Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CALUGARI SI CAVALERI
CAVALERII MEDIEVALI
Unii dintre cei mai celebri războinici din toate timpurile sunt cavalerii medievali.
Acoperiți de gloria câmpurilor de bătălie medievale și înconjurați de o aură mai mult
mistică, cavalerii au avut parte de-a lungul vremii de o idealizare și de o transformare în
model demn de urmat, datorită principiilor codului de onoare cavaleresc. Dintotdeauna,
cavaleria a fost o armă de elită, specializată, din care făceau parte doar cei care aveau
aptitudini de a călări și lupta în același timp, și aveau banii necesari achiziționării și
întreținerii unor cai și a echipamentului specific.
După căderea Imperiului Roman și crearea de diverse state pe ruinele sale, se desfășoară pe
continent o reașezare de forțe și transformări capitale. Puterea nu mai era centralizată, fiind
fărâmițată între diverși lideri locali, puțini reușind să se impună pe teritorii mai vaste, care
vor deveni mai târziu regate. Din secolul al VIII-lea se poate vorbi din nou despre
specializarea meseriei armelor, prin folosirea calului în luptă. Totuși echipamentul și
armamentul se scumpesc.
În secolele IX-XI, în Europa, în perioada așa-zisei ”anarhii feudale”, are loc o refacere a
ierarhiei militare în Occident, fenomen stimulat și de amenințările externe – atacurile
vikingilor, ale sarazinilor și maghiarilor. Se creează astfel grupuri militare de elită, în jurul
marilor nobili și a monarhului, și frății ale cavalerilor, pentru apărarea unor mănăstiri sau
comunități de atacurile tâlharilor sau a invadatorilor.
În secolul X, poziția cavalerului în societate este deja foarte clară: este un călăreț greu
înarmat, un maestru al armelor, face parte din elita militară și socială, este vasalul și
suzeranul cuiva, putând urca în ierarhia feudală prin curaj, loialitate și fapte de vitejie.
Poate sta pe domeniul seniorului, chiar în castelul sau pe un domeniu concesionat de
acesta. În schimbul domeniului dobândit, el are datorii militare. Din secolul XII,
cavalerismul și nobilitatea devin strâns legate între ele.
Probabil, primii cavaleri pot fi considerați paladinii împăratului Carol cel Mare, dintre
care cel mai celebru a fost Roland, eroul (și victima) bătăliei contra bascilor, din trecă-
toarea Roncesvalles. Acești paladini, în număr de 12, erau călăreți ce îl acompaniau pe
împărat la război, după modelul cavalerilor Mesei Rotunde din legenda arthuriană. Datele
despre ei sunt mai mult mitologice decât istorice.
Papa Grigore al VII-lea creează un nou model de luptător sfânt – miles Sancti
Petri – până atunci existase doar conceptul de miles Christi (soldatul lui Cristos),
care îi cuprindea pe martiri, preoți, călugări. Noul concept urmărea a-i cuprinde pe
cei ce doreau a servi cu arma în mână cauza creștinătății. Prilejul era bine ales, mai
ales în contextul luptelor împotriva arabilor în Peninsula Iberică și a păgânilor
europeni din zona Mării Baltice. Etica noului tip de cavaler era bazată pe principiile
de vitejie, prudență, înțelepciune, experiență, spirit de grup, solidaritate, prietenie
frățească.
Viitorii cavaleri, provenind în general din familii nobiliare sau foarte bogate,
dobândeau la 7 ani rangul de paj și erau trimiși la vreo curte nobiliară, de obicei a
suzeranului familiei (mare nobil, rudă sau chiar la curtea monarhului), unde erau
învățați bunele maniere, arte liberale, curtoazia față de doamne, puțină carte – scris,
citit, eventual latină și greacă - , cum să servească la masa seniorului, cum să aibă
grijă de cai. La 14 ani deveneau scutieri și erau dați pe mâna unui cavaler, care îi
instruia temeinic în arta războiului. O bună parte a instrucției se desfășura la
vânătoare, unde scutierul învăța să tragă cu arcul și arbaleta, chiar dacă nu va folosi
niciodată aceste arme în luptă! Dacă era apt, în jurul vârstei de 18-21 de ani, tânărul
era uns cavaler, de obicei înainte de vreo luptă, sau după luptă, dacă își câștigase
această onoare cu arma în mână.
Turnirurile au fost interzise oficial de către Papalitate între 1130 și 1316, fiind
văzute drept etalări improprii ale violenței. Acestea vor continua însă nestingherite
în Anglia, fiind legiferate din 1194. La sfârșitul secolului XII apar heralzii și arbitrii,
și în același timp blazoanele, generalizate din secolul XIII.
Alături de cavaler se mai aflau scutierul/scutierii săi și, eventual, alți însoțitori
înarmați, în funcție de rangul și puterea financiară a cavalerului respectiv. Pentru a
se recunoaște în luptă, stema (blazonul) fiecărui cavaler era pe scutul acestuia, pe
tabardă, eventual pe valtrap.
Faimă și decădere
O întreagă literatură cavalerească s-a dezvoltat în jurul cavalerilor, în perioada
secolelor XIII-XV, literatură care prezenta în mod laudativ și didactic faptele de
arme și sacrificiul cavalerilor, de asemenea presupusele lor aventuri amoroase.
Această literatură, sub formă de romane, poeme sau cântece eroice, circula prin
toată Europa sub formă de cărți sau pe cale orală, prin intermediul menestrelilor.
Un ordin aparte creat la începutul secolului XV, în Europa de Est, a fost Ordinul
Dragonului, creat de către Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei și împărat al
Germaniei, pentru marea nobilime și pentru a-i atrage și pe voievozii ortodocși din
estul Europei într-o mai strânsă legătură cu Occidentul, în vederea unei alianțe anti-
otomane. Din ordin a făcut parte și Vlad Dracul, dar și conducători sârbi și bulgari.
Ordinul își pierde semnificația după mijlocul secolului al XV-lea. În afară de acesta,
pe teritoriul Țărilor Române nu au existat ordine cavalerești de tipul celor religioase
sau occidentale.
Cavalerii din ordinele militare religioase
După prima Cruciadă, 1096-1099, se nasc și ordinele călugărești militare, ordinele
religioase cavalerești, în Țara Sfântă, bazate pe principiile austerității și
ascetismului. Cele mai cunoscute au fost ordinele: templierilor, teutonilor și a
cavalerilor ospitalieri, aceștia din urmă cunoscuți și sub denumirile de cavaleri
ioaniți, de Rodos sau de Malta. Alte astfel de ordine religioase au luat naștere în
Peninsula Iberică – ordinele de Calatrava, Alcantara, Santiago - și în zona Mării
Baltice – Ordinul Livonian.
Aceste ordine erau formate din clerici și laici deopotrivă, care erau împărțiți în
militari și civili. Militarii, la rândul lor, erau împărțiți în cavaleri și servientes –
sergenți/servitori. Toți membrii erau obligați, la accesiunea în ordin, să depună
jurăminte de luptă, castitate, supunere și sărăcie, ordinele fiind privite drept militia
Christi – armata lui Cristos. Cavalerii trebuiau totodată să dea permanent dovadă de
ardoare războinică și nestrămutată credință creștină. Jurământul avea caracter
solemn, și se depunea în cadrul unor ceremonii.
Atît călugării, cît şi mănăstirile au încetat de o bună bucată de vreme să mai facă parte
din experienţa comună a europenilor. N-au încetat să existe, însă nu mai figurează printre
apariţiile obişnuite şi recurente ale peisajului istoric. Doar ici şi colo se mai păstrează
vestigiile lor impunătoare: mascate în oraşe, unde vechile biserici abaţiale au fost ocupate
şi deformate de către alţi oficianţi, iar imensele mănăstiri au căpătat alte folosinţe, în urma
lichidărilor revoluţionare; abandonate şi lăsate adesea să se prăbuşească în ţinuturi uitate de
lume, palidă şi nu întotdeauna limpede mărturie a unei prezenţe şi a unei măreţii ale cărei
raţiuni şi memorie s-au pierdut în cea mai mare parte.
Indignarea vicontelui de Montalembert, care, cu mai bine de o sută de ani în urmă, îşi
amintea cum văzuse pentru prima oară o rasă de călugăr pe scena unui teatru - «dans une
de ces ignobles parodies qui tiennent trop souvent lieu aux peuples modernes des pompes
et des solennites de la religion»1 -, nu şi-ar mai avea, desigur, locul. Dar satira sa
profanatoare rămînea totuşi un indiciu al vitalităţii unei amintiri, continua să ateste o
capacitate de a evoca imagini şi sentimente care astăzi ne apar iremediabil estompate şi
îndepărtate. Mănăstirile şi prioratele - clunisiene, cisterciene, certozine, camaldoleze,
valombrozane -, care în secolul al XH-lea, la apogeul expansiunii monastice, populau cu
miile ţinuturile Europei, s-au redus la cîteva sute în toată lumea. Iar locuitorii lor împuţinaţi
rămîn o prezenţă tăcută şi rarefiată, adesea nebăgată în seamă nici măcar de mulţimea
creştinilor. Aceasta, în vreme ce aproape că au dispărut zecile de mii de solitari -
„eremiţii", secole de-a rîndul evocaţi fără încetare în legende hagiografice şi cronici - care,
undeva la marginea lumii monastice instituţionalizate, nemaiamintindu-şi de originea
comună, se îngropau în singurătăţi alpestre şi în păduri, pentru a reapărea periodic printre
oameni, spre a evoca, cu figurile lor sălbatice, iminenţa morţii şi urgenţa convertirii.
N-a fost o catastrofă neaşteptată, ci un declin lent, început încă din crepusculul secolelor de
aur ale monahismului. Marile lovituri primite din exterior — reforma luterană, avînd ca
urmare dispariţiaactivităţii monastice în vaste regiuni din Europa Centrală şi de Nord, şi
suprimările difuze care au precedat, însoţit şi urmat violenţele „marii revoluţii" - au
accelerat şi au artificializat în aparenţă un proces cu îndepărtate origini şi în care
profundele transformări ale societăţii se împletiseră, de-a lungul vremii, cu unele schimbări
radicale în modul de a trăi şi de a gîndi prezenţa creştină în istorie; dar şi cu exigenţele
politicii ecleziastice de la Roma, care a ştiut să mizeze, în noile împrejurări, pe instrumente
de intervenţie mai noi şi mai flexibile. Aceste evenimente complexe şi sinuoase n-au
distrus monahismul, însă i-au diminuat drastic rolul în viaţa Bisericii, mar-cînd o abordare
diferită a societăţii şi a istoriei.
Mutaţiile sociale şi cele religioase constituie deci schema după care s-a consumat treptat
caracterul central al unei experienţe ce definise secole de-a rîndul, în îmbelşugata varietate
a articulaţiilor sale, chipul Europei: o Europă care se voia astfel creştină, care se recunoştea
creştină în primul rînd datorită acelei experienţe şi instituţiilor cărora ea le dăduse viaţă.
Cea dintîi problemă istorică de fond se afla chiar aici, în această decisivă şi exclusivă
privilegiere a mănăstirii în garantarea continuităţii unei prezenţe creştine autentice în
istorie. în conştiinţa de sine care se manifestă treptat în cultura monastică din Antichitatea
tîrzie şi din Evul Mediu, şi care apare mereu mai întărită printr-un larg consens politic şi
social, singurii adevăraţi creştini sînt călugării. A fost o maturare lentă şi complexă a unor
experienţe, a unor încercări, a unor elaborări culturale şi ideologice, a unor proiecte
instituţionale. Acest ansamblu de materiale, după caz regîndit şi readaptat la dificilele
realităţi politice şi sociale din Europa postcarolingiană, a constituit baza şi reperul
vigurosului reviriment monastic specific, în Occident, secolelor centrale ale Evului Mediu.
între secolele al X-lea şi al XH-lea, procesul de reducere a creştinismului autentic la viaţa
monastică îşi capătă expresia cea mai completă şi oarecum definitivă.
REFERINTE VIDEO:
https://youtu.be/IsOybLTacRA
https://youtu.be/SX9y5JPuRHY
https://youtu.be/7-yYJgpQ-CE
https://youtu.be/gWyD6pqxNH8
Surse bibliografice:
David Edge, John Miles Paddock – Arms and Armour of the Medieval Knight, 1997