CURS nr.

Metalele grele
În contextul actual peste 35 de metale cu care intrăm în contact ambiental sau profesional prezintă
un risc ridicat de toxicitate. Douăzeci şi trei dintre acestea sunt elemente grele sau „metale grele”
( antimoniu, arsenic, aur, argint, bismut, cadmiu, ceriu, crom, cobalt, cupru, galiu, fier, mercur,
mangan, nichel, platină, plumb, telur, taliu, staniu, uraniu, vanadiu şi zinc). Metalele grele sunt
elemente chimice, cu o densitate mai mare de 5 g / cm3, și o masă atomică mai mare decât cea a
calciului. Cele mai multe dintre metalele grele sunt extrem de toxice, deoarece, ca şi ioni, sau în
anumiți compuși, sunt solubil în apă și pot fi absorbiţi cu ușurință în țesutul plantelor sau animalelor. În
cantităţi foarte mici multe metale sunt necesare tuturor formelor vitale, şi sunt cunoscute ca
elemente esenţiale sau oligoelemente. Ele pătrund în celula vie sub formă de cationi, dar înglobarea
lor este strict reglată, deoarece în cantităţi mari devin toxice. Omul, asemeni celorlalte organisme vii,
are nevoie de cationi de metale care asigură derularea mai multor procese metabolice de importanţă
vitală. Dintre metalele esenţiale necesare organismelor vii menţionăm:
 metale grele – cobalt, cupru, fier, mangan, molibden, zinc şi în cantităţi foarte mici crom
şi vanadiu;
 metale uşoare care de obicei se întâlnesc în cantităţi mari – calciu, magneziu, sodiu
şipotasiu.
Divizarea metalelor în necesare, neutre şi toxice poate inexactă şi deseori induce în eroare,
deoarece toate elementele necesare în doze mici devin toxice şi foarte toxice în doze mari. Diferenţa
între concentraţiile în care ele sunt utile şi în care devin dăunătoare poate fi uneori foarte mică.
Metalele grele, care se întâlnesc în mediu înconjurător sunt derivate dintr-o varietate de surse
complexe de origine naturală şi antropică. Ele afectează atmosfera, apele subterane şi de suprafaţă,
solul şi subsolul, ajungând astfel, în organismele vii. Sursele naturale de metale grele sunt
reprezentate de rocile magmatice şi sedimentare, eroziunea şi formarea solurilor, erupţiile vulcanice
etc. Sursele antropice de metale grele sunt reprezentate în general de activităţile industriale
( mineritul, scurgerile urbane, emisiile industriale, apele uzate etc) şi agricole (ferilizatorii şi
substanţele utilizate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor la plantele de cultură). Poluarea
aerului, solului şi a apelor cu metale cum ar fi mercurul, arseniul, cadmiul şi plumbul, contribuie la
apariţia unor efecte nocive asupra elementelor mediului înconjurător (flora şi fauna). Poluarea
componentelor ecosistemului cu aceste metale toxice rezultă din creşterea industrială rapidă,
progresele obţinute în industria chimică sau din diferite alte activităţi umane. Toţi aceşti factori au dus
la răspândirea metalelor toxice în mediu şi în consecinţă la afectarea stării de sănătate a populaţiei
prin ingestia de alimente contaminate cu elemente nocive. Metalele îşi pot schimba forma chimică,
dar nu pot fi degradate, ceea ce înseamnă că sunt persistente în mediu şi se pot acumula în
organismele vii. Din acest motiv, evaluarea riscurilor ce rezultă în urma expunerii la metalele toxice,
reprezintă o problemă importantă pentru protejarea sănătăţii publice. Proprietatea metalelor grele de
a se acumula în organismele vegetale, animale, microorganisme, inclusiv în organismul uman, ca şi
patologia pe care o determină justifică interesul care se acordă acestor poluanţi. Dacă nu sunt atent
monitorizate, plumbul şi alte metale grele din soluri, aer şi ape pot pune în pericol mediul ambiant şi
sănătatea organismelor vii.
 Printre cele mai toxice metale grele sunt incluse plumbul (Pb), cadmiul (Cd), mercurul (Hg),
nichelul (Ni), arseniul (As), astfel încât în continuare vom descrie principalele surse şi efectele acestor
metale asupra organismelor vii.

1. Plumbul (Pb)
Plumbul apare în mod natural, în cantităţi mici, în aer, apele de suprafață, sol, și roci. Datorită
proprietăților sale unice, plumbul a fost folosit de mii de ani. Cele două proprietăţi ale sale, ductilitatea
înaltă (capabil de a fi permanent tras fără să se rupă) și maleabilitatea au facut ca plumbul să fie ales
ca material pentru un număr mare de produse, inclusiv sticlă, vopsea, țevi, materiale de construcție,
sculpturi de artă, font de imprimare, arme, și chiar bani. Utilizarea plumbului s-a accelerat începând
cu revoluția industrială, și în special după cel de-al doilea război mondial.În orice caz, utilizarea sa pe
scară largă a dus la creşterea concentraţiilor de plumb în ecosisteme. De exemplu, în zonele unde
plumbul este extras, topit, si rafinat, în vecinătatea complexelor industriale care folosesc acest metal,
în complexele urbane şi suburbane, nivelurile de plumb din mediu sunt mult mai mari. Până de curând,
în multe țări principala sursă de poluare cu plumb a mediului a fost arderea de benzină cu plumb.
Plumb are punctul de topire scăzut de 3270C. Este extrem de stabil în compuşi chimici, şi tocmai de
aceea aceşti compuşi sunt periculoşi, deoarce pot rămâne în mediu mult timp fără a fi degradaţi.
Această stabilitate a făcut ca plumbul să fie prima alegere pentru prepararea vopselelor de înaltă
calitate, pentru că rezistă la crăpare şi exfoliere și reține foarte bine culoarea. Milioane de de tone de
vopsea pe bază de plumb au fost utilizate în SUA, înainte de a fi interzisă în 1978. Europa a interzis
utilizarea vopselei pe bază de plumb în locuinţe, în 1921. Pentru că plumbul este omniprezent și este
toxic pentru oameni la doze mari, nivelurile de expunere întâlnite în anumite grupări populaţionale,
constituie o problemă serioasă de sănătate publică. Importanța plumbului ca poluant de mediu este
indicată şi de faptul că Agenția de Protecție a Mediului din SUA (EPA) a desemnat acest metal ca fiind
unul din cele șase „Criterii de poluare a atmosferei”.
4
1. Sursele de expunere la acţiunea plumbului
a) Plumbul în atmosferă
Poluarea aerului cu plumb este o problemă foarte gravă cu care se confruntă multe țări. În
trecut intoxicațiile cu plumb au fost asociate cu arderea bateriilor descărcate. În prezent emisiile
industriale de plumb, au devenit o preocupare la nivel mondial. Creșterea poluării cu plumb în mediu a
fost descoperită în 1954, într-un studiu realizat de un grup de oameni de știință din SUA și Japonia pe
un gheţar arctic, în Groenlanda. În cadrul studiului, au fost depistate creșteri constante ale nivelului de
plumb, începând cu anul 1750. Creșteri bruşte au fost evidente după sfârșitul celui de al doilea război
mondial. Foarte important, a fost faptul că, conținutul de alte minerale din gheţar a rămas constant.
Aceste observații sugerează că o creștere a poluării atmosferice cu plumb este o consecință a
activităților umane. Principalele surse de poluare industriale cu plumb includ topitoriile, rafinăriile,
incineratoarele, centrale electrice, și operațiunile de producție și de reciclare. Alte surse de emisii de
plumb în atmosferă pot proveni de la topirea deşeurilor metalice cu conţinut de plumb, din activităţile
metalurgice de topire şi turnare a plumbului, de la fabricile de acumulatori, precum şi din operaţiile de
sudură. Emisii de particule încărcate cu plumb ajung în atmosferă de la fabricile de pigmenţi şi vopsele
pe bază de plumb, precum şi de la operaţiile de vopsire. O altă sursă de emisie a plumbului în
atmosferă o constituie arderea cărbunilor şi a păcurei, prin care se produce cenuşă, particule de praf şi
fumigene încărcate cu plumb. De asemenea, incinerarea deşeurilor menajere poate produce emisii
încărcate cu plumb provenite din resturile de acumulatori, vopsele şi alte materiale cu conţinut de
plumb. Până de curând, factorul numarul unu care a contribuit la amplificarea poluării aerului cu
plumb a fost totuși, automobilul. Introducerea tetraetilului de plumb în benzină, în anii 1920 a dus la o
creștere puternică a emisiilor de plumb în atmosferă. În timpul arderii, alchilul de plumb se
descompune în oxizi de plumb care reacționează cu captatorii de halogen (utilizaţi ca aditivi în
benzină), şi formează halogenuri de plumb. Acești compuși se descompun apoi în carbonaţi și oxizi. Cu
toate acestea, o anumită cantitate de plumb organic este emis de la evacuare. A fost estimat că
aproximativ 90% din plumbul atmosferic se datora utilizării de benzină cu plumb și că la nivel mondial
un total de aproximativ 400 de tone de particule plumb au fost emise zilnic în atmosferă. În timp ce în
ţările dezvoltate poluarea atmosferică cu plumb a scăzut, acest lucru nu s-a întâmplat în ţările în curs
de dezvoltare. Acest lucru este valabil mai ales, în mai multe țări mai puțin dezvoltate, care se
confruntă cu o dezvoltare economică rapidă.
În general, emisiile de plumb în atmosferă sunt sub formă de particule foarte fine, care fie sunt
dispersate în atmosferă la distanţe foarte mari de sursa de provenienţă (particulele de dimensiuni
foarte mici), fie sunt depuse în apropierea surselor de emisie (particulele cu dimensiuni mai mari).
b) Plumbul în mediul acvatic
Deși emisiile de plumb în mediu au scăzut semnificativ ca rezultat al utilizării din ce în ce mai
puţin a benzinei cu plumb, contaminarea cu plumb reprezintă în continuare o problemă potențială în
ecosistemele acvatice din cauza utilizărilor industriale. Odată ce este emis în atmosfera sau pe sol,
plumbul poate găsi diverse căi de a pătrunde în sistemele acvatice. În ecosistemele acvatice plumbul
poate ajunge pe diverse căi şi anume: prin depunerile de particule din atmosferă pe suprafaţa apelor,
prin spălarea solurilor poluate cu plumb de către apele din precipitaţii, prin evacuări de ape reziduale
încărcate cu plumb. Atât apele de suprafață cât și apele subterane pot conține cantități semnificative
de plumb derivate din aceste surse. În ecosistemele acvatice, plumbul poate exista sub trei forme şi
anume: dizolvat în apă, fixat pe suspensiile solide prezente în apă sau fixat în sedimentele de la fundul
apei. Între cele două faze, apă şi sedimente au loc schimburi permanente datorită curenţilor de apă.
Suspensiile din apă pot fi ingerate de fauna acvatică şi astel, contribuie la contaminarea directă a
vieţuitoarelor acvatice. Pe de altă parte, plumbul din sedimente poate ajunge în corpul detritofagilor şi
al peştilor bentonici prin ingerare, iar materia organică ce conţine plumb poate fi utilizată de
microorganisme care astfel, se vor contamina şi la rândul lor vor contamina alte organisme care se
hrănesc cu acestea. De asemenea, plantele acvatice pot extrage plumbul fie din apă (plantele
plutitoare), fie din sedimente (plantele cu rădăcini), care asfel, se va acumula în ţesuturile vegetale.
Aceste aspecte sunt strâns legate de relaţiile trofice ale ecosistemelor acvatice, astfel încât plumbul
este transportat prin lanţurile trofice şi contaminează peştii răpitori sau păsările piscivore. Populaţia
umană poate fi contaminată prin consumul de peşti sau fructe de mare ce conţin cantităţi variate de
plumb.
c) Plumbul în ecosistemele terestre
Contaminarea ecosistemelor terestre cu plumb se datorează pe de o parte depunerilor directe
din atmosferă, iar pe de altă parte datorită proceselor industriale în care se utilizează acest metal. Alte
surse de contaminare a solurilor cu plumb sunt reprezentate de utilizarea de insecticide cu conţinut de
plumb, precum şi de depozitarea necorespunzătoare a deşeurilor menajere şi industriale. La nivelul
solului, plumbul este fixat în cea mai mare parte de particulele de sol, astfel încât plumbul este
menţinut în stratul superficial al solului, la o adâncime de 2 – 5 cm. Fiind, în general fixat pe
particulele minerale şi organice ale solului, plumbul are o mobilitate redusă, iar vehicularea pe
verticală a plumbului este, de asemenea, foarte slbă. Totuşi, o mică parte din plumbul ajuns la nivelul
solului poate fi antrenat de apele de şiroire sau prin creşterea acidităţii situsurilor ce conţin plumb, aşa
încât acesta pătrunde în pânza de apă freatică.
Datorită biodisponibilităţii relativ limitate, preluarea plumbului din sol de către plante este
destul de dificilă şi limitată cantitativ. În cele mai multe cazuri, rădăcinile acumulează mai mult plumb,
comparativ cu tulpina, frunzele şi fructele. La nivelul frunzelor pot exista însă depuneri foarte mari de
plumb, care însă nu provin din extragerea acestuia din sol, ci din depunerile atmosferice. Lichenii
acumulează concentraţii crescute de plumb şi sunt consideraţi indicatori ai poluării atmosferice.
Zonele considerate necontaminate au concentraţii în plumb sub 1 ppm, în timp ce zonele contaminate
au concentraţii până şi de 300 ppm. Vegetaţia care se crește în apropierea şoselelor şi a autostrăzilor
acumulează cantități mari de plumb de la eșapamentul automobilelor. În general, s-a constatat că
plantele care au capacitatea de a extrage şi stoca diverse metale grele, pot acumula şi plumb, dar
aceasta nu duce neapărat la bioacumulare şi bioamplificare în lanţurile trofice. Cu toate acestea,
consumarea de către animalele erbivore a plantelor contaminate, duce la transferul plumbului în
lanţurile trofice la consumatorii secundari şi terţiari. În corpul omului, plumbul poate ajunge, fie direct
prin consumul de legume nespălate, fie indirect prin cosumul de carne contaminată. O sursă directă de
contaminare poate fi reprezentată de utilizarea de veselă sau vase ceramice ce conţin plumb, iar
pentru copii mici care au tendinţa de a mânca varul de pe pereţi, riscul de intoxicare cu plumb este
major.
2. Ecoxicitatea plumbului
2.1. Efectele toxice ale plumbului la plante
Plantele pot absorbi și acumula plumbul direct din atmosferă şi din soluri. Toxicitatea
plumbului la plante variază în funcție de speciile de plante, precum și prezenţa altor metale în mediul
lor de viaţă. De exemplu, plantele de orz sunt foarte sensibile la plumb. Experimental s-a demonstrat
ca plumbul inhibă germinarea semințelor prin stoparea creșterii generale și alungirea rădăcinii. Efectul
inhibitor al plumbului asupra germinării, totuși, nu este la fel de sever, ca în cazul altor metale. De
exemplu, într-un studiu cu privire la efectul de Cr, Cd, Hg, Pb, și As asupra germinării semințelor de
muștar (Sinapis alba), Fargasova a arătat că după 72 de ore metalul cel mai toxic pentru semințele în
curs de germinare a fost As5+, în timp ce, Pb2+a fost cel mai puțin toxic. Plumbul poate fi legat la
suprafața exterioară a rădăcinilor plantelor, ca depozite amorfe și cristaline și ar putea fi, de
asemenea, sechestrat în pereții celulari, sau depus în interiorul celulelor. În urma procesului de
absorbţie, plumbul poate fi transportat în plante, și poate duce la scăderea diviziunii celulare, chiar și
la concentrații foarte mici. La plante plumbul acţionează ca substitut al unor metale esenţiale sau ai
unor cofactori enzimatici şi perturbă astfel, transportul substanţelor nutrive în plante. Se poate fixa
prin legături puternice de anumite enzime, aminoacizi, ADN şi ARN şi astfel, afectează procesele
metabolice ale planelor. De asemenea, plumbul poate să inhibe transportul de electroni în
mitocondrii, în special în prezenţa fosfatului. Fitotoxicitatea plumbului se manifestă prin diminuarea
procesului de fotosinteză, modificarea structurii cloroplastelor, perturbarea echilibrului redox prin
inducerea unui stres oxidativ, perturbarea mitozei, inhibarea sintezei ATP-ului şi inhibarea sintezei
proteice.
2.2. Efectele toxice ale plumbului la animale
 Animalele tinere s-au dovedit a fi mai sensibile la întoxicaţia cu plumb comparativ cu adulții. De
exemplu, șobolanii în creștere au acumulat mai mult plumb în oase decât șobolanii adulți, iar puii în
vârstă de o săptămână au absorbit plumbul din tractul intestinal mult mai ușor decât adulții. În mediul
acvatic, acidificarea apelor este un factor important în toxicitatea plumbului. Ouăle și larvele de crap
(Cyprinus carpio) expusi la plumb la pH 7,5 nu au prezentat diferențe semnificative în raport cu
mortalitatea subicţilor din control. La pH 5,6 nu a existat nici o mortalitate semnificativă în ouăle
expuse, dar la larve s-a înregistrat o mortalitate semnificativă la toate nivelurile de tratament. Studiile
ulterioare au arătat că absorbția și acumularea plumbului, crește odată cu scăderea pH-ului. Influența
plumbului, pe peștii de apă dulce variază, de asemenea, în funcție de specia expusă. De exemplu,
carasul este relativ rezistent la plumb, probabil datorită secreţiei abundente de la nivelul branhiilor. În
general, intoxicţia cu plumb la peşti afectează: funcţia de reproducere, perturbă creşterea, modifică
comportamentul, duce la incapacitatea de a înota, determină slăbirea indivizilor, mortalitate (în
special la puiet), provoacă asfixie şi reducerea numerică a populaţiei. La amfibieni acumularea
plumbului în organism duce la scăderea numarul de eritrocite, scade tonusului muscular, pierderea
poziţiei semierecte, excitaţie şi întârzierea procesului de metamorfoză. Păsările care ingerează alice
de plumb sunt afectate prin paralizia pipotei şi mor prin înfometare. La vertebrate (păsări, mamifere),
acumularea depinde de distanţa de sursă, specificul hrănirii şi de durata expunerii. Acumularea
depinde de tipul expunerii (expunerea acută duce la acumularea în ţesuturile moi, iar în expunerea
cronică plumbul se acumulează în oase), forma chimică (plumbul anorganic se depune în oase, iar
plumbul organic în creier, ficat, muschi, rinichi). De asemenea, intoxicaţiile cu plumb perturbă o serie
de procese metabolice la vertebrate. Este demonstrat faptul că, plumbul are o afinitate mare pentru
grupările sulfhidril (-SH). Enzimele -SH dependente vor fi inhibate de prezenţa plumbului în celulă.
Plumbul reacționează cu gruparea -SH din molecula de enzimă pentru a forma mercaptida (sulfura de
plumb), ceea ce duce la inactivarea enzimei respective. Reacția 3.1. prezintă reacția chimică dintre
ionul de Pb2+ și două molecule –SH.

2RSH + Pb2+ R – S – Pb – S – R + 2H+ (3.1.)

Exemple de enzime dependente de gruparea -SH includ adenil-ciclaza și aminotransferazele.

Adenil- ciclaza catalizează conversia ATP la AMP ciclic (cAMP), furnizând astfel, energia necesară
neurotransmisiilor în creier, iar aminotransferaza este implicată în procesele de transaminare și astfel,
este importantă în metabolismul aminoacizilor, și proteinelor. De asemenea, plumbul produce efecte
adverse asupra acizilor nucleici, ceea ce duce fie la scăderea, fie la creşterea sintezei proteinelor. Unul
dintre cele mai cunoscute efecte biochimice ale plumbului este inhibarea dehidratazei acidului
aminolevulinic (ALAD) și a ferochelatazei, două enzime cheie implicate în biosinteza hemului. ALAD
este responsabilă pentru conversia acidului D- aminolevulinic în porfobilinogen, în timp ferochelataza
catalizează încorporarea Fe2+ în protoporfirină IX pentru a forma hemul. Inhibarea acestor două
enzime de către plumb, afecteaza așadar sever sinteza hemului. Inhibarea ALAD se produce rapid
deoarece activitatea enzimei este strâns corelată nivelelul plumbului din sânge. Excreția crescută de
acid D-aminolevulinic în urină, oferă dovada că a crescut expunerea la plumb.
2.3. Efectele toxice ale plumbului asupra omului
La om, aproximativ 20 până la 50% din plumbul inhalat, și 5 la 15% din plumbul anorganic
ingerat este absoarbit. În contrast, aproximativ 80% din plumbul organic inhalat, este absorbit, iar
plumbul organic ingerat este absorbit rapid. Un adult poate să absoarbă aproximativ 10% din plumbul
ingerat, în timp ce pentru copiii valoarea plumbului absorbit poate să depăşească 50%. Odată ajuns în
fluxul sanguin, plumbul afectează în primul rând sângele, şi apoi prin țesuturile moi, și țesutul osos.
Oasele și dinții adulților conțin mai mult de 95% din cantitatea totală de plumb existentă la un moment
dat în organism. În momente de stres, organismul poate metaboliza depozitele de plumb, contribuind
astfel la creșterea nivelului acestuia în sânge. Plumbul este acumulat în organism pe parcursul unei
vieți și eliberat foarte lent. În studiile unice de expunere a adulţilor la plumb s-a constatat că, plumbul
are un timp de înjumătățire în sânge de aproximativ 25 zile. În țesuturile moi timpul de înjumătățire
este de aproximativ 40 de zile, iar în oase este mai mult de 25 de ani.
Plumbul se găsește în toate țesuturile și organele umane, deși nu este necesar punct de vedere
nutrițional. Este cunoscut ca unul dintre otrăvurile sistemice deoarece, odată absorbit în circulație,
plumbul este distribuit în tot corpul, caz în care acesta afectează diverse organe și țesuturi. Acesta
inhibă hematopoieza (formarea de sânge sau celulele sanguine) pentru că interferează în sinteza
hemului şi poate provoca anemie. Plumbul afectează, de asemenea, rinichii, prin inducerea disfuncției
nefronilor. Efectele plumbului asupra tractului gastro-intestinal includ greață, anorexie, și crampe
abdominale severe asociate cu constipaţie. Intoxicația cu plumb se manifestă şi prin dureri musculare
și dureri articulare, afecțiuni pulmonare, dificultate în respirație, și boli cum ar fi astmul, bronșita și
pneumonia. Otrăvirea cu plumb poate deteriora, de asemenea, sistemul imunitar, interferând în
maturizarea celulelor și creșterea scheletului. Plumbul poate trece bariera placentară şi poate ajunge
la făt, provocând pierderea sarcinii, avorturi și copiii născuți morți. Copiii sunt mult mai vulnerabili la
expunerea de plumb decât adulţii, din cauza ratei de creștere mai rapidă. Absorbția plumbului din
tractul gastro-intestinal la copii este mai mare decât la adulți (25% vs. 8%), iar plumbul ingerat este
distribuit într-o masă tisulară mică. Organul țintă principală pentru plumb este sistemul nervos central
(SNC). Plumbul poate provoca daune permanente la nivelul creierului şi a sistemului nervos,
determinând retard mintal și modificări de comportament. În conformitate cu Agenția Internațională
pentru Cercetarea Cancerului (IARC), acetatul de plumb și fosfatul de plumb, sunt desemnate ca "
substanţe care ar putea duce la apariţia cancerului la om", pe baza unor dovezi de carcinogenitate în
experimentele pe animale.

2. Cadmiul (Cd)
Cadmiul este un oligoelement neesențial pentru organismele vii, și este prezent în aer, apă, sol
și alimente. Acesta este un metal alb-argintiu, cu o greutate atomică de 112,4, și un punct de topire
scăzut de 3210C. Ca şi metal, cadmiul este rar și nu a fost găsit în stare pură în natură. Este un
constituent al carbonatului de zinc (ZnCO3) și se obține ca produs secundar din topirea minereurilor de
Zn, Pb și Cu. O caracteristică distinctivă a cadmiului este faptul că este maleabil şi poate fi rulat în foi.
Metalul se combină cu majoritatea celorlalte metale grele, pentru a forma aliaje. Este ușor oxidat la
starea de oxidare 2+, în urma căruia se formează ionul incolor Cd2+. Cadmiu are o configurație
electronică similara cu cea a zincului, care este un element mineral esenţial pentru organismele vii.
Aproximativ două treimi din cadmiul produs este folosit în placarea oțelului, fierului, cuprului, alamei,
etc, pentru a le proteja împotriva coroziunii. Alte utilizări includ fabricarea de: componente electrice,
coloranţi, materiale plastice, cauciuc, pesticide, și fier galvanizat şi pentru producerea de
semiconductori pentru aeronave. Deoarece cadmiul absoarbe puternic neutronii este, de asemenea,
folosit în barele de control ale reactoarelor nucleare.
 Cadmiul persistă în mediu și are un timp de înjumătățire biologică de la 10 la 25 ani. Focarul de
„Itai-Itai-byo” (vai-vai boala), apărut în Japonia a fost evenimentul istoric care, pentru prima dată a
atras atenția lumii asupra pericolelor de contaminare a mediului cu cadmiu. În 1945, fermierii japonezi
care locuiau în aval de mina de zinc - cadmiu - plumb – Kamioka, au început să acuze dureri de spate și
picioare, cu fracturi, decalcifiere şi deformarea scheletului la cazurile avansate. Boala a fost corelată
cu, concentrațiile ridicate de cadmiu din orezul produs în câmpurile de orez irigate cu apă
contaminată. Apa potabilă a locuitorilor a fost, de asemenea, extrem de poluată. În ultimele decenii,
utilizarea sporită a cadmiului, emisiile provenite de la prelucrarea sa, precum și de la producerea
plumbului și a oțelului, arderea combustibililor fosili, utilizarea îngrășămintelor fosfatice, eliminarea
deșeurilor, toate combinate cu persistența cadmiului pe termen lung în mediul înconjurător, au sporit
preocupările privind efectul acestui metal asupra organismelor vii. Într-adevăr, mulți cercetători
consideră cadmiul ca fiind unul dintre cele mai toxice elemente din mediu. Plantele, animalele și
ființele umane sunt expuse la toxicitatea acestui metal, pe diferite căi, dar în mod similar. Ca și alte
metale grele, cadmiul se leagă rapid de proteinele extracelulare și intracelulare, şi perturbă astfel,
funcția membranei și a celulelor.

2.1. Sursele de expunere la acţiunea cadmiului

a) Cadmiul în atmosferă
Expunerea umană la cadmiu are loc atât la locul de muncă, cât și în mediul înconjurător.
Expunerea profesională se datorează, în special, inhalării aerului contaminat în unele locuri de muncă
industriale. O varietate de activități industriale pot duce la expunerea la cadmiu. Unele exemple includ
extracția și prelucrarea metalurgică, arderea combustibililor fosili, imprimarea textilelor, aplicarea de
îngrășăminte și fungicide, reciclarea resturilor feroase și a uleiurilor de motor, precum și eliminarea și
incinerarea produselor ce conțin cadmiu. Deși emisia atmosferică este o cale importantă de mobilitate
a cadmiului, aerul nu este o sursă importantă de expunere la cadmiu pentru majoritatea populației. În
zonele în care nu există instalații industriale care detemină poluare cu cadmiu, nivelurile acestui metal
în aer sunt în jur de 1 ng / m3. Acest lucru indică faptul că, în medie, un adult poate inhala aproximativ
20 până la 50 ng de cadmiu zilnic. Fumul de tutun este una dintre cele mai mari surse de expunere la
cadmiu. Tutunul în toate formele sale conține cantități apreciabile de metal. Deoarece absorbția
cadmiului din plămâni este mult mai mare decât din tractul gastro-intestinal, fumatul contribuie în
mod semnificativ la acumularea acestui toxic în corpuluman. Fiecare țigară, în medie, conține
aproximativ 1,5 până la 2,0 mg de cadmiu, din care 70% trece în fumul ce va fi inhalat de fumător sau
eliminat în atmosferă.

b) Cadmiul în mediul acvatic

Cadmiul apare în mod natural în mediul acvatic. Cu toate că nu pare să fie un pericol potențial
în oceanele deschise, în apele dulci și în estuare, acumularea de cadmiu în concentrații anormal de
ridicate poate apărea ca urmare a unor surse naturale sau antropice. În apele dulci, cadmiul apare de
obicei la concentrații foarte mici (<10 ng / l), cu toate acestea, concentrațiile variază în funcție de zonă
şi de sursele de poluare existente (deşeuri de la minele de plumb, din industria chimică, pesticidele
utilizate în agricultură, uleiuri de la motoare, anvelope de cauciuc, etc). Cantitatea de cadmiu
suspendat în apă este determinată de mai mulți factori, care includ: pH-ul, disponibilitatea cadmiului,
alcalinitatea datorată prezenţei carbonaţilor, precum și concentrațiile de calciu şi magneziu. Anioni
cum ar fi CI- și SO4 2- pot complexa cu ionii de Cd2+, însă această posibilitate este mică în apă dulci bine
oxigenate. În apele cu conţinut scăzut de carbon organic și alți agenți de complexare puternici, cum ar
fi acizii aminopolicarboxilici, ionii liberi Cd2+ domină speciile dizolvate. Există o diferență clară între
formele de cadmiu prezente în apele marine și cele din apele dulci. În apa de mare, peste 90% din
cadmiu este sub formă de clorură de cadmiu (CdCl2), în timp ce în apa râurilor, cadmiu se găseşte sub
formă de Cd2+ şi carbonat de cadmiu (CdCO3).

c) Cadmiul în mediul terestru

Principalele surse de poluare a solurilor cu cadmiu sunt reprezentate de precipitații care
antrenează cadmiul din atmosferă, depunerile uscate, împrăştierea nămolurilor rezultate din staţiile
de epurare municipale pe terenurile agricole, precum și utilizarea de îngrășăminte fosfatice. În solurile
acide, cadmiul este mai mobil și este mai puțin probabil să fie puternic adsorbit pe particulele de săruri
minerale, argile și nisip. Adsorbția cadmiului depinde de concentrația acestuia în sol, de pH-ul solului,
de tipul de sol, de durata contactului, precum şi de concentrațiile de liganzi de complexare.

2.2. Ecotoxicitatea cadmiului

2.2.1. Efectele toxice ale cadmiului la plante
Expunerea plantelor la cadmiu are loc prin aer, apă și prin poluarea solului. Cadmiul este foarte
toxic pentru plante. Efectele de toxicitate includ: piticirea plantelor, cloroză, necroză, ofilire, și
afectarea procesului de fotosinteză. Plantele sunt, de asemenea, în mare măsură afectate de
concentrațiile mari de cadmiu rezultate din fluxurile de deșeuri din instalațiile industriale și de la
utilizarea nămolurilor de epurare ca îngrășământ agricol. Toate plantele pot acumula cadmiu, dar
gradul de acumulare variază în funcție de specia de plantă și varietatea acesteia. De exemplu,
spanacul, soia, şi salata creaţă, sunt sensibile la cadmiu, în timp ce varza si roşiile sunt rezistente.
Plantele de tutun s-au dovedit a absorbi un nivel ridicat de cadmiu din sol. Mai mulți factori
influențează absorbția cadmiului din sol de către plante, şi anume: pH-ul solului, materia organică și
capacitatea de schimb cationic. Dintre acești factori, pH-ul solului este cel mai important, deoarece
procesul de absorbție este favorizat de un pH mai mic. Prezența materiei organice în sol precum și
unele minerale, cum ar fi clorurile, de asemenea, influenţează absorbția cadmiului de către plante. În
plantele superioare, acumularea de metale grele în frunze este asociata cu o reducere a procesului de
fotosinteză, deoarece cadmiul afectează, în primul rând, pigmenții fotosintetici. De asemenea, alte
studii stipulează faptul că, acumularea de cadmiu duce la inhibarea unor funcții ale celulelor din
plante, cum ar fi fotofosforilarea, ATP- sintaza, oxidarea NADH mitocondrial, precum și sistemul de
transport al electronilor. Cadmiul este un inhibitor puternic al sistemelor enzimatice, afectând o
varietate de enzime vegetale, cum ar fi carboxilaza, lipaza și invertaza. Pe de altă parte, cadmiul inhibă
germinarea semințelor în condiții de laborator. Răsadurile de plante expuse la soluții de cadmiu, sunt
afectate atât prin încetinirea procesului de creştere, cât şi prin scăderea lungimii rădăcinii. Cu toate
acestea, efectul cadmiului asupra procesului de germinare a semințelor, depinde de mai mulți factori,
inclusiv de specia de plantă. De exemplu, cadmiul nu s-a dovedit a fi foarte toxic pentru germinarea și
creșterea rădăcinii la semințele de muştar (Sinapis alba), dar este extrem de toxic pentru boabele de
fasole mung (Vigna radiata).
 2.2.2. Efectele toxice ale cadmiului la animale
Toxicitatea cadmiului la animale se datorează în principal ingerarării de materie vegetală
contaminată (în cazul erbivorelelor), sau otrăvirii secundare prin ingerarea prăzii expuse la niveluri
ridicate de metal (în cazul consumatorilor secundari şi terţiari). Animalele expuse cronic la cadmiu, pot
prezenta emaciere (slăbirea pronunţată a organismului), mers nesigur, piele aspră rigidă, salivație
fibroasă, și lăcrimare. În observații microscopice, traheea, rumenul, şi splina pot prezenta structură
celulară anormală. În plus, ţesutul epitelial din bronhii și bronhiole poate să fie atrofiat. De asemenea,
poate să scadă numărul glomerulior renali, iar numărul de limfocite din splină poate să fie diminuat.
Toxicitatea cadmiului pentru animalele acvatice este oarecum diferită. În apa de mare, apar diverşi
liganzi ai cadmiului, care previn toxicitatea metalului într-o măsură apreciabilă. Liganzii pot fi derivaţi
proteici, alginați, polifosfați și nucleotide care rezultă din distrugerile tisulare. În apele dulci, compușii
liganzi pot fi reprezentaţi de acizii humici și fulvici (care provin din particulele de sol ce ajung în ape),
acid citric, și agenți chelatori sintetici (detergenții proveniţi din surse industriale). Capacitatea acestor
liganzi de a lega cadmiul determină gradul de toxicitate al acestuia în mediul acvatic. Alți factori care
afectează absorbția cadmiului în tesuturile organismelor acvatice includ salinitatea și temperatura. O
scădere a salinității determină o creștere a ratei de absorbție cadmiului. Temperatura afectează, de
asemenea, absorbția ionilor de Cd2+; atunci când temperatura crește, se intensifică şi asimilarea de
Cd2+. Totuşi influenţa salinităţii și a temperaturii par să fie secundare, rol primordial având prezența
unor agenți chelatori sintetici în absorbția cadmiului liber de către organismele acvatice, cum ar fi
păstrăvul. În apele de lipsite de agenţi chelatori transferul de cadmiu liber prin branhiile unor specii de
pește este de 1000 de ori mai mare decât în apele în care cadmiul este complexat cu EDTA. Deoarece
amfibienii îşi desfăşoară cea mai mare parte a ciclului de viaţă ( ex. faza embrionară şi faza larvară) în
apă, au fost adesea folosiţi în studierea contaminării mediului cu diverse substanţe toxice. Într-un
studiu, privind susceptibilitatea broaştei africane cu „gheare” (Xenopus laevis) pentru cadmiu, au fost
cercetate diferite stadii de dezvoltare, prin expunerea embrionilor la niveluri diferite de Cd2+, variind
concentraţia de cadmiu de la 0,1 la 10 mg / l pentru 24, 48 și 72 ore. Rezultatele au aratat că au apărut
malformații în toate etapele de dezvoltare evaluate. Simptomele cele mai frecvent observate includ:
reducerea în dimensiune, coloana vertebrală subdezvoltată sau anormal dezvoltată şi curbată, iar
capul și ochii anormal de mici.

2.2.3. Efectele toxice ale cadmiului asupra omului

Principalele surse de expunere a populaţiei umane la cadmiu sunt reprezentate de emisiile din
aer, ingestia de alimente contaminate, precum și fumatul. Efectele negative asupra sănătății cauzate
de ingestia sau inhalarea de cadmiu includ disfuncţia renală din cauza excreției cadmiului în cantitate
mare prin urină, hipertensiune arterială, leziuni pulmonare şi cancer pulmonar. Cadmiul şi compușii cu
cadmiu sunt '' cunoscuţi drept cancerigeni pentru oameni”, pe baza unor informații epidemiologice și
mecaniciste care indică o relație cauzală între expunerea la cadmiu şi compuşi cu cadmiu și cancerul
uman. În mai multe studii realizate pe grupuri de muncitori expuși la diferiți compuși de cadmiu, riscul
de deces prin cancer pulmonar a fost ridicat. Inhalarea pe tot parcursul vieții de aer care conține 1 mg
/ m3, este asociat cu cancer pulmonar la aproximativ doi subiecți din 1000. Studiile de inhalare pe
termen lung a CdCl2 (12,5 la 50 mg / m3) de șobolanii supuşi experimentului, au arătat o creștere
dependentă de doză, în apariția cancerului pulmonar. Tractul gastro-intestinal este calea principală de
absorbţie a cadmiului atât la oameni cât și la animale.
 Toxicitatea metalului derivă din faptul că, după absorbție, se acumulează în țesuturile moi și în
sistemul osos unde provoacă pagube. Mai mult decât atât, acumularea cadmiului la animale și om are
loc pe toată durata vieții. De exemplu, la oameni, cantitatea de cadmiu la naștere este de numai
aproximativ 1 mg, iar la 64 de ani, este aproximativ 9,6 mg. În inhalarea acută, o cantitate de cadmiu
mai mare de 5 mg / m3 de aer, poate duce la apariţia pneumopatiei și edemului pulmonar. Expunerea
cronică prin inhalare poate provoca emfizem și efecte pulmonare cronice. Organele care acumulează
cea mai mare cantitate de cadmiu sunt ficatul și rinichii. După inhalare sau absorbţia din tractul gastro-
intestinal, cadmiul se concentrează în rinichi, unde timpul de înjumătățire poate depăși 10 -20 de ani.
Unul dintre efectele toxice cele mai cunoscute, manifestate în intoxicaţia cu cadmiu este insuficienţa
renală. Deși expunerea acută prin ingestia de alimente contaminate cu un nivel ridicat de metal poate
duce la proteinurie (eliminarea de proteine prin urină), fenomenul este destul de rar întâlnit. Mai
frecvent observate sunt efectele renale datorate expunerii la niveluri scăzute de cadmiu, care se
manifestă prin excreția unor proteine plasmatice cu greutate moleculară scăzută, cum ar fi
microglobulina și proteina de legare a retinolului. Eliminarea prin urină este calea principală de
decontaminare a organismelor animale şi a omului, iar rata de eliminare pe termen lung a cadmiului
este de doar 0,005% pe zi, începând după vârsta de 50 de ani. O serie de măsuri au fost luate pentru a
proteja organismele vii inclusiv omul, la o expunere excesivă de cadmiu. La nivel internaţional s-au
stabilit limite privind cantitatea de cadmiu, care poate fi evacuată în apă sau eliminată în deșeurile
solide rezultate de la producerea și utilizarea acestui metal. Astfel, cantitatea maximă admisă pentru
apa potabilă este de 5 micrograme/ L, iar concentraţia maximă admisă în aerul de la loculurile de
muncă este la 200 mg / m3 pentru praf și 100 mg / m3 pentru fum. Aceste reglementări nu ajută doar
pentru a împiedica expunerea umană la cadmiu, dar reduce, de asemenea, expunerea plantelor și
animalelor la acest metal şi implicit transferul în lanţurile trofice.