Genul dramatic.

O SCRISOARE PIERDUTĂ, de I. L. Caragiale

- comedie -

Ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea marchează, pentru literatura

română, intrarea într-o etapă nouă, care îi permite modernizarea rapidă şi
recuperarea decalajului faţă de Occident. În epoca marilor clasici, când se afirmă
scriitori a căror valoare depăşeşte graniţele țării şi care vor deveni repere ferme
ale literaturii române moderne, comediile lui I.L. Caragiale reprezintă un punct
de referinţă pentru întreaga dramaturgie românească.
Opera lui Caragiale este fidelă principiilor promovate de societatea culturală
„Junimea" şi esteticii realismului. În grupul junimist, marele dramaturg găseşte
mediul propice dezvoltării plenare a spiritului său critic, a gustului pentru clasic
şi a ironiei usturătoare.
Comedia ca specie a genului dramatic provoacă râsul, e menită să-i
înveselească pe spectatori prin surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri
umane, situaţii neaşteptate. Comicul este o categorie estetică care are ca efect
râsul, declanşat de contrastul dintre aparenţă şi esenţă, pretenţii şi realitate,
aşteptări şi rezultate. El implică existenţa unui conflict, persoane şi situaţii
comice.
Capodopera genului dramatic, citită în cadrul societăţii literare Junimea pe
6 octombrie 1884 şi jucată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti pe 13
noiembrie 1884, O scrisoare pierdută este o comedie realistă de moravuri în care
sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată din
evenimentele politice ale anului 1883 (proiectul de revizuire a Constituției și
alegerile).
O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale este o comedie reprezentativă pentru
realism prin veridicitatea dată de acuitatea simţului de observaţie al scriitorului,
prin încadrarea exactă în timp şi spaţiu (permiţând totodată generalizarea
situaţiei înfăţişate), prin tipologiile realiste (între care politicianul vremii, de cele
mai multe ori un arivist orgolios şi fără substanţă), prin obiectivitate, prin
atitudinea critică materializată în ironie şi, nu în ultimul rând, prin tehnica
detaliilor, specifică acestui curent.
Comediile lui Ion Luca Caragiale, deși sunt inspirate din realitatea secolului
al XIX-lea, aduc în fața cititorului un univers comic de eternă actualitate.
Viziunea lui despre societatea autohtonă coincide cu cea a lui Titu Maiorescu care
formulează teoria formelor fără fond. Comedia de moravuri „O scrisoare
pierdută” exprimă vocația de scriitor realist a lui Caragiale, nu numai prin spiritul
de observație, prin luciditatea cu care observă lumea, ci și prin preocuparea pentru
domeniul social.
 Tema o constituie prezentarea unor aspecte din viaţa social-politică a unor
reprezentanţi ai politicianismului românesc de la sfârşitul sec. al XIX-lea; pe
fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campanie se nasc conflicte între
reprezentanţii puterii şi ai opoziţiei.
Titlul are în vedere pretextul în jurul căruia se dezvoltă întâmplările -
pierderea de către Zoe a unei scrisori de dragoste care îi era adresată de Ştefan
Tipătescu. Scrisoarea devine un personaj, un simbol al moralităţii ascunse de care
era afectată întreaga societate burgheză. Titlul ilustrează simetria clasică a piesei
sintetizând intriga subiectului: scrisoarea de amor a unei doamne din înalta
societate, către o persoană însemnată ... becher, este o armă politică pentru că e
pierdută de persoane influente din viaţa politică şi e găsită de oameni dornici de
ascensiune socială; scrisoarea devine obiectul de şantaj cel mai eficient şi singura
cale de a-şi asigura victoria în alegeri. Titlul pune în evidenţă contrastul comic
dintre aparenţă şi esenţă - pretinsa lupta pentru putere se realizează de fapt prin
lupta de culise având ca instrument scrisoarea. Titlul indică atât banalitatea
întâmplării cât şi repetabilitatea ei: pe de o parte, „o” poate fi considerat articolul
nehotărât, deoarece scrisorica este una oarecare, pe de altă parte poate avea
valoare de numeral, pentru că scrisorii pierdute în capitala unui județ de munte i
se adaugă cea găsită de Dandanache, la petrecerea din capitală. Scrisoarea are
funcție actanțială, devenind personaj, ea poate distruge onorabilitatea și poate
compromite aparența de moralitate.
Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite
limite în ceea ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a
acţiunii. Acţiunea comediei este plasată „în capitala unui judeţ de munte, în zilele
noastre”, adică la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale,
din anul 1883, într-un interval de trei zile.
Conflictul principal se realizează prin dezvăluirea de către Trahanache a
intrigii lui Nae Caţavencu. Aflăm astfel despre rivalitatea dintre cele două tabere:
membrii de vază ai partidului aflat la putere (prefectul Tipătescu, Zaharia
Trahanache, prezidentul local al partidului și Zoe, soția sa) și gruparea
independentă a lui Nae Caţavencu; conflictul e amplificat pe parcursul operei,
această tehnică purtând numele de acumulare progresivă prin tehnica bulgărelui
de zăpadă. Pe axul conflictual al piesei se grefează conflictele secundare care
redimensionează situaţia şi fac posibil un final şi mai imprevizibil (iritarea
grupului Brânzovescu-Farfuridi, sosirea unei depeşe cu numele candidatului
Dandanache).
La nivel compozițional se evidențiază opoziția între incipit și final: scandalul
care deschide comedia are corespondent în petrecerea care dizolvă conflictele. În
construcția subiectului existența celor două scrisori conferă simetria intrigii și
sugerează un tipar al imoralității și al corupției, atât în provincie, cât și în capitală,
deci generalizat. Personajele sunt dispuse simetric, în tabere care se confruntă în
lupta electorală pentru propriul enteres. Pe de altă parte, onestului Cetățean
turmentat i se opune verosul Dandanache, canalia politică.
 Ca specie a genului dramatic, comedia e destinată reprezentării scenice,
dovadă fiind lista cu Persoanele de la începutul piesei şi didascaliile - singurele
intervenţii directe ale autorului în piesă. Textul dramatic e structurat în 4 acte,
fiecare având 9, 14, 7, 14 scene. Autorul se retrage sub masca personajelor,
lăsându-le să evolueze aparent independent, prin schimbul de replici. Acţiunea
cuprinde o serie de întâmplări desfăşurate pe momentele subiectului,
Expoziţiunea - Pristanda, poliţaiul oraşului, îi aduce la cunoştinţă lui Ştefan
Tipătescu, prefectul judeţului, că Nae Caţavencu deţine o scrisoare care îi poate
asigura reuşita în alegeri.

Intriga (consumată înainte de începerea acţiunii) pornește de la o întâmplare

banală: Zoe Trahanache, soţia unui important om politic din oraş, Zaharia
Trahanache şi amanta prefectului Ştefan Tipătescu, pierde scrisoarea de amor pe
care acesta i-o adresase.

Desfăşurarea acţiunii introduce în scenă personaje noi. Tipătescu îi ordonă

lui Pristanda să afle despre ce scrisoare este vorba; între timp Zoe şi Zaharia
Trahanache sunt şantajaţi de Nae Caţavancu cu publicarea scrisorii dacă nu este
susţinut în alegeri. Scrisoarea este găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă de la
acesta de Nae Caţavencu. Grupul Farfuridi-Brânzovenescu îşi acuză aliaţii
politici de trădare şi trimit o plângere la Bucureşti. Tipătescu şi Zoe vor să-l
determine pe Caţavencu să le înapoieze documentul compromiţător făcându-i
diferite promisiuni, dar acesta nu vrea decât în schimbul alegerii ca deputat. De
la centru este anunțată candidatura lui Agamemnon Dandanache.

Discursurile electorale în cadrul întrunirii electorale rostite de Farfuridi şi

Caţavencu pregătesc punctul culminant. La anunţarea numelui candidatului,
Agamemnon Dandanache, cele două tabere se încaieră, Caţavencu pierde pălăria
cu scrisoarea, iar aceasta este găsită de Cetăţeanul turmentat, care o duce
destinatarei.

Deznodământul aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că scrisoarea

ajunge la Zoe. Pierzând arma şantajului şi fiind prins cu o poliţă falsificată, Nae
Caţavencu este nevoit să conducă festivităţile în cinstea candidatului propus de
centru, Dandanache, care a fost ales în unanimitate. Totul se încheie într-o
atmosferă de sărbătoare şi de veselie unanimă, în sunetele muzicii.

Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite

tipuri. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică,
având o dominantă şi un repertoriu fix de trăsături: tipul - încornoratului:
Trahanache; primului amorez: Don Juan - Tipătescu; cochetei: Zoe;
demagogului: Caţavencu; Cetăţeanului: Cetăţeanul Turmentat; funcţionarului,
confidentului: Pristanda, Brânzovescu; raisoneur-ului: Pristanda.

Zaharia Trahanache este personajul central al operei, prezidentul mai multor

comitete şi comiţii din judeţ, unul din stâlpii locali ai partidului aflat la putere.
Este tipul politicianului cu idei conservatoare, stâlp al puterii locale care şi-a
consolidat poziţia prin prietenia de familie cu prefectul. Naivitatea sa e contrazisă
de abilitatea cu care găseşte la momentul oportun poliţa falsificată de Caţavencu.
Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, este un personaj serios, un tip de
generaţie mai recentă decât a celor cu numele terminat în –ache. Este un orgolios
fără măsură, cu o gândire de stăpân medieval, întruchiparea celei mai josnice
moralităţi, pentru că îl înşeală pe Trahanache cu nevasta acestuia.

Nae Caţavencu, avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor,

e tipul demagogului, al parvenitului politic, face parte din opoziţie şi, neavând
funcţii politice, îşi creează instrumente prin care să le obţină.

Zoe, unicul personaj feminin al piesei, este o damă mare în politica de

provincie, oscilează între Tipătescu şi Trahanache, fiind cea care conduce de fapt
judeţul. Are puterea de a influenţa deciziile politice ale bărbatului ei; pe Zoe nu
o interesează moralitatea, are oroare de scandal.

Mijloacele de caracterizare folosite sunt diverse: Caracterizarea directă de

către autor prin tabela de personaje: Dandanache, vechi luptător de la 48,
caracterizare de către alte personaje: Zoe e pentru Caţavencu un înger, pentru
Cetăţeanul Turmentat o doamnă bine; Caţavencu e pentru Zoe un mişel, pentru
Tipătescu un mizerabil, iar pentru Pristanda mare pişicher; autocaracterizarea –
Caţavencu, «vreau ceea ce merit în oraşul acesta de gogomani unde sunt cel
dintâi … între fruntaşii politici».

Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă: prin care se

individualizează personajele: Trahanache - „aveţi puţintică răbdare”; Pristanda
- „curat murdar; prin comportament, fapte, relaţiile dintre personaje, onomastică:
ex. - Farfuride, Brânzovenescu, prin aluzia culinară a numelor, sugerează
inferioritatea vulgaritatea, lichelismul, Dandanache – încurcătura, o dandana;
prin încadrarea într-un anumit mediu.
Opera aparţine genului dramatic pentru că e structurată pe acte şi scene,
modul principal de expunere e dialogul sub forma replicilor îmbinat cu
monologul şi aparteul care exprimă discrepanţa dintre ceea ce spune un personaj
şi ceea ce gândeşte. Prin dialog se definesc personajele şi relaţiile dintre ele, se
dezvoltă intenţiile, se realizează caracterizarea directă sau indirectă. În textul
dramatic dialogul e marcat de oralitate: mijloace nonverbale - gesturi, mimică şi
paraverbale - intonaţie, accent.
Autorul urmăreşte crearea unei situaţii comice, a unei atmosfere de bună
dispoziţie, de voie bună provocând râsul prin unele situaţii şi tipuri umane. Sunt
prezente mai multe tipuri de comic prin care se valorifică umorul.
Comicul de moravuri care vizează necinstea în viaţa de familie - triunghiul
conjugal Zoe, Zaharia, Tipătescu - şi în cea politică (şantajul, falsificarea listelor
electorale).
Comicul de intenţie relevă atitudinea scriitorului faţă de personaje: cele mai
modeste în pretenţii sunt ironizate, în schimb ambiţiosul Caţavencu (incult, dar
snob) e satirizat; un singur personaj e grotesc – Dandanache, vechi luptător de la
48.
Comicul de caracter reliefează defecte general - umane pe care le
sancţionează prin râs - Pristanda prin supunerea oarbă cu care duce la îndeplinire
ordinele şefilor, Farfuridi şi Brânzovenescu prin teama exagerată de trădare,
Caţavencu prin discursul demagogic.

Comicul de situaţie e generat de întâmplările comice care abundă: pierderea

şi găsirea scrisorii, evoluţia inversă a lui Cațavencu, confuziile lui Dandanache,
deznodământul farsei electorale.

Comicul de nume e forma prin care autorul sugerează dominanta

caracterului respectiv (Dandanache derivă de la dandana = boacănă, încurcătură
cu sufixul grecesc -ache semn al vechilor politicieni de la patuzopt; Agamemnon,
prenumele purtat de eroul homeric, devine Agamiţă diminutiv caraghios al
straşnicului nume, sugerând căderea în copilărie a acestui ramolit.
Comicul de limbaj realizează caracterizarea indirectă şi evidenţiază
incultura personajelor, dar este și un indiciu al unei perioade istorice.
În comedia „O scrisoare pierdută”, apare imaginea unei lumi de carnaval,
ridicolă, o lume a orgoliilor și a ambițiilor nejustificate, totuși personajele
configurează prin tehnica realismului, un univers care dă iluzia vieții.