Aci sosi pe vremuri

Primul distih, care poate fi considerat si incipitul poemului, scoate în

evidenta trecerea ireversibilă a timpului prin metaforele „casa amintirii cu obloane
si pridvor” sau „păienjeni zăbreliră si poartă si zăvor” i, totodată, redă un spatiu
spiritual al strămosilor.

Cel de-al doilea distih transmite ideea că timpul s-a oprit în loc, iar totul
îmbracă o aură legendară, fiind evocate personaje din vremuri de mult trecute, „de
când luptară-n codru si poteri, si haiduc”.

Poetul ne introduce într-o frumoasă si emotionantă poveste de dragoste, cea

trăită de bunicii săi: „Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi”.

Aflăm, astfel, în cea de-a patra strofă, cum s-a petrecut întâlnirea dintre cei
doi: bunicul a asteptat nerăbdător sosirea berlinei care o aducea pe bunica:
„Nerăbdător bunicul pândise de la scară/ Berlina legănată prin lanuri de secară”.

Distihul al cincilea continuă în aceeasi notă traditionalistă, iar de aici aflăm

că tânăra era îmbrăcată după moda acelei vremi: „o fată în largă crinolină”.

În următoarele trei strofe poetul ne dezvăluie faptul că întâlnirea celor doi se

desfăsoară după un adevărat ritual: romantic, bunicul îi recită poezii reprezentative
pentru acea vreme, „Le Lac”, a lui Mallarmé, si versuri din „Sburătorul” lui
Rădulescu, iar bunica îl asculta „tăcută, cu ochi de peruzea”.

Cel de-al nouălea distih concentrează tematica întregii poezii, în care

nostalgia curgerii implacabile a timpului este dublată de eternitatea sentimentului
de iubire „si cum sedeau... departe, un clopot a sunat/ De nuntă sau de moarte,
în turnul vechi din sat”.

Punctele de suspensie, adverbul de loc „departe”, precum si imaginea

auditivă a clopotului fac o paralelă între timpul iubirii, care este etern, si timpul
real, realitatea brutală, scoasă în evidentă de strofa a zecea: „de mult e mort
bunicul, bunica e bătrână”.
 Următoarele două strofe aduc în prim-plan medita ia poetului asupra propriei
existente: „Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai
în stersele portrete // Te recunosti în ele, dar nu si-n fata ta/ Căci trupul tău te uită,
dar tu nu-l poti uita”. Se creează astfel impresia de dialog, de adresare directă, în
felul acesta poetul reluând încă o dată ideea că timpul este trecător, iar amintirile
sunt singurele care pot opri acest process.

Următoarele patru strofe accentuează ideea că desi vremurile si personajele

s-au schimbat, trăirile au rămas aceleasi: asemenea bunicului, tânărul asteaptă
nerăbdător sosirea trăsurii pentru a-i recita iubitei poeme din creatia lui
Francis Jammes si „Balada lunei” de Horia Furtună, referinte culturale care
sugerează încă o data trecerea timpului, prin evolutia tendintelor literare.

Ultima strofă evidentiază tristetea poetului, care se vede neputincios în fata

trecerii necrutătoare a timpului: „ si cum sedeam… departe, un clopot a sunat/
Acelasi clopot, poate - în turnul vechi din sat…”.