Eseu – Tema și viziune : Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu, a

fost publicat în perioada interbelică, în 1930. Scriitorul respinge romanul realist
obiectiv, cu narator omniscient şi omniprezent, pe care îl consideră o „structură
anacronică” şi propune un nou tip de roman, cel proustian. Astfel, Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război, este un roman modern, psihologic, subiectiv,
în spiritul direcţiei moderniste de la gruparea „Sburătorul”, condusă de criticul
literar E. Lovinescu. Perspectiva narativă este subiectivă, iar naraţiunea nu mai
respectă strict criteriul cronologic, urmând „fluxul memoriei involuntare”, prin
analepse şi prolepse, obiectul romanului fiind analiza psihologică. In plus,
autenticitatea romanului se remarca prin folosirea persoanei I de către naratorul
personaj la relatarea actiunii bazandu-se pe supoziţii si nu pe certitudini. Astfel
este reliefat caracterul modernist al operei lui Camil Petrescu.

O primă trăsătură a subiectivității/modernității/ romanului psihologic este

redactarea discursului la persoana I. În contextul literaturii interbelice,  Camil
Petrescu, acest „trudnic al scrisului”,  teoretician al romanului modern, respinge în
conferinţa sa Noua structură şi opera lui Marcel Proust romanul de tip tradiţional,
raţionalist şi tipizant,  în favoarea romanului subiectiv, la persoana I: “Să nu
descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele…Din
mine însumi, nu pot ieşi…Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.” În
asentimentul teoriei sincronismului lovinescian, Camil Petrescu susţine
influenţa proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau libertate
construcţiei romanului la persoana I.
O altă trăsătură a subiectivității/modernității/ romanului psihologic ține
de  percepția timpului.  Pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel
obiectiv,  compoziţia folosește  un artificiu – analepsa- pentru a lega cele două
părţi- ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Dacă primul capitol, „La
Piatra Craiului, în munte”, aparţine planului războiului,  celelalte capitole dezvoltă
planul iubirii, prin tehnica flash-back-ului. În spatele liniei frontului, Gheorghidiu
retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în cea de-a doua parte timpul
subiectiv şi cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este mult prea intensă
şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de sensibilitatea individuală.
”Ultima noapte…” este , după George Călinescu, roman ”de experiență”, ”de
cunoaștere” ( ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”).  Un
exemplu elocvent care îl încadrează în seria romanelor moderne
ale experienţei este  topirea în materia romanescă a unei părţi substanţiale din
propriul jurnal de campanie al autorului. Astfel experiența nepervertită dă
substanță expunerii. De asemenea, se foloseşte timpul prezent, adecvat curgerii de
gânduri, exprimării drumului sinuos al îndoielii într-un adevărat “dosar de
existenţă”. “Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e ireversibilă în toată
curgerea ei, atunci e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu, combătând
romanul biografic al lui Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi
purtat pe drumurile vieţii până la bătrâneţe.  Redactarea la persoana I este
considerată cea mai aproape de  autenticitate. 
Tema romanului este condiția intelectualului însetat de absolut într-o societate
inferioară.
Prin Ștefan Gheorghidiu Camil Petrescu introduce în literatura română un nou tip
de personaj.  El reprezintă tipul intelectualului “ca structură de caracter”,
intransigent şi inadaptat. Într-o călătorie de căutare a sinelui, eroul se transformă pe
parcursul romanului și își notează cu luciditate traseul interior.
Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II,  “Diagonalele unui testament”,
ilustrează tema intelectualului însetat de absolut/trăsătura personajului prin
antiteza  între  atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei sale,
caracterizaţi de tarele sociale ale  parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa
sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor,
locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz. Membrii
familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Se schiţează  tipologii balzaciene
precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin zestrea nevestei
urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se despre idealismul naiv
al tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând
gazete, Ştefan are curajul de a apăra principiile acestuia, învinuind  pe cei care
acceptă moştenirile în bloc. O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz
gros, un stomac capabil să digere orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă.
Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade unchiul Tache,  care
ulterior se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu
admirație și eroul este mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste.
Diferenţa între “intelectualii”  figurilor bucureştene şi adevărata factură a
intelectualului ce se dedică unei idei subliniază una din temele  romanului.
Un alt episod ilustrativ este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La Piatra
Craiului, în munte…”,  unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce
şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele
privind rolul tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde
de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Corabu, la cele idealiste-femeia trebuie să
fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din
nou poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au
drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de
metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet
investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa
tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a unui personaj pornit
în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă ce este mai puţin.
Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând
tema iubirii şi a războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una
organică, în care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a
doua, ca un triumf moral. Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în armata română,
asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de
soţia sa Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în timp, rememorează
etapele poveştii sale de dragoste. Student la filozofie, este măgulit de atenţia pe
care i-o acordă una din cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din
„milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi
adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o
vreme modest şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de la
unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură pe
protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta  pentru bani, plăcerea vieţii mondene,
petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, ziarist, monden şi extrem de curtat
de femei, toate acestea declanşează criza cuplului. Povestea evoluează cu o serie de
certuri şi împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe
neaşteptate de la Azuga  acasă, găseşte casa goală “ca un mormânt”. Dimineaţa,
fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru a se reîmpăca în capitolul “Asta-i rochia
albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare justificativă de la verişoara Anişoara .
Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai
aproape. Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o
discuţie cu soţia sa despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca
Românească îi accentuează suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş
fără învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi, de a-i ucide şi de a se sinucide.
Surprins pe străzi de un colonel , se întoarce pe front şi intrarea României în război
îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o imagine a războiului
demitizată, în care la atac “nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de bucurie”,
combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice
dintre care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele
contradictorii, impresia că lupta se dă împotriva propriilor divizii, “capturarea” de
propriii tovarăşi, imaginile terifiante sunt constantele acestui tablou realist al luptei
de eliberare a  Ardealului . Rănit, se înapoiază la Bucureşti, unde se descoperă
maturizat, obosit de îndoieli şi suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi
decide că nu merită  să mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o
eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe.
Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă
în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale
sentimentelor.  „Ultima noapte de dragoste…” este romanul unei conştiinţe pornite
în căutarea arhetipului feminin . Inautenticitatea societăţii, suferinţa pe care o
provoacă iubirea în prima parte a romanului, îşi dovedesc inconsistenţa în
confruntarea cu trăirea extremă din a doua parte, cu meditaţia asupra  solidarităţii
colective, a vieţii şi  morţii. Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela,
de fapt se caută și se regăsește pe sine. Există și un conflict exterior între
Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în
peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,  Gheorghidiu suferă
enorm pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte.
Admirat  de Ela pentru modul strălucit în care perorează pe teme de filozofie,
Gheorghidiu este ulterior comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia de lux,
dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu.   De asemenea,
în plan secundar există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru
moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după
parastas o parte din avere rudelor. Inadaptarea personajului reiese din lipsa
instrumentelor de luptă cu o societate prost construită.

Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil petrescu enunţa

programatic dorinţa de a scrie ” fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât
mai autentic posibil. Refuzul artificialului figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa
unui lirism intelectual. Se observă folosirea de comparaţii ce subliniază ideea: ”
blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia şi luciditatea nu
omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea
de dinţi”.

Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, Ultima noapte de dragoste îi conturează,

prin tema şi viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor
tari”: „Eu sunt dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistiuţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/
Căci am văzut idei”. El aduce în literatura română un nou tip de personaj cu o viață
sufletească puternică, într-un stil caracterizat de tensiunea intelectuală a scrisului.