întoarcă tata și totul o să fie bine, ca înainte.


Astă-noapte iar l-am văzut intrând mândru pe ușă. Purta coif și scut
și ținea sulița în mână. Dar, când m-am dus să-l iau în brațe, nu era
nimic acolo.
TELEMAH (își descoperă brațul drept, pe care e tatuat numele
„Odiseu”): Cum era el?
PENELOPA: Știi deja. Ți-am povestit de-atâtea ori.
TELEMAH: Mai povestește-mi o dată.
PENELOPA: Avea mâini puternice. A biruit multe fiare cu ele. Avea
glasul adânc și răsunător. Plin de hotărâre și de bărbăție. Toţi îl
îndrăgeau și îi urmau pilda. Casa ne era plină de bucurie și veselie.
Și el era mereu pornit pe glume și pe râs. Și mă iubea. Mă iubea în
veșminte de mătase și fără ele. Știa cum bat vânturile și știa cum să
le stăpânească. Din lemn de măslin a meșterit un pat cum nu s-a
mai pomenit. Am împărțit taine care au fost numai ale noastre,
semne de care nu mai știa nimeni altcineva.
268
Intră un peţitor și lasă un dar lângă Penelopa.
Intră și slujnica.Apoi intră aedul și alți pețitori.

PEŢITORUL: Mi-am pierdut răbdarea. Am adus un dar, căci așa se


cuvine, dar sunt din ce în ce mai puțin înclinat să ți-l dau. A venit
ceasul, Penelopa, ca tu să-mi dăruiești mie ceva! Sau altuia dintre
noi, dacă eu nu-ți sunt pe plac. Timpul lucrează împotriva ta, regină!
Te-ai uitat în oglindă de curând? Chipul tău merită din ce în ce mai
puțin toată așteptarea asta. Ascunde-ţi gâtul zbârcit și acoperă-ți
mâinile asprite. Ai ajuns greoaie și spălăcită. Cum să-ți spun asta ca
să sune mai puţin dureros? Ai îmbătrânit. Totuși, te-aș lua de nevastă,
fiindcă regatul nu mai poate sta fără stăpân. Cineva trebuie să se
așeze pe tronul gol de prea multă vreme. Uite, mă ofer eu s-o fac.
TELEMAH: Afară din casa asta! Afară, toţi!
PEŢITORUL: Ce-i asta? E glas de flăcău sau de fată? Nu tu poruncești
aici! Moștenitorul regelui ia puterea numai atunci când acest drept i-l
recunosc nobilii supuși fostului rege. Iar noi, cum deja ai înţeles, nu-ţi
recunoaștem nimic! Du-te în altă parte să-ţi sugi degetul, pentru că
aici se poate întâmpla să ţi-l smulgă careva și să-l arunce la câini!
PENELOPA: Rogu-vă, nu vă mai certaţi! O să aducem vin și carne, ca
să ne putem ospăta în liniște. Haide, Melanta, servește-i! Aedule,
cântă. (Aedul începe să cânte.) Cântă altceva.
AEDUL: Asta mi s-a poruncit să cânt. Eu cânt ce mi se cere.
PENELOPA: Eu îţi cer alt cântec!
AEDUL: Unul despre Odiseu, eroul pe care l-a iubit măria-ta?
PEŢITORUL: Orice în afară de asta! Nu poţi cânta despre cineva care
nu este de față. Alţii sunt acum eroi și ei sunt aici de față. Cântă
despre noi și pentru noi! (Peţitorii aplaudă.) Oameni buni, ce ziceţi
ca palatul acesta să-l facem una cu pământul?
PENELOPA: Nu! Vă rog, daţi-mi încă puţin timp! Jur că am să-l aleg
drept rege pe unul dintre voi! Numai să isprăvesc odată giulgiul pentru
tatăl lui Odiseu, ca să nu se irosească lâna.
PEŢITORUL: Păi, isprăvește-l! Și-apoi mă aștept să-mi speli și să-mi
săruţi picioarele! M-ai auzit?
269
Slujnica se aruncă la podea și îi sărută picioarele.
Telemah o ridică.

PEŢITORUL: Giulgiul! Vestitul giulgiu! Ea îl ţese ziua, iar noaptea îl


destramă. Face întruna făgăduieli, iar țara stă fără rege ani la rând!
Neorânduială, haos, nu se teme nimeni de nimic. Nu mai știi cum
să-i deosebești pe oameni de treabă de ucigași. Înaintașii noștri au
murit pentru că sub zidurile Troiei au ascultat de poruncile lui
Odiseu. Acum e drept ca, drept răsplată, să dobândim puterea.
(Către Telemah) E limpede: taică-tău e mort, iar tu nu te poţi însura
cu maică-ta. Sau poate că asta vrei?
TELEMAH: Vă este ușor să faceți scandal în lipsa lui. Dacă era aici,
picioarele vă înțepeneau, iar gurile vă amuțeau. Sunteți niște porci.
PEŢITORUL: Dar el nu e aici. Și unul dintre porci va ajunge rege.
Stăpânul tuturor – și al tău.

Slujnica aduce mâncare și vin. Peţitorii ies cu muzică.


Intră Atena deghizată. Se apropie de Telemah.

TELEMAH: Cine ești tu, oaspete necunoscut?


ATENA: Sunt Mentes, regele tafienilor, prieten cu Odiseu.
TELEMAH: Ăsta-i un lucru tot mai rar pe-aici. Bine ai venit. Nu știu dacă
știi, dar oasele tatălui meu putrezesc pe coclauri ori sunt purtate de
valurile mării.
ATENA: Și tu crezi asta? Fiul unui erou crede astfel de cleveteli
josnice? L-ai căutat pe undeva, ca să poţi spune acum că a pierit?
Ai colindat marea, ai scotocit prin orașe? Nu. De ce nu? Ești tânăr și
puternic, nu te lăsa păcălit. Nu sunt prooroc, dar îţi spun: Odiseu e
viu și n-o să mai întârzie mult, nici de-ar fi ținut în lanţuri!
TELEMAH: Unde e tatăl ăsta al meu, pe care nu l-am văzut vreodată?
Oare chiar există?
ATENA: Trebuie să pleci imediat la drum! Pregătește cea mai bună
corabie cu douăzeci de vâslași și îndreaptă-te spre Pilos, du-te în
Sparta. Nu te lăsa până ce nu-l găsești.
270
TELEMAH: Cum s-o las pe maică-mea pradă vulturilor care ne
ciugulesc neîncetat ca să ne scoată din casă?
ATENA: Eu o să am grijă de ea și de casa asta treizeci de zile. Dar mai
mult de atât n-o să pot. În acest răstimp trebuie să te întorci cu
Odiseu și împreună să eliberaţi regatul.
TELEMAH: Străine, lasă-mă să te răsplătesc pentru asta.
ATENA: Nu mai zăbovi. Fă precum ţi-am spus.

Atena zboară preschimbată în pasăre.


Mirat, Telemah se uită în urma ei. Începe să se pregătească.

PENELOPA: Vorbești de unul singur. O să-ţi pierzi minţile, bietul meu copil.
TELEMAH: Mă duc după tata.
PENELOPA: Unde?
TELEMAH: La Pilos, în Sparta, la capătul lumii dacă trebuie, până-l găsesc.
PENELOPA: Departe sunt Pilos și Sparta, singurul meu copil.
TELEMAH: Nu te teme, mamă, nimic nu se petrece fără voia zeilor.

Iese Penelopa. Intră slujnica.

SLUJNICA: Ce seară frumoasă! E lună plină.


TELEMAH: Te-a trimis mama ca să mă îndrumi în tainele bărbăţiei?

Slujnica tace. Telemah și ea fac dragoste.

SCENA 3: Istorisiri despre tată

Intră aedul.

AEDUL: Cântă-mi, zeiță, un nou episod din această istorie, poveste și


legendă. Tânărul Telemah a pornit la drum în lumea mare. Mai întâi,
a dat peste vestitul general Nestor, comandantul Menelau și
frumoasa lui soţie, Elena din Troia.
271
Aedul iese. Intră Elena machiată strident,
generalul Nestor, nebun, în uniformă cu pieptul plin de medalii,
și comandantul Menelau. Intră Telemah și se apropie de ei.

ELENA: Ce bine semeni cu Odiseu! Înalt și semeț, chip plăcut, ochi albaștri.
MENELAU: Prostii. Odiseu nu era deloc înalt. Ba dimpotrivă. Era
scundac și cocoșat și avea nasul strâmb.
NESTOR: N-avea ochi albaștri, ci roșii și holbaţi. Ca de lup.
TELEMAH: L-aţi cunoscut pe tatăl meu? Mai trăiește?
MENELAU: Sper că nu! Ce mincinos! Un gunoi care și-a însușit toată
cinstea pentru cucerirea Troiei. Numele meu a fost scos din
poveste! Odiseu, Odiseu și iar Odiseu! Dar cine a început acest
război?! Eu, Menelau!!!
ELENA: Iar eu n-am niciun merit?
MENELAU: Ba da, iubito, normal, și tu meriți să fii pomenită. (Se
sărută.) Această doamnă a semănat gâlceavă între Europa și Asia!
Halal de ea! Niciodată nu a făcut nazuri să se culce cu cine trebuie
și cu cine nu trebuie. Dar răpirea ei de către Paris a fost numai și
numai ideea mea! Trebuia să născocim o pricină de război.
Agamemnon, Palamede și cu mine ne-am unit și am pornit spre
Troia. Bine, e adevărat, n-am plănuit ca ea să petreacă zece ani în
patul lui Paris. Eram hotărât să n-o iert niciodată și să-i tai capul.
Dar, când am văzut-o iar, m-a cuprins din nou iubirea de odinioară.
Uită-te și tu la ea și o să pricepi totul.

Telemah se uită la Elena.

ELENA: Cândva, taică-tău a venit să mă ceară de nevastă. Cu mâna


goală. Bineînţeles că l-am refuzat. Și atunci s-a căsătorit cu raţa aia
de maică-ta. Ca dovadă că n-a avut vreodată pic de gust.
NESTOR: Un dezertor! Când Menelau, Agamemnon și Palamede s-au
dus să-l cheme la război, el a făcut pe nebunul, ca să scape de
îndatoriri! A înjugat la plug un măgar și un bou și a pornit să semene
sare pe brazdă.
272
MENELAU: Se prefăcea de nu știe cine suntem. Și am spus în sinea
mea: „carevasăzică, ești nebun, lașule; păi, hai să vedem cât de
nebun ești! ” Tu erai prunc atunci și te-am aruncat în faţa animalelor
din jug, să te calce dacă era într-adevăr nebun. (Râde.) Și-a venit în
fire pe dată și ne-a recunoscut!
ELENA: Și apoi a început să ademenească femei oriunde ajungea.
Fără obraz și fără măsură. Un bădăran!
NESTOR: Nu mai spun de Filoctet! Din pizmă l-a aruncat pe o insulă
pustie pe cel mai vestit arcaș din vremurile noastre și l-a lăsat să
crape de foame. Iar pe troieni i-a măcelărit pe toți, unul după altul,
cu toate că înțelegerea fusese să-i cruțăm pe cei care nu se
împotriveau. A măcelărit femei, copii, bătrâni.
MENELAU: Oameni buni, dar ce i-a făcut lui Palamede?!
TELEMAH: Dar oare nu Odiseu a făurit calul troian? Și nu asta a
hotărât soarta războiului?
NESTOR: Iaca, asta e propagandă de război. De parcă ăia care n-au
văzut Troia nici măcar în cărţi cu poze le știu pe toate, iar noi, care
ne-am lăsat tinereţea acolo, habar n-avem de nimic.
MENELAU: Calul troian a fost ideea mea. Odiseu n-a avut nicio
legătură cu asta.
ELENA: Dar are cu siluirea troienelor. Iar pe tine te-a lăsat de izbeliște
de cum te-ai născut. Tatăl tău a fost o cârtiţă. Un informator. Omul
nostru în cetatea Troiei. A pătruns ca un cerșetor în cetate și i-a
păcălit pe toți. Numai eu l-am recunoscut. L-am uns cu ulei și mi-a
povestit totul. A omorât o droaie de troieni și s-a întors la ahei cu
toate informaţiile.
MENELAU: Cu tine a vrut să-și facă mendrele? Bineînţeles că da. L-ai
lăsat? Bineînțeles că da.
ELENA: Nu în faţa copilului.
MENELAU: Ce copil? E destul de mare ca să vrea și el să-și facă
mendrele cu tine.
ELENA: Și-i destul de mare ca să-l las. Ce dulce e, a roșit. (Telemah
pleacă.) Ei, acum unde te duci?
TELEMAH: Să-l caut pe tata. Peţitorii au pus stăpânire pe Itaca, pe
273
mama mea și pe casa noastră.
NESTOR: Auzi, dacă ai nevoie de arme ai ajuns unde trebuie. Oferta
noastră e foarte avantajoasă. Arcuri care se îndoaie singure, săbii și
cuțite de toate dimensiunile, sulițe, scuturi, măciuci. Sau acest produs
nou. Buzdugan T-10. T de la Troia. 10 – zece ani de război. Putem
aranja și cu oastea. O închiriem cu ziua. Două cete îi aranjează pe
pețitori într-o după-masă. Transportul, mâncarea și alte cheltuieli sunt
incluse. Ascultă-mă pe mine. (Își arată medaliile.) Servicii aduse
națiunii, medalia muncii, erou al poporului, general de armată, luptător
pentru libertate. (Din cer îi cade ceva în cap.) Găinaț de vultur! Ăsta-i
semn bun! Dragule, zeii te ocrotesc. (Către Telemah) Nici nu poți să
respiri din pricina zeilor. Umflă taxele, își iau comisionul și nu ne mai
rămâne nimic nouă, negustorilor cinstiți.

Scoate un praf. Toţi trag pe nas din el.

TELEMAH: În ce lume am fost aruncat?


ELENA: Care-i problema, ce nu are lumea asta?
TELEMAH: Pene. Ca să zboare. (Pleacă.)

SCENA 4: Calipso îl eliberează pe Odiseu

Insula Ogigia. Odiseu stă la malul mării. Are ochii închiși.


Moțăie. Pe masă, în faţa lui, se află vin și pește sărat.
Deodată strigă și deschide ochii,
de parcă tocmai s-a trezit dintr-un coșmar.

ODISEU (se uită la un dinte care i-a căzut): Acest dinte rupea pâine și
carne sub zidurile Troiei, spărgea nuci și alune, mușca țâțele
ibovnicelor, mângâia limba Penelopei, mă ajuta să șoptesc și să
urlu. Iar acum s-a gândit că nu mai am nevoie de el și m-a părăsit.
(Îl pune înapoi în gură. Dintele îi cade iar în mână.) Să-l înghit? E al
meu, nu-l dau. Ori să-l arunc peștilor în mare? Ori să-l semăn în
274
pământ ca pe-o sămânţă de plantă monstruoasă? Ori să-l arunc în
sus, ca o pasăre în zbor să-l prindă și să-l ducă în Olimp, să vadă
zeii din ce flenduri ne-au făcut. Ce urât! Cum să mai râd cu un dinte
lipsă? Cum să vorbesc fără să sâsâi? Cum să mestec? Ce erou mai
sunt eu fără dinți? Ca să nu mai spun că mă arde întruna la
lingurică. Și-mi trosnesc genunchii.

Intră Atena, nevăzută.

ATENA : Biet Odiseu!


ODISEU: Atena, ești aici.
ATENA: Și când mă vezi și când nu mă vezi.
ODISEU: Zeiţă, de atâta amar de ani sunt legat aici ca un câine în lanţuri.
De-atâția ani visez să mă răzbun și caut să mă liniștesc. Sufletul îmi
este răstignit în toate cele patru zări. În genunchi mă rog și dau cu
fruntea de pământ. Să mă omoare ori să mă lase să mă întorc acasă.
Mai există Itaca? Oare a mai rămas ceva din patria mea?
ATENA: Itaca există. Dar mai rău decât e-acum acolo n-a fost nicicând.
Te poţi duce acasă. Zeus te-a slobozit.

Odiseu își croiește drum cu sabia printre copaci și ierburi.


Din celălalt capăt intră Calipso.
Atena se apropie de ea, sub chipul lui Hermes.

CALIPSO: Vestitorule, de ce ai venit? Nu vii des.


ATENA: Aduc vești proaste. Zeus îți poruncește să-l trimiți de-aici pe
Odiseu cât mai repede.
CALIPSO: Ce-ai spus?
ATNENA: Ce-ai auzit! El a fost osândit să trudească aici ca rob, nu să
petreacă. Asta-i temniță, nu casă de odihnă. El trebuia să
ciocănească piatră, nu să te ciocănească pe tine. Temnicera a prins
drag de întemnițat!
CALIPSO: Nemiloși mai sunteţi voi, zeii! Vă umple pizma dacă o zeiţă
prinde drag de cineva și se însoțește cu el.
275
ATENA: Zeii bărbați te-au pedepsit. Numai ei au voie cu femei
muritoare, tu nu ai voie cu bărbaţi muritori.
CALIPSO: Altcineva a pus la cale asta.
ATENA: Cine?
CALIPSO (Aproape neauzit): Atena.
ATENA: De ce o bănuiești pe ea?
CALIPSO: Pentru că-i pizmașă. O fată bătrână ofilită. O bezmetică. Dacă o
fi de parte femeiască.
ATENA: Trebuie să plec. Nu te teme. Nu-i spun nimic Atenei.
CALIPSO: Ba să-i spui. Te rog să-i spui totul. Cuvânt cu cuvânt.

Atena pleacă. Calipso se apropie de Odiseu.

CALIPSO: Masa-i gata.


ODISEU: Nu mi-e foame.
CALIPSO: Am spus doar că masa-i gata. Ce-i? Ce s-a întâmplat?

Se privesc. Pauză.

ODISEU: Calipso. Cea care ascunde.


CALIPSO: De tine n-am putut ține nimic ascuns.
ODISEU: M-ai ascuns tu pe mine, de toată lumea. Ani la rând.
CALIPSO: Dar n-am reușit să te fac să uiţi de Itaca. Numai zeii știu cât
m-am străduit. Rămâi aici cu mine, vei fi nemuritor și pururea tânăr.
ODISEU: Calipso, nu vreau tinereţea ta, ci bătrâneţea mea. Mă duc acasă.
CALIPSO: Care casă? Ce înseamnă casă? Asta e casa ta!
ODISEU: Itaca e casa mea! Acolo curg râuri de lapte și miere. Viţa de
vie rodește de trei ori pe an și porumbul de cinci ori. Din trei părţi
strălucește soarele, iar dintr-a patra luna. Acolo abia că sunt boli,
bătrâneţe și moarte. Stăpânește pacea și iubirea veșnică. Și toţi
cântă: „Fie toți oriunde-or vrea, numai noi să fim aici, acasă.”
CALIPSO: Atunci du-te! Ești liber, bătrâne! Pe bune! Du-te! M-am
săturat de tine. De șapte ani mi-o tragi în fiecare noapte până în zori
și pe urmă stai toată ziua la malul mării, îți plângi de milă și ți-o freci
276
cu gândul la Penelopa. Drum bun și cale bătută! (Pauză.) Ce mai
stai? Aștepți să mă răzgândesc?
ODISEU: Aștept primul vânt potrivit. (Pauză.) Nu ne luăm rămas-bun?

Calipso își scoate veșmintele și rămâne goală.


Calipso și Odiseu se sărută.
Atena, nevăzută, îi privește stând deoparte.

ODISEU: Mă omori cu dragostea ta.


CALIPSO: Mai bine să te omoare dragostea decât niște ucigași cu
simbrie. Habar n-ai ce te așteaptă pe drum.
ODISEU: În slujba cui ești?
CALIPSO: E timpul să pleci când nu mai știi cine ți-e prieten și cine ți-e
dușman.
ODISEU: Eu sunt ca țiparul. Nici umbra nu se poate ține după mine.
CALIPSO: Dacă-ți închipui că ești la fel de bun ca odinioară, te înșeli.
Nu mai ești.

SCENA 5: Ceartă în largul mării

Intră aedul.

AEDUL: Îţi cânt, o, muză, noi variaţiuni pe tema pribegirii. (Iese)

Noapte. Odiseu în larg, într-o barcă. Privește cerul și stelele.


Vine Poseidon.

POSEIDON: Unde te duci?


ODISEU: Acasă.
POSEIDON: Ai întrebat pe careva? Ți-a dat cineva voie? Ce înseamnă
acasă pentru tine?
ODISEU: Acasă e acolo unde toţi știu cine sunt, iar eu îi știu pe toți. Locul
unde totul îmi aparține. Și soarele care răsare în zori și umbrele care
277
se lasă în amurg. Stau vesel la masă, iar oaspeții mă ascultă și mă
întreabă pe unde am fost și pentru ce mi s-a dus vestea. Înaintea
noastră mese pline de bucate. Paharnicul scoate vin din butoaie și
umple paharele. Se adună tot mai mulți oameni și cântă. Eu o iau în
braţe pe Penelopa, nevasta mea. Și mă mândresc tare cu fiul meu
care crește demn urmaș al meu.
POSEIDON: M-am înfiorat. Nimic nu mai e acolo cum a fost. Totu-i pe dos.
ODISEU: Mă duc să îndrept lucrurile!
POSEIDON: Tot ce a fost sfânt acum e de râs.
ODISEU: Mă duc să mă răzbun pe năpârcile care își închipuie că mi-au
luat locul. Pe șobolanii care au jucat în casa mea. Nici nu mai
pomenesc de mine, de parcă nici n-am fost vreodată. M-au îngropat
și m-au uitat. Și, odată cu trecerea timpului, am început și eu să mă
port de parcă n-aș mai fi. Mi-e dor de mine, de cel care am fost. Dar
gata! Nu mai îngădui așa ceva! Ce-i al meu e-al meu! Și mă duc să
iau în stăpânire ce este al meu!
POSEIDON: Ochii care nu se văd se uită. Ce, crezi că ești mai bun ca ei?
ODISEU: Nu cred. Știu asta. În rărunchi. O simt în sânge! (Se uită la
cer.) Vin, casa mea, tu – otravă, tu – os în gât, tu – un spin în suflet!
Vă dau binețe stele surori! Și ție, maică, suflare a lumii!
POSEIDON: Tu nu te duci nicăieri. Ești dus de valuri.
ODISEU: De ce ești așa de înverșunat împotriva mea?
POSEIDON: Ne știi toate secretele. Cum de-am putut să-ți dăm pe
mână ție, un muritor, toate cifrurile, toate registrele noastre
contabile, întreaga noastră politică de cadre?! Cum de te-am lăsat
să negociezi în numele nostru?! Te-ai dedulcit la asta. Și ți-ai luat
avânt. Te-ai crezut unul de-ai noștri. Mde, omul care știa prea
multe1! Vrei să ne trădezi. Vrei să te duci acolo și să te dai mare, ca
și cum le știi tu pe toate. Vrei să le spui cum stau lucrurile și de ce
s-au întâmplat toate câte s-au întâmplat.
ODISEU: N-aș cuteza să fac așa ceva.

1 Posibilă aluzie la filmul The Man Who Knew Too Much, regizat, în ambele sale
versiuni (britanică –1934; americană –1956) de Alfred Hitchcock.
278
POSEIDON: Dar de ce să ne facem griji dacă ai de gând să faci așa
sau nu? Mai bine să scăpăm frumos de tine.

Ridică mâna să-l omoare. Intră Atena.

ATENA: Nu! Tata mi-a făgăduit viaţa lui.


POSEIDON: Dacă ai chef de joacă, să-ţi cumpere tăticuʼ un hamster.
Sau un căţel.

Poseidon stârnește furtună.

ODISEU: O, zei! Sunteți cu mine sau împotriva mea? Pedepsiţi-mă ori


înduraţi-vă de mine, numai hotărâți-vă odată! Vai de mine,
nenorocitul! Atena mea, umbra mea, tristeţea mea, singura mea
prietenă credincioasă. Îți sărut gura ca mierea.
ATENA: Ce fel de ruj ţi-ar plăcea?
ODISEU: Poftim?
ATENA: Aș putea să mă dau cu ruj.
ODISEU: Nu ți se potrivește. Lasă asta acum, dă-mi o mână de ajutor!

Atena îi dă lui Odiseu vălul care îi acoperă sânii.


Odiseu își ferește privirea.

ATENA: Încinge-te cu acest văl al nemuririi! Înoată cu toată puterea!

Odiseu se luptă cu furtuna. Barca se rupe în bucăți.


Odiseu înoată. Ajunge la mal.
Se prăbușește în nămol și leșină. Pauză. Intră aedul.

AEDUL: Îți cânt, o, muză, urmarea acestei istorii, cu noi și noi peripeții.
Animalele pribegesc, oamenii pribegesc, popoare întregi pribegesc,
zeii pribegesc, iar istoria o ia și ea razna. Pribegii stârnesc bănuieli.
Refugiaţii la fel. De ce nu sunt acasă la ei? Ce i-a alungat, ce i-a
aruncat în lume? Acasă e raiul, se zice; dacă-i așa, ce caută ei la
279
răsărit de Eden? De ce s-au răzvrătit? Pribegirea e fizică sau
metafizică, voită sau silită, pasionantă sau năucitoare; este plăcere
sau durere, joc sau chin sufletesc; este petrecere sau năpastă. Îi
invidiem pe pribegi pentru că sunt liberi, dar, pe de altă parte, îi
compătimim tocmai pentru că sunt atât de liberi.

SCENA 6: Nausicaa

Intră Nausicaa.
Nu-l vede pe Odiseu adormit, căci e ascuns de vegetație.
Înmoaie rufe în apă și le calcă în picioare.
Le întinde apoi la soare să se usuce.
Deodată, Odiseu strigă și deschide ochii. Pare că s-a trezit dintr-un
coșmar. Se ridică în picioare după o tufă, gol și plin de noroi.

NAUSICAA: A!
ODISEU: Cine ești? Unde sunt?
NAUSICAA: Aaah!

Odiseu rupe o creangă și se acoperă cu ea.

ODISEU: Nu te teme, măi fată!


NAUSICAA: Mă cheamă Nausicaa. Asta e țara feacilor. Spăl rufe. În
curând mă mărit. Trebuie să port cele mai frumoase haine pentru că
așa se face impresie bună poporului. Fată n-am să mai fiu pentru
multă vreme.
ODISEU: Ochii mei n-au mai văzut nicicând o făptură atât de frumoasă.
Te privesc uimit, fecioară, te proslăvesc și nu cutez să-ţi ating genunchii.
NAUSICAA: Străine, acum că ai venit la noi n-o să duci lipsă de nimic.
ODISEU: Întoarce-te, ca să-mi spăl umerii de sare.
NAUSICAA: (Se întoarce cu spatele la el.) Omul acesta n-a venit fără
voia zeilor din Olimp. Ah, așa bărbat să-mi fi trimis soarta! (Către
Odiseu.) Cum ai înotat până aici scăpând de marea neîndurătoare?
280
ODISEU: Nici eu nu știu.
NAUSICAA: (Se întoarce cu fața și se apropie de el.) Ah! Aaah! (Vrea să-l
sărute.) De ce nu vrei?
ODISEU: Nu pot așa, deodată.
NAUSICAA: Ce vrei să spui? Pentru mine e prima oară.
ODISEU: Aș vrea eu, dar mă tem.
NAUSICAA: Nu-ţi place de mine.
ODISEU: Sunt bătrân.
NAUSICAA: Nu ești bătrân. Cum să fii bătrân! Mie îmi place că ești
bătrân.
ODISEU: Nici nu știu cine ești. Cine te pune să faci asta?
NAUSICAA: Nimeni, așa vreau eu.
ODISEU: Nimeni nu face după cum vrea.
NAUSICAA: Te urăsc! Am să mă omor. Îi spun lui tata că m-ai silit. El e
regele.
ODISEU: Ajută-mă! Toată lumea mă prigonește. Trebuie să ajung
acasă în Itaca.
NAUSICAA: Sărută-mă!
ODISEU: Cine ești tu? A cui unealtă ești? Oare Poseidon te-a trimis
după mine? Nu sunt de ieri, de-alaltăieri. Lacrimile tale sunt
mincinoase. Hai, recunoaște tot!

Se sărută. Pauză.

NAUSICAA: Vezi că am fost fecioară!


ODISEU: Am ajuns o bestie!
NAUSICAA: O, da!
ODISEU: Vinul meu s-a făcut oţet.
NAUSICAA: Taci. N-am să te uit niciodată. Numai să nu mă vadă cineva.
N-aș putea suporta bârfele. Oamenii de-aici nu-i suferă pe străini.
ODISEU: Și eu? Încotro s-o iau?
NAUSICAA: Întoarce-te în mare, de unde ai venit. Te iubesc.

281
SCENA 7: Telemah, aedul și refugiatul

O cârciumă. Aedul, orb acum, îi cântă refugiatului, care este beat.


Intră Telemah.

TELEMAH: Bine v-am găsit!


AEDUL: Bine ai venit, străine, în acest mare cazinou.
TELEMAH: Cazinou?
AEDUL: Feacia este acum un mare cazinou. Caviar, șampanie, haine
strălucitoare, bijuterii, glamour, bâlci.
Aedul cântă. Tonul lui este ironic și glumeț.
Cine-i bărbatul acela?
Cine-i bărbatul acela ca țiparul?
Cine-i bărbatul acela ca țiparul, mai iute ca umbra lui?
Cine-i mai iute ca umbra lui și mai viclean ca Soarta?
Cine-i mai viclean ca Soarta, cine-i ca soarele strălucitor și ca luna
schimbător?
Cine-i ca soarele strălucitor, ca luna schimbător, cine ia cerurile cu
asalt?
Cine ia cerurile cu asalt, cine se iubește cu zeiţe și nimfe?
Cine se iubește cu zeițe și nimfe, cine-i muritorul care i-a păcălit pe zei?
Cine-i muritorul care i-a păcălit pe zei, a amăgit timpul și a tras moartea
pe sfoară?
El e, el e, hei, el e, hei, Odiseu!
Refugiatul râde. Telemah îl ia pe aed deoparte.
TELEMAH: Te cunosc. Ai cântat și la mine acasă, în Itaca. Pe-atunci nu
erai orb.
CÂNTĂREÂUL: Uneori sunt, alteori nu. Depinde unde mă produc.
TELEMAH: Cânţi parcă în bătaie de joc. Ce știi tu, de fapt, despre
Odiseu?
AEDUL: Călătoresc. De pe o insulă pe alta. Aici auzi ceva, dincolo
altceva. Oamenii spun multe.
282
TELEMAH: Ce știu oamenii? Odiseu a fost un erou, nu un derbedeu!
AEDUL: Cânt ce-mi cere publicul. Cândva erau la modă cântecele care
slăveau faptele de vitejie ale eroilor întorși de la Troia. Acum e
taman pe dos. Acum e democraţie. Libertate. Înainte cântau numai
zeii și muzele, iar acum trăncănește orișicine. Se întrec toți în
pălăvrăgeală. Bat câmpii care mai de care. Pentru unii Calipso e
zeiţă, pentru alţii e o târfă de lux. Variațiuni. Am un stoc de
șabloane, expresii, ritmuri, hexametri, personaje. Acţiune, intrigă,
războaie, inundaţii, peripeții pe uscat, pe mare și în aer, gâlcevi în
familie, nașteri, nunţi și înmormântări.
TELEMAH: Schimbă cântecul ori îţi rup gâtul!
AEDUL: Cum să-l schimb?
TELEMAH: Fă-l să fie serios! Plin de emoție. Odiseu avea mâini
puternice. A biruit multe fiare cu ele. Avea glasul adânc și răsunător.
Plin de hotărâre și de bărbăție. Toţi îl îndrăgeau și îi urmau pilda.
Știa cum bat vânturile și știa cum să le stăpânească. Eu sunt fiul lui.
REFUGIATUL: Al cui fiu?
TELEMAH: Al lui Odiseu!
REFUGIATUL: Al lui Odiseu? Vrei să-ţi spun o poveste despre Odiseu?
Știi unde e cetatea Ismara? Eu sunt din Ismara. Am trăit acolo în
liniște și pace. Până într-o zi, când a venit în zori tatăl tău cu șase
corăbii și trei sute de soldaţi. Au dat foc la case, le-au siluit pe
mamele și surorile noastre, i-au spintecat pe fraţii și taţii noștri.
Numai câţiva am scăpat cu viață și rătăcim acum prin lume. Am avut
și eu odată un tată. Uite ce mi-a făcut mie Odiseu! (Își îndepărtează
pantalonii de pântece și-l îndeamnă pe Telemah să se uite
înăuntru.) Uite, ăsta a fost tatăl tău. (Pauză.) Cântă, aedule!

Telemah vomită.

AEDUL: Cine-i muritorul care a amăgit timpul și a tras moartea pe sfoară,


Cine și-a înghițit capul și s-a născut pe sine din nou?
El e, el e, hei, el e, hei, Odiseu!

283
SCENA 8: Ostașii

Odiseu colindă lumea căutându-și casa.


Trece pe lângă Telemah care colindă lumea căutându-și tatăl.

AEDUL: Oamenii pribegesc prin lume căutându-și identitatea, brodând


povești despre cine sunt și ce sunt. Recurg la tot felul de trucuri.
Ratările și le prezintă drept realizări. Scornesc hărţi noi, care,
chipurile, arată că ei nu s-au rătăcit, ci se află chiar acolo unde trebuie
să fie. Găsesc îndreptățire pentru tot ce fac, născocesc scuze pentru
greșeli, se străduiesc să dea un sens vieții lor, cu orice preţ. Așa că
pribegirea ajunge să fie înfățișată drept călătorie bine chibzuită,
egoismul drept năzuință către idealuri înalte, jaful drept luptă pentru
libertate, atacul drept apărare, genocidul drept pelerinaj sfânt.

Intră Odiseu. Intră primul și al doilea ostaș. Sunt plini de sânge.

PRIMUL OSTAȘ: Odiseu! Vrednicul nostru comandant!


AL DOILEA OSTAȘ: Stăpâne, conducătorule, ce faceți aici?
ODISEU: Soldaţii mei! Ce faceți voi aici?
PRIMUL OSTAȘ: Ei, jefuim un pic.
ODISEU: Câţi mai sunteţi?
AL DOILEA OSTAȘ: Suntem peste o sută.
ODISEU: Încă nu v-aţi întors acasă de la Troia?
PRIMUL OSTAȘ: Ne-am întors, dar am plecat iar. Unora dintre noi le-au
luat vecinii pământul, altora le-au luat nevestele, alții și-au pierdut
mințile, altora le era urât fără război.
AL DOILEA OSTAȘ: Unii s-au întrebat la ce bun să se mai întoarcă,
căci numai proștii se întorc să asude la arat și la tuns oile.
PRIMUL OSTAȘ: Trai de lehamite! Unii au zis: isteț Odiseu al nostru că
nu s-a întors deloc!
AL DOILEA OSTAȘ: Așa că ne-am strâns iar și am plecat. O oaste
vrednică găsește întotdeauna de lucru.

284
Soldaţii mănâncă boabe de lotus.

PRIMUL OSTAȘ: Poftiţi, luați un fruct de lotus!


AL DOILEA OSTAȘ: Boabele aduc uitarea.
PRIMUL OSTAȘ: Toţi v-am urmat exemplul, stăpâne. Eu niciodată n-
am fost din cale-afară de dornic să lucrez pământul și să-mi
întemeiez o gospodărie. M-am simțit atras doar de corăbii, vâsle,
bătălii, lănci ascuţite și săgeţi dătătoare de moarte. Ceea ce-i
îngrozește și-i dezgustă pe alții mie îmi place.
AL DOILEA OSTAȘ: Și, iată, vânturile ne-au aruncat acum aici. Am cucerit
cetatea, iar pe oameni i-am măcelărit. Exact cum ne-ați învăţat.
PRIMUL OSTAȘ: Sânge curgând șiroaie în străzi. Case în flăcări, fum
și plânsete îndreptate spre cer. Eu cu cinci femei în fața mea. Le-am
poruncit să-și lepede veșmintele și să întoarcă fundul spre mine,
încălecându-se una pe alta. Și-apoi le-am luat la rând pe toate, de
jos în sus și de sus în jos. A apărut un moș care a vrut să le apere și
eu i-am înfipt sabia în boașe.
AL DOILEA OSTAȘ: O, ce zile frumoase!
PRIMUL OSTAȘ: Cu totul și cu totul întâmplător am ajuns aici.
AL DOILEA OSTAȘ: Vântul ne-a aruncat încoace.
PRIMUL OSTAȘ: Soarta!
AL DOILEA OSTAȘ: Nu mai există nici voință liberă, nici dreptul de a
alege.
PRIMUL OSTAȘ: Lasă-te dus de curenți!
AL DOILEA OSTAȘ: Nu cunoști împrejurările.
PRIMUL OSTAȘ: Nu cunoști cauza.
AL DOILEA OSTAȘ: Nu poţi să știi consecinţele.
PRIMUL OSTAȘ: Ceea ce vezi, aia e.
AL DOILEA OSTAȘ: Nu mai este altceva.
PRIMUL OSTAȘ: Important e să supravieţuiești.
AL DOILEA OSTAȘ: Cu orice preţ.
PRIMUL OSTAȘ: Ghinionul unora…
AL DOILEA OSTAȘ: Norocul altora.
PRIMUL OSTAȘ: Ghinionul să se ducă la alții…
285
AL DOILEA OSTAȘ: Iar norocul să vină la noi.
ODISEU: (Se repede la ei.) De partea cui sunteți?! Vă iau capul,
scursurilor, ostași destrăbălați!
PRIMUL OSTAȘ: Nu mai suntem ostași. Ostași am fost la Troia!
ODISEU: Și-acum ce sunteţi?
AL DOILEA OSTAȘ: Nu mai știm. Am uitat.

Primul și al doilea ostaș râd isteric.

ODISEU: De-acum sunteţi iar sub comanda mea! Ordinul meu se


execută! Ne ducem înapoi în patrie, să clădim o lume nouă!

SCENA 9: Penelopa și slujnica

Penelopa doarme. Intră Atena. Se apropie de ea.

ATENA: Ce vede el la tine și la mine nu? Ce ai tu iar eu nu am? Patul


vostru de nuntă e tot aici, unde era. Stâlpi masivi din lemn verde de
măslin, încrustați cu aur, argint și fildeș, legați cu fâșii purpurii de
piele de bou. O zeitate ți-a tulburat somnul, căci se făcea că Odiseu
era întins lângă tine; ţi-a tresăltat inima de bucurie și ai crezut că era
aievea. Oare îl visezi și tu cum îl visez eu? Visele sunt curate aiureli.
Închipuirile acestea repede pieritoare vin pe două porți: una de corn,
alta de fildeș. Deșertăciuni sunt cele ce ajung la noi intrând pe
poarta de fildeș fin lucrat, sunt înșelătoare și nu se împlinesc
niciodată. Dar visele ce trec pe poarta de corn lustruit arată lucruri
adevărate, care sigur se vor întâmpla. Tu vei ajunge vestită pentru
că l-ai așteptat. Dar cine va ști vreodată că l-am așteptat și eu?

Penelopa se trezește. Atena dispare. Intră slujnica.

SLUJNICA: V-am adus smochine, miere și vin dulce.


PENELOPA: Îţi mulţumesc. Cel mai mult mă interesează vinul.
286
Slujnica toarnă vin pentru Penelopa și pentru ea.

SLUJNICA: În sănătatea voastră!


PENELOPA: Și într-a ta!
SLUJNICA: (Îi dă Penelopei o cutiuţă.) Asta-i de noaptea trecută.
PENELOPA: (Deschide cutiuţa și scoate o bijuterie de aur.) Cu cine ai
fost?
SLUJNICA: Cu Antinous.
PENELOPA: Iar?
SLUJNICA: El a vrut.
PENELOPA: Și? Pe faţă?
SLUJNICA: Pe corp. Pe gât. Mi-a spus: Ah, așa i-aș face și stăpânei
tale, dacă aș putea!
PENELOPA: Hai, la treabă.
SLUJNICA: Vă ascult. Toţi așteaptă să le șoptesc la ureche ce-aveți să
le spuneți.
PENELOPA: „Dragă cutărică, astă-noapte m-am dus la culcare cu tine
în gând.”
SLUJNICA: Fierbinte!
PENELOPA: Fierbinte, dornică. Și continui în nota asta.
SLUJNICA: Trebuie să ridicaţi preţul. Cererea e mare. Nu putem face
față. Deși suntem atâtea slujnice.
PENELOPA: Ei, numai la asta nu-mi stă gândul... Duc în spate tot
regatul. Mă ocup de politica internă și externă, de diplomaţie, pun la
cale diversiuni, împrăștii cerneală neagră ca o sepie. Sunt atentă să
nu afle dreapta ce face stânga. Creez dezordine cu mare migală.
Păstrez cu bună-știință precaritatea acestei stări de lucruri. Haos
controlat. Mă îngrijesc de pescari, de țărani, de ciobani, de porcari. Și
de voi, slujitorii. Odiseu ăla ar face bine să se întoarcă. Să aibă și el,
măcar puțin, grijă de toate astea!
SLUJNICA: L-ați iubit mult?
PENELOPA: Eram doar o fetișcană. El avea deja treizeci de ani.
Căsătorie aranjată. Dragoste? Și da. Și nu. Și se prea poate. N-am
avut răgaz să-mi dau seama înainte ca el să plece la război.
287
SLUJNICA: Cum le înduraţi pe toate?
PENELOPA: Sunt fiică de naiadă, mă trag dintr-o zeitate a apelor.
Maică-mea mi-a dat un singur sfat: „Fii mereu ca apa!” Iar Odiseu
mi-a dat altul: „Când toți cred că ești într-un loc, tu să fii într-altul!”.
Nu poţi să scapi de soartă, dar măcar să-i fie greu să se țină după
tine. E bine să știe omul cum să se strecoare prin viață.

SCENA 10: Ciclopul

O peșteră. Ciclopul își termină cina. A mâncat câţiva ostași.


Odiseu îl urmărește cu privirea.

CICLOPUL: Am halit opt ostași de-ai tăi.


ODISEU: Nouă.
CICLOPUL: Cu tine rotunjesc la zece.
ODISEU: Cu cine am onoarea?
CICLOPUL: Eu sunt ciclopul Polifem.
ODISEU: Eu sunt...
CICLOPUL: Nimeni! Ești haleală. (Pauză.) Ce simți când dai cu ochii de
mine? Îți fac silă? Tăcere! Înseamnă că da. Fraţii mei și cu mine
făurim arme. Dar nu jucării cum aveți voi. Facem arme pentru zei.
Fulgere pentru Zeus. Când răbufnește un vulcan e semn că dăm noi
drumul la aburul încins din covălii. Sunt ursuz, mă urăsc pe mine
până la amiază și după-amiază pe toată lumea. Spun „Da” când toţi
spun „Nu”, spun „Primesc!” când toţi spun „Nici gând!”. Sunt căpos,
mereu pe dos, nici călare, nici pe jos. Am un singur ochi și privesc
totul dintr-un singur punct de vedere. Sunt plin de arțag și le frec
ridichea la toți. Acum hai să te înfulec!
ODISEU: Mai zăboviți nițel. Stăm așa frumos de vorbă!
CICLOPUL: La ce să mai zăbovesc?
ODISEU: Vă privesc și îmi spun că-i mare păcat.
CICLOPUL: De ce-i păcat?
ODISEU: Că sunteți ciclop din născare, dar nu încercați să evitați
288
clișeele și stereotipurile. Sigur, vă vedeți de viața și de obiceiurile de
ciclop, dar de ce să nu fiți, de pildă, poet?
CICLOPUL: Ăsta ce mai e?
ODISEU: E cineva care dă glas trăirilor sale. Aţi încercat vreodată să
faceți asta? Dragostea v-a atins vreodată inima? Tăcere! Înseamnă
că da. Cine a fost?
CICLOPUL: O chema Galateea. Dar ei nu-i plăcea de mine. Și-a găsit
un prost din Sicilia, un muritor. L-am omorât cu un bolovan.
ODISEU: O dragoste neîmpărtășită. Ce temă! Și nu doreați decât puțină
căldură umană! De ce nu e cu putință iubirea în lumea politică?
CICLOPUL: Tatăl meu, Poseidon, m-ar omorî dacă m-aș apuca de
scris poezii.
ODISEU: Păi, scrieţi și pe urmă înghițiţi ce-aţi scris, ca să nu vadă el. La
urma urmei, dacă nu aveți chemare pentru poezia lirică, aţi putea să
abordați teme epice, bărbătești. Ați putea cânta războiul. Nu trebuie
decât să învârtiţi făcălețul în oala cu terci, să stârniți pasiunile, să
chemaţi duhurile trecutului. Orice război își are poetul lui.
CICLOPUL: Și cum se scrie?
ODISEU: O, domnul meu, acesta e un subiect extrem de vast! Mai
întâi, avem nevoie de o pană. Daţi-mi voie să ascut această ramură
de măslin. (Ia ramura și-o ascute.) Pe urmă avem nevoie de puţină
inspiraţie, nu-i așa? Mă întrebaţi cum să începeţi? Despre ce să
scrieţi? Păi, cel mai bine este să începeţi chiar cu domnia-voastră.
De pildă, această peșteră nu e doar o peșteră, ea vă este și cămin.
E o casă. O căsuță drăguță. Casa mea drăguță, peștera mea
drăguță, libertatea mea drăguță.
CICLOPUL: Iatacul meu drăguț.
ODISEU: Așa! Excelent!
CICLOPUL: Poarta mea drăguță, acoperișul meu drăguț, hornul meu
drăguț.
ODISEU: Splendid! Sunteţi născut poet.
CICLOPUL: Sap în grădina mea drăguță.
ODISEU: Vedeţi că se poate!
CICLOPUL: Plantez semințele mele drăguțe, îngrijesc puii mei de găină
289
drăguți și caprele mele drăguțe. Laptele meu drăguț, brânza mea
drăguță. Ogorul meu drăguț, iarba mea drăguță. Soarele meu drăguț
și luna mea drăguță pe cerul meu drăguț. Cucul meu drăguț,
policarul meu drăguț, arătătorul meu drăguț.
ODISEU: Trupul meu drăguț, inima mea drăguță. De fapt, trupul drăguț
al domniei-voastre, inima drăguță a domniei-voastre.
CICLOPUL: Trupul meu drăguț, inima mea drăguță.
ODISEU: Pe care stă scris: Casa mea drăguță, libertatea mea drăguță
și tot așa. Înţelegeţi? Și se repetă tot așa. Bravo! Prima poezie și ați
nimerit drept la țintă!
CICLOPUL: Asta e tot?
ODISEU: Asta e doar o variantă în lucru, încă nu e gata. (Înfige pana în
ochiul ciclopului. Ciclopul urlă și sângerează.) Totul începe în stihuri
și se termină cu sânge!
CICLOPUL: Ochiul meu! Ochiul meu! (Ciclopul orbit încearcă să-l
prindă pe Odiseu.)
ODISEU: Ciclopule, bestie! Dacă te întreabă careva cine ţi-a scos
ochiul, să-i spui că Odiseu din Itaca a fost, cel care a distrus Troia.
(Iese.)
CICLOPUL: Spre ascultare și aducere-aminte: omul e cea mai
netrebnică făptură din toate câte răsuflă și se târăsc pe fața
pământului-mumă; viața e cea mai mare mizerie de pe pământ.

SCENA 11: Circe

Intră aedul.

AEDUL: Mâniat de felul cum fusese tratat fiul său, Poseidon a urzit altă
răzbunare. Lestrigonii, uriașii căpcăuni, au început să-i înșire pe
corăbieri în ţeapă ca pe niște pești, pregătindu-și astfel un strașnic
ospăț. Toate corăbiile s-au scufundat, în afară de corabia lui
Odiseu, care a scăpat cu mare greu. Au pierit cinci sute cincizeci de
oameni. S-au luptat zece ani la Troia ca să sfârșească în gura
290
căpcăunilor! Unul dintre cei scăpați i-a zis lui Odiseu: „O fi prigonind
Poseidon pe măria-ta, dar de omorât pe noi ne omoară.” Iar Odiseu
i-a răspuns:
ODISEU: Mare necaz a dat peste mine, nici nu mai știu încotro este
apusul ori răsăritul, unde scapătă soarele ori de unde se ridică el pe
cer. Iată-mă, Poseidon! Trage-mă spre fundul oceanului și îngroapă-
mă în nămol la o adâncime de o sută de coți! Și dă-mi bună pace!
AEDUL: Soarta l-a aruncat pe Odiseu pe insula Aia, la vrăjitoarea
Circe.

Insula Aia. Intră vrăjitoarea Circe, cântând.


Arată ca o patroană de salon sado-maso. Intră Odiseu.

ODISEU: Cine ești?


CIRCE: Eu sunt Circe. Iar tu ești un porc! (Îi suflă în faţă. Odiseu își
pierde puterea și cade în genunchi.) Acum ești robul meu prea-
supus. (Cu ultimele puteri, Odiseu își scoate sabia.) Cine ești tu?
Cum de nu te-a învins suflarea mea vrăjită? Trebuie să fii Odiseu,
cel care mi-ai fost prorocit. Pune-ţi sabia înapoi în teacă și vino în
patul meu, ca dragostea să ne împace și astfel să ne împrietenim.
(Circe îl ridică pe Odiseu în picioare.) Haide, mănâncă și bea vin, ca
să te mai întremezi. (Îi pune vin într-o cupă de aur.)
ODISEU: Osteneala mi-a cuprins trupul și mi-a supt sufletul de tot.
CIRCE: (Îl sărută) Spune-mi. Cum i-ai omorât.
ODISEU: Trag o săgeată, intră drept în nas, trece printre dinţi, despică
limba până la rădăcină. Vârful de aramă sfâșie falca de jos și el cade.
Atunci îi înfig suliţa în piept. Și sângele țâșnește în toate părţile.
CIRCE: Așa. Mai spune. Nu te opri.

Se sărută.

ODISEU: Circe, a trecut iarna și a venit primăvara. Nu mă simt bine.


Vederea mi-a slăbit. Zăresc totul ca prin ceață. Am pierdut
socoteala timpului. Cât mă mai ţii aici?
291
CIRCE: Parcă ai fi un lup singuratic, cu perii zbârliți pe spinare și cu
urechile ciulite. Tresari la chemarea primejdiei ca un copil care aude
un zurgălău.
ODISEU: Mă bântuie războiul.
CIRCE: Nu te bântuie el pe tine, ci tu pe el. Îi duci dorul. Lâncezești
când nu ești la război.
ODISEU: Eu sunt erou, star, supraom. Vreau faimă și aplauze. Ahile a
pierit în arenă, sub ochii lumii întregi. Iar eu? Cine mă privește pe
mine? Nimeni. În afară de tine.
CIRCE: Oare asta e puţin? Eu sunt moartea ta. Prima ta iubire
adevărată. Penelopa nu înseamnă nimic. Ea e doar o gospodină.
ODISEU: Penelopa e singura mea iubire adevărată. Are grijă de casa
mea și de fiul meu. Și în fiecare zi se roagă pentru sufletul meu, cu
tot poporul. De trei ori pe zi, stau toți drepţi și cu lacrimi în ochi
privesc spre mare și așteptă să vadă catargul corăbiei mele.
CIRCE: Toţi te cred mort. Nimeni nu-ţi mai pomenește nici măcar
numele.
ODISEU: A cui unealtă ești?
CIRCE: Sunt propria mea unealtă. Am să-ţi sug creierul cu paiul. Am să-ţi
smulg cucul cu dinții.

Se sărută.

ODISEU: A venit vara. Vrăjitoareo, vreau acasă! Ce farmece ai aruncat


asupra mea? Mintea îmi este ca un stol de păsări care se risipește.
Inima îmi bate nebunește. Voința mi-a slăbit. Spune-mi, este cale de
întoarcere? Arată-mi cum să ies din cercul astei vrăji!
CIRCE: Cauți o cale de ieșire. Nu-i niciuna.
ODISEU: Trebuie să fie.
CIRCE: Ești prins fără ieșire. Cât ai plăti ca să scapi?
ODISEU: Care e preţul?
CIRCE: Prețul este viaţa ta. Trebuie să mori și să te naști iarăși.
Întoarce-te pe dos. Înghite-ți capul, străbate-ți măruntaiele și
zămislește-te din nou.
292
ODISEU: Ce înseamnă asta?
CIRCE: Trebuie să cobori în Hades și să-l întrebi pe Tiresias, prorocul
orb din Teba.
ODISEU: Ei bine, m-a cuprins sila de viață. Cum ajung acolo?
CIRCE: Catargele le ridică, pânzele albe le întinde, iar crivăţul te va
duce până la marginea Oceanului, la gura Aheronului, care se varsă
în Stix.

SCENA 12: Hades

Odiseu se află la marginea marelui Okeanos, care cuprinde întreg


pământul.Ținut învăluit în ceaţă și nori. Vine Tiresias.

ODISEU: Tiresias!
TIRESIAS: Nenorocitule, de două ori ai să cunoști moartea de te cobori
viu în Hades. Tânjești să te întorci acasă, dar nu te lasă Poseidon
să scapi așa ușor. La drept vorbind, habar n-am cum ai putea să te
întorci acasă. Pe vremuri preziceam luându-mă după legile
probabilităţii. Vedeam cum stăteau lucrurile, trăgeam câteva
concluzii logice și gata. Dar nu mai merge așa. „Nimic nu-i sigur!” –
asta e legea acum. Cine știe însă cum să se folosească de ea?!
(Pauză.) Salutări Atenei. Am văzut-o goală în timp ce făcea baie.
M-a orbit, dar, ce-i drept, mi-a dat darul prorocirii. Care acum m-a
cam lăsat și el, mai mult sau mai puțin.

Tiresias iese. Intră Hecuba.

ODISEU: Hecuba!
HECUBA: M-ai spintecat.
ODISEU: N-am avut de ales.
HECUBA: Mi-ai tăiat gâtul numai ca să nu pari laș în faţa soldaţilor. Să
se scufunde lumea întreagă, numai numele tău să nu fie pătat, nici
vitejia dată de sminteală.
293
ODISEU: Ce era să fac?
HECUBA: Cetatea mea, bărbatul meu, copiii mei au pierit. O, fală a
străbunilor, te-ai destrămat, de parcă nici n-ai fost. A murit orice
nădejde! Fum negru a cotropit cerul și nu-mi mai pot zări măcar
meleagul natal. Nici numele lui nu va mai dăinui mult. Toate
celelalte vor dispărea, deopotrivă. Troia cea vestită nu mai este!1

Iese Hecuba. Intră Astianax.

ODISEU: Astianax?
ASTIANAX: De ce m-ai aruncat de pe ziduri?
ODISEU: Erai fiul lui Hector, prinţul Troiei.
ASTIANAX: De ce m-ai aruncat de pe ziduri?
ODISEU: Nu puteam să-l lăsăm în viață pe moștenitorul Troiei.
ASTIANAX: De ce m-ai aruncat de pe ziduri?
ODISEU: Era război.
ASTIANAX: De ce m-ai aruncat de pe ziduri?

Astianax iese. Intră mama lui Odiseu.

MAMA: Fiule, cum de ai venit viu în întunericul acesta adânc?


ODISEU: Maică, de nevoie am coborât în Hades.
MAMA: Nu te-ai întors încă în Itaca?
ODISEU: N-am mai pus piciorul pe meleagurile noastre. Cum te-a găsit
moartea cea tristă?
MAMA: Iac-așa, am murit. Nu boala m-a doborât, ci dorul și grija pentru
tine, Odiseu, fiule.
ODISEU: Mamă!
MAMA: Știu, fiule. Vrei cu tot dinadinsul să mori, să se sfârșească
zbuciumul, grija necontenită, bănuiala, vlăguirea trupului, pustiirea
sufletului. De zece ani te tot întorci din război. A venit o nouă
generaţie, care nu-și amintește de război, care cunoaște doar

1v. Euripides, „Troienele”, în volumul Rhesos – Troienele – Andromache – Helena –


Orestes – Heraklizii, traducere de Alexandru Miran, București, Editura Univers, 1996.
294
pacea. Încă puţin și n-o să mai ai cu cine să vorbești despre război.
Totul te momește spre trecut, spre vechea fală. Ai vrea să te lași
pradă acestei ispite.

Odiseu încearcă să o îmbrăţișeze.

ODISEU: Lasă-mă să te cuprind în brațe.


MAMA: Nu ai cum. Între noi sunt ape învolburate peste care nimeni nu
poate să treacă.1 Fiule, după moarte, nu mai avem carne și oase. Un
strașnic foc mistuie totul, iar sufletul dispare ca un vis. Vezi că
Hadesul nu-ți este nicicum de ajutor. Întoarce-te repede spre lumină!2

Odiseu iese.

SCENA 13: Sirenele


Corabia se îndreaptă spre insula sirenelor.
Ele stau jos, înconjurate de grămezi de oase și de leșuri putrezite.

SIRENELE: Hai, vino-ncoace, vestite Odiseu, a Aheilor fală. Nava-ți


oprește în loc și cântarea ne-ascultă, frumoasă! Știm cum a fost la
Troia. Știm, iarăși, câte se întâmplă pe glia mănoasă și întinsă!3

Odiseu își pune ceară în urechi. Sirenele cântă.


Odiseu își scoate ceara din urechi ca să audă cântecul.
Ascultă. Plânge. Își pune ceara iar în urechi. Pauză.
Din nou scoate ceara și ascultă cântecul sirenelor.
Plânge și geme. Se aruncă în mare.

1 v. Ogm, Cântul XI, v. 210, p. 240 / „La mijloc sunt râuri năvalnice, grele șuvoaie, / Cu
Oceanul întâi”, Ods, Cântul XI, v. 157-158.
2 v. Ogm, Cântul XI, v. 280-292, pp. 241-242 / „Tu vezi de dorul cel drag de lumină”,

Ods, Cântul XI, v. 218-223, p. 176.


3 v. Ods, Cântul XII, v. 184-191, p. 195.

295
SCENA 14: Gâlceavă între zei

Zeus, Atena și Poseidon

POSEIDON: Păi bine, Zeus, așa n-o să mă mai respecte nimeni! Doar
i-am năpăstuit împreună pe ahei la întoarcerea lor acasă. Iar tu,
Atena, dintr-o dată, îi sari în ajutor lui Odiseu. Cum așa? Te-ai întors
împotriva noastră? Măcar de v-ați iubi! Dar tu doar îi arunci ocheade
sfioase ca o fată bătrână.
ATENA: Ce știi tu despre dragoste?
POSEIDON: Oho!
ZEUS: Ehe!
ATENA: Aţi regulat de-ați rupt, în dreapta și-n stânga. Preschimbaţi în
lebede, în tauri, în șerpi, în bărbaţi de bună-credință ai femeilor
cinstite. Preschimbaţi în nori și în ploaie de aur. V-aţi siluit până și
mama. Aţi regulat jumate de univers. Aţi odrăslit în neștire. Dar nu
aveți habar ce-i dragostea.
POSEIDON: Atena, scumpa mea!
ATENA: Nu așa-mi spuneai când eram copilă? Când veneai să stai cu
mine?
POSEIDON: Ce? Cum?
ATENA: Ce-mi făceai atunci?
POSEIDON: Ce spui tu acolo?
ATENA: Îmi aduc aminte ca prin ceaţă, nene Poseidon!
ZEUS: Strașnică e dragostea în familie! Acum să scrutăm pentru o clipă
prăpastia rece a adevărului!

Poseidon îl înșfacă pe Odiseu,


care e gata să se înece în mare.

POSEIDON: De ce te crezi tu mai grozav ca mine? Și, chiar dacă ai fi,


te-ai întrebat vreodată cum de ar fi asta cu putință? Cine te-a făcut
așa? Eu. Eu te-am făcut. Într-o după-amiază, mă cam plictiseam și
am dat peste mămica ta. S-a măritat în grabă, cu primul trecător.
296
Bine, hai, ești slobod acum. Du-te înapoi în Itaca și frământă-te ca o
momâie în bătaia vântului. Du-te acolo și deslușește cine este
fiecare, ce hram poartă, cu cine ține, cu cine se ține. Și dumirește-te
cine ești tu, de fapt.

SCENA 15: Itaca

Odiseu doarme la malul mării.


Intră Atena. Îl privește. Îi sărută subsuoara.

ATENA: Atâția ani am trăit fericită ca zeiţă a înţelepciunii! Eram


mulţumită și sigură pe mine. Dar într-o zi nenorocirea s-a abătut
asupra mea și m-a doborât. Mă plimbam cu Hera și cu Afrodita și
am dat peste zeiţa Eris. Pe loc am știut că avea să se întâmple ceva
rău. Că doar Eris este zeiţa geloziei și a discordiei. Ne-a aruncat un
măr de aur și ne-a zis: „Acesta e pentru cea mai frumoasă dintre
voi.” Cum de am putut să cad în capcană? Cum de m-am lăsat
cuprinsă de trufie? Cum de m-a orbit invidia? Cum s-a făcut de mi-
am dorit deodată să fiu și frumoasă? Nu ne-am înțeles al cui să fie
mărul. Și pe cine am pus judecător? Pe frumosul Paris. Ca să-l
câștige de partea ei, Hera i-a făgăduit o împărăție, dar el n-a primit,
fiindcă nu era interesat de așa ceva. Iar eu ce dar am zis că-i fac?
Atenţie, vă rog: darul inteligenței strategice în bătălii. Cui i-am
făgăduit asta? Unui flăcău care gândește cu scula. Afrodita,
șmecheră, i-a oferit-o pe Elena. Și uite-așa s-a ales ea cu mărul, iar
Paris cu Elena – și toţi ne-am ales cu războiul troian. Mi-am dat
seama că nu mă pricep la treburile inimii, că nu știu ce-s acelea
simțăminte. Îi auzeam pe toţi vorbind despre desfătare, iar eu nu
știam ce înseamnă asta. Mi-am dorit tare mult să aflu. De la tine,
bărbatul cel mai grozav, pe care îl iubesc dintotdeauna. Nu mi-e de-
ajuns să fiu o fecioară cuminte și deșteaptă. Vreau să te uiţi la mine
ca la o femeie. De ani de zile sunt martoră la isprăvile tale
amoroase. (Șoptește.) Mă visez în braţele tale. Visez iarbă nouă
297
răsărind din pământul sfânt pe care ne aflăm. Lotuși înrourați,
brândușe, zambile parfumate. Ne-nvăluie un nor de aur presărat cu
stropi lucitori de rouă. (Pauză.) Odiseu, ai ajuns acasă, în Itaca.
Itaca, Odiseu.

Odiseu strigă deodată și deschide ochii.


Pare că s-a trezit dintr-un coșmar.

ODISEU: Spune-mi, te rog, zeiță, am ajuns cu adevărat acasă?


ATENA: Neîncrezătorule! Iată Itaca!

Atena împrăștie ceaţa.


Odiseu cade în genunchi. Sărută pământul.

ODISEU: Țărișoara mea, căsuţa mea, n-am crezut că mai ajung să te


văd, iar acum, uite, cu bucurie mă închin ție. (Pauză. Se uită în jurul
său.) Parcă nu-i Itaca.
ATENA: Nici tu nu pari a fi Odiseu.
ODISEU: Unde e Itaca de-altădată?
ATENA: S-a dus cu Odiseul de-altădată.
ODISEU: Am crezut că... o să fie cum a fost.
ATENA: Nici tu nu mai ești cum ai fost.
ODISEU: Dar Penelopa? Oare ea a rămas cum a fost?
ATENA: Te întrebi dacă ți-a rămas credincioasă? Hai să ne gândim ce-
ai făcut tu între timp. Cu Circe ai făcut trei copii: Telegonus, Agrius
și Latinus. Cu Calipso doi: Nausitoos și Nausinoos. Și câte unul cu
Calidice, cu Evipa și cu fiica lui Toas.
ODISEU: Asta nu știe nimeni. Nimeni n-a fost de față.
ATENA: Afară de mine.
ODISEU: Să rămână între noi. Dar Penelopa? Ea ce-a făcut între timp?
ATENA: Nici asta nu știe nimeni. (Pauză.) Afară de mine.

Pauză. Se uită unul la altul.

298
ODISEU: Am emoţii. Îmi tremură genunchii. Îmbărbătează-mă!
ATENA: Am să fiu lângă tine.
ODISEU: Mai întâi, trebuie să scap de peţitori. Dar cum? Iar Penelopa?
Am să fiu în stare să – știi tu – când am s-o văd din nou?
ATENA: Aici nu te pot ajuta.
ODISEU: Ce zeiţă mai ești și tu, atunci?!
ATENA: Am să fac în așa fel, încât nimeni n-are să știe cine ești! Te
preschimb într-un cerșetor prăpădit!
ODISEU: Faci numai cum vrei tu. Libertatea mea unde e?
ATENA: Ce știi tu despre libertate? Ești doar un muritor.
ODISEU: Ce știi tu despre libertate? Ești nemuritoare.

Atena îl atinge pe Odiseu cu sulița ei.


El se transformă într-un cerșetor.

SCENA 16: Câinele

Odiseu se apropie de câine.

ODISEU: Încă mai trăiești. Câinele meu credincios. Îmi păzești pragul.
De câte ori ne-am dus noi împreună la vânătoare? Știi cine a venit?
CÂINELE: Stăpânul meu, Odiseu.
ODISEU: Eu sunt.
CÂINELE: Abia te mai zăresc. Abia te mai aud. Te-am așteptat.
ODISEU: Ce mai faci?
CÂINELE: Păi, uite, vezi și tu.
ODISEU: M-am gândit de multe ori la tine.
CÂINELE: Și eu la tine.
ODISEU: Au trecut douăzeci de ani. Am aflat că te-au luat ciobanii. Ai
păzit vajnic turmele de oi, să nu le mănânce lupii.
CÂINELE: Ciobanii țineau la noi, își duceau viaţa cu noi, mâncam și
dormeam împreună. Eram cel mai mare între câini. Unii fugăreau
lupii și-i osteneau, iar eu eram cel care, la sfârșit, îi sfâșiam cu dinţii.
299
Îmi puneau deoparte mâncarea cea mai bună și-mi păstrau cel mai
bun loc lângă foc. Eram vestit. Dar anii ai trecut, am îmbătrânit, mi-
am pierdut vederea și mirosul, am început să șchiopătez. Și a venit
ziua când ciobanii au hotărât să se despartă de mine. Mi-au lăsat
ultima porție de mâncare și s-au dus cu turma mai departe. I-am
petrecut îndelung cu privirea, dar nu mai era nimic de făcut, viaţa nu
se oprește în loc. M-au lăsat singur. Și atunci s-au ivit lupii. Ei mă
știau foarte bine, mă cunoșteau de ani de zile. M-au împresurat, iar
eu eram neputincios. Mă așteptam să mă sfâșie. Asta ar fi însemnat
pentru mine salvarea – și o moarte eroică. Dar nu, altceva aveau ei
în gând. M-au lăsat în viaţă. Și s-au pornit să mi-o tragă. Toţi, unul
după altul. De mai multe ori.
ODISEU: O, ceruri!
CÂINELE: Câinele bătrân e batjocura lupilor. Uite, asta aveam să-ţi
spun. Acum lasă-mă să mor.
ODISEU: Nu.
CÂINELE: Ba da.

SCENA 17: Tată și fiu

Odiseu și Telemah
ODISEU: Aici stă Eumeu porcarul?
TELEMAH: Eumeu a murit.
ODISEU: Eram prieteni odinioară. Am venit de departe ca să cer
adăpost.
TELEMAH: Străinii, călătorii și cerșetorii sunt trimiși de Zeus.
ODISEU: Câţi peţitori o asaltează pe Penelopa?
TELEMAH: Sunt cincizeci și doi de flăcăi chipeși din Dulichion, cu șase
servitori. Din Chefalonia au venit douăzeci și patru, din Zachintos
douăzeci, iar din Itaca sunt doisprezece.
ODISEU: L-am întâlnit pe Odiseu în Creta.
TELEMAH: Fiece haimana care ajunge în Itaca vine la stăpâna mea și
o păcălește că l-a văzut pe Odiseu.
300
ODISEU: Are să se întoarcă el la casa lui. Corabia lui a și pornit pe
mare și-n curând are să-l aducă acasă. Ce-ai face de l-ai vedea
acum pe Odiseu, așa, deodată?
TELEMAH: L-aș strânge în brațe și aș plânge.
ODISEU: Și el ar plânge.
TELEMAH: Atunci amândoi am plânge.
ODISEU: Eu sunt Odiseu.
TELEMAH: Nu mai vine el niciodată.
ODISEU: Eu sunt tatăl tău.
TELEMAH: Chiar voiam să te găsesc, dar, cu timpul, mi-a fost tot mai
rușine cu tine.
ODISEU: Ce faci? Cum îți merge?
TELEMAH: Itaca e un loc pustiu. Nu-i nimic aici. Mai bine zis, ăsta-i
nimicul!
ODISEU: N-am vrut să merg la război. Erai prunc. Voiam să-ți cumpăr
un câine. Eram fericit. Voiam să te văd crescând, să-ți fiu tată. Dar
au venit după mine, m-au mobilizat. M-am sacrificat pentru tine. În
război toţi se jurau pe un zeu sau altul, numai eu mă juram „pe fiul
meu, Telemah”.
TELEMAH: Știu, mi-ai dat viaţă, dar nu simt nimic pentru tine. Mama te-
a tot lăudat spunându-mi cât de vestit și cât de bun erai. Dar, cu cât
te lauda mai tare, cu atât mi-era mai rușine cu tine. Îmi venea s-o
întreb unde ai fost când mi-a ieșit primul dinte. Dar asta n-ar fi
schimbat nimic.
ODISEU: Sunt veteran de război. Am fost acolo.
TELEMAH: Acolo unde?
ODISEU: La Troia.
TELEMAH: Troia. Ce mai e și asta? Un leș umflat, tăvălit de hiene ani
la rând.
ODISEU: Troia e toata viaţa mea!
TELEMAH: Așa spuneți toți când îmbătrâniți. Toţi aţi fost la Troia. Toţi ați
fost eroi. „Ehei, să mă fi văzut atunci!” „Ehei, cum era pe vremea mea!”
ODISEU: Dar eu chiar am fost acolo! Zece ani am trăit cu moartea
lângă mine, am dormit cu ea, am mâncat cu ea.
301
TELEMAH: Chiar ești sigur că ai fost pe undeva? Unde e insula Ogigia?
Nu e nicăieri pe hartă. Cum se face că numai tu ai rămas în viață?

Odiseu îl lovește pe Telemah.

TELEMAH: Ne plecăm înaintea ta, mare conducător de oști, tu care


distrugi cetăți, tu care ai făcut ca siluirea și jaful să treacă drept
îndeletniciri nobile, tătucule! Ne plecăm înaintea preacinstitului tău
chip. Suntem în exil la noi acasă. Nu orice casă este și cămin. Dă-
ne o lume nouă, dă-ne din nou lege și ordine! Arată-ne unde ne
aflăm. De unde venim și unde ne îndreptăm.
ODISEU: Tu nu ești fiul meu!
TELEMAH: Tăticuʼ s-a întors din război și e nebun de legat.

Odiseu ridică mâna.

TELEMAH: Atinge-mă numai și te omor!

Odiseu iese. Telemah încearcă să smulgă cu unghiile numele tatălui


său tatuat pe braț.

SCENA 18: Soţ și soţie

Iatacul Penelopei

ODISEU: Stăpână, aţi trimis după mine.


PENELOPA: Străine, cine ești, de unde vii și din ce neam te tragi?
ODISEU: Doamnă, sunteți vestită până și în ceruri. Întrebați-mă orice
altceva, numai nu despre obârșia mea ori despre locul meu natal. L-
am văzut pe Odiseu în Creta și l-am primit în ospeție.
PENELOPA: Cum era îmbrăcat?
ODISEU: Avea un veșmânt strălucitor ca soarele, subţire ca o foiță de
ceapă.
302
PENELOPA: Eu l-am scos din cufăr pentru el și i l-am dat. Și i l-am prins
cu o fibulă strălucitoare.
ODISEU: Odiseu e acum aici aproape.
PENELOPA: Străine, casa acesta nu mai are stăpân. Ziua de mâine o
să mă despartă de casa lui Odiseu, pentru că am de gând să le
spun peţitorilor să se întreacă unii cu alții. Mă duc după cel care o
să câștige întrecerea.

Pauză. Se uită unul la celălalt.

ODISEU: M-ai recunoscut.


PENELOPA: Da.
ODISEU: Când?
PENELOPA: Când te-am văzut.
ODISEU: De ce nu mi-ai spus?
PENELOPA: M-am sfiit.
ODISEU: Te-ai sfiit?
PENELOPA: Ce-i cu mascarada asta?
ODISEU: Atena m-a deghizat.
PENELOPA: De ce?
ODISEU: De unde să știu?
PENELOPA: N-ai întrebat-o?
ODISEU: Du-te și întreab-o tu.
PENELOPA: Nu te supăra.
ODISEU: Asta e tot ce ai să-mi spui? Că deghizarea mea nu-i reușită?
PENELOPA: Douăzeci de ani am așteptat clipa asta.
ODISEU: Iar eu?
PENELOPA: Nu mă așteptam să apari încercând să treci drept
cerșetor.
ODISEU: Ai vrea să-mi fac din nou intrarea? Să repetăm întâlnirea?
PENELOPA: Asta-i jenant.
ODISEU: Mi-ai luat cuvântul din gură. (Pauză.) De ce nu mă îmbră-
ţișezi?
PENELOPA: De ce nu mă îmbrățișezi tu pe mine? (Pauză.)
303
ODISEU: Hai, ce aștepţi?
PENELOPA: Fă-o tu.

Stau amândoi fără să se clintească.


Odiseu se uită țintă la Penelopa. Pauză.

ODISEU: Acum ce mai e?


PENELOPA: Mă uit la tine.
ODISEU: De ce? (Pauză.) Mă privești ca pe-un străin! Nu mă mai
recunoști! Oare chiar m-ai așteptat? Acasă e acolo unde te așteaptă
cineva. Am venit – unde mă aflu? Știi cine sunt eu? Știi cum mă
cheamă? Vrei să-ţi spun cum mă cheamă?

Penelopa se întoarce repede și vrea să iasă.

ODISEU: Vino înapoi! M-auzi? Căţea nerușinată! Antinous din


Dulichion ți-a fost ibovnic?
PENELOPA: Poftim?
ODISEU: Întreb și eu.
PENELOPA: Da, mi-a fost ibovnic.
ODISEU: E adevărat că te-ai iubit cu toţi cei o sută opt peţitori? Și că ai
avut un fiu cu ei, Pan? Cea mai urâtă făptură, ibovnicul bacantelor și
menadelor. E adevărat?
PENELOPA: Da, e adevărat. (Pauză.) Și? Ce mai vrei acum? Ce mai
vrei? Să jur că mi-am păstrat cinstea? Să-ți cer îndurare? De ce să
fie cinstea mea de la sine înțeleasă? Te-ai întrebat cum e să trăiești
în curăție douăzeci de ani? Și de ce ai fi tu vrednic de o nevastă
credincioasă? Dacă ești cu adevărat liber, de ce te tot măsori cu
noi? Pui pe un taler victoriile tale, iar pe celălalt înfrângerile noastre,
cântărești libertatea ta cu înrobirea noastră. Nebunia ta voioasă cu
felul nostru obișnuit, plictisitor, de-a fi. Tu ai vrea să te schimbi
mereu, iar noi să rămânem aceiași și să stăm nemișcați, ca o
ancoră, ca Steaua Polară, după care să-ți măsori depărtarea. Noi nu
suntem stația ta de sosire acasă, suntem doar o staţie prin care treci
304
– vii ca să pleci iarăși, mai departe. Itaca e locul pe care îl ocolești!
A, ce greu e să te întorci acasă, la nevastă! Pe drum câte cămine ai
stricat și câte femei ai regulat? Fiul tău ți-a moștenit boala. O să se
însoare și el și-o să plece către o blestemată de Troie a lui, o să-și
lase nevasta și copiii și-o să se întoarcă la ei un străin. Mama ta a
murit de singurătate. Iar eu? În fiecare zi tânjesc să mă duc naibii
de-aici. Ce, crezi că pescarii și ţăranii nu au altă treabă decât să te
admire pe tine? „Ah, oare unde o fi acum Odiseu cel liber?” Au ei
treburile și grijile lor, își duc zilele de azi pe mâine. Habar n-au de
vitejiile tale, îi doare în cot de ele! Ai izbutit să fugi de toate, chiar și
de tine. Uite, ăsta e prețul libertăţii tale! Acum socotește și tu. De
câte ori intră Itaca în prețul libertății tale?

SCENA 19: Deus ex machina

Deodată apare Atena.

ODISEU: Chiar mi se întâmplă asta ori numai mi se pare?


ATENA: Tot aia-i. M-am străduit cât am putut ca să te-aduc înapoi
acasă. Să nu mai tânjești. Să te întorci la soţia ta, la fiul tău, la
neamul tău, să petreci cu ei atâta timp, încât să te saturi, să ți se
aplece, să fii dezamăgit și să te cuprindă iar dorul de ducă. Și să
înţelegi, în cele din urmă, că, de fapt, pe mine m-ai dorit mereu. Am
vrut să trăiesc alături de tine. Să te fac nemuritor. Am încheiat o
înțelegere scrisă cu zeii. Toţi au semnat. Chiar și Poseidon. „I se
îngăduie Atenei să se mărite cu Odiseu, să-l facă nemuritor și să
trăiască de-a pururi fericiţi împreună.”
ODISEU: Și?
ATENA: M-am bucurat nespus. Dar apoi am descoperit o adăugire
secretă la înțelegere. Care spune că Odiseu poate să fie nemuritor,
dar nu și mereu tânăr. Așteaptă să ajungi un moș ramolit, care stă
cu privirea ațintită în gol, care face pipi și caca pe el. Iar eu să
trăiesc mai departe cu o mortăciune în patul dragostei mele.
305
ODISEU: Carevasăzică, și voi aveţi un destin. Nu aveți voi ultimul cuvânt.
ATENA: Fir-ar ea de viață și fir-ar ei de zei! E hidos când oamenii
îmbătrânesc. Nu-i ceva care se petrece lin, treptat. Se întâmplă așa,
deodată, într-o după-amiază, peste noapte, de marţi până miercuri.
Nu pot să mă uit la tine cum îmbătrânești. Spun prostii?
ODISEU: Nu.
ATENA: Am petrecut veșnicia ca o învăţătoare severă. Am educat
universul. Am mustrat, am atras atenția, am mai dat și palme. Dar
dragostea, dragostea n-am cunoscut-o. Pot să te sărut? (Atena îl
sărută pe Odiseu pe frunte. Pauză.) Mă iubești măcar un pic? Tu ai
fost Itaca mea. Itaca e locul de unde pornești, dar la care nu te mai
poţi întoarce. A sosit timpul să ne despărţim.
ODISEU: Îţi baţi joc de mine?
ATENA: Eu am o cu totul altă părere. Dar chiar și eu sunt supusă greșelii.
ODISEU: Pentru cine lucrezi? Palas Atena, te omor! Vă omor pe toţi!
Odiseu a venit după ceea ce i se cuvine! Odiseu s-a întors! Odiseu
s-a întors acasă!
Intră peţitorul.
PEŢITORUL: O, zei, ajutați-ne! Odiseu, stăpâne, pot să explic totul.
Nimic nu e așa cum pare să fie. Am crezut că sunteţi mort.
ODISEU: Câinilor, aţi crezut că nu mă mai întorc de la Troia? Așa aţi
crezut?
Intră Zeus și Poseidon.
ATENA: Locuitori ai Itacăi, ascultați, toate acestea s-au întâmplat numai
din vina voastră. Acum terminați cu ura, încetaţi să vă mai omorâţi
între voi – împăcați-vă, iubiți-vă unii pe alții! Zeus are să vă facă să
uitaţi cu totul grozăviile prin care ați trecut și să trăiți din nou în
dragoste și bună înțelegere ca mai înainte.
ZEUS: Doamnelor și domnilor, dragi tovarăși și prieteni. Dragul meu
popor – adică, dragi muritori. Stimaţi colegi zei. Iată, a venit și ceasul
în care... Permiteţi-mă să vă adresez câteva cuvinte cu ocazia... în
306
legătură cu ... Sunt onorat și foarte încântat că mi s-a încredințat
sarcina de a declara pacea. Ce este pacea? Deci pacea este... pacea
nu e război. Pacea este tinereţe, haz, voie bună. Este o conlucrare
pașnică între oameni și zei în toate domeniile de activitate, pentru a
asigura o viaţă mai bună pentru generaţiile viitoare. De aceea,
trăiască pacea! Asta e tot ce-am avut de spus. Mai mult sau mai puțin.
Vă mulţumesc. (Aplauze. Zeus se adresează aedului.) Hai, acum
cântă despre asta, să se ducă vestea printre oameni! Spune-le totul!
AEDUL: Totul?
ZEUS: Toată povestea.
AEDUL: Păi nu există așa ceva.
ZEUS: Cum nu există?
AEDUL: Există numai fragmente. Versiuni.
ZEUS: Atunci fii atent cum procedezi.
AEDUL: Atunci, fiți și voi atenți cum procedez.
ZEUS: Poftim?
AEDUL: Nu e deloc ușor pentru aezi. Toate firele trebuie legate. În unele
locuri trebuie să dregem povestea, în altele să o înfrumusețăm, undeva
trebuie să punem de la noi, de altundeva trebuie să mai scoatem. Să
depeni o poveste înseamnă să duci un război – cu alte mijloace.

Pauză. Odiseu se uită în jurul său.

ODISEU: Acum văd eu cum le aduceți pe toate din condei! Tăiați


războiul și ura. Le măturați sub preș. Puneți în loc pace și bună
înţelegere. Astea țin câțiva ani. Apoi tăiați pacea și buna înţelegere.
Din nou război și ură. Halal! Cum de n-aţi obosit? Aţi dărâmat Itaca!
Aţi distrus pământul meu natal! Nici urmă de împărăție și de mari
conducători. Văd doar o mână de netrebnici care se numesc regi,
fiecare în gaura lui întunecată, în ţinutul lui mic și amărât. Aţi scuipat
pe jurămintele voastre. Aţi slăvit zei străini. Aţi dat foc la flamuri, aţi
oprit cântecele, aţi schimbat încuietoarea la ușă. Ce fel de oameni
sunteţi? Am crezut că aveați să mă așteptaţi, dar nici pe voi nu v-aţi
așteptat. Mi-ați pustiit casa! I-aţi smuls Itacăi inima din piept și-aţi
307
pus în loc o piatră. Zece ani m-au împiedicat zeii să mă răzbun. Știţi
cum arată răzbunarea după zece ani? Uite-așa!
Învârte lung și confuz sabia în gol. Toţi se uită la el. Pauză.
Epuizat, Odiseu înfige sabia în pământ. Pauză.
ODISEU: Ajutaţi-mă să-i scoatem afară pe cei morţi! Aduceţi pucioasă
să curăţăm încăperile! Acasă e acolo unde te doare sufletul! (Lungă
pauză.) Hai să mergem mai departe!
Grupul de actori se pregătește de plecare.
TOŢI: Unde-mi pun cușma,
Acolo mi-e casa.
Unde dorm noaptea,
Acolo mi-e casa.
Refren: S-ajung iar acasă
N-am să pot nicicând,
Să plec iar de-acasă
N-am să pot nicicând.
Unde toți mă știu
După neam și nume
Simt că sunt-acasă
Și-am un rost pe lume. Refren…
Sufletul mă doare
Unde mi-este casa.
Știu ce e iubirea
Unde mi-este casa. Refren…

Ies cu toții cântând. Întunericul îi înghite.


Umbrele lor îi urmează căznit.

CORTINA

308
FIGURAE VENERIS HISTORIAE

309
Câteva cuvinte despre piesă

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la declanșarea Primului


război mondial, unul dintre cele mai înfiorătoare și catastrofale măceluri
din istoria omenirii, în care au pierit 16 milioane de persoane, iar alte 20
de milioane au fost rănite.
Războiul este o colosală și sistematică violență, o încununare a
patologiei politice și o perversiune a istoriei.
Încă din adolescență am fost fascinat de cartea lui Magnus
Hirschfeld Sittengeschichte des Weltkrieges, o lucrare de critică socio-
politică apărută la Berlin în anul 19311 – două volume masive, cu
coperți roșii de pânză, descoperite în biblioteca tatălui meu2. Fiind în
limba germană, n-am putut să le citesc, dar am fost cutremurat la
vederea numeroaselor ilustrații: desene expresioniste de Georg Gross
și Otto Dix, fotografii cazone vulgare, postere de propagandă, fotografii
cu invalizi și prostituate, mult sânge, carne umană, Kitsch și oroare.
Magnus Hirschfeld (1858-1935) a publicat peste 500 de titluri pe
teme de sexualitate, sănătate, politică, morală, precum și de istorie a
rasismului. În anul 1919, în contextul Republicii de la Weimar, a fondat
la Berlin Institutul de Sexologie (cu bibliotecă și cu arhivă de mari
dimensiuni), unde se țineau conferințe publice și se ofereau consultațiii
medicale. Ca evreu homosexual ce propaga idei progresiste, Hirschfeld
a constituit o țintă predilectă pentru naziști, fiind deseori atacat și grav
rănit. În anul 1928 a participat la Congresul Ligii Mondiale pentru
Reformă Sexuală3. În anul 1930 a efectuat un amplu turneu în S.U.A. și

1 Ediția princeps – Leipzig & Viena, 1930.


2 Reputatul regizor de teatru Mirko Stefanovski (1921-1981).
3 Mai mult decât atât, Magnus Hirschfeld afost cel care a organizat în 1921 la Berlin

primul Congres pentru Reformă Sexuală, unde s-au pus bazele constituirii ligii.
Următoarele congrese au avut loc după cum urmează: 1928, Copenhaga (la acest al
doilea congres fiind fondată oficial Liga Mondială pentru Reformă Sexuală); 1929,
Londra; 1930, Viena; 1932, Brno.
310
în restul lumii. În anul 1933, naziștii i-au distrus institutul și i-au ars
biblioteca și arhiva. A fost deposedat de cetățenia germană. A murit în
exil, la Nisa.
Lumea politicii face imposibilă dragostea, aceasta ar fi tema piesei,
care a fost inspirată de cartea lui Hirschfeld. Ea prezintă istoria ca orgie
de mari proporții, ca o bacanală. Prin război istoria și omenirea se
violează reciproc.
Piesa e o farsă tragică. Întrucât este tragic și, deopotrivă, comic să-i
vedem pe oameni tot încercând, cum scrie Joyce, să se trezească din
coșmarul care este istoria.
Dacă am reuși să ne deșteptăm din somnul acesta rușinos oare ni
s-ar face rușine?

Goran Stefanovski, octombrie 2014

311
PERSONAJE

BARONEASA

BARONUL

DUDUIA

ȚĂRANUL

ȚĂRANCA

STUDENTUL

MEȘTERUL

VĂDUVA

SLUJNICA

PUȘCĂRIAȘUL

MAGNUS

312
ACTUL I

1. PROLOG

Cortina rămâne coborâtă.


Intră cele zece personaje, purtând veșminte de astăzi.

MAGNUS: Uneori vi se pare ca sunteți hipnotizați? Că nu aveți control


asupra propriei persoane? Ca și cum v-a vrăjit cineva, ca și cum
ceva nefast v-a încătușat voința, punându-vă să faceți ceea ce nu
doriți? Ca și cum v-ați lua după capul unui nebun? (Pauză.) De ce
îngăduim să ni se întâmple așa ceva? Cum de suntem o pradă atât
de ușoară? Oare nu cumva vrem, de fapt, să fim hipnotizați, oare
nu cumva ne dorim noi înșine asta? Dați-mi voie să fac o
demonstrație. Eu vă spun două cuvinte, iar dumneavoastră fiți
atenți ce vi se întâmplă. Lămâie acră. Lămâie acră. Simțiți cum, pe
dată, vi se face gura pungă, ca și cum ați avea pe limbă, cu
adevărat, o felie de lămâie? Dacă putem fi atât de lesne
sugestionați, atunci nici nu e de mirare că putem fi lesne
manipulați. De asemenea, nu e de mirare că suntem folosiți drept
carne de tun. (Pauză.) Știu câte ceva despre aceste lucruri. Am
scris o carte intitulată Sittengeschichte des Weltkrieges, publicată
la Berlin în anul 1931. Este o istorie a moravurilor din timpul
Războiului mondial – un tratat despre război ca hipnoză sexuală,
transă pornografică, orgie în masă. (Privește personajele adunate
în jurul său.) Milioane de oameni au fost violați. Unii trupește, alții
sufletește, iar alții și trupește, și sufletește. M-am aflat și eu printre
ei. Mă numesc Magnus Hirschfeld. Am fost doctor sexolog.
Termenul acesta l-am inventat eu, „Einstein al sexului”, cum am
fost numit. (Pauză. Se adresează personajelor.) De ce suntem aici?
TOȚI: (Ca buimaci. Repetă unul după altul, în neștire.) Aici suntem…
de ce suntem aici… de ce suntem aici… de ce suntem aici…
MAGNUS: Ascultați! (Pauză.) Auziți? Auziți liniștea? (Pauză.) De
dincolo. (Pauză.) Dincolo de zgomot. Dincolo de vuietul din urechi.
313
Dincolo de larmă, explozii, tumult. Dincolo de zăngănit, tropot,
strigăt. (Pauză.) Aceea este liniștea – pacea dragostei.

Magnus pocnește din degete.


Cortina se ridică. El dispare. Este anul 1914.

2. ÎN SFÂRȘIT, RĂZBOI!

Intră Baroneasa. După ea, Magnus.


Rămâne în spatele ei, ca o umbră,
fără ca ea să fie conștientă de prezența lui.

BARONEASA: De când mă știu, în mine se poartă un război crâncen.


În inima mea se luptă între ele felurite pasiuni, mari și mici. Mă trag
în direcții diferite și mă sfâșie în bucăți. Sunt ca niște oști încleștate
în bătălii fără de sfârșit. În mine se ciocnesc ziua și noaptea,
soarele și luna, masculinul și femininul. O oră sunt îndrăgostită,
apoi sunt rece. Întâi atac, apoi mă retrag. Iar apoi fac și una, și alta.
Astăzi construiesc, iar mâine dărâm ce am construit.

Magnus iese.

Schimbări neașteptate

Vară. Casa Baronului și a Baronesei.


Baroneasa încearcă o pălărie mare cu flori.

BARONUL: Război! În sfârșit! În sfârșit, război!


BARONEASA: Cum îmi stă?
BARONUL: Nu asta contează acum. Ne ducem la parada militară, la
demonstrația pentru război.

314
BARONEASA: Omul trebuie să se respecte în orice împrejurare. Să iau
oare și un coșuleț cu mâncare?
BARONUL: Păi, nu ne ducem la iarbă verde.
BARONEASA: Tuturor li se va face foame de atâta strigat.
BARONUL: Ia cu tine și vin.
BARONEASA: Pentru câte persoane?
BARONUL: Pentru zece! Pentru o sută! Să curgă râuri de vin!
BARONEASA: Se vor gândi că ești director la o asociație caritabilă, nu
la bancă.
BARONUL: Războiul este bun pentru sectorul bancar. Războiul e cea
mai bună afacere.
BARONEASA: Poate că războiul ne va apropia, ne va face să ne iubim
mai mult.
BARONUL: Asta da! Bineînțeles!
BARONEASA: Abia aștept.

Intră Duduia. Poartă o rochie albă de mireasă.

DUDUIA: Mă mărit.
BARONEASA: Cu cine?
DUDUIA: Cu ostașul necunoscut.
BARONEASA: Cine este el?
DUDUIA: Nu se știe.
BARONUL: Asta e poanta.
DUDUIA: Mă voi dărui fără întrebări recrutului care pleacă pe front.
BARONEASA: De ce?
DUDUIA: Din patriotism.
BARONEASA: Tatăl tău știe?
BARONUL: O, ce scandal pentru familie!
DUDUIA: O fac din instinct. E mai puternic de mine.
BARONEASA: Mă sinucid.
DUDUIA: Toți se logodesc. Mâine bărbații pleacă la război.
BARONUL: Totul se va termina până la Crăciun.
DUDUIA: Atunci voi divorța.
315
BARONEASA: Poate că va fi omorât.
BARONUL: Dar ce dacă se întoarce invalid?
DUDUIA: O, destin imprevizibil!
BARONUL: Ți-am spus să n-o mai lași să citească atât.
BARONEASA: Am ascuns cărțile de ea.
DUDUIA: Afară de Biblie. Mi-au sărit capacele de atâtea întâmplări
deocheate.
BARONUL: Care întâmplări? Trebuie să mi le spui.
DUDUIA: Asta e Biblia familiei. Pasajele interesante sunt toate
subliniate.
BARONUL: Să-ți fie clar, clasa din care faci parte are niște obligații.
DUDUIA: Iar acestea sunt – să fac ce vreau. Fără limite. Fără scrupule,
fără regrete.
BARONEASA: Și tu ai fost fără scrupule când m-ai răpit din sânul
familiei mele.
BARONUL: Aia a fost altceva.
BARONEASA: Și asta e altceva. M-am căsătorit cu un bărbat dintr-o
clasă inferioară.

Intră Slujnica. Își scoate șorțul.

SLUJNICA: Am venit să-mi iau rămas bun. Plec.


DUDUIA: O, ce avânt neașteptat!
SLUJNICA: Acesta e mersul istoriei. Am o slujbă nouă. La fabrica de
muniție.
DUDUIA: Se deschide un nou capitol.
SLUJNICA: Șapte milioane de soldați înarmați. O armă e ceva nou.
Nimeni nu știe cum s-o folosească. În Europa nu a mai fost război
de patruzeci de ani. Nu vă pierdeți vremea învățând geografie, în
curând totul se va schimba.
DUDUIA: Foarte interesant!
SLUJNICA: N-am să vă uit niciodată.

Se sărută unii cu alții. Slujnica își aruncă șorțul către Baron. Iese.
316
Porcii mi-i dați mie.

O gospodărie la țară. Meșterul discută cu Țăranul și cu Țăranca.


Aceștia sunt cu sapa în mână.

MEȘTERUL: Dați-mi voie să vă atrag atenția asupra unui lucru mic, dar
foarte important. (Sărută mâna Țărăncii.)
ȚĂRANUL: Mata cine ești?
MEȘTERUL: Munciți din greu la câmp, dar, totodată, aveți acasă și
copii de îngrijit.
ȚĂRANCA: Trei.
MEȘTERUL: Să vă trăiască, să fie sănătoși! Și să jucăm la toți la nuntă.
ȚĂRANUL: Ce vrei?
MEȘTERUL: Sunt meșter. La oraș. Se întâmplă să treceți pe-acolo?
ȚĂRANUL: De Crăciun i-am dus Baronului purcei la castel.
MEȘTERUL: Nu de mult le-am reparat conducta de apă. Nu vreți și
dumneavoastră așa un castel?
ȚĂRANUL: Cum adică?
MEȘTERUL: Începe războiul. Se întoarce totul cu susul în jos. Cei din
urmă vor fi cei dintâi. Cu castelele n-ai ce face în vreme de război.
Porcii sunt la mare preț. Dumneavoastră aveți porci. Cu ei puteți
cumpăra un castel.
ȚĂRANUL: Păi, n-ai ce face cu un castel în vreme de război, n-ai zis așa?
MEȘTERUL: După război se vor căuta iar.
ȚĂRANCA: Și matale ce-ți iese din toate astea?
MEȘTERUL: Eu sunt mijlocitor între porcii de-aici și castelul de-acolo.

Arderea steagului

O stradă. Studentul duce un steag în mână.

STUDENTUL: Protestez! Refuz să mă duc la război. Sunt surd la


chemarea străbunilor. Nu vreau să lupt pentru patrie, nici pentru o
317
brazdă de pământ, nici pentru rege și nici pentru armata lui și poliția
secretă. N-am de gând să mă sacrific nici pentru nou-născuți, nici
pentru bătrâni neputincioși. Nu am niciun strop de patriotism în
mine, patriotismul e pentru proști! Eu sunt artist! Nu aparțin
nimănui! Stau la marginea nimicului. (Dă foc la steag.)

Eliberare

O casă undeva în oraș.

VĂDUVA: Tu ești?
PUȘCĂRIAȘUL: Mi-au dat drumul.
VĂDUVA: Ai fost condamnat la 40 de ani închisoare.
PUȘCĂRIAȘUL: M-au eliberat ca să mă duc pe front.
VĂDUVA: Mă rog neîncetat pentru liniște și pace.
PUȘCĂRIAȘUL: De ce ești îmbrăcată în negru?
VĂDUVA: Sunt văduvă.
PUȘCĂRIAȘUL: Dar eu trăiesc.
VĂDUVA: Suntem divorțați. E prea târziu pentru tot.
PUȘCĂRIAȘUL: Nu este, dacă mă iubești.
VĂDUVA: Nu este loc pentru iubire în lumea stăpânită de politică.
PUȘCĂRIAȘUL: Ai pe altcineva? Spune-mi, vreau să aud adevărul de
la tine. După război poate ne căsătorim iar.
VĂDUVA: Nu deschide răni vechi!
PUȘCĂRIAȘUL: O să avem copii.
VĂDUVA: Sunt încă fecioară. Deși am trăit doi ani împreună.
PUȘCĂRIAȘUL: Aproape doi ani. Și atunci el a stat între noi.
VĂDUVA: A fost o clipă de nebunie. Trebuia să-l omori cu atâta sălbăticie?
PUȘCĂRIAȘUL: A fost o clipă de nebunie. Am făcut-o pentru tine.
VĂDUVA: Mă duc la biserică. O să mă rog pentru noi.
PUȘCĂRIAȘUL: Mă duc la război. O să fac iar moarte de om, dar acum
or să-mi dea medalie pentru asta. Așteaptă-mă!
VĂDUVA: O să aibă atâta putere inima asta?

318
O-la-la, amor!

Castelul Baronului. Studentul și Duduia.

STUDENTUL: M-ați chemat.


DUDUIA: Sunteți recrut.
STUDENTUL: Mâine plec.
DUDUIA: Vă bâlbâiți.
STUDENTUL: Numai când sunt emoționat.
DUDUIA: Mi-ați spus odată că simțiți pentru mine trei feluri de amor.
STUDENTUL: Agape, Filia și Eros.
DUDUIA: Mai spuneți-mi o dată.
STUDENTUL: Pentru dumneavoastră nutresc Agape, amor rațional,
spiritual, în pofida greșelilor și defectelor – deși nu aveți așa ceva.
Simt pentru dumneavoastră și Filia, tandrețe, iubire senină. Cât
despre Eros, amorul fizic, pasional, nici nu îndrăznesc să mă
gândesc la așa ceva.
DUDUIA: De ce nu? Gândiți-vă! (Îl sărută.) Ne căsătorim. Tu urci în
tren, iar eu plâng pe peron. Inconsolabilă. Trenul încă n-a pornit,
dar noi ne-am luat rămas bun de o sută de ori. Apoi tu dispari, iar
eu mă înec în lacrimi.

Intră Baroneasa.

BARONEASA: Dumneavoastră trebuie să fiți ostașul necunoscut.


STUDENTUL: Am fost la serviciul de recrutare și mi-am afirmat obiecția
de conștiință.
BARONEASA: Veniți cu noi la iarbă verde?
STUDENTUL: Am depus și un protest scris, în care am arătat că
războiul este o crimă legalizată de mari proporții, că războiul duce
la cruzime și sadism.
BARONEASA: Ce v-au răspuns?
STUDENTUL: Că, pe de altă parte, războiul deschide numeroase
posibilități erotice.
319
Isterie în masă

Toate personajele sunt la demonstrație.

PUȘCĂRIAȘUL: Și, dintr-o dată, eram amețit, cuprins de isterie și delir.


Am strigat: „Pacea asta nu mai poate fi tolerată!”. Spiritul de hoardă
s-a trezit în mine. Întunericul din adâncul meu a ieșit la lumină. M-a
făcut să depășesc orice reținere, să experimentez toate extremele,
să văd lucrurile cu totul altfel. Orice mi-era permis, chiar și să ucid.
Asta m-a îmbătat, făcându-mă să cred că așa ajung la catharsis
prin excelență. Și mi-am zis: de-fi să mor, asta e! (Ciulește urechile
de parcă s-ar strădui să audă ceva inaudibil. Pauză.)

3. INSTRUCȚIE MILITARĂ

Introducere

Intră Țăranul. Magnus îl ajută să se îmbrace în uniformă militară.


Îl piaptănă. Țăranul nu e conștient de prezența lui.

ȚĂRANUL: Eram în același timp și soldat, și caporal, și căpitan. Toată


ierarhia era clădită pe spinarea mea. Cu subalternii eram sadic, iar
cu superiorii masochist. M-am schimbat cu desăvârșire. Am ajuns
un om-mașină!

Atac la baionetă

Un câmp.

PUȘCĂRIAȘUL: Atenție la mine! Eu sunt caporalul. N-am multe de


spus, știți și voi destule, cam de toate. Se cere spirit de echipă și de
sacrificiu, se cere devotament – chestii din astea, mama mă-sii! Noi
suntem apărătorii creștinismului! Suntem aici ca să păzim binele și
320
dreptatea, cu prețul vieții. Azi exersăm mânuirea baionetei, adică
spintecăm. Sacii ăștia sunt inamicii. La atac!
ȚĂRANUL: Crapă, porcule! (Atacă și spintecă sacul de mai multe ori.
Pușcăriașul se uită la Student.)
PUȘCĂRIAȘUL: Tu!
STUDENTUL: Nu pot.
PUȘCĂRIAȘUL: Nu poți?
STUDENTUL: Nu vreau.
PUȘCĂRIAȘUL: Cine nu poate – la spital, cine nu vrea – la pușcărie!
STUDENTUL: Nu-mi pasă!
PUȘCĂRIAȘUL: Cum așa, nu-ți pasă? Or să te omoare! Or să-l
omoare și pe el! (Țăranului.) Vrei să mori pentru rahatul ăsta?
ȚĂRANUL: Nu, dom’ caporal!
PUȘCĂRIAȘUL: Atunci sugrumă-l!
ȚĂRANUL: Aici? Acum? Cu mâinile goale?
PUȘCĂRIAȘUL: Vrei mănuși? Sugrumă-l!

Țăranul îl strânge de gât pe Student. Studentul se învinețește.

ȚĂRANUL: Spuneți-mi când să mă opresc, dom’ caporal!


PUȘCĂRIAȘUL: Băi fătatule! Te bag înapoi în mă-ta și i-o trag până
ce-i ieși pe cur. Faci instrucție până cazi în genunchi, de-o să te
milogești să te trimit pe front ca să crapi acolo.

Împletituri

O cafenea în oraș. Baroneasa și Văduva beau cafea.

BARONEASA: Astăzi scrie în ziare despre noi.


VĂDUVA: (Citește.) „Zilele acestea femeile din oraș sunt în mare vervă.
Sub patronatul Baronesei împletesc și femeile care n-au mai
împletit niciodată până acum. Și spun: De ce să împletim singure
acasă, când putem face asta în grup la biserică?”.
321
BARONEASA: Salutări femeilor din partea mea. (Se uită la un teanc de
împletituri.)
VĂDUVA: Fulare, pulovere, mănuși. Mitene, pentru mânuit arme. Băieții
noștri au nevoie de șosete. Împletim și noi ce putem.
BARONEASA: Griul acesta e cam închis.
VĂDUVA: Gri și kaki. Ăsta e regulamentul. Dar ce-ar fi să brodăm cu fir
roșu numele dumneavoastră?
BARONEASA: Splendidă idee!
VĂDUVA: Soldații să marșăluiască purtând împletituri cu numele
dumneavoastră.
BARONEASA: Cât de intim! Astea ce sunt?
VĂDUVA: Feșe pentru organe.
BARONEASA: Mmmmm.
VĂDUVA: Pentru organe amputate.

Baroneasa chicotește și pune mâna la gură. Văduva se uită la ea.

Pact de colaborare

O cancelarie militară. Meșterul și Baronul.

MEȘTERUL: Ce bine că v-ați găsit timp să mă primiți!


BARONUL: De ce nu ești pe front?
MEȘTERUL: Am certificat medical. „A vrut să se înroleze în armată.
Inapt pentru serviciul militar.”
BARONUL: Pe ce motiv?
MEȘTERUL: Sunt foarte scund. Sunt miop. Am picior plat. Dinți cariați.
BARONUL: Ce vrei?
MEȘTERUL: Trăim vremuri grele. Alimentele sunt raționalizate. Se
caută țigări, ciocolată, cafea, unt. Cerere mare.
BARONUL: Și?
MEȘTERUL: Unii sunt dispuși să plătească un preț bun.
BARONUL: Asta se cheamă piață neagră.
322
MEȘTERUL: Nu există piață neagră și piață albă. Există numai piață.
BARONUL: Tu cine ești?
MEȘTERUL: Eu sunt un nimeni, domnule.
BARONUL: Ce vrei?
MEȘTERUL: Aveți influență la centrul de rechiziție și achiziționare.
BARONUL: Te paște tribunalul militar...
MEȘTERUL: Sunt gata să suport toate consecințele.
BARONUL: Îmi place devotamentul tău.
MEȘTERUL: Trup și suflet pentru slujbă, domnule. Pe front sunt
milioane de soldați, toți au nevoi bărbătești. Oferta trebuie bine
organizată.
BARONUL: Adu-mi niște calcule mâine dimineață.
MEȘTERUL: Mâine în zori, domnule. Mulțumesc mult.

Înmormântarea copiilor

Un cimitir. Țăranca și Groparul (Magnus).

ȚĂRANCA: O bătrână mi-a spus că se fac sănătoși copilașii dacă le


trec pe burtică melci legați cu fir de mătase. Întâi au părut că se
întremează, dar pe urmă au murit. Toți într-o săptămână. Acum n-am
pe cine să mai pierd.
GROPARUL: Ești tânără. Poți să faci alți copii.
ȚĂRANCA: Crezi?
GROPARUL: Da. (Pauză.) Poți?

Țăranca dă din cap. Groparul începe să sape.

ȚĂRANCA:
Nani, blând cocon
Cufundat în somn,
Aci, în cămară,
Mama te-alintă,
323
Dară afară
Cocoșelul cântă.
El cucurigă
Și pe tin’ te strigă,
Să te speli în zori
Cu rouă de flori
Pe mănușițe
Și pe ochișori,
Curățel să fii
Ca ieri, zi de zi.
GROPARUL: Amin.

Groparul se preschimbă în Magnus.


Ciulește urechile de parcă s-ar strădui să audă ceva inaudibil. Pauză.

4. PROPAGANDĂ

Poveste despre grenadă

O casă. Slujnica poartă salopetă-uniformă de la fabrica de muniție.


Își hrănește Tatăl (Magnus), care e în pijama, bolnav.

SLUJNICA: Am o slujbă nouă. Uite. (Îi arată salopeta.) Facem grenade.


Umplem corpurile metalice. Sunt și unel mai mari decât mine. S-au
născocit metode noi de ucidere, științifice. Lucrez toată ziua și apoi
vin să-ți dau de mâncare. Să te hrănesc. Suntem o droaie aici. Stau
cu tine, cu mama și cu cei nouă copii. Tu ai fost fierar, cu palme
mari, bătătorite. Scoteai des cureaua de piele. Dar asta ne-a prins
bine. Ne-a oțelit. Oare mi-ai făcut și altceva, tată? Dacă îmi
amintesc bine? Oare îmi amintesc bine? (Pauză.) Ți-ajunge? Ce
să-ți mai dau? Vrei una din astea? (Scoate o grenadă.) Știi ce fac
femeile cu astea? Noaptea când sunt singure. Iar toți bărbații sunt

324
plecați pe front. În afară de tați, care sunt inapți pentru serviciu
militar. (Îi pune grenada în gură.)

Tatăl se preschimbă în Magnus.


Ciulește urechile de parcă s-ar strădui să audă ceva inaudibil. Pauză.
Intră Țăranca. Magnus o ascultă când vorbește.
Ea nu e conștientă de prezența lui.

ȚĂRANCA: Am răspândit minciuni și am crezut în minciunile pe care le


auzeam. Am crezut că eu sunt cea curajoasă, că eu am dreptate și
că Dumnezeu întotdeauna e numai de partea mea. Iar inamicii sunt
niște bestii care sug sângele poporului. Și, uite-așa, minciunile
devin adevăr. Am găsit un mod eficient de autodistrugere – mi-am
contestat și mi-am șters propria istorie.

Curier pe motocicletă

O fermă la țară. Țăranca.


Intră Duduia, în uniformă, cu ochelari de motociclist.

DUDUIA: Un plic pentru dumneavoastră. (I-l dă Țărăncii.)


ȚĂRANCA: V-ați auzit de departe cum veniți, peste câmp.
DUDUIA: Toți se întorc și se holbează la mine.
ȚĂRANCA: (Deschide plicul.) Bonuri de masă.
DUDUIA: Aveți apă ca să-mi spăl ochelarii?
ȚĂRANCA: Apa numai pentru asta mai e bună. Fântâna e contaminată.
Inamicii au pus bacili în ea. Mi-a spus vecina. Iar ei i-a spus
altcineva. Care a auzit de la cine a văzut totul.
DUDUIA: Blestemații!
ȚĂRANCA: Acum beau apă de ploaie. Bărbatul mi l-au luat la oaste. El
ara pământul. Se scula la patru dimineața și se culca noaptea
târziu, după ce dădea de mâncare la cai. Avea grijă de toate,
închidea ferestrele, punea zăvorul la ușă, tăia lemne. Aveam porci,
325
ouă, lapte. Dar statul ne-a luat totul. Acum avem bonuri. (Arată
plicul.)
DUDUIA: În orice caz, noi ducem un război drept. Iar ei duc un război
nedrept. De aceea noi vom învinge. Simplu. Am învățat limbajul
semnelor. Știu și să fluier și să dau semnale luminoase cu
heliograful.
ȚĂRANCA: Ai auzit că le duc pe măicuțele noastre în clopotnițe? O
leagă pe maică vie de limba clopotului și pe urmă trag clopotul de
funie.
DUDUIA: Și clopotele bat?
ȚĂRANCA: Bat, dar înăbușit. Și-așa, până ce moare maica.
DUDUIA: Cât îi ia să moară?
ȚĂRANCA: Depinde dacă e tânără sau bătrână. Slabă sau grasă.
DUDUIA: Groaznic!
ȚĂRANCA: Am aflat că inamicii nu fac curat după câini. Îi lasă să-și
mănânce rahatul.
DUDUIA: Până acum, n-am știut nimic din toate astea.
ȚĂRANCA: Ne-au ascuns adevărul.
DUDUIA: Pe monștrii ăia trebuie să-i băgăm în pământ.
ȚĂRANCA: Și să ne ușurăm pe mormântul lor.

5. TRANȘEE

Intră Baronul. Intră Magnus.


Stă după el ca o umbră, ca și cum îi șoptește ceva la ureche.
Baronul nu este conștient de prezența lui.

BARONUL: Orice om are un război al său, așa că și eu l-am avut pe-al


meu. Dar s-a întâmplat ca micul meu război să se cuprindă în
Războiul cel Mare – Războiul războaielor, Războiul popoarelor,
Războiul care va pune capăt războaielor, Războiul mondial. L-am
văzut cum prinde contur, ca o imagine fotografică developată în
camera obscură a sufletului meu. Lăcomia mea capitalistă a
326
explodat când marile imperii s-au învrăjbit. Decenii la rând am
adunat arme. Morala mea burgheză s-a făcut praf. Am căzut pradă
întunericului. Patimile mele cele mai josnice s-au descătușat și am
devenit bestie!

Iese Baronul. Iese Magnus.

Medalie

O tranșee. Țăranul și Studentul.


Studentul se uită de aproape la marginea șanțului.

STUDENTUL: Mă târâi prin noroi și văd de aproape ici o buburuză, colo


o floare. Îmi zic: O, ce frumoasă e lumea! Apoi, drept în față văd
sârmă ghimpată și mă gândesc: O, ce lume ciudată! Ce e chestia
asta albă din văzduh? Parcă-i zăpadă.
ȚĂRANUL: Puf de plop. Umblă prin aer în anotimpul ăsta.
STUDENTUL: Mister total. Aduce cu sperma. Natura se înmulțește. Pe
față. Fără rușine.

Intră Baronul. Fumează pipă.


Țăranul sare în picioare și ia poziție de drepți.
Baronul îi face semn să stea pe loc repaus.

BARONUL: Foarte bine, soldat.


ȚĂRANUL: Să trăiți!
BARONUL: Ne mândrim cu tine. Cum a fost?
ȚĂRANUL: Ce să fie, domnule?
BARONUL: Cum ai reușit s-o faci?
ȚĂRANUL: Ce să fac, domnule?
BARONUL: Ești modest, carevasăzică? Un erou e întotdeauna modest.
ȚĂRANUL: Nu sunt erou, domnule.

327
BARONUL: Această medalie spune că ești. S-o porți cu mândrie. (Îi
pune medalia în piept.)
ȚĂRANUL: Să trăiți, domnule! (Se uită la medalie.)
BARONUL: Cum e să trăiești în șanț?
ȚĂRANUL: Nu e chiar rău, nu ne plângem, domnule. Dar sunt mulți
păduchi. Cu milioanele. Pocnesc unul sub unghie, ies alți zece. Și
șobolanii sunt foarte mari, domnule. Ne-au mâncat toate pisicile.
BARONUL: Totuși, văd că ai timp să-ți lustruiești nasturii. (Îl vede pe
Student.) El ar trebui s-o facă pentru tine. Ce e cu el?
ȚĂRANUL: E necăjit, domnule.
BARONUL: Necăjit, zici? Vai, bietul de el!
ȚĂRANUL: A omorât un soldat inamic. Și i-a rupt urechea cu dinții.
BARONUL: Carevasăzică, el este cel cu urechea. (Baronul scoate
medalia de la pieptul Țăranului și o pune la pieptul Studentului.)
Bravo, soldat! (Pauză. Studentul privește medalia.) Ce ești în viața
reală?
STUDENTUL: În viața reală sunt student. Iar în viața asta ireală de aici
mă prefac soldat. Interpretez rolul unui soldat. Port costumul
acesta. Nici nu știu replicile pe care trebuie să le spun. Îmi închipui
că nu sunt aici, ci undeva acolo sus și de sus mă văd cum vorbesc
cu dumneavoastră.
BARONUL: Ce vorbești tu acolo?
STUDENTUL: E greu să înțelegeți.

Studentul scoate medalia și o ține cu două degete.


O atârnă de pipa Baronului. Scoate din buzunar o ureche și o pune în
pipă. Baronul se uită la ureche. O scoate cu doua degete.
O pauză apăsată. Baronul aruncă urechea.

BARONUL: Asta e o ureche.


STUDENTUL: A fost o ureche.
BARONUL: Tu ești de-a dreptul nebun.
STUDENTUL: Da, sunt nebun!
BARONUL: Ce e cu tine?
328
STUDENTUL: Sunt nebun!

Țăranul se bagă între ei.

ȚĂRANUL: Glumește, domnule, glumește. (Începe să cânte.)


Azi mi-am spălat-o
Și mi-am frecat-o,
Pân’ce-a detonat
De-atât dezmierdat...

Un cadavru atrăgător

Câmp de luptă.
Pușcăriașul stă culcat lângă un cadavru (Magnus).
Chipul îi este plin de noroi și sânge.
Se uită la cadavru. Îl pipăie cu mâna. Pauză.
Îl miroase. Își sprijină capul de el. Pauză.

PUȘCĂRIAȘUL: Înainte să te duci la bordel dă-te cu vaselină. Și fă-ți


injecție împotriva gonoreei. Pe urmă, nu uita să te dezinfectezi iar.
Pui cu o pipetă trei picături de soluție de Protargol 12%. (Pauză.)
Ah, cât de bine îi prinde asta unui bărbat! Fără complicații
sentimentale! (Bagă un cuțit în cadavru.) Fiecare rană este o nouă
guriță de iubită. (Îmbrățișează cadavrul. Pauză.)
Două guri lipite,
Două inime unite,
Doi chiloți
În jos lăsați,
Lână lângă lână –
O gaură plină!

329
6. INFIRMIERE

Toaleta de dimineață

Spital de campanie.

BARONEASA: Ia să te spăl pe față. (Îl spală pe față.)


ȚĂRANUL: Ăsta-i oțet.
BARONEASA: Da.
ȚĂRANUL: De ce oțet?
BARONEASA: Apa e contaminată cu bacterii.
ȚĂRANUL: Oțetul pute.
BARONEASA: De aceea e sănătos.
ȚĂRANUL: Nu vreau să fiu nepoliticos, dar m-au spălat deja alte
doamne.
BARONEASA: Care alte doamne? Astăzi? Ce zi e astăzi? (Scoate o
agendă.) Marți. Câte doamne au venit în vizită?
ȚĂRANUL: Trei.
BARONEASA: Marți? Trebuie să fie o greșeală la mijloc. Ce ți-au mai
făcut?
ȚĂRANUL: Una a făcut poză cu mine.
BARONEASA: Ne străduim cât putem. Puțin ceai?

Baroneasa îi toarnă ceai și-i dă cana. Își toarnă ceai și pentru ea.
Se așează pe pat. Pauză. Liniște. Ea bagă mâna sub cearșaf.
Țăranul se holbează uimit. Ea îl mângâie încet.
El se excită, dar are grijă să nu răstoarne cana cu ceai.
Baroneasa se uită drept înainte. Țăranului i se încrucișează ochii.
Baroneasa scoate mâna, o șterge cu o batistă.
Pauză.

BARONEASA: Încă puțin ceai?

330
Străini în noapte

Intră Meșterul. Intră Magnus.


Meșterul nu e conștient de prezența lui.
Meșterul nu se simte bine. Magnus îl ține de frunte.

MEȘTERUL: Oriunde mă duceam, orice făceam, în mine ardea nevoia


de sex. Nu puteam să stau liniștit, nu aveam timp de nimic. Tot
timpul eram sub presiune. Nevoia aceea era urgentă și nu putea
aștepta. Dragostea poate aștepta. Dragostea are timp și răbdare.
Și mă gândeam că, fără îndoială, va apărea într-o bună zi, în viitor,
mână în mână cu pacea.

Noapte. Fabrica de muniție.


Slujnica face dragoste cu Meșterul. Îl împinge la o parte.

MEȘTERUL: Ce-i?
SLUJNICA: Nu merge. Mă gândeam că o să simt ceva. Dar nu simt nimic.
MEȘTERUL: Nu-s destul de bun pentru tine?
SLUJNICA: Eu nu-s destul de bună pentru tine. Vreau să simt.
MEȘTERUL: De ce m-ai ales pe mine?
SLUJNICA: E bun oricine trece pe-aici.
MEȘTERUL: Și dacă am sifilis?
SLUJNICA: Și dacă eu am sifilis?
MEȘTERUL: Și dacă avem amândoi?
SLUJNICA: Fructul stricat al războiului.
MEȘTERUL: Cine l-a avut mai întâi? De la cine l-a luat?
SLUJNICA: L-a primit de la Dumnezeu. Păcatul originar.

Intră Văduva cu o lanternă.

VĂDUVA: Ce se întâmplă aici?


MEȘTERUL: Mamă!
VĂDUVA: Tu ești una din nerușinatele alea! Stricatele care preacurvesc
în parcuri și pe străzi întunecate.
331
SLUJNICA: Ce-ți pasă ție?
VĂDUVA: Îmi pasă, că vreau să le salvez pe cele ca tine de ele înseși.
(Spre Meșter.) Și de astfel de hultani.
SLUJNICA: Să-ți fie rușine! Acesta e soțul meu. Are trei zile permisie.
VĂDUVA: Aici e zonă militară cu acces restricționat.
SLUJNICA: Lucrez aici în fabrică.
VĂDUVA: Să văd permisul.
SLUJNICA: Să-l văd pe-al tău. (Fiecare îi arată celeilalte permisul.)
Deci tu ești din organizația de etică. Pană albă1. Ne mândrim cu
tine. (O sărută pe Văduvă.) La revedere și noapte bună!

Pauză. Văduva se uită la Slujnică. Apoi o sărută.

VĂDUVA: Ne mai vedem. (Văduva iese. Pauză.)


SLUJNICA: Mi-a băgat limba în gură.
MEȘTERUL: Trebuie să mă întorc.
SLUJNICA: Unde?
MEȘTERUL: La spital. Am fugit de la plimbare. Vezi că sunt în pijama.
SLUJNICA: De ce ești bolnav?
MEȘTERUL: Mai bine să nu știi.

7. BORDELURI

Atingere duioasă

Bordel. Țăranca e pe jumătate goală. Intră Studentul.

STUDENTUL: Am două pâini cazone.


ȚĂRANCA: Zece minute. (Pauză.) Dezbracă-te.

1 Ordinul Penei Albe (The Order of the White Feather) a fost fondat în august 1914 de
către viceamiralul britanic Charles Penrose Fitzgerald. Pe baza concepției populare
că un cocoș de luptă cu o pană albă în coadă e lipsit de spirit belicos, femeile adepte
ale ordinului respectiv înmânau câte o pană albă bărbaților care nu erau plecați pe
front, acuzându-i astfel de lașitate și de lipsă de patriotism.
332
STUDENTUL: Putem sta de vorbă?
ȚĂRANCA: Nu avem timp.
STUDENTUL: Adică, numai să stăm de vorbă.
ȚĂRANCA: Nu vrei să te regulezi?
STUDENTUL: Nu.
ȚĂRANCA: Atunci, vorbește.
STUDENTUL: (Se uită la ea. Pauză.) Eternul feminin. Am visat la pielea
ta. La buzele tale pe ale mele. Afară e coadă. Cu câți ai fost astăzi?
ȚĂRANCA: Într-o săptămână am să servesc un batalion întreg. Peste
trei săptămâni mă retrag în civilie. Mândră de ce am realizat.
STUDENTUL: Bordelele ruinează îndreptățirea acestui război! N-ai
vrea să numeri?
ȚĂRANCA: Ce?
STUDENTUL: Numără, te rog. (Îi ia mâna și i-o sărută.)
ȚĂRANCA: Unu, doi, trei, patru, cinci… (Continuă să numere.)
STUDENTUL: Scuip pe omenire. Societatea trebuie distrusă și creată
apoi din nou. Totul trebuie luat de la zero. Trebuie inventată o limbă
nouă. Independentă de conștiință și de logică și de cauzalitate.
Abstracția nu e un principiu estetic. E o necesitate morală. (Țăranca
numără mai departe. El își pune capul în poala ei. Ea îl mângâie pe
păr.) Șaizeci de mii de suflete au pierit în ultima bătălie. De cât timp
e nevoie ca să fie numărate? (Țăranca numără mai departe. Scoate
un sân și i-l pune în gură. Studentul închide ochii.)

Răpirea Europei

Un restaurant. Meșterul pune Veronal într-un pahar cu șampanie.


Intră Duduia. El îi dă paharul cu Veronal. Ciocnesc. Beau.

MEȘTERUL: Vreau să fiu zeu. Să am totul! Să le regulez pe toate! Ca


Zeus.
DUDUIA: Nici măcar el n-a fost atotputernic. Unele femei nici nu l-au
lăsat să se apropie. Așa că a trebuit să se deghizeze.
333
MEȘTERUL: În ce?
DUDUIA: În lebădă pentru Leda. În taur pentru Europa. A ademenit-o
să-l încalece și a răpit-o, ducând-o peste mare.
MEȘTERUL: Acolo și-a făcut treaba?
DUDUIA: Cum adică?
MEȘTERUL: I-a tras-o în mare sau când au ajuns la țărm?
DUDUIA: Mi se închid ochii.
MEȘTERUL: Asta folosea Zeus. Veronal. Îl punea în băutura femeilor.
DUDUIA: (Își dă seama ce s-a întâmplat.) Nuuu!
MEȘTERUL: Daaa!
DUDUIA: Împuțit scârbos!
MEȘTERUL: Nu-i mare chestie. Doar un pic de sex și violență.

8. LA HIRSCHFELD ACASĂ

Terapie în grup

Prin fața cortinei coborâte intră Magnus. E în halat și papuci.


Întră toate celelalte personaje, în veșminte de azi.
Se așează în jurul lui Magnus. Magnus pocnește din degete.

TOȚI: (Ca buimaci. Repetă unul după altul, în neștire.) Aici suntem… de ce
suntem aici… de ce suntem aici… de ce suntem aici… (Ciulesc
urechile de parcă s-ar strădui să audă ceva inaudibil. Pauză.)
MAGNUS: Îmi amintesc de parcă s-a întâmplat ieri. M-am dus seara la
operă cu niște prieteni. Strauss, Liliacul, sfârșitul Actului II. Reședință
princiară. Crema societății petrece la balul de revelion. Fără știrea
soțului ei este acolo și o doamnă mascată. Toți se distrează, fac
glume deocheate. Șampania curge râuri, flirturile sunt în floare. Și
începe celebra arie Brüderlein und Schwesterlein. „Frățiori, frățiori și
surioare / Am vrea cu toți să fim / Și în veci de-acum / Să ne tutuim,
să ne tutuim”, „Cu un sărut să pecetluim / Că de-acum în veci / Noi
ne tutuim.” Deodată, vine cineva într-un suflet pe scenă și strigă:
334
Doamnelor și domnilor, a început războiul! Publicul începe să râdă,
crezând că asta face parte de spectacol. Era 28 iulie 1914. Marți.

Magnus începe să cânte. La început, ceilalți îl ascultă


stând împreună, ca o familie, apoi i se alătură.

Dragostea e
Aici și Acolo,
În Tot,
Pretutindeni,
În Când,
În Atunci,
În Acum și Mereu,
În Cine, -n De ce,
În Da și în Nu,
În Dar
Și în Cum și în Ce.
În Vrajbă și-n ocară,
În tine și-n mine
E Dragostea.

ACTUL II

9. BABILONUL VIEȚII CIVILE

Cheltuiește, cheltuiește, cheltuiește!

Vară. Apartament în Hotelul Ritz. Meșterul are cărți de joc în mână.


Le amestecă. Intră Văduva purtând haine bărbătești.

VĂDUVA: De hienă n-am cum să-ți fac rost.


MEȘTERUL: Ce-ai zis?
VĂDUVA: N-am cum să-ți fac rost de hienă.
335
MEȘTERUL: La ce te plătesc eu pe tine?
VĂDUVA: Ți-am făcut rost de un pui de tigru, de doi șerpi și de un păun.
MEȘTERUL: Care nu zboară.
VĂDUVA: Păunii nu zboară. L-ai aruncat de pe acoperișul Hotelului Ritz.
Acum vrei o hienă. Cine mai are o hienă drept animal de companie?
MEȘTERUL: Am să fiu eu primul!
VĂDUVA: Hienele put.
MEȘTERUL: Sunt foarte simpatice.
VĂDUVA: Nu ești în toate mințile.
MEȘTERUL: Cine-ți dă bani de cocaină și de morfină?
VĂDUVA: Cât am decăzut de-am ajuns la cheremul unui pește!
MEȘTERUL: Armata s-ar prăbuși fără serviciile mele.
VĂDUVA: Dacă se termină mâine războiul rămâi fără un sfanț.
MEȘTERUL: De aia cheltuiesc totul azi! Diamante, mobilă scumpă,
covoare persane. Nu există mâine!
VĂDUVA: Nu dormi cu zilele. Lasă-te de jocurile de noroc! O să pierzi totul.
MEȘTERUL: Să-mi găsești fete tinere care să mă țină treaz.
VĂDUVA: Mai tinere de-atât ar fi doar niște copilițe.
MEȘTERUL: Niciodată nu sunt prea tinere. Ele sunt frișca de pe tortul
meu. (Trage cocaină pe nas.) Cumpăr un zepelin, mă urc în el cu
un cârd de fetișcane și zbor deasupra frontului în timp ce jos se duc
lupte grele. (Prizează iar cocaină.) Trăiască războiul, iar pacea să
crape! Ne scufundăm în adâncuri. Vânăm balene.

Meșterul iese. Pauză. Văduva trage cocaină pe nas.


Intră Baroneasa, îmbrăcată în negru,
cu mănuși negre și cu voaletă coborâtă peste ochi.

VĂDUVA: Înălțimea voastră, totul e aranjat. Aveți aici cheia de la


apartament.
BARONEASA: Pe cine am de data asta?
VĂDUVA: Un domn fin, exact cum ați poruncit. O să vă placă, garantat.
BARONEASA: Ca de obicei?

336
VĂDUVA: Da. O să fie hipnotizat. Faceți ce vreți cu el. Nu-și va aminti
nimic.
BARONEASA: Excelent!
VĂDUVA: Vă stă bine în negru.
BARONEASA: Știu. Înfățișarea de văduvă e la modă în acest sezon. Și
ție îți stă bine uniforma. Ce ești azi? Liftier? Poștaș?

Idilă la cantina socială

Pe stradă, în apropierea unei cantine sociale.

DUDUIA: Tu ești!
STUDENTUL: Tu ești!
DUDUIA: Ce faci aici?
STUDENTUL: Am dezertat. Am plecat fără permisie.
DUDUIA: Bravo ție!
STUDENTUL: Mănânci la cantina socială?
DUDUIA: Sandvișuri cu păpădie.
STUDENTUL: Și supă de copite.
DUDUIA: Mult timp am crezut că eu sunt vinovată. Că toate astea au
început din vina mea.
STUDENTUL: Greșit! Războiul a început din vina mea.
DUDUIA: Nu pomeni cuvântul ăsta! Răul nu trebuie numit. (Pauză.)
Acum n-am adăpost. Mă învârt printre artiști plastici, revoluționari în
exil, turiști în trecere, infirmieri, spioni și alți tipi dubioși.
STUDENTUL: Eu sunt poet, anarhist și pacifist. Și prezentator. (Își
pune pe degete niște păpuși.) Doamnelor și domnilor, ce mai
faceți? Dați-mi voie să vă binedispun! Opriți-vă și ascultați-mi mica
poveste. Nu vă place, nu plătiți. Veniți mai aproape, să vedeți o
mare orgie! Francezi smintiți, nemți nebuni de legat, austrieci idioți,
britanici perfizi, sârbi ofensați! S-au strâns să vadă a cui e cea mai
mare. Iiiiiiiiiii, uite cum și le scot la vedere!!! (Studentul își dă peste
degete. Duduia râde. Pauză.)
337
DUDUIA: Unde dormi?
STUDENTUL: În parc.
DUDUIA: Eu în cimitir. Vino cu mine. E liniște.
STUDENTUL: Ești foarte frumoasă.
DUDUIA: M-au drogat. M-am trezit desfăcută în două. Mă urmăresc.
STUDENTUL: Cine?
DUDUIA: Spionii. Agenții întunericului.
STUDENTUL: Te apăr eu.
DUDUIA: Sărută-mă fără să mă săruți. Atinge-mă fără să mă atingi.

Se sărută fără să se sărute și se ating fără să se atingă.


Duduia iese. Pauză.
Intră Magnus. Stă ca o umbră în spatele Studentului,
care nu e conștient de prezența lui.

STUDENTUL: Moartea în persoană a venit să mă vrăjească. Și cine sunt


eu să-i zic nu? Am dansat obraz lângă obraz. Îi simțeam suflarea
pe gât. Nu era leș, nici schelet, nici măcar vrăjitoare bătrână. O, nu!
Era tânără, frumoasă și flămândă. Nemaisăturându-se de viață,
mereu la atac, mișcându-se scurt, iute. Nimeni n-a reușit să-i țină
piept. Nimeni. Absolut nimeni.

Dansul văduvei negre

Cameră în Hotelul Ritz. Intră Clientul (Magnus).


Baroneasa se apropie de el. Îl ia în brațe și se învârt amândoi într-o
figură de tango. Îl împinge pe fotoliu. Privindu-l stăruitor, își scoate încet
una dintre mănușile lungi, negre. Pauză.

BARONEASA: Ce este?
CLIENTUL: E o neînțelegere la mijloc.
BARONEASA: Nu sunt destul de frumoasă?
CLIENTUL: Am cerut un bărbat. M-au trimis într-o cameră greșită.
338
BARONEASA: Ești cumva hipnotizat?
CLIENTUL: Nu. Dar n-o să-mi amintesc nimic.
BARONEASA: Nu sunt nimfomană.
CLIENTUL: Uite, am și uitat.
BARONEASA: Marș afară!

Clientul iese repede. Se transformă în Magnus.


Ciulește urechile de parcă s-ar strădui să audă ceva inaudibil. Pauză.

10. LINIA FRONTULUI

Intră Slujnica. Intră și Magnus. Stă în spatele ei ca o umbră,


ca și cum i-ar sufla ce să spună.Ea nu e conștientă de prezența lui.

SLUJNICA: Mi-am pus corpul și sufletul în mașina de carne. Și au ieșit de


acolo tocate. Nu-mi imaginam viitorul, nici nu mă gândeam la el. Tot
timpul auzeam cum muzele cântă cântece deocheate. Nu e adevărat
că în vremuri de război muzele sunt fără glas. Ele sunt nerușinate!

Viața în tranșee

O tranșee. Așezat pe o ladă din lemn, Țăranul fierbe ceai pe primus.


Intră Slujnica în uniformă militară, cu o pușcă în mână.

ȚĂRANUL: Ce-i?
SLUJNICA: Sunt soldat, dau năvală peste inamic!
ȚĂRANUL: Ceaiul e gata îndată.
SLUJNICA: De ce-i așa pustiu pe-aici?
ȚĂRANUL: Ostașii dorm. Joacă cărți. Stai jos, odihnește-te!
SLUJNICA: Nu-mi spune tu ce să fac! Nu-mi spune mie nimeni ce să fac!
ȚĂRANUL: Nu mai da așa năvală! Asta e o tranșee de rezervă. De
atacat, se atacă de la tranșeea aia. Cinci sute de metri mai încolo.
Lângă Turnul Eiffel.
339
SLUJNICA: Du-mă acolo!
ȚĂRANUL: Te grăbești să mori? Și-acolo sunt oameni vii. (Slujnica se
uită prin periscop.) Îi respectăm, iar ei ne respectă pe noi. Cei iuți la
apăsat pe trăgaci au murit toți. Cei care am rămas conviețuim
pașnic. (Slujnica îl servește cu o țigară.) Îmi fac eu singur.
SLUJNICA: (Aprinde țigara.) Ce crezi, sunt flăcău sau fată?
ȚĂRANUL: Mie mi-e totuna. Cândva, nevasta mi-era mână dreaptă,
acum mâna dreaptă mi-e nevastă.
SLUJNICA: N-au vrut să mă încorporeze. Am venit așa, de capul meu.
La Batalionul nălucilor. Am dezertat de peste tot. Noaptea ieșim,
jefuim cadavre și adunăm mâncare.
ȚĂRANUL: Mie nu-mi poți face nimic. Am talismane. Un bănuț pentru
noroc, un nasture, o floare uscată, o șuviță de păr, o pietricică de-
acasă, insigne cu Sfântul Hristofor și cu Sfântul Gheorghe.
SLUJNICA: (Adulmecă aerul.) Ce faci? Te deșerți? De când am venit?
ȚĂRANUL: Am început dinainte să vii tu.
SLUJNICA: (Se uită într-o parte.) Ce-i fumul ăla verde?
ȚĂRANUL: Gaz?
SLUJNICA: Clor!
Își pun repede măștile de gaze. Pauză. Se privesc.
Se apropie unul de celălalt. Se sărută cu măștile de gaze pe față.

Dominare și supunere

O cancelarie militară. Intră Văduva. Baronul stă la birou.

BARONUL: Bine ați venit pe front! Cum ați călătorit?


VĂDUVA: Sunt onorată că ați trimis mașina special pentru mine.
BARONUL: (Toarnă băutură în două pahare.) Aveți o reputație cu totul
deosebită. Sunteți coloana vertebrală a frontului de acasă. Coloana
morală. Cum ați reușit?
VĂDUVA: Așa am fost crescută. O tânără care se respectă trebuie să
se păstreze neîntinată și să nu fie provocatoare. Să nu cedeze
340
ispitelor primejdioase iscate de cărți pornografice ori de un
temperament aprins.
BARONUL: În armată morala e mai degrabă haotică.
VĂDUVA: Cum reușiți să vă controlați?
BARONUL: Uneori simt că m-am rătăcit și îmi vine să cad în genunchi
și să mă rog să vină cineva să-mi arate drumul cel bun. Să mă
corecteze când greșesc.
VĂDUVA: Aveți păcate pe suflet?
BARONUL: Da. (Îi dă o cutie. Văduva o deschide. Înăuntru sunt pantofi
cu toc înalt.)
VĂDUVA: Păcătos mai ești! Hai atunci, încalță-mă!

Baronul se lasă în genunchi. Îi pune pantofii. Ea îl calcă pe mână.

BARONUL: Așa, așa.


VĂDUVA: Cum trebuie să spui?
BARONUL: Așa, așa, te rog!
VĂDUVA: Dacă te-atingi de gunoi, gunoi ajungi și tu. (Îl calcă tare pe mână.)

Scăpare providențială

O gospodărie la țară. Țăranca și Rănitul (Magnus)


care e înfășurat în pansamente din cap până-n picioare.

ȚĂRANCA: Cine ești? De unde vii? Ești de-ai noștri? Sau de-ai lor?
Unde te duci? Ești rănit? Mă înțelegi? Mă auzi? Poți vorbi? Ți-e
foame? Ai familie? Eu am avut familie. Cum te cheamă? Aici ești la
adăpost. O să am eu grijă de tine.

Țăranca îi pune mâna mai jos de pântece. Pauză. Rănitul se


transformă în Magnus. Magnus ciulește urechile de parcă s-ar strădui
să audă ceva inaudibil. Începe să plângă fără să scoată vreun sunet.

341
11. EUNUCI

Provocarea Divinității

În tranșee. Pe cer apare un zepelin.


Pușcăriașul îl urmărește cu privirea.

PUȘCĂRIAȘUL: Tată, ai venit după mine? Uite-mă! (Se uită în sus.) Să


mă nimerească săgețile tale, să mă lovească mâna ta, să mă
nimicească mânia ta. (Se dezbracă.) Uite cum arăt! Boala s-a
înstăpânit asupra mea. M-ai umplut de răni supurânde. M-ai
doborât, m-ai zdrobit. Fug acum de mine și prietenii, și vecinii, și
rudele. (Rămâne gol.) Rănile mele sfinte s-au deschis pe trupul
întregii omeniri.

Intră Baronul. Are pe față săpun de bărbierit. Pauză.

BARONUL: Ce-ar fi să joci scena asta și pentru armată, duminică după-


amiază? Să se mai destindă oamenii. (Pauză.) Poate adaugi și-un
cântec. De regulă, asta se cere. (Pauză. Privește zepelinul.)
Zepelinul ăsta arată chiar ca un mădular!

Terapie cu electroșocuri

Spital militar. Studentul este legat de un scaun.


Intră doctorul Kaufmann (Magnus).

DOCTORUL KAUFMANN: S-a întors dezertorul nostru. Ce te supără?


STUDENTUL: Am tifos. Malarie. Dizenterie. Cangrenă. Gingivită.
DOCTORUL KAUFMANN: Văd că ai umor.
STUDENTUL: Am amețeli. Cârcei în tot corpul.

342
DOCTORUL KAUFMANN: Ești un păcălici, iar eu trebuie să-i dau în
vileag pe cei ca tine. Acum am să-ți aplic un tratament rapid.
(Doctorul Kaufmann pune un fir metalic pe capul Studentului.)
STUDENTUL: Văd siluete în zarea apusului. Hristos și Buda, Eschil și
Shakespeare, Scufița roșie, Hansel și Gretel. Braț la braț, se
îndreaptă către o groapă deschisă.
DOCTORUL KAUFMANN: O să doară puțin. Numai bine ca să te ceri
înapoi pe front, fără ca să-ți mai treacă prin cap vreodată să vii la
mine. Ai ceva de spus înainte să dau drumul la curent?
STUDENTUL: Un pupic de noapte bună – se poate, domnule căpitan?

Doctorul Kaufmann dă drumul la curent. Pauză.


Doctorul Kaufmann se transformă în Magnus.
Ciulește urechile de parcă s-ar strădui să audă ceva inaudibil. Pauză.

12. AGENȚI SECREȚI

Acțiune de lămurire

Slujnica perorează. Țăranca ascultă.

SLUJNICA: Morala capitalistă e o morală de bordel. Femeia este


proprietatea bărbatului. Întreținând-o, el o plătește, de fapt, pentru
servicii sexuale. Ajunge! Ne-am săturat de bărbați care bat femeile
și le părăsesc! Femeia nouă nu se va mai lăsa subjugată! Ea va
lucra normă întreagă, la fel ca bărbatul, fiind totodată soție și
mamă! Va fi și comunistă!
ȚĂRANCA: Ce înseamnă comunistă?
SLUJNICA: Femeie care are o contribuție în societate în aceeași
măsură ca și bărbatul.
ȚĂRANCA: Ce înseamnă societate?

Intră Baroneasa.
343
SLUJNICA: Căsătoria burgheză izolează soții, îi separă de ceilalți
oameni. Actul sexual nu e o rușine, nici un păcat. Morala comunistă
va permite contacte cu diverse alte persoane de ambele sexe.
BARONEASA: Adică contacte cu persoane de același sex?
SLUJNICA: Sexul nu e nici moral, nici imoral. E o nevoie fiziologică,
precum setea sau foamea. Începe o eră nouă. (Scoate niște
condoame.) Astea nu sunt făcute din cauciuc vulcanizat, ci dintr-un
material nou, subțire, dar rezistent și ieftin. Latex lichid!
BARONEASA: Ce-i asta, faci reclamă? Lucrezi pentru compania care le
fabrică.

Intră Văduva.

SLUJNICA: Lupt pentru voi! Orice femeie are dreptul la avort! Corpul îi
aparține ei, ea alege!
VĂDUVA: Ești agentă comunistă?
SLUJNICA: Omul nu poate scăpa de acest război decât în două
moduri. Ori înnebunește, ori devine comunist.
VĂDUVA: Eu aleg să înnebunesc.

Spionaj

DUDUIA: Am avut ocazia să întâlnesc oameni în diferitele lor ipostaze,


având și ei ocazia să mă întâlnească în diferitele mele ipostaze.
Printre ei s-au aflat și agenți secreți femei, așa-zisa cavalerie
ușoară, specializată în aventuri amoroase. Fiecare dintre noi are o
parte ascunsă extravagantă, perversă, cu fantezii erotice. Iar dacă
e vorba de un jucător important, atunci agențiile de spionaj vor să
știe totul despre el.

Bordel. Vânătorul de recompense (Magnus) și Duduia.

344
VÂNĂTORUL DE RECOMPENSE: Ți s-a înfundat!
DUDUIA: Poftim?
VÂNĂTORUL DE RECOMPENSE: Tu ești Bella Donna.
DUDUIA: Poate.
VÂNĂTORUL DE RECOMPENSE: Te plătesc nemții, dar le vinzi
americanilor informații despre afacerea Alsacia.
DUDUIA: Ce tupeu, domnule!
VÂNĂTORUL DE RECOMPENSE: Ai căzut în dizgrație. Mai mult flirtezi
decât spionezi. De mult n-ai mai livrat o informație importantă.
DUDUIA: Dați-mi voie să nu fiu de acord cu această constatare.
VÂNĂTORUL DE RECOMPENSE: Duduie Bella Donna, nu ești cine
pretinzi că ai fi. Ești, de fapt, „Bombonica”. Vii din Balcani. Ești
cunoscută și sub alte nume: Contesa de Louzier, Eleanor Hawkins,
Gina Raffalovich.
DUDUIA: De fapt, Mademoiselle Maisie.
VÂNĂTORUL DE RECOMPENSE: Adică Mademoiselle Haskett,
Mademoiselle Davidovich, Dame de Bellevue.
DUDUIA: Așa. Și?
VÂNĂTORUL DE RECOMPENSE: Așa că, draga mea, ești arestată.
DUDUIA: Cine spune asta?
VÂNĂTORUL DE RECOMPENSE: Eu, Vânătorul de recompense. N-o
fac pentru bani. E un hobby.
DUDUIA: Ușor, Monseigneur Marquis.
VÂNĂTORUL DE RECOMPENSE: Marquis? Eu?
DUDUIA: V-ați făcut roșu ca o cireașă.
VÂNĂTORUL DE RECOMPENSE: Sunt rece ca un șpriț.
DUDUIA: Hai, lăsați. Ca între profesioniști. Aveți un dinte fals cu patru
metri de hârtie cu mesaje codate. Ochiul stâng vă este de sticlă, iar
în el ascundeți un microfilm.
VÂNĂTORUL DE RECOMPENSE: Nu pot fi dibuit chiar atât de lesne!
DUDUIA: Întâmplător, știu câte ceva despre pasiunile pe care le aveți.
Îmi pun o rochie albă. Iau un cocoș, îi tai gâtul și îl las să sângereze
pe dumneavoastră.

345
VÂNĂTORUL DE RECOMPENSE: Ești, pe drept cuvânt, Prințesa
șantajului erotic.
DUDUIA: Și pe urmă vine poliția și vă găsește gol și plin de sânge.
VÂNĂTORUL DE RECOMPENSE: Ce crudă ești!
DUDUIA: Crudă, dar dreaptă.

Vânătorul de recompense se transformă în Magnus.


Ciulește urechile de parcă s-ar strădui să audă ceva inaudibil. Pauză.
Cântă un cântec fără să scoată vreun sunet. Pauză.

13. PACE!

Introducere

Intră Văduva. Intră Magnus. Ea nu e conștientă de prezența lui.


El o urmează ca o umbră, o prinde de mână și o ia la dans.

VĂDUVA: Și războiul a luat sfârșit. M-am simțit ca un gândac sub o


lumină bruscă. Cât a ținut războiul, totul avea o noimă. Viața avea
sens. Pacea nu duce nicăieri. E anticlimax. Am ajuns pe culmile
agitației și aroganței. Și, dintr-o dată, m-am prăbușit. M-am simțit
murdară și consumată. M-a cuprins disperarea.

Întoarcerea acasă

Castelul Baronului. Baroneasa poartă o pălărie cu floricele.


Baronul are haină militară și baston.

BARONEASA: Te-am așteptat.


BARONUL: Ești la fel de frumoasă ca atunci când te-am cunoscut.
Trebuia să-ți aduc o floare.
346
BARONEASA: Important e că te-ai întors acasă.
BARONUL: Am fost pilot de elită. Am doborât cinci avioane inamice.
BARONEASA: Eu m-am purtat decent. Cât s-a putut. Cum a fost cu
tine ?
BARONUL: Mai bine nu întreba.
BARONEASA: Iartă-mă.
BARONUL: Nu pot să-ți spun.
BARONEASA: De ce nu poți?
BARONUL: Nu-mi este îngăduit să vorbesc despre asta.
BARONEASA: Nici măcar cu soția ta?
BARONUL: Mai ales cu cei mai apropiați, cu cei mai dragi, nu.
BARONEASA: Atât de groaznic este?
BARONUL: Da.
BARONEASA: Sifilis?
BARONUL: Cum de-ai ghicit?
BARONEASA: Intuiție. De ce porți baston?
BARONUL: Ca să distrag atenția. (Pauză. Fără veste, ridică bastonul
asupra ei, gata s-o lovească. Ea îl privește oripilată.)
BARONUL: Nu vreau mila ta!

Talismane

O stradă. La colț stă Meșterul.


Este murdar și ciufulit, îmbrăcat în zdrențe.
Intră Pușcăriașul. Poartă șapcă și costum alb care îi e prea strâmt.
Merge cinci pași înainte și unul înapoi.

MEȘTERUL: Doriți puțin opiu? (Deschide paltonul și arată un rând de


pipe pentru opiu.) O partidă de poker?
PUȘCĂRIAȘUL: Astăzi nu.
MEȘTERUL: Fain costum!
PUȘCĂRIAȘUL: Îmi poartă noroc. Mi-a rămas de la un prieten care s-a
prăpădit.
347
MEȘTERUL: De ce mergi cinci pași înainte și unul înapoi?
PUȘCĂRIAȘUL: Din obișnuință. Mi-a salvat viața în război. Și ăsta.
(Scoate un cristal.) Numai nu-l atinge.

De după colț se ivește Văduva.


Arată ca un bărbat. Are cearcăne negre.

VĂDUVA: Talismanul nu trebuie atins. Umple viața de energie cosmică.


Controlează sentimentele. Îl ajută pe om să-și împlinească destinul.
PUȘCĂRIAȘUL: Ne-am mai întâlnit?
VĂDUVA: Nu cred.
PUȘCĂRIAȘUL: Îmi păreți cunoscută.
VĂDUVA: Dumneata pari interesat de planul meu.
PUȘCĂRIAȘUL: Care plan?
MEȘTERUL: Războiul s-a sfârșit. Totul este în ruine. E momentul să
investim. În industria divertismentului.
VĂDUVA: Fără asta lumea nu poate trăi.
MEȘTERUL: Este un moment foarte propice pentru afaceri. Aveți la
dispoziție 5.000? (Pușcăriașul pleacă. Meșterul strigă după el.)
3.000? (Pauză.)
VĂDUVA: Cred că era soțul meu.
MEȘTERUL: Crezi?!
VĂDUVA: Nu mai sunt sigură de nimic.

Cine a dormit în patul meu?

Gospodărie la țară. Țăranca și Țăranul.

ȚĂRANCA: Am crezut că n-o să te mai văd niciodată. Nu mi-ai scris.


ȚĂRANUL: Ți-am scris.
ȚĂRANCA: O singură dată. „Acum burnițează.” Nu aveai nimic altceva
să-mi spui.? Ai primit scrisorile mele?
ȚĂRANUL: Da.
348
ȚĂRANCA: Am crezut că ești mort. (Pauză.)
ȚĂRANUL: Am fost. (Pauză.) Am venit peste câmpuri. Pământul nu e
lucrat de ani de zile.
ȚĂRANCA: Suntem după război. N-am crezut că mai apuc ziua. (Pauză.)
Nu mai sunt singură. El s-a dus să vândă lemne. Suntem împreună
de aproape un an. Doarme în patul tău. Poartă hainele tale. (Pauză.)
E negru. (Pauză.) Sunt gravidă. (Pauză.) Poți să rămâi dacă vrei.
(Pauză.) Putem trăi toți la un loc. (Pauză.) Gândește-te.

14. PSIHODRAMĂ

Ședință de spiritism

Intră cele zece personaje.


Se așează la o masă pe care se află un vas și două lumânări. Baronul
are baston. Baroneasa poartă însemne esoterice și are cu ea o Biblie.
Duduia, paranoică, se ascunde după ochelari negri. Văduva este
drogată. Meșterul face mici scamatorii cu trei chibrituri și caută pe
cineva care să intre în joc. Țăranul poartă cizme de cauciuc. Țăranca a
venit cu un cărucior de copil, de care e legat un balon. Slujnica poartă o
salopetă bărbătească. Studentul are un costum de baie bizar.
Pușcăriașul e în costumul alb.
Începe ședința de spiritism.

BARONEASA: Spiritele nu sunt vătămătoare. Nu avem de ce să ne


temem de ele. Puneți mâinile pe masă, atingeți-vă degetul mic de
cel al persoanei de alături. Când flacăra lumânărilor se face
albastră înseamnă că spiritul e de față. E nevoie de o picătură de
sânge. Se oferă cineva? (Meșterul întinde mâna. Baroneasa îi ia o
picătură de sânge.) Asta atrage spiritele. Deschide poarta către
lumea cealaltă. Liniște. (Pauză.) Auziți?
BARONUL: Ce?
BARONEASA: Aud o voce.
349
BARONUL: Ce voce?
BARONEASA: Vocea lui!
PUȘCĂRIAȘUL: Ce spune?
BARONEASA: Liniște! (Pauză.) Spune că încearcă să intre în legătură
cu noi.
VĂDUVA: Spuneți-i că noi încercăm să intrăm în legătură cu el.
BARONEASA: (Către spirit.) Noi încercăm să intrăm în legătură cu
dumneavoastră. (Pauză.)
PUȘCĂRIAȘUL: Ce spune?
VĂDUVA: Spune ceva?
BARONEASA: Nu pot să aud dacă strigați!
BARONUL: Tu strigi!
BARONEASA: (Către spirit.) Nu, nu, nu, dumneavoastră sunteți mort,
iar noi încercăm să intrăm în legătură cu dumneavoastră!
MEȘTERUL: Credeam că eu sunt drogat.
SLUJNICA: Urăsc superstițiile!
STUDENTUL: Totul e la pachet.
BARONEASA: (Către spirit.) Greșiți. Noi suntem vii, iar dumneavoastră
sunteți mort!
VĂDUVA: Treaba nu-i bună!
BARONUL: Să fugim!
BARONEASA: Mulțumim spiritelor. Mâine, la lumina zilei, o să
străbatem casa sunând dintr-un clopoțel ca s-o curățăm de stafii.

Se uită unii la alții. Baroneasa închide repede Biblia și stinge


lumânările. Pauză. Liniște.
Intră Magnus. Ei nu sunt conștienți de intrarea lui.
Par hipnotizați, de parcă i-ar fi vrăjit cineva.

MAGNUS: Suntem corpuri cerești, aidoma planetelor. Fiecare emite o


vibrație unică. Intrăm în rezonanță și se naște un ocean de
armonie. Musica humana universalis. Dar abia dacă reușim s-o
auzim, atât suntem de preocupați cu alte lucruri. Iar dragostea
rămâne tăcută și neluată în seamă, pierdută, acoperită de strigăte
350
și explozii. Dar puterea noastră stă acolo unde ne doare mai tare.
Vom cerne șiroaiele de sânge și pe sită ne va rămâne praful de aur
al iubirii. Ascultați! (Pauză.) Auziți? Auziți liniștea? (Pauză.) De
dincolo. (Pauză.) Dincolo de zgomot. Dincolo de vuietul din urechi.
Dincolo de larmă, explozii, tumult. Dincolo de zăngănit, tropot,
strigăt. (Pauză.) Aceea este liniștea – pacea dragostei.

Pauză. Liniște. Ciulește urechile


de parcă s-ar strădui să audă ceva inaudibil. Pauză.

MAGNUS: Mă numesc Magnus Hirschfeld. Am fondat la Berlin Institutul


de Sexologie, Institut für Sexualwissenschaft. Am cercetat moravurile
societății în vreme de război, cu străduința de a păstra necesara
obiectivitate științifică, fără prejudecăți și fără părtinire. În
Tiergarten, într-o clădire elegantă cu trei etaje, am trăit și mi-am
desfășurat activitatea ca om de știință, medic și director de institut.
Aveam acolo secții de psihoterapie, medicină sexuală, sexologie
medico-legală, ginecologie și consiliere conjugală, precum și o
arhivă, o bibliotecă și o sală pentru conferințe publice.

Liniște. Magnus pocnește din degete.


Toți deodată devin conștienți de prezența lui, de parcă s-au trezit din
hipnoză, de parcă li s-a risipit un văl de ceață din fața ochilor.

PUȘCĂRIAȘUL: Magnus?
VĂDUVA: Domnul doctor Hirschfeld?
BARONUL: Domnul doctor Magnus Hirschfeld?
BARONEASA: Dumneavoastră sunteți?
ȚĂRANUL: De când sunteți aici?
ȚĂRANCA: Ne-ați auzit când v-am chemat?
SLUJNICA: Sunteți mort?
STUDENTUL: Cum e Dincolo?
DUDUIA: Parcă sunt hipnotizată.
VĂDUVA: Ne-ați vrăjit?
351
MEȘTERUL: Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră?
MAGNUS: În 1930 am pornit într-un turneu de conferințe în S.U.A., apoi
în Japonia, China, India, Orientul Apropiat. Pe 6 mai 1933, Asociația
Studenților Germani, Deutsche Studentenschaft, mi-a atacat
institutul. Biblioteca și arhiva au fost vandalizate, cărțile și
documentele au fost arse public în Opernplatz. S-au distrus în jur
de 20.000 de cărți și reviste, precum și 5.000 de fotografii. Au fost
luate liste cu nume și adrese. În fața unei mulțimi de 40.000 de
oameni, Joseph Goebbels a ținut un discurs politic lângă focul din
piață. Liderii studenților au prezentat „Legămintele Focului”,
Feuersprüche, angajamentele solemne de a combate prin orice
mijloace tot ce contravine spiritului german. Am rămas în Franța.
Acolo, în exil, am încercat să fondez un alt institut, dar nu am
reușit. Am murit la Nisa, în 1935. Așa sfârșește povestea mea.
MEȘTERUL: Povestea asta a noastră e fără sfârșit.
VĂDUVA: Nu ne putem găsi pacea.
PUȘCĂRIAȘUL: Ni s-au redeschis rănile vechi.
ȚĂRANCA: Totul se repetă.
BARONUL: Vine un alt război, dar noi încă nu ne-am revenit după cel
dinaintea lui.
STUDENTUL: Iar o să fim siluiți?
SLUJNICA: Iar o să fim carne de tun?
ȚĂRANUL: De data asta nu scăpăm.
STUDENTUL: O, ce pătimire sublimă!
MAGNUS: Credeți că voi m-ați convocat? Eu v-am convocat ca să mă
convocați. Și eu am o treabă de rezolvat. Ce fac aici? Sunt doctor
sau șarlatan? Savant sau circar? Vă spun povești și mă joc cu
mințile voastre. Așa am să vă lecuiesc? Iar voi mă tratați ca și cum
v-aș fi tată sau frate sau unchi sau amant. Eu sunt homosexual. Și
evreu pe deasupra. Oare îmi oblojesc propriile răni oblojindu-le
amăgitor pe ale voastre? Cine sunt eu? Să se ivească adevăratul
Magnus Hirschfeld! (Pocnește din degete.)

352
15. PE LINIA FRONTULUI

Cortina e coborâtă. Intră cele zece personaje, în veșminte de astăzi,


ca la începutul piesei. Magnus face un semn.

TOȚI: (Repetă unul după altul.) Aici suntem… de ce suntem aici… de


ce suntem aici… de ce suntem aici…

Deodată are loc o transformare miraculoasă.


Zori de zi idilici. Câmpie întinsă până în zare.
Personajele stau în fața unui tanc vechi, distrus.

MAGNUS: Iată-ne iar înapoi.


SLUJNICA: Unde?
MAGNUS: Pe fosta linie a frontului. În no man’s land, pe teritoriul
nimănui. Ne-am întors la locul crimei, ca hoții noaptea. Iată-ne pe
un câmp de mine. Acum totul o să ne explodeze iar în față. Unde
cade omul, de acolo se și ridică. Trăiesc aici, în tanc, în țeava lui.
Unde este carne de tun, acolo este și spirit de tun.
DUDUIA: Nu ne lăsa!
MAGNUS: Treaba mea a fost să vă pregătesc.
VĂDUVA: Pentru ce?
MAGNUS: Pentru ceea ce vă așteaptă.
BARONUL: Oare suntem pregătiți?
MAGNUS: Pe cât se poate. Adunați-vă. Reveniți-vă. Capul sus. Hai, cu
cântecul vechi înainte.
TOȚI:
Dragostea e
Aici și Acolo,
În Tot,
Pretutindeni,
În Când,
În Atunci,
În Acum și Mereu,
353
În Cine, -n De ce,
În Da și în Nu,
În Dar
Și în Cum și în Ce.
În Vrajbă și-n ocară,
În tine și-n mine
E Dragostea.
MAGNUS: După mine, războaiele se pornesc atunci când iubirea
slăbește. Așa cum vinul se oțetește. Dar cum se face oare că
iubirea e mereu zdrobită și ea mereu renaște? Iar și iar! Orice s-ar
întâmpla! Cum se poate? Spuneți-mi voi. Suntem loviți, ajungem să
bâjbâim ca orbii. Istoria ne siluiește, de multe ori și în toate pozițiile.
Figurae Veneris Historiae. Nu îngăduiți să se mai întâmple așa
ceva.

Pauză. Toți ciulesc urechile


de parcă s-ar strădui să audă ceva inaudibil. Liniște.

STUDENTUL: Ce liniște!
SLUJNICA: Liniște de moarte.
DUDUIA: A trecut un înger în zbor.
MAGNUS: În toiul acestei liniști, în inima mea plesnesc ultimele strune
duioase.

Dispare. Pauză. Ei rămân cu urechile ciulite. Liniște.

CORTINA

354