STUDII CULTURALE – ETNOLOGIE – ANUL I

INTRODUCERE IN STUDII CULTURALE

STUDENT (prenume nume) POP DANIEL RADU

JUDEȚ / LOCALITATE MARAMUREŞ, BAIA MARE

CALUGARI SI CAVALERI

CAVALERII MEDIEVALI

Unii dintre cei mai celebri războinici din toate timpurile sunt cavalerii medievali.
Acoperiți de gloria câmpurilor de bătălie medievale și înconjurați de o aură mai mult
mistică, cavalerii au avut parte de-a lungul vremii de o idealizare și de o transformare în
model demn de urmat, datorită principiilor codului de onoare cavaleresc. Dintotdeauna,
cavaleria a fost o armă de elită, specializată, din care făceau parte doar cei care aveau
aptitudini de a călări și lupta în același timp, și aveau banii necesari achiziționării și
întreținerii unor cai și a echipamentului specific.

Cavalerul medieval este o creație exclusiv europeană, de sorginte creștină (catolică).

Atunci când discutăm despre cavalerii medievali, trebuie făcută distincția clară între
ordinele militare religioase din timpul Cruciadelor și cavalerii europeni ”obișnuiți”.

După căderea Imperiului Roman și crearea de diverse state pe ruinele sale, se desfășoară pe
continent o reașezare de forțe și transformări capitale. Puterea nu mai era centralizată, fiind
fărâmițată între diverși lideri locali, puțini reușind să se impună pe teritorii mai vaste, care
vor deveni mai târziu regate. Din secolul al VIII-lea se poate vorbi din nou despre
specializarea meseriei armelor, prin folosirea calului în luptă. Totuși echipamentul și
armamentul se scumpesc.

În secolele IX-XI, în Europa, în perioada așa-zisei ”anarhii feudale”, are loc o refacere a
ierarhiei militare în Occident, fenomen stimulat și de amenințările externe – atacurile
vikingilor, ale sarazinilor și maghiarilor. Se creează astfel grupuri militare de elită, în jurul
marilor nobili și a monarhului, și frății ale cavalerilor, pentru apărarea unor mănăstiri sau
comunități de atacurile tâlharilor sau a invadatorilor.
 În secolul X, poziția cavalerului în societate este deja foarte clară: este un călăreț greu
înarmat, un maestru al armelor, face parte din elita militară și socială, este vasalul și
suzeranul cuiva, putând urca în ierarhia feudală prin curaj, loialitate și fapte de vitejie.
Poate sta pe domeniul seniorului, chiar în castelul sau pe un domeniu concesionat de
acesta. În schimbul domeniului dobândit, el are datorii militare. Din secolul XII,
cavalerismul și nobilitatea devin strâns legate între ele.

Probabil, primii cavaleri pot fi considerați paladinii împăratului Carol cel Mare, dintre
care cel mai celebru a fost Roland, eroul (și victima) bătăliei contra bascilor, din trecă-
toarea Roncesvalles. Acești paladini, în număr de 12, erau călăreți ce îl acompaniau pe
împărat la război, după modelul cavalerilor Mesei Rotunde din legenda arthuriană. Datele
despre ei sunt mai mult mitologice decât istorice.

Având în vedere caracterul violent endemic al societății din acea perioadă și a

faptului că cei înarmați puteau comite orice fel de abuzuri, fără a fi sancționați în
vreun fel, Biserica a intervenit și a salvat situația, impunând reguli stricte de folosire
a violenței, interzicând folosirea acesteia și amenințând cu excomunicarea pe toți cei
care vor comite acte de violență, mai ales împotriva celor lipsiți de apărare. Prin
aceasta, Biserica îi calma și pe nobilii belicoși care doreau să-și extindă puterea și
posesiunile.

Astfel, se naște etica propriu-zis cavalerească, din canoanele religioase impuse de

Biserică, prin serviciul datorat acesteia, serviciu împins până la sacrificiul de sine,
mai ales atunci când venea vorba despre apărarea celor sărmani și inocenți.

Papa Grigore al VII-lea creează un nou model de luptător sfânt – miles Sancti
Petri – până atunci existase doar conceptul de miles Christi (soldatul lui Cristos),
care îi cuprindea pe martiri, preoți, călugări. Noul concept urmărea a-i cuprinde pe
cei ce doreau a servi cu arma în mână cauza creștinătății. Prilejul era bine ales, mai
ales în contextul luptelor împotriva arabilor în Peninsula Iberică și a păgânilor
europeni din zona Mării Baltice. Etica noului tip de cavaler era bazată pe principiile
de vitejie, prudență, înțelepciune, experiență, spirit de grup, solidaritate, prietenie
frățească.

Viitorii cavaleri, provenind în general din familii nobiliare sau foarte bogate,
dobândeau la 7 ani rangul de paj și erau trimiși la vreo curte nobiliară, de obicei a
suzeranului familiei (mare nobil, rudă sau chiar la curtea monarhului), unde erau
învățați bunele maniere, arte liberale, curtoazia față de doamne, puțină carte – scris,
citit, eventual latină și greacă - , cum să servească la masa seniorului, cum să aibă
grijă de cai. La 14 ani deveneau scutieri și erau dați pe mâna unui cavaler, care îi
instruia temeinic în arta războiului. O bună parte a instrucției se desfășura la
vânătoare, unde scutierul învăța să tragă cu arcul și arbaleta, chiar dacă nu va folosi
niciodată aceste arme în luptă! Dacă era apt, în jurul vârstei de 18-21 de ani, tânărul
era uns cavaler, de obicei înainte de vreo luptă, sau după luptă, dacă își câștigase
această onoare cu arma în mână.

Învestitura uni cavaler

Învestitura cavalerului avea reguli foarte clare, și devine, din secolele XII-XIII –
perioada clasică și apogeul instituției cavalerilor – aidoma unui sacrament religios.
Cavalerului i se tundeau barba și părul și i se înmânau simbolurile noului său statut:
tunica albă, care însemna puritatea; mantia roșie, care semnifica sângele pe care era
dispus să îl verse pentru Cristos; centura albă; pintenii auriți, care semnificau viteza
cu care își va îndeplini misiunea divină; șosetele maro, care însemnau pământul în
care se va întoarce; încălțările negre. Era atins pe umeri cu o spadă, sau primea o
lovitură ritualică – alapa militaris – cu mâna dreaptă pe gât sau pe ceafă, ultima
lovitură din viața lui pe care avea voie să o primească fără să riposteze, însemnând
și trezirea din visele rele, la noua viață. Noul cavaler făcea o baie purificatoare, apoi
un somn regenerator, din care se trezea un alt om, un om al armatei sfinte a
creștinătății, viața anterioară fiind lăsată complet în urmă. Unii își petreceau noaptea
în capelă/biserică, rugându-se, cu spada pe altar. Primea armele de cavaler, care îi
vor fi tovarășele de luptă, viață și moarte de acum încolo.

Viața unui cavaler

Viața cavalerului se va desfășura din acest moment printre dueluri, instrucții, lupte,
vânători, ospețe și turniruri. Cavalerul era în principiu un luptător și un călător
solitar, căutând permanent aventurile, care erau surse de îmbogățire și de înrolare în
diferite expediții războinice.

Turnirurile datează de dinainte de 1100, și erau văzute drept sport și antrenament,

plus o bună ocazie pentru unii de a-și etala în mod public și fără modestie măiestria
militară. La fel ca în amfiteatrele antice, luptele trebuiau să creeze spectacol și
distracție pentru public – în principiu, lăncile cu care se izbeau cavalerii trebuiau să
se așchieze în mod spectaculos, și oponentul doborât. Armurile de turnir erau mult
mai elaborate decât cele de luptă, mai colorate, cu diverse elemente decorative, mai
ales pe coif, înfățișând animale de pradă sau fantastice, sau propriile steme ale
combatanților. Caii aveau de asemenea armuri parțiale, foarte elaborate la rândul
lor, mai ales pentru cap.

Turnirurile au fost interzise oficial de către Papalitate între 1130 și 1316, fiind
văzute drept etalări improprii ale violenței. Acestea vor continua însă nestingherite
în Anglia, fiind legiferate din 1194. La sfârșitul secolului XII apar heralzii și arbitrii,
și în același timp blazoanele, generalizate din secolul XIII.

Echipament, armament, tactică

Echipamentul unui cavaler a fost supus modificărilor inerente de-a lungul secolelor.
În principiu, cavalerul era un luptător greu echipat și înarmat, fiind protejat de
armuri metalice, care aveau rolul și scopul de a-l proteja pe luptător de loviturile
inamice, dar de a-i oferi în același timp o mare mobilitate. Poveștile despre cavaleri
urcați pe cal cu macaraua, sau armuri grele de zeci de kilograme sunt pure invenții
ale creatorilor de desene animate și filme de comedie, preluate fără discernământ și
verificare de publicul larg, chiar de unii dintre istorici. Arta celor ce făceau armuri a
evoluat într-atât, încât un cavaler complet echipat putea alerga și chiar rostogoli fără
a fi incomodat de armura purtată. Inclusiv protecțiile de mână și mănușile metalice
aveau degete mobile, astfel încât luptătorul își putea folosi palma și degetele în mod
normal. Capul era protejat de un coif metalic, care apăra inclusiv fața cavalerului –
modelele au variat în timp; inițial, o cămașă de zale proteja corpul cavalerului, mai
târziu trecându-se la armuri din plăci metalice, apoi cuirasele metalice ale celebrelor
armuri gotice. Pe sub coif și armură existau protecții din material textil matlasat, ca
protecție între metal și pielea proprie. Peste armură, cavalerul putea purta o tabadă/
tunică, de obicei până la jumătatea coapsei, pe care putea fi brodată stema proprie
sau a celui în suita căruia se afla. În cazul cruciaților, această tabardă era lungă
aproape până la pământ, pentru a-l proteja pe purtător de soarele Orientului. De
asemenea, tipul mănușilor metalice a variat în timp, de la cele cu un deget, acoperite
de zale, până la mănuși cu cinci degete metalice, perfect pliabile și utile în luptă.
Unii cavaleri purtau și apărătoare, tot metalice, pentru coapse și gambe.

Ca armament, fiecare cavaler purta o lance, o spadă dreaptă, cu tăiș pe ambele

muchii, și vârf ascuțit, un scut - și acesta a variat ca formă, de la cel rotund la cel
oval, dreptunghiular, de tip ”lacrimă” sau ”triunghiular”. La brâu mai atârna și un
pumnal drept, în cazul în care, in extremis, cavalerul își pierdea armele în luptă.
Bineînțeles, ”piesa” de echipament care îl definea drept cavaler era calul, dotat cu o
șa. Fără cal și șa, cavalerul ar fi fost un simplu infanterist…Calul era acoperit, mai
ales la turniruri, cu un bucată mare de material textil numită valtrap, pe care se afla
de asemenea blazonul cavalerului sau alte însemne simbolice.

Ca tactică, cavalerii șarjau, de obicei de pe flancurile armatei, înspre inamic, de cele

mai multe ori în rânduri strânse, cu lăncile la orizontală, și bine ațintite spre inamic.
Șarja avea rolul de a sparge formația inamică, indiferent că era de cavalerie sau
infanterie, lancea devenind inutilizabilă – dacă mai era întreagă – după acest prim
impact. Lupta se dădea de acum individual, fiecare cavaler folosind spada pentru a
omorî cât mai mulți inamici, sau a captura dintre ei. În cazul războaielor europene,
cavalerii nu se ucideau unii pe alții – era mai mare onoare să capturezi un alt
cavaler, care jura pe cuvântul său de aristocrat că îi va trimite celui ce l-a capturat în
luptă o anumită sumă de bani. Onoarea cavalerească funcționa de fiecare dată.

Alături de cavaler se mai aflau scutierul/scutierii săi și, eventual, alți însoțitori
înarmați, în funcție de rangul și puterea financiară a cavalerului respectiv. Pentru a
se recunoaște în luptă, stema (blazonul) fiecărui cavaler era pe scutul acestuia, pe
tabardă, eventual pe valtrap.
Faimă și decădere
O întreagă literatură cavalerească s-a dezvoltat în jurul cavalerilor, în perioada
secolelor XIII-XV, literatură care prezenta în mod laudativ și didactic faptele de
arme și sacrificiul cavalerilor, de asemenea presupusele lor aventuri amoroase.
Această literatură, sub formă de romane, poeme sau cântece eroice, circula prin
toată Europa sub formă de cărți sau pe cale orală, prin intermediul menestrelilor.

Instituția cavalerismului a contribuit din plin la crearea și evoluția aristocrației

europene. Dezvoltarea sa, puterea reală și faima dobândită i-au adus însă și
decăderea ca instituție. Folosirea în masă a armelor de foc și a arbaletelor a scăzut
enorm rolul militar al cavalerilor începând din secolul al XV-lea. De la arma
decisivă a câmpurilor de bătălie, cavaleria a devenit o Cenușăreasă cu rol tactic.

Pe plan politic, centralizarea feudală inițiată de monarhiile apusene va știrbi

puternic puterea politică și financiară a marii nobilimi care asigura grosul cavaleriei
grele. Instituția se va demonetiza rapid, ajungând un simplu instrument de
promovare socială, titlurile putând fi vândute și cumpărate, mai ales de mândrii
cavaleri cu înaintași iluștri, dar cu buzunarele goale. Monarhii se vor preocupa să
creeze ei înșiși ”ordine de curte” – Ordinul Lânii de Aur, Ordinul Stelei etc - , cu
modele luate din literatura cavalerească, haine și simboluri strălucitoare, ceremonii
fastuoase, ranguri pompoase. Jurământul depus acum era însă față de rege!

Un ordin aparte creat la începutul secolului XV, în Europa de Est, a fost Ordinul
Dragonului, creat de către Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei și împărat al
Germaniei, pentru marea nobilime și pentru a-i atrage și pe voievozii ortodocși din
estul Europei într-o mai strânsă legătură cu Occidentul, în vederea unei alianțe anti-
otomane. Din ordin a făcut parte și Vlad Dracul, dar și conducători sârbi și bulgari.
Ordinul își pierde semnificația după mijlocul secolului al XV-lea. În afară de acesta,
pe teritoriul Țărilor Române nu au existat ordine cavalerești de tipul celor religioase
sau occidentale.
Cavalerii din ordinele militare religioase
După prima Cruciadă, 1096-1099, se nasc și ordinele călugărești militare, ordinele
religioase cavalerești, în Țara Sfântă, bazate pe principiile austerității și
ascetismului. Cele mai cunoscute au fost ordinele: templierilor, teutonilor și a
cavalerilor ospitalieri, aceștia din urmă cunoscuți și sub denumirile de cavaleri
ioaniți, de Rodos sau de Malta. Alte astfel de ordine religioase au luat naștere în
Peninsula Iberică – ordinele de Calatrava, Alcantara, Santiago - și în zona Mării
Baltice – Ordinul Livonian.

Aceste ordine erau formate din clerici și laici deopotrivă, care erau împărțiți în
militari și civili. Militarii, la rândul lor, erau împărțiți în cavaleri și servientes –
sergenți/servitori. Toți membrii erau obligați, la accesiunea în ordin, să depună
jurăminte de luptă, castitate, supunere și sărăcie, ordinele fiind privite drept militia
Christi – armata lui Cristos. Cavalerii trebuiau totodată să dea permanent dovadă de
ardoare războinică și nestrămutată credință creștină. Jurământul avea caracter
solemn, și se depunea în cadrul unor ceremonii.

În cadrul ordinelor militare religioase, exista o structură ierarhică foarte clară, în

frunte fiind un Mare Maestru. În rândurile ordinelor intrau mari aristocrați, cavaleri,
membri ai unor familii de cavaleri, oameni liberi sau parțial liberi din alte clase
sociale. Totodată, se recrutau trupe locale și erau acceptați mercenari și voluntari.
Jurămintele erau de castitate și renunțarea la dorințele carnale, supunere totală față
de Ordin, și jurământul de sărăcie. Cei ce nu erau cavaleri se numeau servientes,
cuvânt tradus prin sergent, dar care înseamnă de fapt servitor, slujbaș. Printre
motivele accederii într-un astfel de ordin se numărau dorința de a lupta pentru
creștinătate, deziluzii amoroase/ sociale/ familiale, semn de penitență, din cauza
sărăciei, sau pentru a face carieră. Jurămintele erau pe viață, față de cele ale
cruciaților obișnuiți, care jurau pe un termen limitat, cât dura campania sau cât erau
angajați.

Titlul de cavaler supraviețuiește astăzi ca rang de jos al aristocrației, sau ca onoare

militară sau civilă.
 IMAGINEA CĂLUGĂRULUI MEDIEVAL
Biserica a jucat un rol deosebit de important în cadrul soceităţii medievale. Biserica
catolică s-a implicat în viaţa politică fapt ce a determinat o slăbire a disciplinei ecleziastice,
a moravurilor şi a sentimentului religios în rândul clerului. Între secolele IX-XI, Biserica
catolică a traversat o perioadă de criză profundă. În această perioadă a luat amploare un
fenomen numit simonie, traficul cu funcţii bisericeşti. Ca o consecinţă în posturile
ecleziastice sunt numite persoane fără vocaţie şi fără moralitate. Împotriva degradări
biserici s-a pronuntat mănăstirea franceză de la Cluny, întemeiată în secolul al X-lea şi
mănăstirea Cîteaux, care au propus o nouă interpretare a regulii Sf. Benedict de Nursia.
Acesta a fost un călugăr din secolul al VI-lea, care a întemeiat mănăstirea de la Monte
Cassino şi a elaborate regula Benedicti, care a pus bazele vieţii monahale din Europa de
Vest: statornicia în mănăstire, sărăcie, abstinenţă, ascultare faţă de stareţ, rugăciune şi
muncă. În anul 1098 a fost întemeiat ordinul de calugari cistercieni (de la numele
mănăstirii Cîteaux). Călugării cistercieni erau supuşi unor reguli severe, trebuind să
renunţe la orice bogăţie şi să se consacre muncii şi rugăcieunii. Acest ordin călugăresc s-a
extins în toată Europa inclusive în Transilvania, unde au întemeiat 2 mănăstiri, la Igriş şi
Cârţa.
Reformarea biserici a constituit o papalitate constantă pentru mai mulţi papi, care doreau să
refacă prestigiul Bisericii catolice. Dintre aceştia, cei mai importanţi au fost:
Grigore al VII-lea (1073-1085). El a urmărit să facă din funcţia de papă, cea mai
importantă autoritate din Europa de Vest. Astfel, în anul 1075 el a elaborat un document
numit Dictatus Papae, potrivit căruia autorităţile laice nu se pot implica în viaţa biserici.
Acest act a reformat biserica la toate nivelurile ierarhice. Grigore al VII-lea a avut un
îndelungat conflict cu împăratul romano-german Henric al IV-lea, care a contestat
autoritatea papei. Împăratul a fost obligat să facă penitenţă la Canossa (1077), pentru a nu-
şi pierde tronul.
Inocenţiu al III-lea (1198-1216). El s-a comportat ca un adevărat conducator al Europei de
Vest, atât din punct de vedere bisericesc, cât şi din punct de vedere laic. În timpul său
papalitatea medievală a atins culmea puterii. Inocenţiu al III-lea l-a sprijinit pe regele
Franţei, Filip al II-lea August împotriva regelui Angliei, Ioan Fără de Ţară şi a iniţiat 2
cruciade: cruciada a IV-a din 1202-1204, care a cucerit oraşul Constantinopol şi cruciada
împotriva sectei albigenzilor din sudul Franţei, începută în 1209.
Între secolele XI-XII, cu sprijinul papalităţii se creează ordinele de călugări militari:
ioaniţii, templierii şi teutonii.
„Cartea de faţă ni-l prezintă pe omul medieval şi ne oferă zece profiluri ale acestuia,
scrise de zece medievişti actuali de primă mărime. Însă a existat el oare? Nu este o
abstracţie, departe de realitatea istorică? […] Omul şi oamenii, oamenii din societatea
Occidentului creştin, în principalele lor funcţii (adică în esenţialul şi concretul statutului
lor social, ale meseriei lor, ale profesiunii lor), în epoca unui diptic medieval […],
oamenii vii (în condiţiile lor de viaţă, cu credinţele şi practicile lor), acesta este subiectul
cărţii de faţă“, scrie Jacques Le Goff, coordonatorul volumului.
Călugării. Studiul acesta subliniază trei aspecte decisive pentru excepţionala înflorire a
monahismului occidental în Evul Mediu: opţiunea pentru cenobitism (în defavoarea
experienţelor solitare), adoptarea universală a Regulii Sfântului Benedict şi crescânda
conştiinţă de sine a călugărilor, aceasta din urmă ilustrată, printre alţii, de abatele Abbon de
Fleury (sec. X), care interpreta eficienţa diferită a seminţei din parabola semănătorului (Mt
13, 8) astfel: creştinii vor fi răsplătiţi în viaţa viitoare şi în funcţie de starea lor din timpul
vieţii – călugării vor primi 100, preoţii 60 şi laicii 30. Sunt evocate figuri de primă mărime
ale monahismului occidental: Sf. Bernard de Clairvaux, Hugues (abate de Cluny), Gregorio
din Monte Cassino, Petru Venerabilul, Bruno (întemeietorul mănăstirii Chartreuse),
Romualdo.

Atît călugării, cît şi mănăstirile au încetat de o bună bucată de vreme să mai facă parte
din experienţa comună a europenilor. N-au încetat să existe, însă nu mai figurează printre
apariţiile obişnuite şi recurente ale peisajului istoric. Doar ici şi colo se mai păstrează
vestigiile lor impunătoare: mascate în oraşe, unde vechile biserici abaţiale au fost ocupate
şi deformate de către alţi oficianţi, iar imensele mănăstiri au căpătat alte folosinţe, în urma
lichidărilor revoluţionare; abandonate şi lăsate adesea să se prăbuşească în ţinuturi uitate de
lume, palidă şi nu întotdeauna limpede mărturie a unei prezenţe şi a unei măreţii ale cărei
raţiuni şi memorie s-au pierdut în cea mai mare parte.

Indignarea vicontelui de Montalembert, care, cu mai bine de o sută de ani în urmă, îşi
amintea cum văzuse pentru prima oară o rasă de călugăr pe scena unui teatru - «dans une
de ces ignobles parodies qui tiennent trop souvent lieu aux peuples modernes des pompes
et des solennites de la religion»1 -, nu şi-ar mai avea, desigur, locul. Dar satira sa
profanatoare rămînea totuşi un indiciu al vitalităţii unei amintiri, continua să ateste o
capacitate de a evoca imagini şi sentimente care astăzi ne apar iremediabil estompate şi
îndepărtate. Mănăstirile şi prioratele - clunisiene, cisterciene, certozine, camaldoleze,
valombrozane -, care în secolul al XH-lea, la apogeul expansiunii monastice, populau cu
miile ţinuturile Europei, s-au redus la cîteva sute în toată lumea. Iar locuitorii lor împuţinaţi
rămîn o prezenţă tăcută şi rarefiată, adesea nebăgată în seamă nici măcar de mulţimea
creştinilor. Aceasta, în vreme ce aproape că au dispărut zecile de mii de solitari -
„eremiţii", secole de-a rîndul evocaţi fără încetare în legende hagiografice şi cronici - care,
undeva la marginea lumii monastice instituţionalizate, nemaiamintindu-şi de originea
comună, se îngropau în singurătăţi alpestre şi în păduri, pentru a reapărea periodic printre
oameni, spre a evoca, cu figurile lor sălbatice, iminenţa morţii şi urgenţa convertirii.

N-a fost o catastrofă neaşteptată, ci un declin lent, început încă din crepusculul secolelor de
aur ale monahismului. Marile lovituri primite din exterior — reforma luterană, avînd ca
urmare dispariţiaactivităţii monastice în vaste regiuni din Europa Centrală şi de Nord, şi
suprimările difuze care au precedat, însoţit şi urmat violenţele „marii revoluţii" - au
accelerat şi au artificializat în aparenţă un proces cu îndepărtate origini şi în care
profundele transformări ale societăţii se împletiseră, de-a lungul vremii, cu unele schimbări
radicale în modul de a trăi şi de a gîndi prezenţa creştină în istorie; dar şi cu exigenţele
politicii ecleziastice de la Roma, care a ştiut să mizeze, în noile împrejurări, pe instrumente
de intervenţie mai noi şi mai flexibile. Aceste evenimente complexe şi sinuoase n-au
distrus monahismul, însă i-au diminuat drastic rolul în viaţa Bisericii, mar-cînd o abordare
diferită a societăţii şi a istoriei.

Mutaţiile sociale şi cele religioase constituie deci schema după care s-a consumat treptat
caracterul central al unei experienţe ce definise secole de-a rîndul, în îmbelşugata varietate
a articulaţiilor sale, chipul Europei: o Europă care se voia astfel creştină, care se recunoştea
creştină în primul rînd datorită acelei experienţe şi instituţiilor cărora ea le dăduse viaţă.
Cea dintîi problemă istorică de fond se afla chiar aici, în această decisivă şi exclusivă
privilegiere a mănăstirii în garantarea continuităţii unei prezenţe creştine autentice în
istorie. în conştiinţa de sine care se manifestă treptat în cultura monastică din Antichitatea
tîrzie şi din Evul Mediu, şi care apare mereu mai întărită printr-un larg consens politic şi
social, singurii adevăraţi creştini sînt călugării. A fost o maturare lentă şi complexă a unor
experienţe, a unor încercări, a unor elaborări culturale şi ideologice, a unor proiecte
instituţionale. Acest ansamblu de materiale, după caz regîndit şi readaptat la dificilele
realităţi politice şi sociale din Europa postcarolingiană, a constituit baza şi reperul
vigurosului reviriment monastic specific, în Occident, secolelor centrale ale Evului Mediu.
între secolele al X-lea şi al XH-lea, procesul de reducere a creştinismului autentic la viaţa
monastică îşi capătă expresia cea mai completă şi oarecum definitivă.
REFERINTE VIDEO:

https://youtu.be/IsOybLTacRA

https://youtu.be/SX9y5JPuRHY

https://youtu.be/7-yYJgpQ-CE

https://youtu.be/gWyD6pqxNH8

Surse bibliografice:
David Edge, John Miles Paddock – Arms and Armour of the Medieval Knight, 1997

Frances Gies – The Knight in History, 2011

Robert Jones – Knight. The Warrior and World of Chivalry, 2011