Fibrele textile - trecut și prezent

Fibrele au fost în mod tradițional utilizat în toate culturile din lume pentru a satisface
cerințele de bază ca material de îmbrăcăminte, depozitare, în construcții, și pentru articole de
uz zilnic, cum ar fi frânghii și plase de pescuit.
Fibrele textile reprezintă materia primă pentru toate produsele textile, și buna cunoaștere
a caracteristicilor lor constituie o condiție absolut obligatorie pentru alegerea parametrilor
tehnologici optimi în vederea realizării elementelor calitative pe care le reclamă produsul finit,
în conformitate cu destinația acestuia.

1 lo r
Caracterizarea fibrelor cuprinde elemente de mare complexitate, ce pornesc de la
structura chimică și parcurg etapele de trecere de la catenă până la aspectul morfologic, toate

02 re
acestea în strânsă corelare cu proprietățile fizico - chimice, reologice și tehnologice. Abordarea

- 2 fib
amplă pe care o implică o astfel de cunoaștere presupune utilizarea de noțiuni de chimie, fizică,
matematică și tehnologie, toate strâns corelate în vederea elucidării elementelor cauzale, a
0 ra
depistării motivelor primare ce determină anumite comportări specifice în procesele de
02 tu
prelucrare sau în utilizare.
- 2 uc

Importanța cunoașterii științifice a materiei prime, condiție esențială a unei abordări

tehnologice coerente, a sporit în ultimii ani, ce au cunoscut o adevărată explozie a numărului
A str

de polimeri filabili cu destinație textilă, precum și o importantă creștere a complexității

procedeelor de prelucrare. În contextul posibilităților largi de asociere a materialelor fibroase și
IM si

a multiplelor variante de tratare, modul în care acestea contribuie la răspunsul înregistrat la

D ia

parametrii tehnologici adoptați, și în final caracteristicile de ansamblu ale produsului finit, pot
m

fi evaluate numai în condițiile unei stăpâniri cuprinzătoare a elementelor definitorii ale fiecăreia
hi

dintre componentele amestecului fibros.

Din punct de vedere istoric, în evoluția structurii bazei de materii prime textile se pot
C

distinge două etape. Prima etapă, de utilizarea exclusivă a fibrelor naturale, se întinde din cele
mai îndepărtate vremuri de când omul a utilizat materialele fibroase (5000 înainte de Christos)
până la perioada primului război mondial; cea mai veche fibră textilă este considerată a fi cea
de in, existând dovezi privind folosirea ei cu 10000 de ani în urmă. Încă cu 5000 de ani î.H. se
folosea lâna, iar cele mai timpurii culturi de bumbac se estimează că datează între 3000 Î. H și
5000 Î. H. Cultura mătăsii naturale a început în China în anul 1725 Î.H.
Etapa anterioară apariției fibrelor chimice cuprinde două stadii: primul se întinde până
la mijlocul secolului XVIII, când supremația era deținută de lână (peste 75%), al doilea, ce
începe o dată cu istoricele invenții ce au revoluționat procesele de prelucrare textilă (și nu

1
numai), fiind caracterizat de o pondere a bumbacului în baza de materii prime de peste 80%.
Fibrele naturale sunt produse ale agriculturii, evoluția lor în ultimele decenii fiind statică
sau chiar în ușor regres, în cazul unora dintre ele. Aceasta deoarece
suprafețele pe care se realizează cultivarea lor sunt în mică măsură
variabile, și creșteri importante de productivitate sunt dificil de realizat
în etapa actuală. Relativa constanță a producției de materii prime textile
naturale, coraborată cu creșterea spectaculoasă a populației globului, a
făcut imperioasă descoperirea altor surse de fibre textile. Idea de a
produce fibre pe cale chimică nu este nouă. Cu două mii de ani în urmă,

r
Figura 1. Robert Hooke

1 lo
chinezii discutau o astfel de posibilitate. Prima referire scrisă la o

02 re
"mătase artificială" datează din 1664, atunci când savantul englez Robert Hooke o menționează
în lucrarea sa "Micrographia". Primul polimer filabil obținut artificial este nitroceluloza,

- 2 fib
realizat de către Braconnet în 1832 prin tratarea cu acid azotic a diverse materiale celulozice.
Cel care va face primul pas în direcția unei fibre chimice este elvețianul Audemars, care în 1855
0 ra
tratează lemn de dud, albit în prealabil, cu acid azotic, iar nitratul de celuloză obținut îl dizolvă
02 tu
într-un amestec de eter și alcool. În masa astfel obținută el introduce ace de oțel, filamentele
- 2 uc

rezultate solidificându-se în aer. Procedeul său face chiar subiectul unui patent britanic din
1855. O dată ideea de filare cristalizată, pașii în această direcție
A str

sunt rapizi. În 1862 Ozaman descrie principiul filării unei

soluții polimere vâscoase printr-o filieră, prima realizare
IM si

practică a procedeului având loc în 1883, atunci când J. W.

D ia

Swan a produs filamente de nitroceluloză prin filarea unei

m

soluții în acid acetic. Creditul de a fi aplicat pentru prima dată

hi

procedeul viscoza de obținere a celulozei regenerate, într-o

C

Figura 2. Hilaire de Chardonnet formă rudimentară, aparține contelui Hilaire de Chardonnet, a

cărui procedeu a fost patentat în 1885. El pune bazele producerii industriale a viscozei, țesăturile
sale de viscoză făcând senzație la Expoziția Universală de la Paris în 1889. Doi ani mai târziu,
la Becanson, în Franța, se deschide prima fabrică care produce viscoză.
Acetații de celuloză sunt pentru prima oară realizați în 1869 de către Schutzenberger,
cei care perfecționează obținerea lor fiind Cross și Bevan în 1884. Aceștia obțin triacetatul de
celuloză și evidențiază solubilitatea acestuia în cloroform. În 1903 s-a descoperit că în urma
hidrolizei parțiale a triacetatului, acesta trece în diacetat, ce nu mai este solubil în cloroform,

2
dar devine solubil într-un solvent mult mai convenabil de utilizat în procedee industriale –
acetona.
Primul polimer sintetic a fost poliamida 6.6., obținută
de către Carothers în 1931 în laboratoarele firmei DuPont. El a
fost denumit inițial 6.6, ca urmare a structurii comonomerilor
utilizați. Producția industrială a poliamidei 6.6. începe în 1939.
În 1938 chimistul german Paul Schlack polimerizează
caprolactama, creând o altă fibră poliamidică, poliamida 6.
Figura 3. W. H. Carothers
Ca o continuare a cercetărilor lui Carothers, în Anglia J.

1 lo r
R. Whinfield și J. T. Dickson transformă în fibre poli(etilentereftalatul) în 1941. În perioada de

02 re
după al doilea război mondial se înregistrează utilizarea pe scară largă a fibrelor chimice,
ponderea fibrelor naturale în baza de materii prime scăzând continuu, în condițiile păstrării

- 2 fib
constante a raportului dintre ponderea bumbacului și cea a lânii.
O poziție distinctă în tehnologia textilă modernă ocupă fibrele speciale. Fibrele spandex
0 ra
au fost pentru prima oară produse în 1958, permițând obținerea de filamente elastice mult mai
02 tu
fine decât s-ar fi putut obține din cauciuc. Tehnologia de polimerizare la temperatură scăzută a
- 2 uc

condus la obținerea la începutul anilor '60 a poliamidelor aromatice, caracterizate de foarte bună
rezistență la temperaturi înalte și la flacără.
A str

Legat de evoluția bazei de materii prime, se poate nota faptul că s-au utilizat și încă se
utilizează masiv compuși chimici care să asigure, în cazul bumbacului, protecție împotriva
IM si

dăunătorilor și ușurarea recoltării, iar în cazul lânii rezistență la atacul microorganismelor și a

D ia

moliilor. Actualele prevederi legislative ce au în vedere protecția mediului, în vigoare în multe

m

țări, vor forța reducerea și chiar eliminarea produselor ce prezintă toxicitate, ceea ce obligă
hi

industria producătoare la noi abordări, astfel încât impactul asupra mediului să fie cât mai
C

scăzut.
Evoluția producției de fibre chimice, respectiv fibre naturale, este prezentată în Figura
4.

3
 Figura 4. Evoluția fibrelor naturale și a celor chimice

1 lo r
Evoluția producției de fibre chimice în prima decadă a noului mileniu este prezentată în

02 re
Figura 5.

- 2 fib
0 ra
02 tu
- 2 uc
A str
IM si
D ia

Figura 5. Evoluția producției de fibre chimice

m

Evoluția producției de bumbac în aceeași perioadă este prezentată în Figura 6.

hi
C

Figura 6. Evoluția producției de bumbac

4
1. 2. Materii prime textile în România

România dispune de o diversitate remarcabilă de materii prime textile, atât naturale cât
și chimice. Dintre fibrele vegetale naturale, climatul temperat continental caracteristic
României permite cultivarea doar a inului și cânepii, bumbacul și iuta fiind importat în totalitate.
Atât randamentul de fibră, cât şi calitatea acestora au făcut ca România să recurgă la import și
pentru in şi iută.
Alături de acestea, fibrele de proveniență animală, în special lână (peste 50000 t în
1990), dar și mătasea naturală, completează baza de materii prime naturale de proveniență
locală, dar numai ca tipuri de fibre, din punct de vedere cantitativ capacitatea de producție a

1 lo r
industriei producătoare de fibre neacoperind necesarul industriei textile românești. Lâna

02 re
produsă în România nu satisface cerinţele calitative impuse de industria textilă, ăn mare parte

- 2 fib
din cauza încrucişărilor necontrolate şi a condiţiilor de hrană şi adapost necorespunzătoare a
şeptelului ovin.
0 ra
Producția de mătasea naturală a avut o evoluţie ascendenta anterior anului 1989, ca
urmare a dezvoltării sericiculturii, dar ulterior producţia de gogoşi de mătase a scăzut continuu,
02 tu
fapt care a determinat închiderea singurei filaturi de mătase naturală din ţară, filatura din Lugoj.
- 2 uc

În ceea ce privește fibrele chimice, perioada antebelică înregistrează doar două

A str

întreprinderi de mici dimensiuni ce produceau viscoză la Lupeni și București. Acestea au fost

modernizate, lor adăugându-li-se și fabricile de fibre pe bază de celuloză regenerată de la Dej,
IM si

Brăila și Suceava. Din anul 1959 la Săvinești s-au produs fibre poliamidice pe bază de poli-
caprolactamă, iar din 1965 fibre pe bază de poliacrilonitril "Melana". După anul 2000, urmare
D ia

a declinului general al industriei chimice românești și a situației de pe piața internațională,

m

activitatea de la Săvinești a fost oprită, iar ulterior principalele activități textile au fost
hi

transferate către compania Yarnea, membră a grupului italian Radici, ce produce fire de
C

poliamidă 6 și 6.6.
Fibre poliamidice s-au produs și la Roman, iar fibre tip melana la Botoșani. Fibre
poliesterice pe bază de polietilentereftalat (inclusiv polimerul) s-au produs la Iași (începând cu
1972) și la Câmpulung-Muscel, iar doar fibre la Vaslui, Corabia (toate desființate după
privatizări dubioase).

5
1. 3. Noțiuni fundamentale

Fibră - sistem macromolecular cu dispunere asimetrică, cu secțiune mult mai mică decât
lungimea, omogen din punct de vedere macroscopic și caracterizat prin proprietăți fizice
puternic anizotrope. Raportând această definiție la domeniul textil, fibrele textile vor fi acele
fibre care, prin caracteristicile lor, pot avea utilizare textilă.
Material fibros - material compus în cea mai mare parte din fibre. Din această categorie fac
parte fibrele textile, dar și pielea, hârtia, etc.
Fir - component al unui produs textil produs în urma răsucirii fibrelor scurte sau a filamentelor.

1 lo r
1. 4. Polimeri fibroși – proprietăți generale

02 re
Polimerii stau la baza marii majorități a fibrele textile, și caracteristicile lor au un rol

- 2 fib
important în comportarea pe care respectivele fibre o prezintă în cele mai diverse situații. De
aceea, pentru o cunoaștere completă a fibrelor, este necesară cunoașterea celor mai importante
0 ra
caracteristici ale polimerilor ce stau la baza lor.
Viața nu poate fi concepută fără substanțe polimere. Proteinele, obținute prin înlănțuirea
02 tu
aminoacizilor, joacă un rol vital în existența animalelor și plantelor. Hidrații de carbon, care
- 2 uc

conțin în catenele lor unități de zaharuri simple ce se repetă, sunt constituenți vitali ai plantelor
A str

și animalelor. Acești compuși joacă un rol important și în fibrele naturale, căci proteinele stau
la baza lânii, a mătăsii naturale și a tuturor fibrelor de natură animală, iar hidrații de carbon –
IM si

respectiv celuloza – se află la baza tuturor fibrelor vegetale, între care bumbacul, inul, cânepa,
etc.
D ia

Polimerii naturali ce stau la baza fibrelor naturale se regăsesc și sub alte forme, în
m

cantități mari, și transformarea lor în fibre a dus la obținerea de fibre artificiale. Procesul de
hi

conversie a acestor polimeri în fibre este de regulă dificil, ca urmare a tăriei forțelor
C

intercatenare, determinate de numărul mare de grupe polare. Ca o consecință a tăriei acestor

forțe, polimerii naturali nu se topesc, deoarece înaintea ajungerii la temperatura lor teoretică de
topire ei se degradează.
Polimerii sintetici oferă mult mai multe posibilități în acest sens, deoarece ei au fost
concepuți astfel încât structurile lor moleculare să permită formarea de fibre. Majoritatea
acestor polimeri se pot topi sau dizolva, fiind posibilă în continuare extruderea în filamente. Se
pot folosi polimeri cu structuri foarte regulate, ceea ce determină o mare capacitate de
împachetare a catenelor, rezultând rezistențe foarte mari ale fibrelor obținute.

6
1. 4. 1. Definiții și proprietăți fundamentale
Termenul de polimer derivă din cuvintele grecești poli ce înseamnă mulți, multe și mer,
ce înseamnă parte. Se poate deduce că un polimer este format din multe părți, părți ce sunt
molecule individuale ce reacționează între ele de sute sau chiar mii de ori. Aceste molecule prin
a căror reacție înlănțuită ia naștere polimerul poartă denumirea de meri. Deci merii sunt
precursorii polimerului, natura acestora definind polimerul rezultat.
Într-o definiție generală, un polimer poate fi caracterizat drept o entitate chimică
alcătuită din mai mulți indivizi chimici numiți macromolecule, obținuți în urma reacției de
înlănțuire a unui număr variabil de molecule, identice sau nu.

1 lo r
De regulă, se acceptă că sunt compuși macromoleculari compușii caracterizați de mase

02 re
moleculare mai mari de 5000 de daltoni1, fără ca această limită să aibă caracter absolut.
Gruparea de atomi care prin repetare sistematică conduce la structura macromoleculelor

- 2 fib
unui polimer se numește unitate structurală. De exemplu în cazul polipropilenei, unitatea
0 ra
structurală (merul) este restul rezultat prin desfacerea dublei legături a monomerului.
02 tu
n
- 2 uc

monomer unitate structurala

A str

(mer)

În cazul polimerilor obținuți prin policondensare, de exemplu poliamidele, unitatea

structurală este alcătuită din resturi de acid bibazic și de diamină care participă la reacția de
IM si

policondensare prin eliminară de apă.

D ia

H2N R NH2 + HOOC R' COOH * OC R' CO N R N *

m

n
-H2O H H

monomer monomer unitate structurala (mer)

hi

Perioada de identitate reprezintă distanța cea mai mică dintre două unități structurale
C

având același aranjament steric al atomilor constituenți. La celuloză, perioada de identitate

cuprinde două unități structurale.

1
Dalton sau unitatea atomică de masă, reprezintă 1/12 din masa izotopului 12 al carbonului, este aproximativ egal
cu 1,66 × 10−24 grame.

7
 La polipropilena izotactică perioada de identitate coincide cu unitatea structurală, în
timp ce la polipropilena sindiotactică perioada de identitate cuprinde două unități structuralei.

1 lo r
02 re
- 2 fib
0 ra
02 tu
- 2 uc
A str

1. 4. 2. Clasificarea polimerilor
IM si

Substanțele macromoleculare pot fi clasificate după diferita criterii,

D ia

1. 3. 1. După modul de obținere substanțele macromoleculare

m

1. Naturale, care după structura chimică se subclasifică în polihidrocarburi (cauciucul

hi

natural și gutaperca), polizaharide (celuloza, amidonul, glicogenul, pectină, gumă arabică, agar-
C

agar-ul2), polipeptide sau proteine (cazeină, gelatină, fibroină, cheratină) și acizi nucleici (acizii
ribonucleici și acizii dezoxiribonucleici).
2. Chimice, care la rândul lor se împart în două tipuri:

2
Agar-agarul (numit și geloză) este un produs organic ce se întâlnește într-o serie de alge marine (agarofite), din
care este extras cu ajutorul apei fierbinți. Se prezintă sub formă de fâșii semitransparente de culoare cafenie-
gălbuie. Conține 70–80% polizaharide, 10–20% apă și 1,5–4% substanțe minerale. Este format din resturi
galactozidice esterificate la C6 cu o grupare sulfonică.

8
 2.1. Artificiale, obținute prin modificarea chimică a unor substanțe macromoleculare
naturale. Astfel, din celuloză se obțin: poliacetatul de celuloză, polinitratul de celuloză,
polimetilceluloza, etc, iar din cazeină se obține galalitul3.
2.2. Sintetice, care se obțin prin sinteză chimică plecând de la substanțe cu moleculă
mică. În această clasă intră marea majoritate a polimerilor utilizați astăzi. După natura
atomilor care fac parte din catena de bază, acești compuși macromoleculari pot fi
împărțiți în homocatenari și heterocatenari.
Compușii macromoleculari homocatenari au catena de bază alcătuită dintr-un singur tip
de atomi, de regulă de carbon (carbo-catenari). Fac parte din această grupă polimerii vinilici

1 lo r
(polietena, polipropenă, poliizobutena, poliacrilonitrilul, politetra-fluoretilena, polistirenul,

02 re
policlorura de vinil, polialcoolul vinilic, poliacetatul de vinil, poliacrilații și polimetacrilații,
etc.) și polimerii dienici (poliizoprenul, polibutadiena).

- 2 fib
Compușii macromoleculari heterocatenari au catena de bază formată din atomi diferiți,
de regulă din atomi de carbon și un heteroatom organogen (O, H, S), cum este cazul la poliesteri,
0 ra
poliamide și poliuretani. La unii polimeri, carbonul poate lipsi din compoziția catenei de bază,
02 tu
așa cum se întâmplă la siliconi, polimeri a căror catenă de bază este formată prin înlănțuirea
- 2 uc

unor atomi de siliciu și de oxigen.

A str

1. 3. 2. După lungimea și forma macromoleculelor:

Substanțele nepolimere se mai numesc și substanțe micmoleculare. În cazul celor
IM si

macromoleculare, având în vedere importanță pe care o are lungimea lanțului macromolecular,

frecvent se face următoarea clasificare în funcție de numărul de meri n: substanțele cu gradul
D ia

mediu de polimerizare mai mic de 10 sunt numite polimeri inferiori. În scara maselor
m

moleculare între acești și cei macromoleculari se situează oligomerii. Aceștia sunt polimeri
hi

caracterizați de valori ale gradului de polimerizare mai mici de 100.

C

Majoritatea polimerilor fibroși au cel puțin 100 de unități monomere, unii având astfel
de unități de ordinul miilor.
Lungimea catenelor se exprimă de regulă prin intermediul masei moleculare medii.
Faptul că nu se utilizează o valoarea unică a masei moleculare, ci una medie, este determinat
de variabilitatea lungimii catenelor unui anumit polimer. În general creșterea lungimii catenelor

3
Masă plastică asemănătoare ivoriului (țesut osos alb care constituie masa principală a dintelui; dentină), obținută
prin tratarea cazeinei cu formol, care se întrebuințează ca izolant în electrotehnică, la fabricarea de nasturi, de
piepteni etc

9
favorizează creșterea rezistenței, dar pe măsură ce valorile masei moleculare medii cresc,
soluțiile sau topiturile respectivilor polimeri devin tot mai vâscoase, deci mai dificil de
prelucrat.
Din punct de vedere al formei catenelor, se pot întâlni trei categorii de polimeri: liniari,
ramificați sau reticulați. Forma pe care catena polimeră o are reprezintă una din cele mai
importante caracteristici din punctul de vedere al proprietăților materialului la bază căruia stă
acel polimer.

1. 3. 3. După proprietățile termomecanice

r
1. Elastomeri sau cauciucuri, cere dispun de o înaltă elasticitate la temperatură ordinară

1 lo
2. Plastomeri sau mase plastice, care pot fi prelucrate prin formare la cald în vederea

02 re
obținerii pieselor rigide de formă dorită.

- 2 fib
3. Fibre. Acestea sunt substanțe macromoleculare ce pot fi filate din topitură sau din soluție
în vederea obținerii fibrelor cu rezistență mecanică mare.
0 ra
1. 3. 4. După comportarea la încălzire:
02 tu
1. termoplatice, care pot fi supuse la înmuieri (topiri) repetate, fără a suferi vreo
- 2 uc

transformare chimică și pot fi. Prelucrate la cald prin diferite procedee (extrudere, injecție,
presare, calandrară, etc.) . Datorită reversibilității procesului de întărire, deșeurile acestor
A str

polimeri pot fi valorificate prin retopire.

Din această grupă fac parte materialele plastice cu structură liniară sau ramificată a
IM si

catenelor și cu temperatura de descompunere ridicată (polietena, polipropilena, polistiren,

D ia

polimetacrilat de metil, poliamidele, etc).

m

2. termoreactive, care prin încălzire se înmoaie temporar (permițând prelucrarea), după

hi

care se solidifică ireversibil încă la cald (devin termorigide). Cauza acestei comportări constă
în formarea unei structuri tridimensionale, printr-o reacție chimică ce are loc la cald. Prin
C

presare în forme, aceste materiale pot fi prelucrate mai ușor decât termoplasticele, deoarece
obiectele finite pot scoase din formă fără răcire prealabilă. Deșeurile acestor polimeri nu pot fi
retopite.
Din grupa termoreactivelor fac parte masele plastice obținute prin policondensare în
prezența unei substanțe cu funcționalitate mai mare decât 2 : rășini formaldehidice, rășini
ureoformaldehidice, poliesterii tridimensionali (gliptalii, de exemplu), rășinile epoxidice, etc.

10
1. 3. 5. După caracteristicile structurale
După numărul de tipuri de monomeri care contribuie la formarea polimerului, se disting
două categorii de polimeri:
 homopolimeri;
 copolimeri.
Homopolimerii au caracteristic faptul că lanțul conține o singură categorie de meri, iar
procesul prin care sunt sintetizați poate fi homopolimerizare, homopoliadiție sau
homopolicondensare. Dacă unitatea monomeră este reprezentată ca A, atunci o structură
homopolimeră arată astfel:

1 lo r
X–A–A–A–A– …–A–A–Y

02 re
unde X și Y reprezintă grupările terminale, ce diferă de restul constituenților catenei. Unitatea

- 2 fib
care se repetă, A, este cea care va determina proprietățile caracteristice ale polimerului, care
frecvent este abreviat ca –An sau poli(A), unde n reprezintă numărul de ori în care se repetă
0 ra
unitatea A în lanț și poartă denumirea de grad de polimerizare. Tot în categoria
homopolimerilor sunt incluși și acei polimeri unde unitatea care se repetă este formată din două
02 tu
molecule, care, dacă sunt reprezentate prin A și B, vor determina formarea unui polimer de
- 2 uc

forma:… – AB – AB – AB –…, ce poate fi abreviat –ABn sau poli(AB). În această categorie

A str

intră poli(etilentereftalatul), a cărui monomer este produsul reacției de condensare dintre etilen
glicol și acidul tereftalic.
IM si

Homopolimeri periodici sunt denumiți acei polimeri ce conțin secvențe ce se repetă,

alcătuite din 3 sau mai multe unități diferite. Obținerea lor presupune realizarea, într-o primă
D ia

etapă, a monomerilor tri sau policomponenți, urmând ca ulterior să aibă lor polimerizarea
m

acestora. Un astfel de homopolimer periodic are forma:

hi

… – A – B – C – A – B – C – … sau … – A – A – B – B – C – C – …
C

Copolimerii sunt caracterizați de faptul că ei conțin două sau mai multe tipuri de
precursori monomerici, ce poartă denumirea de comonomeri. Copolimerii pot exista în una din
următoarele trei configurații structurale:
 alternantă;
 aleatorie;
 bloc;
 grefată sau ramificată.
Copolimerii alternanți prezintă de-a lungul catenei două unități monomere care
alternează. Un fragment de lanț al unui astfel de polimer se prezintă sub forma:

11
 …–A–B–A–B–A–B–…
Diferența între un astfel de polimer și un polimer homocatenar periodic este aceea că
primul are o alternarea imperfectă a merilor, existând de-a lungul catenei și secvențe de forma
A – A sau B – B.
Copolimerii aleatori prezintă cele două sau mai multe unități monomere dispuse aleator
în catenă. Pentru un astfel de polimer cu unitățile A, B și C, structura sa ar putea fi reprezentată:
… A – A – C – B – B – C – A – B – A – C –…
Copolimerii bloc prezintă segmente distincte în care se repetă doar unul dintre
comonemeri.

1 lo r
Copolimerii grefați au caracteristică existența unei catene principale de un anumit tip,

02 re
în timp ce catenele laterale sunt de alt tip. Frecvent astfel de copolimeri pot fi descriși și ca fiind
bloc copolimeri, deoarece ramificațiile sunt formate din repetarea unei aceleași unități

- 2 fib
monomere. O astfel de structură este prezentată mai jos, unde A este constituentul catenei
principale, B al grefei (al ramificației), iar a este zona reactivă în care se inserează (se grefează)
0 ra
catena laterală.
02 tu
... A A A A A A A a A A A A ...
- 2 uc

B B B B ...
A str

Copolimerii ramificați au o structură foarte asemănătoare cu a celor grefați, prezentând

de asemenea catene laterale, deosebirea constând în aceea că în cazul primilor catenele laterale
IM si

conțin aceleași unități monomere ca și catena principală.

D ia

1. 4. 4. Conformația polimerilor
m

Se referă la dispunerea în spațiu a segmentelor de catenă. Această dispunere este

esențială în cazul polimerilor ce sunt produși din monomeri ce conțin grupe laterale, a căror
hi

dispunere este critică în ceea ce privește posibilitatea încadrării unui anumit fragment de lanț
C

macromolecular într-o structură cu grad ridicat de ordonare, așa cum este caracteristic zonelor
cristaline. Orientarea grupelor laterale într-o catenă compusă predominant din grupe metil
poartă denumirea de tacticitate. Pentru a simplifica conceptul de tacticitate, se consideră de
regulă dispunerea grupărilor laterale în două dimensiuni, respectiv deasupra sau dedesubtul
catenei principale. Atomii de care sunt legate grupările laterale poartă denumirea de centri
chirali, tacticitatea fiind înrudită cu chiralitatea. Se pot distinge trei situații:
 dacă centrii chirali formați în procesul de polimerizare sunt toți identici, conformația
grupelor legate de ei va fi identică, și polimerul este isotactic:

12
 dacă centrii chirali alternează aleator, rezultă un polimer atactic:

1 lo r
 dacă se înregistrează alternarea regulată a celor două aranjamente (deasupra și respectiv

02 re
dedesubtul catenei principale), structura este sindiotactică:

- 2 fib
0 ra
02 tu
- 2 uc

1. 4. 5. Procedee de sinteză a polimerilor

Pentru sinteza polimerilor din monomeri (mono – unul, una în grecește) există două
A str

procese de bază:
1. polimerizarea – are la bază reacții de adiție multiplicate de un număr mare de ori. Condiția
IM si

de realizare a polimerizării este ca specia sau speciile ce participă la polimerizare să aibă un

D ia

grad minim de nesaturare (cel puțin o dublă legătură). Procesul se bazează pe interacțiunea
m

dintre o specie activă, cum ar fi un radical liber sau un ion, la o dublă legătură, ceea ce duce
la formarea unei noi legături și a unei noi specii active, care atacă o altă dublă legătură
hi

ș.a.m.d., procesul repetându-se de un număr mare de ori până la formarea macromoleculei.

C

Polimerizarea este o reacție în lanț ce decurge în trei etape:

inițierea în decursul căreia are loc prin procese termice sau fotochimice scindarea moleculelor
unei substanțe introduse special ca inițiator, și formarea unor radicali liberi primari care
adiționează la legătura dublă a monomerului și formează un radical mai mare; această primă
etapă este ilustrată pentru un monomer oarecare (X fiind un atom sau o unitate structurală) în
figura;

13
propagarea (creșterea) în decursul căreia radicalii liberi formați în etapa anterioară participă la
reacții de transfer în care se extrage un atom dintr-o moleculă legându-se la radical care devine
stabil și se generează un nou radical din molecula care a furnizat atomul; procesul continuă
astfel cu atașarea unor noi unități structurale lanțului molecular care are la unul din capete
radicalul primar, iar celălalt capăt este liber și poate primi noi unități; această etapă este ilustrată
în figura;

1 lo r
întreruperea în decursul căreia radicalii reacționează în perechi pierzându-și reactivitatea și

02 re
creșterea lanțului molecular se oprește; procesul de întrerupere este aleator și se produce prin

- 2 fib
două mecanisme:
− prin combinare, atunci când capetele libere a două lanțuri moleculare se întâlnesc și se unesc:
0 ra
02 tu
- 2 uc
A str

− prin disproporționare, atunci când un atom de hidrogen este transferat de la un lanț la altul și
se favorizează refacerea unei legături duble C═C, așa cum se poate observa în figura 1 d.
IM si
D ia
m

Frecvent, din cauza energiei ridicate a speciilor active, acestea atacă alte lanțuri în
hi

formare, obținându-se polimeri înalt ramificați. Această ramificare pronunțată împiedică

C

formarea de structuri regulate, deci forțele intercatenare sunt mici, și polimerii rezultați se
topesc la temperatură scăzută. Soluția pentru obținerea de polimeri utili pentru formarea de fibre
o constituie folosirea de catalizatori selectivi, care să asigure obținerea de lanțuri polimere lungi
și neramificate. Din categoria polimerilor cu destinații textile care se obțin prin polimerizare
fac parte polietilena, polipropilena și poliacrilonitrilul.
2. policondensarea – are la bază reacții de condensare repetate, realizate între specii
moleculare cel puțin bifuncționale (care să aibă cel puțin două grupări funcționale capabile
să reacționeze), în urma fiecărei reacții având loc eliminarea unei micromolecule; prin
policondensare se obțin două din cele mai importante clase de polimeri cu destinație textilă:
poliamida 6.6 și poliesterii.

14
 Tot prin policondensare se obțin poliuretanii.

1 lo r
3. Poliadiția este o reacție în trepte (la fel ca policondensarea) care presupune monomeri ce au

02 re
cel puțin două grupe reactive și care decurge fără eliminarea unei substanțe cu molecula

- 2 fib
mică, astfel că polimerul obținut are compoziția chimică a merilor din care provine (la fel
ca la polimerizare); polimerii care se formează prin poliadiție au de obicei în lanțurile
0 ra
principale și alți atomi decât carbonul.
02 tu
- 2 uc
A str
IM si
D ia
m

1. 4. 6. Caracteristici obligatorii pe care trebuie să le prezinte o substanță polimeră pentru a

hi

putea exista în stare de fibră

C

Nu orice fel de polimer poate există în stare de fibră. Pentru aceasta sunt necesare o
serie de caracteristici obligatorii, care să permită organizarea în forma particulară pe care o
reprezintă fibra.
Masa moleculară constituie o caracteristică importantă pentru un oricare polimer, și
valoarea ei determină posibilitatea de a transforma polimerul în fibre, sau, în cazul fibrelor
naturale, posibilitățile de utilizare textilă a acestora. În cazul polimerilor sintetici filabili,
valoarea masei moleculare trebuie să fie cuprinse între două limite, ce sunt specifice fiecărui
polimer. Deoarece o dată cu scăderea gradului mediu de polimerizare scad indicii fizico-
mecanici, valoarea acestuia nu trebuie să depășească o anumită limită inferioară. Limitarea

15
există și în sens crescător al gradului mediu de polimerizare, deoarece valorile mari ale acestuia
determină creșterea temperaturii de topire și scăderea solubilității, producând deci dificultăți
foarte mari sau chiar imposibilitate de filare.
De regulă la polimerii heterocatenari4 care conțin grupe funcționale (cum sunt
poliamida, poliesterul, celuloza) pentru formarea de fibre sunt suficiente grade medii de
polimerizare relativ scăzute (100 – 300), în timp ce în cazul polimerilor homocatenari5 lipsiți
de grupe polare, caracterizați de forțe intercatenare de mică intensitate, sunt necesare valori de
până la de 10 ori mai mari ale gradului mediu de polimerizare pentru obținerea de valori ale
rezistenței similare cu cele ale polimerilor heterocatenari.

1 lo r
Forma catenelor constituie o altă caracteristică importantă în ceea ce privește

02 re
posibilitatea de existență a polimerilor în formă de fibră. Pentru formarea de fibre structurile
cele mai favorabile sunt cele liniare lungi (cu grad mare de asimetrie6), cu regularitate avansată

- 2 fib
și cu număr redus de ramificații. În acest mod se asigură posibilitatea unei structuri compacte
și ordonate, cu o cristalinitate ridicată, cu stabilirea de forțe puternice de coeziune între
0 ra
macromolecule, cu rezultatul obținerii de indici fizico-mecanici corespunzători.
02 tu
Edificatoare în ceea ce privește importanța pe care o are forma catenelor este comparația
- 2 uc

între celuloză și amidon, doua substanțe polimere care au drept unitate de bază aceeași substanță
– glucoza. Astfel celuloza, ce prezintă anomerul  al glucozei, este caracterizată de un număr
A str

redus de catene laterale și de legături intercatenare și constituie una dintre cele mai potrivite
substanțe polimere pentru formarea de fibre, în timp ce amidonul, ce conține anomerul  al
IM si

glucozei, nu poate forma fibre din cauza ramificațiilor frecvente.

D ia

Deosebit de importantă pentru formarea de fibre este capacitatea polimerului de

m

orientarea paralelă a macromoleculelor, orientare care intervine la etirarea care se aplică

hi

polimerului imediat după filare. În urma acestui proces are loc stabilirea de numeroase legături
C

intercatenare, ceea ce are drept urmare amplificarea domeniului cristalin, cu consecințe în

creșterea rezistenței la tracțiune, a capacității de împachetare, a stabilității față de agenți chimici,
a temperaturii de topire, dar și în reducerea capacității de reținere a umidității și în sporirea
rigidității.
O caracteristică care este de dorit a fi prezentă, fără a fi absolut obligatorie, o constituie
prezența grupelor funcționale polare. Rolul acestor grupe polare este de a asigura coeziunea

4
A căror catenă principală conține două sau mai multe tipuri de atomi.
5
A căror catenă principală conține un singur tip de atom.
6
Gradul de asimetrie se definește ca raport între lungimea unei macromolecule și grosimea acesteia.

16
intercatenară prin stabilirea de legături specifice (dipol-dipol, de hidrogen, etc.), prezența lor
fiind importantă și în ceea ce privește capacitatea de a se vopsi a fibrelor. Rolul grupelor polare
este de a interacționa cu moleculele de colorant, formând legături stabile care să confere
rezistență vopsirilor. Tot prezența grupelor polare determină și higroscopicitatea unei anumite
fibre.

1. 4. 7. Tehnologii de filare
Majoritatea fibrelor chimice (artificiale și sintetice) sunt obținute prin extrudere –
forțarea unui fluid vâscos, de consistența mierii, pentru a trece prin orificiile înguste ale unui

r
dispozitiv numit filieră pentru a forma filamente semisolide de polimer. Pentru aducerea

1 lo
polimerului, inițial solid, la nivelul de vâscozitate care să permită extruderea, se practică topirea

02 re
(dacă polimerul este termoplastic) sau dizolvarea acestuia. Dacă nu este posibilă dizolvarea sau

- 2 fib
topirea directă, se realizează o tratare preliminară care să determine modificări chimice ce
permit fluidizarea ulterioară. Tehnologii de ultimă oră permit extruderea polimerilor care nu se
0 ra
topesc sau dizolvă și pot fi modificați pentru obținerea caracteristicilor susmenționate. Pentru
02 tu
aceste materiale reacția de polimerizare are loc în timpul extruderii.
Filierele utilizate în producerea majorității fibrelor
- 2 uc

chimice sunt similare (Figura 7). Ele pot avea mai multe sute
A str

de orificii, care sunt foarte sensibile la coroziune și impurități.

Pentru a evita blocarea lor fluidul care se va circula prin filieră
IM si

trebuie filtrat preliminar (ceea ce în multe cazuri complică

D ia

semnificativ procesul tehnologic). Un beneficiu suplimentar

pe care filtrarea îl asigură este constituit de uniformizarea care
m

se realizează în acesta fază de prelucrare.

hi

Materialul din care sunt construite filierele este de cele Figura 7

C

mai multe ori foarte scump, deoarece este necesar să reziste la coroziune. Întreținerea filierelor
este de asemenea esențială, impunându-se îndepărtarea și curățarea frecventă pentru a preveni
înfundarea.
Atunci când filamentul de polimer iese din orificiile filierei, în prima etapă acesta este într-o
fază cu fluiditate ridicată, având loc apoi progresiv solidificarea. Principalele metode de filare
a fibrelor chimice sunt: filarea din soluție prin procedeul umed, filarea din soluție prin procedeul
uscat, filarea din topitură și filarea din gel.

17
1. 4. 8. 1. Filarea din soluție - procedeul umed
Filarea din soluție este utilizată în acele situații în care stabilitatea topiturii de polimer
este limitată. Există două procedee de filare din soluție: procedeul umed și cel uscat.
Filarea umedă reprezintă cel mai vechi
procedeu de filare (Figura 8). El se folosește pentru
obținerea de fibre din polimeri ce au fost dizolvați
anterior, în cazul în care volatilitatea solventului este
limitată. Filierele sunt imersate în baia de filare și
filamentele produse precipită din soluție și se

1 lo r
solidifică. Deoarece soluția este extrusă direct în baia

02 re
Figura 8 de coagulare (precipitare), procedeul de filare se

- 2 fib
numește umed. O
schemă de principiu a procedeului este prezentată în Figura 9. Natura soluției din baia de
0 ra
coagulare este dependentă de polaritatea solventului polimerului. De regulă sunt preferate
soluțiile apoase pentru precipitare atunci când solventul polimerului este miscibil cu apa.
02 tu
- 2 uc
A str
IM si
D ia
m
hi
C

Figura 9. Schemă de principiu a filării din soluție prin metoda umedă

O dificultate generală a acestui procedeu o constituie problemele legate de protecția

mediului. De asemenea și controlul procesului este complicat, dar multitudinea de parametri
care sunt implicați poate favoriza varierea amplă a proprietăților filamentelor obținute. Prin
filare din soluție prin metoda umedă sunt produse fibrele acrilice, viscoza, fibrele aramidice,
cele modacrilice și spandex-ul.

18
1. 4. 8. 2. Filarea din soluție - procedeul uscat
Filarea uscată (Figura 10) este de
asemenea utilizată pentru obținerea de fibre
din polimeri ce au fost inițial dizolvați. În
locul precipitării polimerului prin diluare
sau reacții chimice, solidificarea se
realizează prin evaporarea solventului într-
un curent de aer sau de gaz inert.
Concentrația polimerului în solvent depinde

1 lo r
de caracteristicile de viscozitate ale soluției,
Figura 10

02 re
în majoritatea cazurilor concentrația de
polimer nedepășind 25%.

- 2 fib
Deoarece filamentele nu vin în contact cu un lichid de precipitare este eliminată faza de
0 ra
uscare și este ușurată recuperarea solventului.
02 tu
- 2 uc
A str
IM si
D ia
m
hi
C

Figura 11 Schemă de principiu a filării din soluție prin metoda uscată

Acest proces se poate utiliza pentru obținerea acetatului de celuloză, triacetatului de

celuloză, fibrelor acrilice, modacrilice, PBI, spandex, vinyon.

19
 1. 4. 8. 3. Filarea din topitură
În filarea din topitură polimerul este topit pentru extruderea prin filieră și apoi solidificat
prin răcire. Viteza și temperatura curentului de aer sunt strict controlate pentru a se obține
uniformitate de-a lungul filamentului. Atunci când procesul de solidificare nu este complet
încheiat filamentele sunt tensionate (gradul de etirare putând ajunge la peste 100, dar cel mai
frecvent cel puțin 25). Poliamidele, poliolefinele, poliesterul, saran-ul, sulfar-ul se produc prin
această metodă de filare.
Topitura de polimer poate fi extrusă prin filiere cu diferite profile: circular, trilobat,
pentagonal, octogonal, ș. a. Profilul trilobat conferă fibrelor o strălucire mai pronunțată, iar cel

1 lo r
pentagonal, utilizat pentru obținerea de fibre destinate covoarelor, va permite mascarea

02 re
murdăriei. Schema de principiu a procesului de filare din topitură este prezentată în Figura 12.

- 2 fib
0 ra
02 tu
- 2 uc
A str
IM si
D ia
m
hi
C

Figura 12. Schemă de principiu a filării din topitură

1. 4. 8. 4. Filarea din gel

Filarea din gel reprezintă un procedeu special utilizat pentru obținerea fibrelor cu
proprietăți speciale. Polimerul nu este în stare lichidă în timpul filării. Catenele nu sunt complet
separate, cum ar fi în soluție, ci legate în unele puncte în formă de cristal lichid. Aceasta produce
forțe intercatenare puternice în filamentele ce rezultă, ceea ce determină creșterea semnificativă

20
a rezistenței lor mecanice. În plus, cristalele lichide sunt aliniate de-a lungul axei fibrei de către
forțele de tensionare în timpul extruderii. Filamentele sunt extruse cu un deosebit de mare grad
de orientare, care favorizează rezistența mecanică superioară. Procesul poate fi descris ca o
filare uscat-umedă, atât timp cât filamentele trec mai întâi prin aer și sunt apoi răcite ulterior
într-o baie de lichid. Prin acest procedeu sunt produse unele fibre poliesterice și poliolefinice
de înaltă tenacitate și fibrele aramidice.

1. 5. Fibre textile – caracteristici generale

Fibrele sunt materiale cu aspect asemănător cu al părurilor, a căror lungime este de

1 lo r
regulă de mii de ori mai mare decât lățimea (cel puțin de 100 de ori). Pentru a intra în categoria
fibrelor textile, o fibră trebuie să fie disponibilă într-o cantitate suficient de mare și să fie

02 re
rezonabil de ieftină. În plus, trebuie să posede cât mai multe din proprietățile la care se face

- 2 fib
referință în continuare, proprietăți care fac posibilă transformarea în fire și țesături sau tricoturi
prin intermediul utilajelor și tehnologiilor disponibile în momentul actual în industria textilă.
0 ra
Aceste proprietăți pot fi grupate în două categorii: proprietăți primare, absolut necesare pentru
02 tu
ca o fibră să poată avea destinație textilă, și secundare, care sunt dezirabile, dar nu obligatorii.
- 2 uc

1. 5. 1. Proprietăți primare ale fibrelor textile

A str

Forma - din punct de vedere al lungimii se disting fibre scurte, a căror lungime este de ordinul
centimetrilor (bumbac, lână, etc.) și filamentare ( ca de exemplu mătasea naturală sau
IM si

poliesterul), a căror lungime este de ordinul metrilor. În cazul primei categorii lungimea nu
trebuie să fie mai mică de 1,2 - 1,5 cm.
D ia

Rezistența - rezistența la solicitări de alungire se apreciază, în cazul fibrelor sau firelor, prin
m

tenacitate, exprimându-se în unități de forță pe unitatea de densitate liniară, de exemplu cN per

hi

denier. Pentru utilizare textilă tenacitatea unei fibre nu trebuie să fie mai mică de 1 cN/den
C

pentru a putea rezista la solicitările mecanice de la procesele de prelucrare mecanică.

Extensibilitatea și elasticitatea - prima caracteristică este necesară pentru a permite preluarea
solicitărilor ce se aplică asupra materialului textil, în timp ce elasticitatea este vitală pentru ca
țesătură sau tricotul să poată urmări conturul specific al corpului uman și să-și păstreze forma
originară în timp.
Uniformitatea proprietăților
Coeziunea – caracteristică fără de care posibilitățile de filare sunt limitate.

21
1. 5. 2. Proprietăți secundare ale fibrelor textile
Moliciunea - este o caracteristică esențială în cazul îmbrăcămintei și în special a celei de corp.
Procedee de finisare specifice fiecărui tip de materie primă textilă realizează îmbunătățirea
caracteristicilor native în această privință.
Luciul - reprezintă o altă caracteristică reclamată cu precădere de materialele textile destinate
pentru îmbrăcăminte, dar nu numai. {i aici rolul proceselor de finisare este esențial, în categoria
proceselor ce modifică luciul încadrându-se procedee tehnologice pretențioase, cum este de
exemplu mercerizarea materialelor textile din bumbac, dar și simpla calandrare. Poate exista și
situația inversă, când se urmărește reducerea luciul, în special în cazul fibrelor chimice.

1 lo r
Rezistența la abraziune - este o condiție obligatorie pentru a permite suportarea frecventelor

02 re
solicitări de această natură pe care un material textil trebuie să le suporte în exploatare.
Capacitatea de vopsire - reprezintă o condiție obligatorie, care are în vedere atât gama de

- 2 fib
nuanțe ce este realizabilă, cât și rezistențele vopsirilor.
0 ra
Rezistență la factori externi - asigură comportare corespunzătoare atât în fazele de prelucrare,
cât și în exploatare. Importanță deosebită o prezintă rezistența la lumină (în special la lumina
02 tu
solară), căldură, bacterii, ciuperci, umiditate, agenți chimici uzuali.
- 2 uc

Hotărâtor în ceea ce privește capacitatea unei fibre de a putea fi utilizată în domeniul

A str

textil este și costul acesteia.

O sinteză a proprietăților pe care o fibră textilă trebuie să le posede este următoarea:
IM si

Cerințe legate de exploatare:

 tenacitate 3 – 5 cN/den;
D ia

 alungire la rupere 10 – 35 %;
m

 revenire din alungire – 100% la solicitări de până la 5%;

hi

 modul de elasticitate 30 – 60 cN/den;

C

 sorbție de umiditate 2 – 5%;

 temperatură de rezistență zero peste 215oC;
 rezistență ridicată la frecare (variază cu structura țesăturii);
 capacitate de vopsire;
 capacitate redusă de inflamare;
 insolubilă, cu umflare redusă în apă, în acizi de tărie moderată, baze și solvenți
convenționali la temperaturi mai mici de 100oC;
 ușor de întreținut.
Cerințe legate de tehnologia de prelucrare

22
 tenacitate 7 – 8 cN/den;
 alungire la rupere 8 – 15 %;
 modul de elasticitate 80 cN/den în stare condiționată, 50 cN/den în stare udă;
 temperatura de rezistență zero – peste 250oC.

1. 6. Clasificarea fibrelor

Pe baza criteriului provenienței polimerului constituent, se pot distinge două mari

categorii de fibre: cele naturale și cele chimice. În cazul acestora din urmă obținerea lor
presupune filarea unui polimer. După cum acest polimer este de proveniență naturală sau este

1 lo r
un produs de sinteză, fibrele chimice se pot clasifica în fibre artificiale și fibre sintetice (Figura

02 re
13).
Fibrele naturale se pot clasifica la rândul lor după natura polimerului de bază în fibre

- 2 fib
celulozice, fibre proteice și fibre minerale. Fibrele celulozice se pot clasifica mai departe în
funcție de localizarea lor în plantă. Fibrele proteice se pot diferenția în funcție de dimensiuni,
0 ra
în categoria părurilor intrând fibrele scurte (o categorie aparte reprezentând fibra de lână), iar
02 tu
în categoria fibrelor filamentare mătasea naturală domestică și cea sălbatică.
- 2 uc

Fibrele sintetice se clasifică în funcție de natura polimerului natural ce stă la baza lor,
întâlnind fibre pe bază de celuloză regenerată, fibre pe bază de proteine regenerate, de alginați,
A str

ș.a. Fibrele sintetice organice se clasifică după structura polimerului de bază în fibre
heterocatenare (poliamide, poliester, poliuretanice, polibenzimidazolice ș.a.) și homocatenare
IM si

(poliacrilonitril, poliolefine, polivinilalcoolice, policlorvinilice, policlorvinilidenice,

D ia

polifluorcarbon, etc.). Din categoria fibrelor sintetice anorganice fac parte fibrele de sticlă și
m

cele metalice.
hi
C

23
 1 lo r
02 re
Figura 13. Clasificarea fibrelor

- 2 fib
Alte clasificări ale fibrelor se pot face după criterii tehnice: după dimensiuni, după
comportarea la temperatură ridicată, după natura reacției de obținere a polimerului (în cazul
0 ra
celor sintetice).
02 tu
- 2 uc
A str
IM si
D ia
m
hi
C

24
 BUMBACUL
Bumbacul reprezintă una dintre cele mai versatile fibre textile, caracterizată de aspect
și confort la purtare deosebite. Ponderea bumbacului în ansamblul fibrelor textile este ridicată,
la nivelul anului 1998 consumul de bumbac fiind de 20 milioane de tone dintr-un total de 45
milioane de tone fibre textile.
Fibrele de bumbac, cea mai pură formă de celuloză existentă în natură, reprezintă
prelungiri epidermice unicelulare ale cojilor semințelor plantelor din familia Malvaceae, genul
Gossypium. Există 50 de specii de plante de bumbac, dar importanță comercială au doar patru:

1 lo r
gossypium hirsutum, gossypium barbadense, gossypium arboreum și gossypium herbaceum.

02 re
Bumbacul se încadrează în categoriile de fibră naturală, vegetală, monocelulară, scurtă.
Studii arheologice atestă cultivarea bumbacului și utilizarea în scopuri textile pe valea Indusului

- 2 fib
înainte de 2100 BC. Bumbacul a adus beneficii umanității din cele mai vechi timpuri, și
0 ra
versatilitatea sa aproape nelimitată face ca mereu noi domenii de utilizare să fie descoperite.
02 tu
1. VARIETĂȚI ȘI TIPURI DE BUMBAC
- 2 uc

Diferite varietăți de bumbac cresc în zone diferite ale globului. Variațiile intervenite
A str

sunt determinate de condițiile de creștere, ce au în vedere factori cum ar fi natura solului,

condițiile de climă, fertilizatorii utilizați, bolile la care este vulnerabil. Calitatea unei fibre este
IM si

determinată de următorii factori: culoare, lungime, finețe și rezistență. De regulă, fibrele cele
D ia

mai lungi sunt mai fine și mai rezistente. În general varietățile de bumbac sunt identificate cu
numele țării sau zonei geografice în care sunt cultivate. O clasificare globală a bumbacului
m

poate fi făcută în trei mari categorii:

hi

 Tip 1 - fibrele au lungime medie între 25 și 60 mm. Din această categorie fac parte varietățile
C

de bumbac de calitate ridicată, cum ar fi cel egiptean, sudanez, etc.

 Tip 2 - fibre mai grosiere, ce constituie majoritatea producției mondiale de bumbac.
Lungimea fibrelor este mai redusă, fiind cuprinsă între 13 și 33 mm. Din această categorie
face parte varietatea americană de bumbac Upland.
 Tip 3 - varietăți asiatice de bumbac cu lungimea fibrei cuprinsă între 9 și 25 mm.
Principalii producători de bumbac ai momentului sunt China, Statele Unite ale Americii,
India, Pakistanul, Uzbekistanul, Brazilia, Turcia, Mexic, Egipt, Sudan. Cei mai mari exportatori
sunt USA și India. Producția mondială de bumbac în 2013 a fost de 123 milioane de baloți de
217 kg. Evoluția producției de bumbac în ultimii ani este prezentată în Tabel 1.

25
 Tabel 1. Producția mondială de bumbac, în milioane baloți de 480 lb. (circa 217 kg)

2009/10 2010/11 2011/12 2012/13 2013/14

China 32.0 30.5 34.0 35.0 32.0
India 24.5 27.2 29.0 28.5 29.0
United States 12.2 18.1 15.6 17.3 13.2
Pakistan 9.2 8.6 10.6 9.3 9.5
Brazilia 5.5 9.0 8.7 6.0 7.4

1 lo r
Uzbekistan 3.9 4.1 4.2 4.5 4.3

02 re
Australia 1.8 4.2 5.5 4.6 4.1
Turcia 1.8 2.1 3.4 2.6 2.3

- 2 fib
Turkmenistan 1.5 1.8 1.4 1.6 1.5
Grecia
0 ra 0.9 0.9 1.3 1.2 1.4
Argentina 1.0 1.4 1.0 0.8 1.3
02 tu
Burkina 0.7 0.7 0.8 1.2 1.1
- 2 uc

Mali 0.4 0.5 0.9 0.9 0.9

A str

Restul lumii 7.5 8.1 10.2 9.6 8.8

Total 102.9 117.1 126.6 123.1 116.7
Caracteristicile câtorva dintre cele mai importante varietăți de bumbac sunt următoarele:
IM si

 Bumbacul american Upland este destul de alb, rezistent, cu lungimea fibrei cuprinsă între
D ia

22 și 32 de mm. El se împarte în trei categorii în funcție de lungimea fibrei: fibră scurtă

m

(<25 mm), medie (25 - 28 mm) și lungă (> 29 mm)

hi

 Bumbacul american Pinna este fin, rezistent, lucios, de culoare crem. Lungimea fibrelor
C

este cuprinsă între 35 și 38 de mm. Fibrele Pinna se utilizează pentru ață de cusut și țesături
de calitate deosebită, ce reclamă moliciune și luciu deosebite.
 Bumbacul egiptean este ușor cafeniu, și are fibre de lungimi cuprinse între 32 și 38 mm.
Este utilizat în același scopuri ca și bumbacul Pinna.

2. EVOLUȚIA FIBREI DE BUMBAC PÂNĂ LA RECOLTARE

Plantarea bumbacului se face la două săptămâni după ce s-a instalat sezonul cald. Planta
de bumbac apare din sol la una - două săptămâni după însămânțare. După alte două - patru
săptămâni apar bobocii, care se desfac după trei săptămâni (Figura 1).

26
 1 lo r
02 re
Figura 1. Dezvoltarea plantei de bumbac

- 2 fib
După ce are loc scuturarea florii plantei de bumbac, începe un proces de dezvoltare
rapidă a ovarului, ce devine o capsulă (Figura 2). Această capsulă conține până la 30 de semințe,
0 ra
grupate câte 2 - 6 în 3 - 5 compartimente.
02 tu
- 2 uc
A str
IM si
D ia
m
hi
C

Figura 2. Capsule deschise de bumbac

Semințele sunt protejate de un puf fibros și des – fibrele de bumbac. Acestea iau naștere
din epiderma seminței, prin alungirea unor celule specializate. Ele ating lungimea maximă după
18 - 20 de zile de la înflorire, după a 50-a zi înregistîndu-se o ușoară scurtare, ca rezultat al
procesului de uscare și răsucire. Inițial fibrele au doar perete primar1, subțire și lipsit de

1
Vezi morfologia fibrei de bumbac

27
rezistență, care înconjoară citoplasma vie din centrul denumit lumen. În timp se realizează
îngroșarea acestui perete și formarea peretelui secundar. Depunerea straturilor de celuloză ce
constituie acest al doilea perete începe după ce fibra a atins lungimea ei maximă. În procesul
de maturizare a fibrei se înregistrează creșterea continuă a conținutului de celuloză a fibrei, în
defavoarea celui de protoplasmă. Odată cu maturizarea are loc și creșterea numărului de
răsucituri a fibrei (între 50 și 130 per cm).
Bumbacul reclamă circa 200 de zile de vreme caldă continuu cu conținut adecvat de
umiditate și lumină solară; frigul dăunează în mare măsură plantei. Plantarea semințelor de
bumbac are loc în lunile martie sau aprilie. Florile plantelor apar în iunie sau iulie și bumbacul

1 lo r
este copt pentru cules între lunile august și octombrie. Acesta corespunde succesiunii

02 re
anotimpurilor în cazul celui mai mare exportator de bumbac, USA, în cazul altor țări existând
diferențe în ceea ce privește lunile în care se întrunesc condițiile favorabile pentru creșterea

- 2 fib
bumbacului.
Când floarea se veştejeşte se formează capsula, ce conține semințele acoperite de fibre
0 ra
cu rol de protecție. Fiecare sămânță de bumbac poate fi acoperită de până la 20000 de fibre.
02 tu
Atunci când semințele sunt complet dezvoltate, capsula se deschide și fibrele de bumbac
- 2 uc

formează o masă pufoasă, numită bol. Este perioada cea mai critică în ceea ce privește atacul
insectelor (omizi). Acum fibrele sunt expuse direct la soare și își încheie ciclul de creștere, și
A str

se usucă gradat, fiind gata pentru culegere.

IM si

3. RECOLTAREA BUMBACULUI
D ia

Culegerea bolului de bumbac ce conține fibrele mature se face mecanizat în țările

m

dezvoltate (Figura 3). Procesul de culegere mecanizată se desfășoară în două etape, în prima
hi

etapă, ce începe după ce 60% dintre capsule s-au deschis, se culeg aproximativ 2/3 din întreaga
C

recoltă. Existând și zone în care culegerea se face manual, așa cum s-a făcut de mii de ani.
Culegerea mecanică, chiar dacă rapidă și ieftină, are dezavantajul de a fi culese și boluri imature
sau frunze, situație care se evită în cazul mult mai laborioasei culegeri manuale.

28
 1 lo r
02 re
Figura 3. Culegerea mecanizată a bumbacului

- 2 fib
3. 1. Egrenarea
0 ra
După ce s-a terminat recoltarea, fibrele sunt separate de semințe printr-un proces numit
egrenare. Mașinile de egrenat pot fi :
02 tu
 cu ferăstraie, specifice pentru egrenarea fibrelor scurte și medii.
- 2 uc

 mașini circulare (cu role), care sunt preferate pentru fibrele lungi, dar au dezavantajul de a
A str

fi mai lente și de a implica costuri mai mari.

În cazul bumbacului recoltat mecanizat este necesară o egrenare mai energică, care
IM si

determină obţinerea unui conţinut mai ridicat de fibre scurte, respectiv o descreştere a lungimii
medii.
D ia

Fibrele linters sunt acele fibre scurte (2 - 6 mm) ce rămân pe seminţe după egrenare.
m

Îndepărtarea lor se realizează în procesul de lintersare. Fibrele linters se utilizează pentru

hi

obținerea de fibre de celuloză regenerată, fibre acetat, etc. Alte utilizări ale plantelor de bumbac
C

sunt în industria hârtiei sau pentru obținerea de ulei vegetal din semințe.
Prima maşină de egrenat a fost construită în anul 1793 de către Eli Whitney (Figura 4),
şi constituie momentul care a marcat începutul unei extraordinare evoluţii a prelucrării
bumbacului, care a detronat de atunci complet lâna ca principală materie primă textilă naturală.

3. 2. Pregătirea pentru expediere

După egrenare și lintersare are loc îmbalotarea prin presare în forme rectangulare, ce se
acoperă cu iută sau polipropilenă. Masa unui astfel de balot este de cuprinsă între 170 și 230 de
kg.

29
 1 lo r
Figura 4. Maşina de egranat inventată de E. Whitney

02 re
- 2 fib
4. CLASIFICAREA BUMBACULUI
Clasificarea se face pe sorturi standardizate, standardizarea diferind de la o țară la alta.
0 ra
De obicei sunt 9 sorturi, în funcție de lungimea fibrei, număr metric, culoare, tenacitate,
02 tu
maturitate, defecte și de procentul de impurități. Se consideră necorespunzătoare fibrele care
- 2 uc

prezintă următoarele defecte:

 mănunchiuri de fibre de diferite mărimi, răsucite între ele, sau mănunchiuri complexe,
A str

compuse din împletirea câtorva mănunchiuri mai mici;

 nodurile fibroase, cu aspect de granule fibroase;
IM si

 segmente de coajă din sămânță;

D ia

 fibre nemature;
m

 fibre degradate;
hi

 fibre moarte.
C

Un criteriu important de evaluare a calității unei fibre este gradul de maturitate, ce poate
fi determinat prin tratare cu soluții alcaline, urmată de colorare cu Roșu de Congo și uscare.
Proporția pe care o reprezintă fibrele moarte constituie un important criteriu de evaluare
a calității bumbacului. Gradul de maturitate mediu este cuprins între 68% și 76%, bumbacul
caracterizat de grad de maturitate mai mic de 68% fiind încadrat în categoria bumbacului imatur
sau slab.
În clasificarea românească a bumbacului sunt prevăzute 3 grupe în funcție de lungimea
fibrei, cu subgrupele corespunzătoare (Tabel 2).

30
Tabel 2

Tip bumbac
mare medie mică
cu lungime Normativ
Calitate A B C A B A B C D E F G
lungime, mm 38 36 36 33 33 32 30 29 27 27 27 27 8754/80
IM2 minim 3,2 3,8 3,4 4,0 3,8 4,4 4,4 3,6 3,0 3,0 3,0 3,0 7881/76
3
GM minim 0,93 0,93 0,87 0,95 0,86 0,98 0,95 0,86 0,76 0,71 0,71 0,71 7840/80
Calitate A B C A B A B C D E F G
4
CM minim 2,1 2 1,8 1,6 1,4 1,2 1,2 11023/78
Rezistență dinamometru

r
114 105 95 100 95 90 88 84 80 73 72 70

1 lo
2 -3
lb/in 10 Pressley

02 re
g/tex 38 32 26 29 26
g/tex 4,9 4,4 3,9 3,4 3,0 2,5 2,5

- 2 fib
Nm 9500 7500 7500 6900 7000 5600 5600 6000 6700 7600 7400 7400 8458/74

0 ra
5. BUMBACUL ŞI MEDIUL
02 tu
În asociere cu producția de bumbac există o serie de fenomene de poluare, ca urmare
- 2 uc

a faptului că insecticidele, pesticidele și fertilizatorii sunt factori esențiali în obținerea unor

randamente de producție mari. Aceasta deoarece o mare varietate de insecte şi boli atacă
A str

frecvent culturile de bumbac: în prima perioadă a creşterii insectele din clasa nematodelor,
molii, iar în perioada premergătoare recoltării viermi din clasa afidelor (Error! Reference
IM si

source not found.), purici albi, ş.a. Poluarea intervine inevitabil și în procesul de finisare a
D ia

materialelor textile din bumbac, ca urmare a numărului mare de substanțe chimice utilizate în
m

aceste procese (s-a estimat că peste 8000). Ponderea cea mai mare în procesele de poluare
hi

asociate cu finisarea bumbacului o au procesele de pregătire. Pentru a reduce aceste fenomene

nedorite, s-a acționat și se acționează pe multiple planuri. Astfel, firma Ciba-Geigy a dezvoltat
C

o substanță chimică care să permită evitarea fazelor intens poluante de pregătire și să permită
vopsirea bumbacului în stare crudă.
Pentru a evita complet fazele de vopsire, se lucrează la obținerea bumbacului colorat,
încercări în această direcția fiind în curs în Franța. Din 1996 CIRAD (Centre de Co-operation
International en Recherché Agronomique pour le Development) desfășoară un program ce
urmărește selecționarea varietăților de bumbac colorat și încrucișarea indivizilor pentru a lărgi

2
IM - indice Micronaire de evaluare a diametrului
3
GM - grad de maturitate
4
CM - coficient de maturitate

31
gama de culori accesibile pe această cale. Cercetările ce s-au efectuat în ceea ce privește
diferențele ce ar putea există între bumbacul obișnuit și cel colorat au evidențiat faptul că în
cazul celui din urmă gradul de polimerizare este substanțial mai redus, conținutul de substanțe
proteice mai ridicat, iar cantitatea de ceruri sensibil sporită (în special în cazul bumbacului
verde și mai puțin în cazul celui maro). Gradul de cristalinitate al varietăților de bumbac colorat
este ușor mai mic, ceea ce se reflectă și într-o densitate mai redusă.
Un alt termen tot mai utilizat este cel de bumbac organic, care desemnează bumbacul în
a cărui creștere s-a renunțat complet la utilizarea substanțelor chimice (fertilizatori, pesticide,
herbicide, fungicide, insecticide). Pentru a putea fi încadrat în categoria bumbacului organic

1 lo r
sau a Eco-bumbacului, este necesar ca absența substanțelor chimice în producerea acestuia să

02 re
fie întinsă pe o perioadă de cel puțin 3 ani. La nivelul anului 1995, producția de bumbac organic
a fost de 5000 de tone, majoritatea provenind din U.S.A., în condițiile în care cererea de bumbac

- 2 fib
organic este în continuă creștere.
0 ra
6. COMPOZIȚIA CHIMICĂ A FIBRELOR DE BUMBAC
02 tu

Compoziția unei fibre de bumbac tipică este prezentată în Tabel 3. Această compoziție
- 2 uc

variază în funcție de tipul de bumbac, de condițiile de creștere și de gradul de maturitate.

A str

Tabel 3. Compoziţia chimică a fibrelor de bumbac

IM si

Constituent Proporție din masa uscată,

D ia

(%)
m

Celuloză 94,0
hi

Proteine 1,3
C

Substanțe pectice 1,2

Ceară 0,6
Cenușă 1,2
Alte substanțe 1,7

6. 1. Celuloza
Existența celulozei ca material comun pereților celulelor vegetale a fost pentru prima
dată recunoscut de Anselm Payen în 1838. Celuloza este prezentă aproape pură în fibră de
bumbac, și în combinație cu alte substanțe, cum ar fi hemicelulozele și lignina în lemn, frunzele

32
plantelor, tulpina acestora, etc. Deși este în general considerat ca un material de origine strict
vegetală, există și unele bacterii care produc celuloză.

6. 1. 1. Structura chimică a celulozei

Multă vreme s-a acceptat că celuloza este un polimer constituit din unități de glucoză.
Caracterizarea exactă a celulozei a fost făcută în începutul anilor 1900 de către Bevan și Cross.
Ei au îndepărtat materialele ce însoțesc celuloza prin dizolvare în soluție concentrată de
hidroxid de sodiu. Componenta ce nu s-a solvit în aceste condiții a fost desemnată ca celuloză,
iar materialele solubile ca etc. celuloze, care s-au dovedit ulterior că sunt simple zaharuri

r
sau alți hidrați de carbon decât celuloza. Ceea ce Cross și Bevan au denumit α celuloză

1 lo
reprezintă ceea ce se înțelege astăzi prin celuloză.

02 re
În structura primară a celulozei, unitățile de glucoză sunt în forma piranozică (cicluri de

- 2 fib
6 atomi cu legătură semiacetalică între atomii de carbon 1 și 5 din ciclu). Unitățile de glucoză
sunt legate prin legături acetalice între C-1 al unui ciclu și C-4 al celui următor (Figura 5.).
0 ra
02 tu
- 2 uc
A str
IM si
D ia

Figura 5.
m

Deoarece în urma reacției dintre un alcool și un semiacetal se pierde o moleculă de apă

hi

pentru formarea unui acetal, frecvent unitățile de glucoză din celuloză sunt desemnate ca unități
de anhidroglucoză. Fiecare lanț macromolecular posedă la o extremitate o grupare aldehidică
C

reducătoare, mascată prin ciclizare, ceea ce permite determinarea analitică a gradului de

polimerizare. Valoarea gradului mediu de polimerizare depinde de calitatea fibrei, precum și de
gradul de maturitate, fiind de circa 12000 (metoda viscozimetrică)
Se admite că inelele piranozice prezintă conformația scaun, ce este caracterizată de
valori minime ale tensiunii în ciclu (Figura 6.).

33
 H OH H H H OH H H
CH2 OH CH2 HO
O O
HO H H HO H H O H HO H
H H OH
HO O HO O
HO H O HO H O H CH2
H CH2
H H
OH OH

n-2
n

Figura 6.

r
Verigă elementară a lanțului celulozic prezintă trei grupe hidroxilice, a căror reactivitate

1 lo
diferă, cea legată la C6 primar fiind mult mai reactivă decât cele legate la carbonii secundari 2

02 re
și 3.

- 2 fib
Dispunerea spațială (stereochimia) acestor legături acetalice este foarte importantă.
Inelele piranozice prezintă o poziție sterică fixă a carbonilor 2, 3, 4, și 5, dar poziția hidroxililor
0 ra
legați la carbonii 1 și respectiv 6 determină existența a doi izomeri, ce poartă denumirea de
anomeri. Atunci când grupă hidroxilică legată la C 1 este de aceeași parte a ciclului cu cea de
02 tu
la C4, configurația este (anomerul ). În celuloză, grupările hidroxilice de la carbonii 1 și 4
- 2 uc

sunt în opoziție față de planul ciclului, deci în configurație . Ca urmare, celuloza este poli-
A str

1,4-D-anhidroglucopiranoză. Această configurație, în care toate grupele funcționale sunt în

poziție ecuatorială, determină extinderea catenei celulozice în formă aproape liniară, ceea ce
IM si

favorizează sructurarea în formă fibrilară. În cazul anomerului , cum este de exemplu în cazul
D ia

amilozei din amidon, configurația specifică forțează legăturile ciclului glucopiranozic adiacent
să adopte o poziție axială, și în consecință macromolecula va tinde să ia o formă spirală, care
m

nu favorizează formarea de fibre.

hi
C

6. 1. 2. Structura supramoleculară
Structura supramoleculară reflectă organizarea internă spațială, rezultat al
interacțiunilor dintre elementelor constitutive, şi este caracterizată de o creștere graduală de
complexitate.
Organizarea catenelor, prin intermediul legăturilor inter și intra – catenare, duce la
nivele tot mai complexe de structurare, care se reflectă în final în caracteristicile morfologice
ale fibrei, dar și în multe dintre proprietățile fizice și mecanice ale acesteia.
Din cauza poziției ecuatoriale a hidroxililor din lanțul celulozic, aceștia ies în afara
lanțului, poziție care îi face disponibili pentru angajarea în legături de hidrogen care sunt

34
definitorii pentru structura secundară, care se referă la conformația catenelor și la forțele intra
și intercatenare.
În principiu, legături intercatenare se pot realiza prin angajarea în legături de hidrogen
a următoarelor grupe funcționate și atomi din catenă:
 oxigenului extraciclic și a hidroxilului legat de carbonul primar;
 oxigenul acetalic intraciclic și grupa hidroxilică de la C3.
Legături intracatenare sunt cele stabilite între
O
oxigenului extraciclic și hidroxilii de la carbonii CH2

secundari:

r
O O
H O

1 lo
H
 legăturile între oxigenul glucozidic și hidroxilul de la O
4
6
CH2 OH
3 5

02 re
C2 poartă denumirea de legături directoare, cu rol în Leg\ turi O
2
1 O H Leg\ turi
directoare H O
împiedicarea alungirii catenei; O stabilizatoare

- 2 fib
6 4
HO CH 2 3
5
 legăturile între oxigenului extraciclic și hidroxilul de O 1
2
O
H O
0 ra
la C3 poartă denumirea de legături stabilizatoare, cu rol O
CH2
H

în fixarea conformației, nepermițând răsucirea restului

02 tu
O O
glucopiranozic după axa oxigenului glucozidic (Figura
- 2 uc

7). Într-o formă de organizare superioară,

Figura 7.
A str

caracteristică structurii terțiare, aceste legături de

hidrogen de termină gruparea catenelor în structuri cu grad mare de ordonare, de tip cristalin.
IM si

Ochiul cristalin caracteristic celulozei native este de tip monoclinic, de următoarele dimensiuni:
o o o
a = 8,35 A ; b = 10,28 A ; c = 7,84 A , β= 84o . În cazul celulozei regenerate parametrii
D ia

dimensionali sunt identici, diferind doar valoarea unghiului β care este de 62o.
m

Dispunerea lanțurilor celulozice în ochiul cristalin este paralelă pe fiecare muchie și

hi

antiparalelă la intersecția diagonalelor, dispunere spațială care favorizează

C

formarea legăturilor inter și intracatenare (Figura 8.).

În plan diagonal se manifestă între catenele paralele
și cea antiparalelă legături de hidrogen, în timp ce
între catenele paralele aflate pe aceeași față a celulei
elementare se stabilesc legături van der Waals.
Structura cristalină a celulozei nu este una perfectă,
ci una bifazică. Domeniile cristaline pot reprezenta
până la 75% în cazul bumbacului. Deoarece lanțurile
Figura 8.
macromoleculare sunt mai lungi decât regiunile

35
cristaline, ele pătrund în mai multe domenii cristaline, între care sunt intercalate arii
caracterizate de dezordine – arii amorfe, conform modelului "micelar - franjular". Legături de
hidrogen intercatenare din zona cristalină sunt puternice, conferind fibrei rezistență mecanică
și stabilitatea la acțiunea solvenților.
De asemenea, ele împiedică celuloza să
prezinte proprietăți termoplastice, respectiv să
se topească. În regiunile cu ordine scăzută
legăturile intercatenare sunt puțin numeroase,
existând în număr mare grupări hidroxilice

1 lo r
disponibile pentru legarea cu alte molecule, cum

02 re
ar fi de exemplu moleculele de apă. Această
structură explică higroscopicitatea fibrei de

- 2 fib
bumbac, precum și capacitatea ei de a se umfla, Figura 9. Elemente de structură
fără dizolvare. 0 ra supramoleculară
02 tu
Agregarea supramoleculară duce la trecerea gradată de la macromoleculele filiforme
către fibră, cu parcurgerea stadiilor de microfibrilă și fibrilă. Astfel, 20 - 40 de catene de
- 2 uc

celuloză, organizate în cordoane cu domenii succesive ordonate și neordonate, formează

A str

entitatea fundamentală a structurii supramoleculare, ce poartă denumirea de microfibrilă, a

cărei grosime este de 80 - 100 A (Figura 9). O fibrilă, a cărei grosime poate ajunge la 3000 de
IM si

o
A , se formează din 4 - 6 microfibrile, îmbrăcate într-o manta de celuloză amorfă. Deci formele
D ia

de organizare superioare ochiului cristalin din punct de vedere al complexității sunt cristalitul
m

– microfibrila – macrofibrila (fibrila) și în cele din urmă fibră.

hi

6. 2. Însoțitorii celulozei în fibrele de bumbac

C

6. 2. 1. Substanțe pectice
Substanțele pectice sau pectina sunt COOCH3 COOMg1/2
H OH
O O
polizaharide de schelet pe bază de acid β D- O OH H
OH O OH H
galacturonic unite 1,4--glucozidic cu masă O
H OH H OH
COOCa1/2
moleculară cuprinsă între 25000 și 100000.
Grupările carboxilice sunt parțial esterificate cu metanol (7 – 9%), parțial neutralizate cu săruri
de calciu sau magneziu.
Prezenţa sărurilor de Ca şi Mg este însoţită de apariţia unei structuri reticulare, care
îngreunează solubilizarea pectinei. Sunt insolubile în apă, dar solubilizabile prin hidroliza

36
alcalină, ceea ce permite îndepărtarea lor ușoară. Ele iau naștere în faza inițială a formării
membranei celulare și se găsesc în majoritate în stratul primar.

6. 2. 2. Cerurile fibrelor de bumbac

Se găsesc în stratul cuticular, precum și la trecerea dintre peretele primar și cel secundar.
Ele sunt formate dintr-un amestec de esteri ai acizilor monobazici superiori cu alcooli superiori
din clasa alifatică cu catenă normală (24 – 30 atomi de carbon), din acizi și alcooli superiori
liberi, produși politerpenici și hidrocarburi alifatice superiore. Ponderea componentelor
nesaponificabile este de circa 69%.

1 lo r
6. 2. 3. Substanțe organice azotoase

02 re
Constituie resturi ale protoplasmei celulei vii din care s-a dezvoltat fibra. Sunt prezenți

- 2 fib
aminoacizi cum ar fi leucina, valina, prolina, alanina, acidul glutamic, glicina, serina, acidul
asparagic.
0 ra
6. 2. 4. Cenușa bumbacului
02 tu
Constituie un amestec de compuși minerali, unde predomină clorurile de sodiu și
- 2 uc

potasiu, oxizi de calciu, magneziu, fiind prezente în cantitate foarte mică şi săruri de mangan,
fier, aluminiu, cobalt. Metalele alcalino-pământoase sunt legate sub formă de sare la grupele
A str

carboxilice ale substanțelor pectice din peretele primar, formând așa numita duritate a
bumbacului.
IM si

6. 2. 5. Acizi organici şi zaharuri

D ia

Sunt prezenți în cantitate mică acizi organici cum ar fi acidul maleic, citric, oxalic.
m

Printre zaharurile libere extractibile cu alcool se pot enumera glucoza, fructoza și zaharoza.
hi

6. 2. 6. Pigmenţi
C

Pigmenţii sunt responsabili de culoarea bumbacului, iar îndepărtarea lor se realizeză în

operaţia de albire. Printre pigmenţii bumbacului au fost identificaţi morina şi gosipetina.
HO OH O
HO O OH
OH
OH
OH HO O
OH O OH OH
Morina Gosipetina

37
7. MORFOLOGIA FIBREI DE BUMBAC
Fibra matură de bumbac formează o structură de panglică, asemănătoare unei cauciuc
de bicicletă dezumflat. Diametrul fibrei de bumbac variază între 12 și 20 de micrometri. Fibra
este puternic răsucită, numărul de răsucituri fiind de 4 - 6 per mm, schimbându-și sensul la
fiecare milimetru de-a lungul fibrei. Aceste caracteristici permit identificarea microscopică
ușoară a fibrei de bumbac. În cazul unei fibre normale din punct de vedere al gradului de
maturitate, aspectul după umflare în soluții de hidroxid de sodiu este cilindric, canalul central,
numit lumen, neprezentând continuitate. În cazul fibrelor moarte grosimea pereților după

r
umflare reprezintă doar o cincime sau mai puțin din lățimea panglicii pe care o constituie fibra.

1 lo
Această caracteristică este determinată de incompleta dezvoltare a peretelui primar.

02 re
Ca urmare a subțirimii peretelui primar,

- 2 fib
bumbacul imatur prezintă caracteristici

0 ra tinctoriale mai slabe decât bumbacul matur,

precum și rezistență mecanică scăzută, ce
02 tu
determină existența unor pierderi importante în
- 2 uc

prelucrarea mecanică. Caracteristica lor de a se

îndoi mai ușor favorizează o altă proprietate
A str

Figura 10
nedorită a bumbacului imatur - formarea de
nopeuri, ce apar în materialul vopsit ca puncte mai deschise la culoare. Aspectul microscopic
IM si

al unei fibre de bumbac în secţiune transversală, respectiv longitudinală, este prezentat în Figura
D ia

10.
m

Bumbacul prezintă o structură fibrilară. Morfologia lui prezintă trei principale unități:
peretele primar, peretele secundar și lumenul (Figura 11). Peretele primar constă dintr-o rețea
hi

de fibrile celulozice acoperite cu un strat exterior cu structură nefibrilară, alcătuit din pectină,
C

proteine și ceară, ce poartă denumirea de cuticulă. Cele două componente ale fibrei constituie
o unitate constructivă nediferențiată. Ceara face fibra impermeabilă la apă și soluții apoase în
absența unui agent de udare.
Peretele primar este alcătuit din două substraturi, în care dispunerea fibrilelor diferă.
Stratul imediat inferior cuticulei conține fibrile organizate în mănunchiuri orientate la unghiuri
mici față de axa fibrei, în timp ce stratul al doilea prezintă o rețea de fibrile cu orientare
perpendiculară pe axa fibrei. Deși peretele primar cuprinde doar 5% din masa fibrei, el conține
majoritatea constituenților necelulozici, conținutul său în celuloză fiind doar de 50%. Gradul
de polimerizare al celulozei din perete primar este mult redus față de cel al celulozei din peretele

38
secundar. Legăturile între celuloză și principalul constituent necelulozic al stratului primar –
pectina – sunt de tip eteric și esteric, realizate între grupele hidroxilice ale celulozei și grupele
carboxilice ale pectinei.
Caracteristic peretelui primar este rezistența la acțiunea agenților chimici ce produc
umflarea și dizolvarea, spre deosebire de peretele secundar, cu capacitate mult mai mare de
umflare. În procesele de pregătire a materialelor textile din bumbac peretele primar este distrus
în cea mai mare parte, ceea ce favorizează umflarea uniformă ulterioară a fibrei. În plus, se
înregistrează creșterea reactivității fibrei, dispărînd caracterul hidrofob pe care îl determina
prezența ansamblului cuticulă - perete primar.

1 lo r
Peretele secundar, care constituie partea

02 re
principală a fibrei mature, se formează o dată cu
maturizarea fibrei de bumbac, prin acumularea de

- 2 fib
microfibrile celulozice ce se organizează lamelar.
0 ra Lamelele sunt într-un număr determinat de gradul
de maturitate și sunt separate de membrane
02 tu
celulozice de natură amorfă, ce conțin și substanțe
- 2 uc

necelulozice (pectină, hemiceluloze).

A str

Peretele secundar cuprinde trei straturi (S1,

S2 și S3), cantitatea cea mai mare de celuloză
găsindu-se în straturile S2 și S3 ale fibrei. Este
IM si

Figura 11 alcătuit din fibrile celulozice aranjate spiralat în

D ia

jurul axului fibrei, ce-și modifică periodic sensul de spiralare (de circa 50 de ori de-a lungul
m

fibrei). Unghiul de spiralate diferă între cele trei straturi, fiind mai mare în cazul stratului S1.
hi

Punctele în care se înregistrează modificarea sensului de spiralare se constituie în puncte de

C

rezistență scăzută. Distribuţia neuniformă a punctelor de inversiune este responsabilă de

rezistenţa relativ mică la solicitări mecanice, ca urmare a concentrării tensiunii în acele sectoare
în care distanţa între punctele de inversiune este anormal de mare. Ele sunt responsabile și de
capacitatea relativ mare de alungire a bumbacului, în corelația cu gradul mare de cristalinitate.
În secțiunea transversală fibra de bumbac are aspect caracteristic de potcoavă, diferit de
cel circular, rezultat al colapsului structurii ce intervine la prima uscare (Figura 12).

39
 B
Peretele secundar prezintă trei zone distincte,
caracterizate de accesibilitate și reactivitate diferențiată, ca
C urmare a diferențelor de densitate de împachetare. Zonele
notate A pe figură prezintă cea mai mare densitate de
A A
împachetare şi sunt caracterizate de rază de curbură maximă,
Figura 12.
prezintând o accesibilitate redusă. Zona B are o structură bine
definită de straturi concentrice şi este mai accesibilă pentru reactivi decât zonele A. Zona C, ce
prezintă structura cea mai afânată, prezintă reactivitatea cea mai mare. Această comportare este
determinată de diferențierile de comportare în procesul de uscare.

1 lo r
Zonele A, care se usucă primele, sunt supuse în procesul de uscare unei puternice

02 re
tensiuni tangențiale. Tensiunea tangențială suportată de zona B este mai redusă, în timp ce zona
C este supusă unei expansiuni radiale, se usucă mult mai încet și drept rezultat structura sa va

- 2 fib
fi mai deschisă.
0 ra
Lumenul este canalul central al fibrei, deschis la una dintre extremități, ca rezultat al
detașării fibrei de pe sămânță în procesul de egrenare. Pe parcursul maturizării dimensiunile
02 tu
lumenului se modifică în sensul micșorării. Cu cât diametrul lumenului este mai redus, cu atât
- 2 uc

fibra de bumbac este mai matură. În interiorul lumenului se regăsesc resturi ale lichidului
A str

protoplasmatic, rămas după ce se produce moartea celulei la deschiderea capsulei.

8. PROPRIETĂȚI ALE FIBREI DE BUMBAC

IM si
D ia

Experiența practică asupra influenței diferitelor proprietăți ale fibrei de bumbac asupra
calității firelor obținute și a procesabilității în general a evidențiat ca fiind esențiale următoarele
m

caracteristici:
hi

 lungimea fibrei și distribuția lungimilor;

C

 rezistența la tracțiune și alungirea;

 finețea;
 maturitatea;
 conținutul de impurități;
 culoarea.

40
 Con]inut impurit\]i a Al ungire b

Al ungire Con]inut impurit\]i

Lungime
Fine]e
Fine]e
Al tele
Uniformitate
Rezisten]\
Al tele
Uniformitate
Rezisten]\
Lungime

Figura 13. Ponderea caracteristicilor de calitate în calitatea globală a fibrei, respectiv firului:
a – fibră; b – fir

O reprezentare a contribuției relative a fiecăreia dintre aceste caracteristici ale fibrei în

1 lo r
corespondență cu elemente de calitate finală a unui fir este prezentată în Figura 13.

02 re
8. 1. Proprietăți fizico - mecanice

- 2 fib
Proprietățile fizice ale fibrei de bumbac depind în mare măsură de caracteristicile de
structură supramoleculară, de gradul de împachetare, precum și de gradul de polimerizare. Într-
0 ra
o caracterizare generală, fibra de bumbac este tenace, rezistentă, rigidă, neextensibilă și cu
02 tu
rezistență mică de rupere.
- 2 uc

8. 1. 1. Lungimea fibrei
A str

Constituie cel mai important factor în ceea ce privește calitatea finală a firului.
Lungimea mai mare a fibrei influențează pozitiv atât asupra procesului de filare, cât și asupra
IM si

rezistenței și aspectului, deoarece o dată cu creșterea lungimii crește și numărul punctelor de

contact ale fibrelor în fir, deci adezivitatea fibrelor. Cu cât fibrele sunt mai lungi, cu atât sunt
D ia

mai fine. Lungimea fibrei de bumbac este de asemenea critică în ceea ce privește optimizarea
m

parametrilor utilajelor din filatura de bumbac.

hi

Din punct de vedere al lungimii, fibrele se împart în următoarele categorii:

C

Tabel 4. Clasificarea fibrelor de bumbac după lungime

Grupa Lungime, mm
Foarte scurte <24
Scurte 24-28
Medii 28-33
Lungi 33-36
Extra lungi <36

41
Pe lângă lungimea propriu-zisă, o caracteristică importantă o constituie uniformitatea lungimii.
Cu cât această uniformitate a lungimilor este mai redusă, cu atât numărul de fibre flotante va fi
mai ridicat, ceea ce are drept consecință obținerea de fire de calitate inferioară. Pentru
măsurarea uniformității lungimii se utilizează raportul de uniformitate, respectiv indicele de
uniformitate. Prin indice de uniformitate se înţelege raportul dintre lungimea medie şi lungimea
filatorului. Din acest punct de vedere, fibrele de bumbac se pot clasifica conform Tabel 5.

Tabel 5. Clasificarea fibrelor de bumbac după uniformitatea lungimii

Uniformitate a lungimii Indice de uniformitate %

1 lo r
Foarte mare >85

02 re
Mare 83-85

- 2 fib
Medie 80-82
Scăzută 77-79
0 ra
Foarte scăzută <77
02 tu
Prezența fibrelor scurte determină o multitudine de efecte negative:
 creșterea iregularității firului;
- 2 uc

 creșterea numărului de nopeuri;

A str

 pierderi crescute la cardare.

8. 1. 2. Finețea
IM si

Constituie o caracteristică de maximă importanță în prelucrarea bumbacului. Cu cît

D ia

finețea este mai mare, cu atît randamentele de prelucrare sunt mai mari, iar proprietățile chimice
m

mai bune. Finețea variază de la o specie de bumbac la alta, dar și de la o fibră la alta sau chiar
hi

în cadrul aceleiași fibre. În general fibrele de bumbac sunt cu atât mai fine cu cât lungimea lor
C

este mai mare. Clasificarea bumbacului după finețe se face în următoarele 5 categorii:
 foarte fin – sub 120 mtex;
 fin – între 120 și 150 mtex;
 de finețe medie –; 155 – 190 mtex;
 grosier – 195 – 235 mtex;
 foarte gros – peste 240 mtex.

42
8. 1. 3. Grad de maturitate al fibrei
Transformările pe care fibra le suferă în relativ scurta perioadă de timp de la momentul
îmbobocirii sunt extrem de semnificative, așa cum se poate constata din Figura 14:

1 lo r
02 re
- 2 fib
0 ra
Figura 14. Evoluţia unor caracteristici ale fibrei de la îmbobocire la maturitate
02 tu

Din acest motiv maturitatea bumbacului constituie un alt important parametru ce

- 2 uc

influențează esențial performanțele bumbacului în procesele tehnologice și calitatea finală a

A str

firului și implicit a materialului textil finit. Maturitatea se definește în termeni de nivel de

dezvoltare a peretelui celular, o fibră complet matură fiind caracterizată de un perete celular
IM si

bine dezvoltat, așa cum se poate observa din Figura 15:

D ia
m
hi
C

Figura 15. Grad de maturitate şi aspectul fibrelor de bumbac

Fibrele imature, ce prezintă pereți celulari subțiri, sunt cauza unei serii de efecte
nedorite. Astfel, în cazul bumbacului imatur se constată formarea de nopeuri, în special la

43
fibrele de bumbac cu finețe mare. De asemenea, pot apare neuniformități la vopsire, deoarece
bumbacul matur absoarbe o cantitate mai mare de soluție de colorant decât cel imatur.
Aspectul microscopic diferit în funcție de gradul de maturitate al fibrelor poate fi utilizat
pentru a evalua gradul de maturitate. Pentru aceasta se urmărește modificarea aspectului
longitudinal al fibrei la tratarea cu o soluție de NaOH 18% (metoda Clegg), determinându-se
procentul de fibre cu fiecare grad de maturitate.

Tabel 6

Grad de Aspect microscopic

r
maturitate

1 lo
Mature secțiune circulară puternic

02 re
colorată

- 2 fib
Semimature puternic colorate, cutate

0 raNemature slab colorate, cutate

Moarte incolore, cu aspect de bandă
02 tu
- 2 uc
A str

Figura 3. 16. Forma secţiunii la fibre mature, semimature şi nemature

IM si

Pe baza diferenței aspectului microscopic se determină gradul de maturitate cu relația:

D ia

CM   x i  M i , unde xi reprezintă ponderea fibrelor cu gradul de maturitate Mi, grad

m

exprimat convențional într-o scară de la 0 la 5. Se mai poate calcula raportul de maturitate, dat
hi

de relația:
C

ND
M  0, 7 (1)
200
unde:
N - procentul de fibre normale;
D - procentul de fibre moarte
respectiv coeficientul de maturitate (Mc), definit prin expresia:
Mc = M + 0,6 H + 0,4 I (2)

unde:
M – procentul de fibre mature;

44
H – procentul de fibre semimature;
I – procentul de fibre nemature.
Alte metode standardizate de evaluare a gradului de maturitate utilizează măsurarea
căderii de presiune și a debitului (indicele micronnaire) la trecerea unui curent de aer printr-un
strat de fibre (metoda Air - Flow). În aceste condiții, gradul de maturitate se exprimă pe baza
unei ecuații empirice care corelează indicele micronnaire X cu maturitatea fibrei M și finețea
F, exprimată prin numărul metric:
MF = 3,86X2 + 18,16X + 13
Pentru o precizie mai mare a determinării se poate utiliza o metodă de dublă compresie,

1 lo r
care constă în două determinări succesive ale indicelui micronnaire, realizate la nivele diferite

02 re
de presare a probei.

- 2 fib
8. 1. 4. Rezistență și alungire la rupere
Bumbacul este o fibră de rezistență moderată, caracterizat de o tenacitate de 26,5 - 44
0 ra
cN/tex (3 - 5 cN/den) și de o rezistență specifică de 31 - 76 daN/mm2. Lungimea la rupere este
02 tu
de 29 - 44 km. Tenacitatea crește o dată cu finețea și lungimea fibrei. O clasificare a fibrelor de
- 2 uc

bumbac după tenacitate este prezentată în Tabel 7 .

A str

Tabel 7

Grad de rezistenţă Tenacitate cN/den

IM si

Foarte rezistente >3,4

D ia

Rezistente 3,2-3,3
m

Rezistenţă medie 2,9-3,2

hi

Rezistenţă modestă 2,6-2,9

C

Rezistenţă slabă <2,6

Rezistența este puternic afectată de conținutul de umiditate, precum și de condițiile în

care are loc determinarea indicilor de rezistență, respectiv de viteza de solicitare, de lungimea
fibrelor solicitate, etc.
În urma absorbției de apă, fibrele se umflă, ceea ce duce la reducerea forțelor de
coeziune intercatenare, dar simultan se înregistrează și eliminarea tensiunilor interne. În urma
acestor două fenomene cu efect antagonist, se înregistrează creșterea ușoară a rezistenței.
Fibrele umede prezintă o rezistență cu 20% mai mare decât cele uscate. Valorile

45
corespunzătoare pentru lână, mătase și celofibră sunt de 80 -90%, 75 - 80% și respectiv 44 -
45%.
Bumbacul nu este o fibră ușor extensibilă. Alungirea sa la rupere este de 5 - 10%.

8. 1. 5. Masa specifică
Masa specifică a bumbacului este cuprinsă între 1,5 și 1,55 g/cm3, în funcție de
cantitatea de celuloză conținută în peretele secundar.

8. 1. 6. Sorbția de umiditate
În condiții standard, sorbția de umiditate a fibrelor de bumbac este cuprinsă între 6 și

1 lo r
8%, ceea ce conferă caracteristici igienice superioare materialelor textile din bumbac. Repriza

02 re
este de 8,5%.

- 2 fib
Apa conținută în interiorul fibrei este legată prin legături de hidrogen de grupările
hidroxilice din zonele amorfe sau intermicelare. Totuși sorbția de umiditate este mai redusă
0 ra
decât în cazul celulozei regenerate, ca rezultat al accesibilității mai reduse a grupelor
hidroxilice. Sorbția de apă produce dezangajarea unor grupări hidroxilice din legăturile de
02 tu
hidrogen, ce are drept consecință orientarea lanțurilor macromoleculare perpendicular pe axa
- 2 uc

fibrei, ceea ce se manifestă în plan macroscopic prin contracția materialului textil.

A str

Capacitatea fibrei de bumbac de a se uda cu uşurinţă (hidrofilia) facilitează procesele

de finisare (descleiere, tratare alcalină, albire, vopsire, imprimare, etc.), precum și spălarea
IM si

casnică.
D ia

8. 1. 7. Umflare și dizolvare
m

În urma absorbției unor cantități mari de lichid, apare fenomenul de umflare, cauzat de
hi

ruperea de legături de coeziune intercatenare (a legăturilor de hidrogen), cu rezultatul creșterii

mobilității relative a catenelor. Această stare de mobilitate este utilizată pentru îndepărtarea
C

tensiunilor interne din fibrele de bumbac în procesul de mercerizare.

Celuloza se mai umflă în soluțiile unor săruri, cum ar fi clorura de zinc și sulfocianura
de potasiu, ca urmare a difuziei ionilor metalici în interiorul fibrei și a scindării legăturilor de
hidrogen.
Dacă numărul legăturilor intercatenare scindate de agentul de umflare este foarte mare,
mobilitatea catenelor crește foarte mult, intervenind dizolvarea celulozei. Soluţia amoniacală
de oxid de cupru are o acţiune de umflare şi dizolvare a celulozei determinată de formarea unei
combinaţii complexe cu celuloza, care este solubilă în exces de amoniac.

46
2C6H7O2 (OH)3 + Cu(NH3)4 (OH)2 C6H7O2(OH)2 O Cu (NH3)4 + 2H2O
2

Alţi solvenți ai celulozei sunt cuprietilendiamina (Cuen) și complecși ai Co, Ni, Zn,
frecvent utilizați pentru studiul celulozei.

8. 2. Proprietăți chimice
Bumbacul este în mare măsură rezistent la substanțele chimice întâlnite în folosința
obișnuită. Coloranții, agenți de albire puțin agresivi, și alte substanțe similare nu au efecte
semnificative asupra bumbacului. Bumbacul este atacat în anumite condiţii de agenți oxidanți

1 lo r
cum ar fi hipocloritul de sodiu sau apă oxigenată.

02 re
8. 2. 1. Reacții de modificare a celulozei

- 2 fib
Macromoleculele de celuloză conțin trei tipuri diferite de unități
anhidroglucopiranozice:

0 ra
capătul nereducător cu un hidroxil liber la C4;
02 tu
 capătul reducător cu o grupă semiacetalică la C1;

- 2 uc

ciclurile din interiorul lanțului, legate la atomii de carbon 1 și 4.

Din cauza lungimii lanțului macromolecular, cele care predomină sunt reacţiile date de
A str

grupele alcoolice de la atomii de carbon 2, 3, și 6, atunci când nu se înregistrează ruperea

lanțului în condițiile reacției. Dintre cele trei grupe hidroxilice, reactivitate mai mare prezintă
IM si

cea de la atomul de carbon 6. Spre deosebire de alcooli, reacțiile pe care le dă celuloza sunt
D ia

controlate steric. Deoarece există trei grupări hidroxilice potențial disponibile de a participa la
reacții, derivații celulozei sunt caracterizați prin gradul de substituție, ce poate varia între 0 și
m

3. În majoritatea cazurilor, valorile mici ale gradului de substituție indică participare la reacție
hi

doar a grupelor hidroxil din zonele caracterizate de un grad de ordonare scăzut, în timp ce grupe
C

hidroxil din zonele cristaline rămân neafectate. Valori mai ridicate ale gradului de substituție,
caracteristice reactanților care distrug zonele cristaline, pot fi utilizate pentru a reduce numărul
legăturilor intercatenare, ceea ce are drept rezultat scăderea forțelor care asigură coeziunea
catenelor, derivații astfel obținuți putând fi capabili să se solve în solvenți uzuali, și deci să
poată fi extruși în filamente sau alte structuri.

8. 2. 1. 1. Reacții de esterificare
Ca și alcoolii simpli, grupele hidroxil ale celulozei pot fi esterificate în urma unor reacții
cu acizi sau alți agenți de acilare. Reacția directă este posibilă, din cauza acidității mici a

47
grupelor hidroxilice și nucleofiliei reduse a oxigenului hidroxilic, doar în cazul nitrării, pentru
obținerea altor compuși de tip esteric apelându-se la alcaliceluloză.
Nitrarea celulozei cu un amestec nitrant de acid azotic și acid sulfuric a dus la obținerea
primei fibre artificiale, celuloza nitro. În procesul de nitrare are loc o accentuată hidroliză, care
duce la scăderea gradului de polimerizare și a proprietăților mecanice.
HO CH2 OH O2N O CH2 ONO2
O HNO3 O
O
OH HO O
H2SO4 ONO2 O2NO
O O

r
OH CH2 OH ONO2 CH2 O NO2

1 lo
Gradul de substituție este de 2 – 3 și determină în mare măsură proprietățile produsului.

02 re
Un grad de substituție de 2,7 conferă materialului, cunoscut sub denumirea de fulmicoton,

- 2 fib
proprietăți explozibile. Produsul de nitrare caracterizat de un grad de substituție de 2,1 – 2,3
poartă denumirea de colodiu, care în amestec în proporție de 1:3 cu camfor formează celuloidul.
0 ra
În urma acetilării se obțin acetați de celuloză. Agentul de acetilare utilizat este anhidrida
acetică, reacția fiind catalizată de acid sulfuric sau piridină. Proprietățile acetaților de celuloză
02 tu

depind mult de gradul de acetilare.

- 2 uc
A str

H O CH Ac O CH
O O
O O
OH
IM si

OA c
O O
D ia

OH OAc
m

Ac = CH3 CO
hi

La acetilarea blândă se obține monoacetil celuloza, solubilă în apă ca urmare a acetilării

C

preferențiale a grupelor OH angrenate în legături de hidrogen intercatenare. La un grad de

substituție de 2 dispare solubilitatea în apă, ca urmare a reducerii numărului de grupe hidroxilice
disponibile, acetatul de celuloză obținut fiind caracterizat de solubilitate în acetonă, solvent cu
mai puțin polar decât apa. Un grad de acetilare de 3 este specific triacetatului de celuloză,
caracterizat de solubilitate în solvenți de polaritate și mai redusă, cum sunt cloroformul sau
tetraclorura de carbon. Din triacetat de celuloză se obțin fibre cu proprietăți asemănătoare celor
ale fibrelor sintetice, în special cu ale poliesterului. Fibrele de diacetat de celuloză se obțin prin
filarea polimerului rezultat în urma hidrolizei parțiale a triacetatului de celuloză, polimer în care
gradul de acetilare este de 2,5.

48
 Reacția de acetilare se poate aplica și asupra fibrelor de bumbac în vederea modificării
proprietăților acestuia, în special a celor de rezistență termică și biologică. Utilizând un amestec
de anhidridă și acid acetic se obține un grad de substituție subunitar, acetilarea fiind concentrată
în zonele amorfe, la carbonul primar.

8. 2. 1. 2. Reacții de eterificare
Eterii celulozei pot fi obținuți folosind un număr mare de agenți uzuali de alchilare,
mulți eteri parțial substituiți (grad de substituție cuprins între 0,5 și 2) având importanță
comercială. Acești eteri sunt metilici, etilici sau carboxi metilici.

r
În urma reacției cu clorura de metil se obține metil–celuloza, ce stă la baza unui produs

1 lo
utilizat ca apret în industria textilă. Similar decurg reacțiile cu clorurile de etil, respectiv benzil,

02 re
produse obținute fiind utilizate în industria lacurilor.

- 2 fib
N aO C H 2 ONa RO CH2 OR
0 ra OH
O
O
HO
R Cl
OH
O
O
HO
O
O O O
02 tu
O O
ONa CH2 ON a ONa CH2 OR
- 2 uc

u n d e R = C H 3, C 2H 5, C 6H 5 C H 2
A str

Eterii carboximetilici se obțin prin tratare cu monocloracetat de sodiu

(Cl-CH2-COONa). CMC are utilizări diverse: aditiv în detergenți, apret în industria textilă, liant
în drajefierea medicamentelor, etc.
IM si

Reacția celulozei cu oxid de etilenă sau alți epoxizi duce la obținerea de

D ia

hidroxietilceluloză sau alți derivați hidroxialchilici, care pot avea diverse proprietăți folositoare,
m

în funcție de gradul de substituție.

hi

NaO CH2 ONa HO H2C H2C O CH2 ONa

H2C CH2
O O O
O O
HO HO
C

O OH O O OH O
O O
ONa H2C ONa ONa H2C O CH2 CH2 OH

8. 2. 2. Distrucția celulozei

8. 2. 2. 1. Degradarea fotochimică
La expunerea la acţiunea radiaţiilor solare a unui material din bumbac timp de 5 – 7 zile
se înregistrează o scădere treptată a indicilor fizico - mecanici, însoțită de îngălbenire. Cauză
principală a acestei comportări o constituie radiațiile UV, a căror energie este comparabilă cu
cea a legăturilor prezente în nucleul piranozic și între cicluri, ele determinând producerea de
reacții oxidative și hidrolitice. În condițiile unei iradieri de lungă durată se înregistrează

49
scăderea gradului de polimerizare. Procesele fotodegradative decurg după tipul reacţiilor în
lanţ, prin intermediul radicalilor liberi, atacul oxidativ având loc cu prioritate la atomii de
carbon din poziţiile 1 şi 6.

8. 2. 2. 2. Reacții de hidroliză
Deși celuloza are stabilitate chimică suficient de mare pentru a permite efectuarea
tratamentelor de pregătire, vopsire și finisare superioară, ea este susceptibilă de atacul hidrolitic
al acizilor și, într-o mai mică măsură, al alcaliilor. Atacul hidrolitic se concentrează asupra
legăturilor acetalice, scindând legăturile 1-4 glucozidice, ceea ce are drept consecință scăderea

r
gradului mediu de polimerizare și creșterea numărului de grupe reducătoare. Deoarece acetalii

1 lo
sunt destul de stabili la acțiunea alcaliilor, hidroliza în mediu alcalin va decurge mult mai greu

02 re
decât în mediu acid. Un număr de reacții de hidroliză catalizate alcalin sunt totuşi posibile.

- 2 fib
Celuloza este de asemenea degradată de către enzime.

8. 2. 2. 2. 1. Efectul acizilor
0 ra
Modul în care se comportă fibrele celulozice în contact cu o soluție acidă depinde de
02 tu
natura acidului, de concentrația acestuia, de temperatură și de durata de tratare.
- 2 uc

Bumbacul nu este afectat de acizii slabi. Atacul acid are loc la gruparea glucozidică în
A str

cazul soluțiilor diluate fierbinți sau la rece pentru soluțiile concentrate ale acizilor minerali tari,
care produc hidroliza celulozei cu formarea de hidroceluloză. În condițiile unei hidrolize
IM si

complete, are loc formarea de - glucoză.

CH 2 OH CH 2 OH OH
OH
D ia

O [H+ ] O OH HO
O
OH O
m

Cel O OH O Cel O
O O
OH CH 2 OH OH CH 2 OH
hi

Hidroceluloza reprezintă un amestec de produse de degradare cu catenă scurtă și

C

celuloză nedegradată, caracterizat de parțială capacitate de solvire în alcalii. Hidroceluloza, ca

urmare a gradului redus de polimerizare în comparație cu celuloza neatacată de acizi, va
prezenta indici fizico-mecanici inferiori, în condițiile în care procentul de celuloză transformată
în hidroceluloză este mare, fibra devenind friabilă. În paralel cu gradul de degradare creşte şi
solubilitatea în soluţii diluate de alcalii şi capacitatea de reducere (ilustrată de creşterea indicilor
de cupru şi iod).
Dintre acizii minerali, cea mai energică acțiune hidrolitică o au acizii azotic și clorhidric,
urmați de acidul sulfuric, în timp ce acidul fosforic afectează într-o măsură mai redusă fibra.
Utilizarea la temperaturi scăzute a soluţiilor diluate de acizi concentraţi (până la 8 g/l) nu este

50
periculoasă ca atare, pericolul apărând în condiţiile unei spălări incomplete, când la uscarea
ulterioară are loc concentrarea acidului care, asociată cu temperatura ridicată, poate determina
degradări severe.
Dintre acizii organici doar acidul oxalic, unul dintre acizii organici tari, afectează
celuloză, motiv pentru care acizi cum ar fi acidul acetic sau acidul formic se folosesc curent în
practica finisării materialelor celulozice. Acțiune de degradare hidrolitică au și sărurile ce
eliberează prin hidroliză acizii menționați.
În severitatea procesului hidrolitic un rol la fel de important cu natura acidului îl are
temperatura de tratare, semnificativ fiind faptul că o creștere a temperaturii de tratare în cazul

1 lo r
unei soluții de acid sulfuric 2 g/l de la 80 la 90oC determină a degradarea mai puternică decât

02 re
creșterea concentrației soluției la 6 g/l.
Viteza procesului de hidroliză scade în timp, deoarece într-o primă etapă sunt atacate

- 2 fib
domeniile de maximă accesibilitate - domeniile amorfe, ceea ce face ca periculozitatea acestui
tip de degradare să fie mare. Cu cât reactivitatea este sporită, cu atât gradul de afectare în cazul
0 ra
unui atac acid va fi mai important, din acest motiv viteza cu care are loc degradarea acidă a
02 tu
bumbacului mercerizat este de 2,5 ori mai mare decât în cazul celui nemercerizat.
- 2 uc

8. 2. 2. 2. 2. Efectul alcaliilor
A str

Fibra de bumbac prezintă excelentă rezistență la alcalii, ceea ce face ca mediul alcalin
să reprezinte o constantă a proceselor de pregătire a materialelor celulozice. În urma
IM si

interacțiunii cu hidroxidul de sodiu se formează compuși de tip alcoxidic sau de adiție, pentru
ca în urma hidrolizei să se reformeze grupările hidroxilice. Celuloza astfel reformată poartă
D ia

denumirea de hidrat celuloză, și are caracteristici diferite față de celuloza netratată în ceea ce
m

privește reactivitatea. De asemenea ochiul cristalin este caracterizat de dimensiuni ce diferă de

hi

cele ale ochiului cristalin al celulozei native: A = 8,02 A; b = 10,3 A; c = 9,13 A;  = 62,6o.
C

OH
OH substitu]ie C6H7O2 OH
OH
C6H7O2 OH + NaOH ONa + H 2O
C6H7O2 OH + NaOH
OH adi]ie OH
OH
C6H7O2 OH
OH NaOH Hidratceluloz\

În soluții puternic concentrate are loc umflarea fibrei, fără a avea loc degradări
semnificative (în anumite condiții are loc dizolvarea fracțiunilor cu grad redus de polimerizare).
Umflarea fibrei creşte o dată cu descreşterea temperaturii. Hidroxidul de sodiu pătrunde între
unităţile structurale ale fibrei, umflarea fiind provocată de solvatarea ionilor de sodiu. Această
comportare stă la baza procesului tehnologic de mercerizare, care urmărește fixarea fibrelor

51
celulozice prin ruperea legăturilor de hidrogen din starea caracterizată de tensiuni interne, în
urma umflării în soluții de NaOH de concentrație 12 – 25%, urmată de refacerea legăturilor de
hidrogen în stare relaxată la îndepărtarea agentului de umflare. Procesul de refacere a legăturilor
de hidrogen determină modificări de structură fină a fibrei. Reactivitatea substanțial sporită a
fibrelor de bumbac mercerizate este rezultatul procesului de umflare, ce determină refacerea
porozității existente anterior colapsului de la prima uscare. În plus are loc și reducerea gradului
de cristalinitate (de la 70% la 50%), creșterea domeniilor amorfe determinând de asemenea
creșterea reactivității. În urma umflării se înregistrează și detorsionarea fibrei, suprafața netedă
astfel formată explicând luciul sporit ce caracterizează bumbacul mercerizat. Reducerea

1 lo r
ponderii domeniilor cristaline este reflectată şi de reducerea densităţii fibrei în urma

02 re
mercerizării. Modificările pe care fibra de bumbac le suferă în urma mercerizării pot fi
observate în figurile următoare.

- 2 fib
0 ra
02 tu
- 2 uc
A str
IM si

Figura 17. Bumbac crud – secţiune Figura 18. Bumbac mercerizat –

longitudinală secţiune longitudinală
D ia
m
hi
C

Figura 19 Bumbac crud – secţiune Figura 20. Bumbac mercerizat –

transversală secţiune transversală

Dacă mercerizarea are loc cu tensionare, se înregistrează o importantă creştere a

rezistenţei la rupere şi reducerea alungirii. Acest fenomen are loc chiar în condițiile scăderii

52
gradului de cristalinitate, ca urmare a rearanjării catenelor, care determină creșterea gradului de
ordonare, ce se concretizează în creşterea indicilor fizico-mecanici.
Dacă în absența oxigenului atmosferic se înregistrează un atac hidrolitic localizat strict
la capătul reducător al catenei, cu formarea în trepte de acizi zaharici, atunci când mediul alcalin
este asociat cu prezența oxigenului atmosferic se înregistrează scindarea statistică a catenelor
prin atac oxidativ și micșorarea masei moleculare.
Acțiune similară cu cea a soluțiilor concentrate de hidroxid de sodiu în ceea ce privește
umflarea celulozei are amoniacul anhidru lichid, care poate fi folosit pentru mercerizare.
Ruperea legăturilor de hidrogen intercatenare se realizează pe baza formării de legături de

1 lo r
hidrogen între grupările hidroxilice ale celulozei cu azotul din amoniac. Acțiunea este de

02 re
profunzime și caracterizată de uniformitate avansată, acestea fiind chiar acele caracteristici ce
sunt foarte greu de realizat în cazul tratamentului clasic de mercerizare cu hidroxid de sodiu.

- 2 fib
8. 2. 2. 3. Degradarea oxidativă
0 ra
Agenții de oxidare puternici și/sau condițiile energice de reacție transformă celuloza în
02 tu
CO2 și apă. În condiții mai puțin energice, celuloza poate prezenta o varietate de reacții de
- 2 uc

oxidare, multe dintre ele previzibile prin analogie cu modul de comportare în situații similare
al alcoolilor simpli, al trans-glicolilor și acetalilor. În general, oxidarea hidroxizilor celulozici,
A str

care are loc printr-un mecanism radicalic, duce la grupări aldehidice, cetonice și carboxilice,
ceea ce determină modificarea proprietăților chimice. În plus, produsele de oxidare (numite
IM si

oxiceluloze) sunt semnificativ mai puțin rezistente, ca urmare a ruperii a numerose legături
D ia

intercatenare. Această degradare are loc preferențial în zonele amorfe, slăbindu-se astfel și mai
m

mult aceste "puncte slabe" ale fibrei. În prezența alcaliilor se produce ruperea lanțului și/sau a
inelului piranozic prin îndepărtarea hidrogenului acid la gruparea carbonil, urmată -
hi

alcoxieliminare. Caracterul periculos al acestui tip de degradare îl constituie faptul că efectele

C

nu sunt evidente (degradări mascate), ele sensibilizând materialul la tratamente ulterioare.

Cel mai ușor se oxidează capetele libere ale catenei (gruparea aldehidică mascată). Un
acest gen de acțiune caracterizează agenții de oxidare care menajează cel mai puternic fibra,
cum este cloritul de sodiu, de exemplu.
CH2 O H CH2 O H
O NaClO2 OH
O
Cel O O H
Cel O O H CHO
OH OH

53
 Evaluarea gradului de degradare oxidativă poate fi făcută prin determinarea cu reactiv
Fehling a numărului de grupări carbonilice astfel rezultate, când hidroxidul cupric oxidează
grupările carbonilice la grupări carboxilice, trecând la oxid cupros, care este apoi dozat.

CH2 O H CH2 O H
OH OH
Cel O O H C H O + 2 C u (O H ) 2 O H C O O H + C u 2O + 2 H 2O
Cel O
OH OH

r
Există agenți de oxidare a căror acțiune este localizată la anumiți hidroxili din structura

1 lo
celulozei. Astfel, acidul periodic atacă preferențial grupările hidroxilice de la atomii 2 și 3, în

02 re
timp ce tetraoxidul de azot oxidează preponderent hidroxilul de la C 6. În cazul unor agenți

- 2 fib
oxidanți cum sunt hipocloritul de sodiu și apa oxigenată atacul oxidativ are loc nepreferențial
la hidroxilii de la carbonii 2, 3 și 6.
0 ra CH2 OH
O
COOH
O
CH2 OH
O
CH2 OH
O [O] O
+
O O
+
O
02 tu
Cel O OH Cel O OH OH
Cel O Cel O
OH OH OH
- 2 uc

O O
A str

În urmă enolizării grupărilor carbonilice de la carbonii 2 și 3 apar duble legături în

nucleul piranozic, capabile de a se scinda, cu formarea de noi grupări aldehidice și carboxilice,
IM si

la limită având loc ruperea lanțului macromolecular.

D ia
m

CH2 OH CH2 OH CH2 OH

O CH2 OH
O O O O
[O] [O] O [O] OH HO O
hi

Cel O Cel O
OH
Cel O Cel O +
O HO OH
C

O O O O HO OH
O O

Degradările pe care le suferă celuloza în mediu alcalin au loc tot ca urmare a unui proces
oxidativ, în urma prezenței oxigenului dizolvat. Într-o primă fază are loc oxidarea la C1, cu
ruperea ciclului glucopiranozic şi formarea unei grupări esterice, care este scindată de mediul
alcalin, înregistrându-se deci scurtarea catenei celulozice.

54
 CH OH CH OH
OH OH
O O OH
[O ] N aO H
OH O OH
Cel O OH Cel O OH
O O O O O
OH OH
CH OH CH OH

CH OH
OH
OH HO
N aO H C e l O OH ON a + OH
O H O O
OH
CH OH

Arderea fără flacără a celulozei intervine prin oxidarea directă în aer la temperatură

1 lo r
ridicată și produce vapori de apă, monoxid și dioxid de carbon. Deși este dificil de realizat

02 re
arderea fără flacără a celulozei pure, diferite impurități, cum ar fi de exemplu săruri ale
metalelor alcaline, promovează acest tip de ardere.

- 2 fib
Arderea cu flacără este un proces de oxidare în fază gazoasă și ca urmare el reclamă o
degradare preliminară termo-oxidativă a lanțurilor celulozice, cu formare de compuși organici
0 ra
volatili inflamabili.
02 tu
- 2 uc
A str
IM si
D ia
m
hi
C

55
 FIBRE LIBERIENE
Fibrele liberiene (de bast) sunt fibre celulozice naturale pluricelulare, care, în
majoritatea lor, sunt generate de stratul liberian al tulpinilor (in, cânepă, iută). Prin convenţie
sunt încadrate în categoria fibrelor liberiene şi fibre ce se separă din fructe (cocos, capoc) sau
din frunze (manila, sisal). Caracteristice acestor fibre sunt structura fasciculară şi conţinutul
mare de însoţitori necelulozici. Ca urmare a acestui ultim fapt, fibrele liberiene sunt aspre, ele
clasificându-se după acest criteriu în:
 moi: in, ramie.

r


1 lo
aspre: cânepă, iută, chenaf;


02 re
foarte aspre: manila, sisal, cocos;
Fibrele cele mai aspre sunt utilizate pentru articole tehnice, în timp ce fibrele moi se pot

- 2 fib
utiliza pentru ţesături. Deoarece rigiditatea este în principal rezultatul conţinutului mare de
însoţitori, utilizarea unor tehnologii moderne de curăţire permite obţinerea de articole fine chiar
0 ra
din fibre încadrate în categoria fibrelor aspre.
02 tu
1. INUL
- 2 uc

1. 1. ISTORIC
A str

Inul provine din tulpina unei plante anuale din genul Linum usitatissimum, familia,
Linacee şi reprezintă probabil prima fibră utilizată de om în scopuri textile. Fibre de in s-au
IM si

găsit în locuinţe lacustre preistorice descoperite în Elveţia şi în mormintele din Egiptul antic
D ia

(Figura 1) unde s-au identificat ţesături de in cu o vechime mai mare de 4500 de ani. Inul a fost
m

adus în Europa de fenicieni.

hi
C

Figura 1. Basorelief egiptean ce prezintă cultivarea inului

Utilizarea sa a fost redusă până în secolul XI, când răspândirea sa a crescut sensibil ca
urmare a convingerilor că îmbrăcămintea confecţionată din ţesături din in poate duce la
vindecarea unor boli (între care lepra). Din acel moment, inul a reprezentat o constantă în baza
de materii prime textile, în ultimii ani importanţa sa în acest domeniu fiind în creştere.
Principalele domenii de utilizare textilă sunt articolele de îmbrăcăminte, perdele şi draperii. Inul

56
este utilizat, ca urmare a rezistenţei deosebite, ca substitut al fibrelor de sticlă sau azbest, în
armarea polimerilor sau a anumitor tipuri de hârtie specială.

1. 2. Caracteristicile plantei de in
Două sorturi de in sunt cultivate în prezent: unul cu destinaţie textilă, care prezintă
tulpini relativ lungi – peste 80 cm – , puţin ramificate şi seminţe mici, şi un altul pentru obţinerea
de ulei, cu tulpini mai scurte şi seminţe mai voluminoase. Principalii producători de in ai
momentului sunt Australia, Austria, Belgia, Franţa, Irlanda, Scoţia, ţările fostei URSS. Inul de
cea mai bună calitate este cultivat în Belgia, nordul Franţei şi Olanda. Inul produs în Rusia este

r
foarte fin, dar mai puţin rezistent.

1 lo
Cultivarea inului reclamă soluri sărăcăcioase, adânc arate, şi un climat rece şi umed.

02 re
Seminţele sunt semănate manual în aprilie sau mai, şi în 3 luni planta atinge 90 - 120 de cm, cu

- 2 fib
flori albastre, purpurii sau albe. Varietatea cu flori albăstrii produce cele mai fine fibre. La
sfârşitul lunii august planta capătă o nuanţă maronie, ceea ce indică ajungerea la maturitate.
0 ra
Inul se recoltează puţin înainte de maturizarea deplină, pentru a evita lignificarea completă a
02 tu
fibrelor şi a uşura procesul de cotonizare. Recoltele sunt de 1500 – 5500 kg tulpini uscate la
- 2 uc

hectar, ponderea fibrelor fiind de circa 23%.

Plantele sunt scoase din pământ cu tot cu rădăcină, manual sau mecanic. Păstrarea
A str

intactă a rădăcinii asigură o filare uşoară. Seminţele şi frunzele sunt îndepărtate de pe tulpini
prin presarea pe piepteni metalici, operaţie ce poartă denumirea de decapsulare (Figura 3).
IM si
D ia
m
hi
C

Figura 2 Fazele creşterii plantei de in: 1.

răsărire; 2. brăduţ; 3. îmbobocire; înflorire; 5. Figura 3. Principiul
maturitate decapsulării

După decapsulare are loc separarea fascicolelor din tulpină, printr-un un ansamblul de
procedee mecanice, chimice sau biologice în urma cărora se obţin fibre prelucrabile în industria
textilă prin eliminarea lamelelor interfasciculare.

57
1. 3. Compoziţia chimică a fibrelor de in
Conţinutul de celuloză al plantei de in este de 45 - 58%, iar în fibra de in este de până
la 76%. Gradul de polimerizare al celulozei din in este superior celui ce caracterizează celuloza
din bumbac (3360 faţă de 2500 - metoda viscozimetrică). Alături de celuloză sunt prezenţi
numeroşi însoţitori (Tabel 1 prezintă compoziţia fibrei de in comparativ cu cea a bumbacului).

Tabel 1

Celuloză, Hemiceluloze, Pectine, Lignină, Proteine,

Fibra Ceruri, %
% % % % %

1 lo r
Bumbac 90 - 94 4,5 - 8,5 - 0 - 0,5

02 re
In 71 - 76 17 - 22 2-5 2-7 2-5 3,5

- 2 fib
Lignina este un o substanţă macromoleculară cu structură tridimensională, care prin
degradare oxidativă se descompune în alcoolii p-hidroxi-cinamilic, sinapic şi coniferilic. Se
0 ra
admite că lignina este un produs de condensare a alcoolilor coniferilic şi hidroxiconiferilic, în
02 tu
structura sa fiind evidenţiate frecvente unităţi 4-hidroxi-3-metoxifenilpropanice. Lignina
- 2 uc

interacţionează cu celuloza prin legături eterice, acetalice sau semiacetalice.

A str

HC CH CH2 OH HC CH CH2 OH HC CH CH2 OH

IM si

OCH3 CH3O OCH3

D ia

OH OH OH
m

alcool p-hidroxi-cinamilic alcool coniferilic alcool sinapic

hi
C

Conţinutul de lignină depinde de condiţiile de vegetaţie şi de gradul de maturitate al

fibrei. El variază în fibra de in, crescând de la vârf spre bază. Cu cât conţinutul de lignină este
mai mare, cu atât elasticitatea fibrei este mai redusă.
Lignina nu este solubilă în apă sau solvenţi organici, dar se solubilizează la atacul
reducător cu bisulfit de sodiu, în urmă afectării dublelor legături din gruparea carbonil sau C=C.
Hidroliza poate fi realizată şi utilizând sulfat de sodiu, când atacul are loc la grupele OH
fenolice.
Substanţele pectice sau pectina sunt polizaharide de schelet pe bază de acid β D-
galacturonic unite 1,4-β-glucozidic cu masă moleculară cuprinsă între 25000 şi 100000.

58
Grupările carboxilice sunt parţial esterificate cu metanol (7 – 9%), parţial neutralizate sub formă
de săruri de calciu sau magneziu:

COOCH3 COOMg1/2
H OH
O O
O OH H
OH O OH H
O
H OH H OH
COOCa1/2

r
Substanţele pectice sunt legate de celuloza membranei celulare prin punţi esterice. Sunt

1 lo
insolubile în apă, dar solubilizabile prin hidroliza alcalină, ceea ce permite îndepărtarea lor

02 re
uşoară. Ele sunt principalele responsabile de lierea celulelor de in între ele, cât şi a fascicolelor

- 2 fib
de fibre de partea lemnoasă a tulpinii.
Hemicelulozele sunt polizaharide pe bază de xiloză (xilan), arabinoză (araban),
0 ra
galactoză (galactan), manoză (manan), caracterizate de grade de polimerizare mai mici decât a
02 tu
celulozei şi de solubilitate în soluţii diluate de NaOH.
- 2 uc

Toate substanţele însoţitoare ale celulozei sunt concentrate în liantul ce cimentează

fibrele între ele şi cu restul lemnos al plantei.
A str

1. 4. Morfologia fibrei de in
În secţiunea tulpinii de in (Figura 4) se pot observa epiderma (1); parenchimul cortical
IM si

(2), fascicole de fibre (3), vase lemnoase (4), parenchimul medular (5) şi lacuna medulară (6).
D ia

Fasciculele fibroase, în număr de 15 - 40, cuprind mai multe fibre elementare, sudate printr-o
m

membrană comună rigidă, ce poartă numele de lamelă mediană. Aceasta conţine hemiceluloze,
hi

substanţe pectice, lignină, şi este mai rezistentă la topire decât substanţele pectice ce leagă
C

mănunchiurile de fibre liberiene de celulele parenchimatice, proprietate care face posibil

procesul de topire al inului. Materialul membranei mediane este liantul ce conferă rezistenţă
mecanică tulpinii plantei. Conţinutul de fibre în tulpină este de aprox. 25% (raportat la masa
uscată).
Aceste fibre au lungimea de 2 - 3 cm, diametrul mediu de 14 - 18 µ şi formă alungită,
cu capete alungite închise la ambele capete. În lungimea celulelor de in se pot observa la
microscop striaţii).

59
 Figura 4. A - Secţiune transversală; B - Imagine

r
Figura 5. Fascicol de fibre de in

1 lo
văzută la microscop a unui sector de secţiune

02 re
În secţiune transversală au formă poligonală neregulată, distingându-se la exterior
prezenţă unui perete primar. Acesta are conţinut ridicat de însoţitori: lignină, ceruri, substanţe

- 2 fib
pectice, fosfatide. Fibrilele din constituţia acestui perete au un unghi de spiralare faţă de axul
fibrei de 10o. 0 ra
Peretele secundar concentrează majoritatea celulozei din fibră, dispusă în două sau mai
02 tu
multe substraturi. Unghiul de dispunere a fibrilelor este acelaşi, dar sensul de spiralare este
- 2 uc

diferit. O consecinţă a unghiului mic pe care fibrilele îl fac cu axa fibrei este gradul avansat de
orientare, deci rezistenţă superioară şi elasticitatea mai redusă decât bumbacul, la această din
A str

urmă caracteristică contribuind şi conţinutul mare de lignină. În plus, la in nu sunt prezente

punctele de întoarcere caracteristice la bumbac, ceea ce justifică suplimentar rezistenţa
IM si

superioară.
D ia

Zona centrală conţine lumenul, îmbrăcat într-un strat celulozic ce poartă denumirea de
m

perete terţiar.
hi

Cristalinitatea inului este

C

apropiată de cea a bumbacului (85 %

la in faţă de 87 - 90% la bumbac),
dar, deoarece gradul de orientare
este superior la in, deci legăturile
intercatenare sunt mai frecvente, inul
Figura 6. Structura celulelor de in: a - grup de celule;
prezintă rezistenţa superioară, dar şi
b - detaliu structural: 1 - perete primar; 2 - perete
rigiditate mai mare.
secundar; 3 - lumen; 4 - lamelă mijlocie; 5 - nod între
celule

60
1. 5. Separarea fibrelor liberiene din tulpină
Acest proces urmăreşte distrugerea lamelelor ce cimentează fasciculele de fibre, pentru
a obţine fibra tehnică, fără a afecta lamelele mediane, deoarece în acest caz se înregistrează
divizarea în fibre elementare (are loc cotonizarea inului). Metodele cele mai utilizate se pot
grupa în patru categorii: metode mecanice, fizico-chimice, chimice şi metode biologice.
Metodele mecanice se bazează pe zdrobirea tulpinilor uscate, urmată de detaşarea
fasciculelor fibroase, mult mai elastice decât materialul lemnos. Acest procedeu a fost aplicat
în special în cazul ramiei, la care fasciculele fibroase sunt localizate în scoarţa tulpinii, dar
tendinţa actuală este de aplicare şi la in. Avantajul major al acestui procedeu constă în faptul că

1 lo r
se obţine o singură categorie de fibre, omogenă ca lungime.

02 re
Metodele fizico-chimice urmăresc îndepărtarea fasciculelor de fibre din tulpină prin
tratarea cu apă la fierbere sau cu abur saturat.

- 2 fib
Metodele chimice urmăresc hidroliza controlată a substanţelor pectice ce cimentează
0 ra
fascicolelor de fibre de matricea lemnoasă. În acest scop se pot folosi metode alcaline, acide
sau oxidative. Avantajele de productivitate ale acestor procedee nu compensează de regulă
02 tu
pericolul extrem de important de cotonizare involuntară.
- 2 uc

Cele mai vechi, dar şi cele mai utilizate şi în momentul de faţă, sunt metodele biologice,
A str

cunoscute sub denumirea de topire a inului. Acestea au la bază faptul că lamelele mediane
prezintă o rezistenţa la atacul microorganismelor superioară celei prezentate de substanţele de
IM si

cimentare a fasciculelor în tulpină, deşi compoziţia este aproape identică. Explicaţia o constituie
gradul mai mare de legare a substanţelor pectice din lamelele mediane de celuloză prin formarea
D ia

de numeroase legături esterice.

m

Metodele biologice clasice sunt anaerobe şi presupun parcurgerea a trei etape. În etapa
hi

fizică, ce începe odată cu aducerea tulpinilor în contact cu apa şi durează până la 8 ore se
C

înregistrează dizolvarea substanţelor solubile (glucoză, răşini, substanţe minerale, etc., ce

reprezintă aproximativ 0,55% din masa fibrei), umflarea substanţelor pectice şi eliminarea
golurilor de aer.
Etapa următoare, ce poartă denumirea de etapă biologică preliminară, durează 12 - 16
ore. În această perioadă în mediul oferit de etapa anterioară se dezvoltă microflora anaerobă,
care va metaboliza substanţele dizolvate anterior, cu degajare de acid formic, acetic, butiric,
etc. Mediul acid astfel generat distruge microflora spontană naturală, împiedecând distrugerea
în această etapă a substanţelor pectice. În urma degajării de dioxid de carbon şi de hidrogen, la
suprafaţa bazinului apare o spumă persistentă.

61
 A treia etapă, etapa biologică principală, marchează distrugerea ţesutului lemnos, fără
atacarea pectinelor intracelulare. După ce timp de 24 de ore de la începerea acestei etape nu are
loc degajarea de gaze, începe fermentarea substanţelor pectice, separându-se stratul liberian de
partea lemnoasă şi a fasciculelor ce rămân unite prin lamela mediană. Topirea se consideră
terminată atunci când se consumă circa 50% din substanţele pectice, continuarea procesului
(supratopirea) ducând la eliminarea membranei mediane, deci la individualizarea fibrelor
(cotonizare).
Variante anaerob - aerobe ale topirii naturale sunt topirea "pe zăpadă" , sau "la rouă",
când degradarea are loc lent în condiţii iniţial anaerobe (6 zile tulpinile sunt imersate), apoi

1 lo r
aerobe (expunere pe câmp "la rouă" sau "la zăpadă").

02 re
Procedeul industrial cel mai utilizat este cel al topirii aerobe controlate, ce permite
obţinerea de fibre de calitate superioară celor obţinute în procedeul anaerob controlat. În topirea

- 2 fib
aerobă controlată în bazine cu apă caldă se introduc săruri necesare dezvoltării microflorei, se
sterilizează la cald rădăcinile de microflora naturală şi se introduc în bazin culturi de
0 ra
microorganisme selecţionate. Mediul aerob este asigurat prin insuflarea de aer, iar neutralizarea
02 tu
acidităţii produse previne distrugerea culturii de microorganisme. Procesul este mult mai scurt
- 2 uc

(între 3 şi 5 zile, în funcţie de temperatura la care se desfăşoară – între 34 şi 27oC –, precum şi

de gradul de aciditate al mediului şi de nutriţia suplimentară pentru flora bacteriană), iar
A str

calitatea fibrelor obţinute este mare.

După topire urmează o fază de prelucrare mecanică, care cuprinde zdrobirea şi
IM si

meliţarea tulpinilor, deoarece tulpinile îşi păstrează forma iniţială, chiar dacă substanţele de
D ia

legătură între partea lemnoasă şi fascicolul de fibre au fost distruse.

m

Zdrobirea presupune trecerea printre cilindri zdrobitori profilaţi, solicitările repetate de

hi

încovoiere, compresie şi tracţiune ducând la distrugerea părţii lemnoase, mai puţin elastică, şi
C

la detaşarea fibrelor. În această fază se îndepărtează circa 30% din componenta lemnoasă (ce
poartă denumirea de puzderii). Restul de puzderii se elimină la meliţare, când mănunchiul de
tulpini este lovit de palete speciale, obţinându-se fuiorul de in, cu fibre lungi, şi câlţiul, ce
reprezintă fibrele scurte şi încâlcite.

1. 6. Proprietăţi fizice
Sunt în general apropiate de cele ale bumbacului. Densitatea reală este de 1,500 g/cm3,
repriza este de 12%, culoarea este gălbuie, castanie sau slab cenuşie, în funcţie de soi şi de
gradul de maturitate, iar luciul este slab. Au capacitate bună de conducere a căldurii, ceea ce dă

62
la purtarea materialelor textile din in senzaţia de răcoare. Prezintă o rezistenţă la căldură mai
ridicată decât majoritatea fibrelor naturale.
Sarcina de rupere este de 300 - 400 cN/fibră, crescând uşor în stare umedă, dar doar
până la un conţinut de umiditate de 45%. Tenacitatea este de 27-73 cN/tex, iar alungirea la
rupere de 1,5 – 1,6 %. Lungimea medie de rupere este de 54 km. Valorile sensibil mai mari ale
tenacităţii faţă de bumbac, în condiţiile unui grad de cristalinitate apropiat, sunt explicate de
gradul sporit de orientare ce este caracteristic inului. Rezistenţa la nod este redusă, sub 50%, ca
o consecinţă a elasticităţii reduse a fibrei de in. În Tabel 2 sunt prezentate câteva proprietăţi
fizice ale fibrei de in, în comparaţie cu cele ale fibrelor de bumbac şi cânepă.

1 lo r
Tabel 2. Principalele proprietăţi fizice ale inului în comparaţie cu cele ale cânepii şi

02 re
bumbacului

- 2 fib
Parametru In Cânepă Bumbac
Lungime medie a fibrei elementare, mm
0 ra 13-14 15-25 19-38
Diametru mediu al fibrei elementare, m 17-20 15-30 12,5
02 tu
Fineţe medie, mtex 289 333 150 -180
- 2 uc

Rezistenţă în stare uscată, cN/tex 27-73 27-69 24-25

Alungire, % 1,5-4,1 1,5-4,2 6-8
A str

Sorbţie de umiditate, % 6,5-12,3 7,4-11 8-11

IM si

1. 7. Proprietăţi chimice
Sunt cele ale celulozei, deci ale fibrei de bumbac. Particularităţile sunt determinate de
D ia

conţinutul mai mare de însoţitori necelulozici. Astfel, rezistenţa la reactivi chimici este mai
m

mare, ca urmare a prezenţei ligninei şi a pectinei. O ţesătură din amestec bumbac - in, după 1-
hi

2 minute de tratare cu acid sulfuric concentrat şi spălare, pierde doar bumbacul, putându-se
C

determina conţinutul de in.

Această rezistenţă mai mare la reactivi chimici va determina şi realizarea mai dificilă a
proceselor de curăţire a fibrelor, în special în condiţiile în care aceste tratamente trebuie să
menajeze lamela mediană, pentru a preveni individualizarea fibrelor. De aceea tehnologia
clasică de pregătire a materialelor textile din in adoptă metoda tratamentelor repetate de mică
intensitate, agenţii de tratare fiind aceeaşi cu cei specifici materialelor din bumbac (apă
oxigenată, clorit de sodiu, hidroxid de sodiu).
Absenţa cuticulei hidrofobe face ca la tratarea cu soluţie cupro-amoniacală umflarea să
fie uniformă, nu perlat ca bumbacul.

63
 2. IUTA

Fibrele de iută sunt fibre celulozice naturale pluricelulare extrase din tulpina plantelor
ce aparţin genului Corchorus. După bumbac, sunt fibrele vegetale cele mai folosite, în special
pentru ambalaje. Utilizarea ei a atins un maxim în perioada interbelică, dar de atunci necesarul
de iută pentru ambalaje a scăzut simţitor ca urmare a alternativelor prezentate de ambalajele pe
bază de poliolefine.

1 lo r
02 re
Figura 8 Iuta – secţiune
Figura 7. Iuta – secţiune longitudinală transversală

- 2 fib
Dintre cele 40 de specii cunoscute de iută se cultivă doar două: Corchorus capsularies
(iuta albă) şi Corchorus olitorius (iuta tossa). Principalii producători de iută şi de articole
0 ra
tehnice pe bază de iută sunt India şi Bangladeshul, importanţă din acest punct de vedere
02 tu
prezentând şi China şi unele ţări africane.
- 2 uc

Pentru cultivare iuta reclamă temperaturi de peste 35oC şi o cantitate mare de umiditate.
Iuta este o plantă anuală care ajunge la maturitate în 3 luni de la semănare, când atinge o înălţime
A str

de 3,5 m şi un diametru de circa 15 mm. După culegere, care se face în majoritatea cazurilor
manual, se realizează detaşarea mănunchiurilor de fibre printr-un procedeu de topire similar cu
IM si

cel practicat la in.

D ia

Conţinutul de celuloză al iutei este de 72%, fibra conţinând 13% hemiceluloze şi 13%
m

lignină. Cantitatea importantă de lignină pe care o conţine explică sensibilitatea fibrei la radiaţii
hi

UV şi rigiditatea avansată.
C

Clasificarea fibrei de iută se face în funcţie de lungime, luciu, culoare, rezistenţă,

conţinut de impurităţi, fineţe. Uzual, ea se clasifică în două mari categorii: iută albă (specia
capsularia) şi tossa (specia olitorius), fiecare cu mai multe categorii de calitate (A reprezentând
calitatea cea mai bună, iar E cea mai scăzută).

2. 1. Proprietăţi fizice
Fineţea fibrei este de circa 20 dtex, lungimea fibrelor fiind de 1400 - 2000 mm.
Greutatea specifică este de 1,48 g/cm3. Iuta este caracterizată de extensibilitate redusă, deci
modul de elasticitate înalt, tenacitate ridicată (peste 70 g/dtex), fiind totuşi mai redusă decât a
altor fibre liberiene. Tenacitatea creşte cu umiditatea relativă până la un conţinut de umiditate

64
de 70%. Alungirea este foarte redusă – 1,7%. Sorbţia de umiditate este ridicată, rezistenţa la
frecare foarte bună şi tuşeul aspru.
Tratarea la 140oC timp de 150 de minute duce la pierderea a 20% din tenacitate, fibra
carbonizându-se la 300oC.

2. 2. Proprietăţi chimice
Este mai puţin sensibilă la acizi decât bumbacul. Este foarte sensibilă la acţiunea
alcaliilor. Aceasta deoarece dimensiunile fibrilelor sunt foarte reduse (1,5 – 5 mm) şi, în
condiţiile îndepărtării ligninei la albire, în mediu alcalin are loc parţiala dizolvare a

r
hemicelulozelor, ce are drept consecinţă scăderea de tenacitate. Un alt inconvenient al iutei

1 lo
albite este că la depozitare se îngălbeneşte.

02 re
Prezintă cea mai scăzută rezistenţa la agenţii atmosferici dintre fibrele celulozice

- 2 fib
naturale, aşa cum se poate observa din Tabel 3.

Tabel 3. Rezistenţa la agenţi atmosferici a fibrelor liberiene şi bumbacului

0 ra
Fibră Număr flexiuni până la Procente din rezistenţa
02 tu
rupere iniţială
- 2 uc

Durată expunere neexpus 6

12 luni 6 luni 12 luni
A str

ă luni
Bumbac 18670 1649 10 8,8 0,05
IM si

In 3052 1089 7 36 0,2

Cânepă 1188 493 60 41 5,1
D ia

Ramie 2201 5 0 0,2 0

m

Iută 56 0 – 0 –
hi
C

Expunerea la lumină solară determină în primă fază o rigidizare a fibrei, urmată de

procese oxidative de degradare; o durată de expunere de 700 de ore determină o pierdere de
tenacitate de circa 50%.
Rezistenţa biologică este mai mare decât cea a bumbacului. Este atacată de mucegai
doar în condiţii de umiditate avansată. Nu este atacată de molii.

3. CÂNEPA

Cânepa, Cannabis sativa L, este prima plantă cultivată de om, ţesături de cânepă datând
de peste 10000 de ani fiind descoperite în China. Cultivarea cânepii s-a extins din Asia Centrală

65
în China şi, începând cu anul 400 Î. H., în Europa. Cânepa, deosebit de rezistentă la factori de
mediu, era folosită pentru parâme şi pânze ale corăbiilor, dar şi pentru obţinerea hârtiei, primii
care au folosit-o în acest scop fiind chinezii cu peste 2000 de ani în urmă. Timp de peste 1000
de ani cânepa a reprezentat principala sursă de celuloză pentru fabricarea hârtiei.
În ţara noastră cânepa reprezintă cea mai veche plantă textilă.
În 1937, ca urmare a interzicerii marijuanei, s-a interzis în America şi cultivarea cânepii
(interzicere de facto prin impunerea de taxe imposibil de acoperit). Interzicerea a fost extinsă
în 1938 în Canada şi apoi în Europa occidentală. În aceste condiţii, până în începutul anilor '90
principalii producători mondiali de cânepă au fost ţările central şi est Europene, Ungaria şi

1 lo r
România în special. În Europa de vest s-a revenit asupra acestei decizii în mijlocul acestui

02 re
deceniu. În momentul de faţă există o singură companie în America de nord (în Canada) care
cultivă cânepă, sub strict control guvernamental.

- 2 fib
3. 1. Caracteristicile plantei de cânepă
0 ra
Este o plantă tehnică, cu tulpină de până la 3 metri (Error! Reference source not
02 tu
found.), care prezintă o varietate cu flori mici şi verzi, cu fibre mai puţin rezistente (cânepa de
vară), şi cânepa de toamnă, cu inflorescenţe bogate, care are un conţinut mai ridicat de fibre.
- 2 uc

3. 2. Obţinerea fibrelor de cânepă

A str

Fibrele sunt localizate în tulpina plantei, ele fiind agregate prin intermediul unei lamele
mediane, ce conţine o cantitate mare de lignină (cu circa 70% mai mult decât inul). Separarea
IM si

lor se realizează printr-un proces de topire similar celui practicat la in. Cânepa este imersată în
D ia

apă şi apoi expusă la aer în piramide. După zdrobire şi meliţare se obţine fuiorul de cânepă şi
m

câlţi.
hi

Tendinţa actuală este de a "cotoniza" cânepa, când se obţin fibre mai scurte,
asemănătoare celor de bumbac, a căror prelucrare mecanică se poate realiza pe utilajele
C

convenţionale pentru bumbac.

3. 3. Caracteristicile fibrelor de cânepă

Acestea sunt pluricelulare, forma celulelor depinzând de zona de tulpină din care provin
acestea. Astfel, celulele din parenchimul primar sunt mai rotunjite şi mai uniforme ca
dimensiuni decât cele din perenchimul secundar. Acestea din urmă formează în urma procesului
de prelucrare în cea mai mare parte câlţi.

66
 Figura 10. Cânepa –
secţiune transversală

r
Figura 9. Fibre de cânepă

1 lo
02 re
Au vârful rotunjit sau ramificat (Figura 9), şi prezintă striuri caracteristice. Secţiunea

- 2 fib
transversală este poligonală şi evidenţiază existenţa unui lumen frecvent ramificat (Figura 10).
Peretele secundar este caracterizat de valoare redusă a unghiului de spiralare al fibrilelor (circa
0 ra
4o).
02 tu
Lungimea celulelor este cuprinsă între 3 şi 35 de mm, iar grosimea este de 5 - 50 m.
- 2 uc

Fineţea unei fibre elementare este de 2 - 3,5 dtex.

Compoziţia chimică procentuală a fibrelor de cânepă este prezentată în Tabel 4.
A str

Tabel 4
IM si

Substanţe
Substanţe Grăsimi şi Hemicelu-
D ia

Celuloză hidrosolubil Lignină

pectice ceruri loze
m

e
75 - 77 % 4-9% 3,5 - 4 % 4,5% 3,7% 15 - 18%
hi
C

3. 4. Proprietăţi fizice
Culoarea fibrelor este de la alb la gri-verzui, iar luciul este pronunţat. Sunt caracterizate
de rezistenţă înaltă - rezistenţă specifică 36 - 45 daN/mm2, tenacitate 0,06 cN/den, lungime de
rupere 30 - 40 km. Alungirea este redusă atât în stare condiţionată (1,5 – 5%), cât şi în stare
umedă (2 – 4,5%). Elasticitatea lor este redusă; alungire la rupere este de 3 - 8%. Prezintă
conductivitate termică foarte bună. Rezistenţa lor la acţiunea temperaturii este modestă.
Capacitatea de absorbţie a umidităţii este mare, repriza fiind de 12%. Masa specifică este de
1,43 - 1,48 g/cm3.

67
3. 5. Proprietăţi chimice
Comportarea faţă de acizi, baze şi oxidanţi este asemănătoare cu cea a inului. De regulă
rezistenţa cânepii la aceşti agenţi de tratare este mai ridicată, ca urmare a conţinutului mai
ridicat de impurităţi. Agenţii de albire îi afectează rezistenţa, de aceea tratarea trebuie realizată
cu precauţii. Cânepa este foarte rezistentă la mucegai, radiaţii UV. Este caracterizată de foarte
bună capacitate tinctorială.

1 lo r
02 re
- 2 fib
0 ra
02 tu
- 2 uc
A str
IM si
D ia
m
hi
C

68
 FIBRE NATURALE ANIMALE - LÂNA
Fibra de lână, cea mai importantă dintre fibrele animale, reprezintă o formaţiune
cornoasă produsă de derma varietăţilor de oaie domestică, Ovis aries. Ea face parte din
categoria fibrelor naturale, proteice, multicelulare, scurte. Lâna în trecut era o fibră grosieră.
Aspectul de astăzi al fibrei de lână, fină, moale, este rezultatul unui lung proces de selecţie a
oilor. Creşterea animalelor şi producerea fibrelor de lână reprezintă un proces mai costisitor
decât cel de cultivarea a plantelor textile. Dar lână prezintă caracteristici de confort, termic în
special, pe care bumbacul şi inul nu le pot oferi. Aceste caracteristici, la care se asociază

1 lo r
elasticitatea şi moliciunea, fac ca lână să fie destinată în special îmbrăcămintei exterioare, dar

02 re
şi pentru produse de întrebuinţare casnică, cum ar fi covoarele şi păturile.

- 2 fib
1. Clasificarea lânii
În prezent, în lume sunt aproximativ 40 de rase de oi. Dacă se ţine seama şi de cele
0 ra
obţinute prin încrucişare, sunt peste 200. Cele care produc lână pot fi clasificate după calitatea
02 tu
lânii în patru grupe:
- 2 uc

Clasa I - lână merinos. Lână merinos este relativ

scurtă (25 - 125 mm), dar fibra este rezistentă, fină
A str

şi elastică. Fibrele de lână merinos au cea mai mare

cantitate de ondulaţii dintre toate fibrele de lână şi
IM si

cel mai mare număr de solzi, doi dintre factorii care

D ia

contribuie la uşurinţa de filare şi la confortul termic.

m

Oile ce produc lână din clasa I se găsesc în

Figura 1. Berbeci merinos
hi

Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud şi Spania.

Clasa II - este de calitate foarte bună, dar mai puţin bună decât lână merinos. Lungimea fibrei
C

este de 50 - 200 mm, numărul de solzi este mare şi este caracterizată de capacitate ridicată de
prelucrare. Oile ce produc această lână se cresc în Anglia, Scoţia, Irlanda şi Țara Galilor.
Clasa III - lungimea fibrei este de 100 - 455 mm, de fineţe redusă, şi are ondulaţii şi solzi puţini,
luciul fiind în consecinţă mai bun. Elasticitatea lor este mai redusă, dar pot fi utilizate pentru
îmbrăcăminte exterioară. Oile ce produc lână ce se încadrează în această clasă provin din Marea
Britanie.
Clasa IV - fibrele au lungimi de 25 - 400 mm, au aspectul unui păr, şi au cel mai redus număr
de ondulaţii şi de solzi, prezentând luciul cel mai pronunţat. Rezistenţa şi elasticitatea sunt

69
moderate.
Pentru o clasificare mai riguroasă se folosesc diferite sisteme, cel mai utilizat fiind cel
englez, sistemul Bradford, care împarte lână în 16 clase, începând cu cea mai fină, 100s, până
la cea mai grosieră, 28s. Baza de clasificare este numărul de sculuri cu lungime de 511,34 m
rezultate din 453 g lână (1 pound). Sistemul de clasificare românesc cuprinde 4 grupe: fină,
semifină, semigroasă şi groasă, fiecare cuprinzând mai multe sorturi.
Clasificarea lânii se poate face şi după alte criterii. Astfel, după modul de producţie, se
disting:
 lână de tunsoare – obţinută prin tunderea oilor vii;

1 lo r
 lână de măcelărie – obţinută de pe oi moarte;

02 re
 lână tăbăcărească – obţinută ca produs secundar la tăbăcirea pieilor de oaie;


- 2 fib
lână regenerată – obţinută prin destrămarea deşeurilor.

2. Formarea fibrei de lână

0 ra
Fibra de lână este produsul unei
02 tu
formaţiuni celulare numită folicul pilos, ce ia
- 2 uc

naştere din stratul bazal al epidermei (Figura 5.2).

La baza foliculului se găseşte bulbul, ce este legat
A str

de restul organismului prin papilă. Celulele

bulbului se divid continuu şi umplu canalul
IM si

folicular cu material proteic, care este expulzat

D ia

spre suprafaţă epidermei, de unde iese ca fibră. Pe

m

măsură ce înaintează spre exterior celulele mor, în

hi

urma procesului de cheratinizare ce are loc

C

formându-se fibra. Procesul de generare de celule

poate fi încetinit de anumite condiţii adverse, cum Figura 2. Folicul pilos
ar fi hrănire necorespunzătoare sau boală, ceea ce
determină apariţia de porţiuni ale fibrei cu diametru scăzut. După zona de cheratinizare fibra
trece pe lângă glanda sebacee, ce generează sebum, care conferă fibrei moliciune, elasticitate,
caracter hidrofug. La suprafaţa epidermei se deschid şi glandele sudoripare, prin care se elimină
apă, săruri şi metaboliţi.

70
3. Componentele lânii brute
Ansamblul lânii rezultate în urma tunderii poartă denumirea de cojoc. Substanţele
însoţitoare ale lânii în cojoc sunt în cantitate cu atât mai mare cu cât fineţea lânii este mai mare,
aşa cum se poate observa din Tabel 1.
Grăsimile sunt secreţiile glandelor sebacee, ce au rol de protecţie a fibrei pe corpul
animalului şi poartă dumirea de sebum. Cantitatea de grăsime este cu atât mai mare cu cât fibra
este mai fină. Din punct de vedere chimic, sebumul este compus din alcooli din clasa eterolilor
(principali reprezentanţi colesterolul, alcoolul cerilic, alcoolul carnaubic), acizi graşi superiori,

r
esteri ai acestora cu alcooli graşi superiori (ceruri), grăsimi (esteri ai glicerinei cu acizi cum ar

1 lo
fi acidul palmitic şi oleic), hidrocarburi. Ponderea fracţiunii saponificabile (grăsimi şi ceruri)

02 re
este de 50 - 55%, 1-2% reprezentând acizi graşi de tipul acidului capronic, care este responsabil

- 2 fib
de mirosul neplăcut al sebumului. Componenta recuperată din apele de spălare a lânii brute
poartă denumirea de lanolină, alcătuită în principal din ceruri. După purificare, ea este utilizată
0 ra
în industria cosmetică, ca suport pentru unguente.
02 tu
Tabel 1. Componentele lânii brute
- 2 uc

Conţinutul, %
Componenta
A str

fină mijlocie grosieră

Fibră 28 - 39 53 - 55 57 - 74
IM si

Grăsimi 20 - 23 6 - 6,2 5,6 - 6,3

Metaboliţi de 6 - 8,5 11,6- 12,6 2,0 - 4,5
D ia

transpiraţie
m

Alte impurităţi 24 - 26 13 - 14 10 - 10,5

hi

Umiditate 5,8 - 8 12 - 13 10 - 10,7

C

Secreţiile glandelor sudoripare poartă denumirea de suint, şi constituie un amestec de

metaboliţi organici (săruri de potasiu ale acizilor acetic, butiric, stearic, lactic, cetoacizi,
hidroxiacizi, zaharide, uree) şi anorganici (cloruri, sulfaţi, carbonaţi de potasiu, amoniu, fier),
în marea lor majoritate hidrosolubili.
Amestecul secreţiilor glandelor sudoripare şi al glandelor sebacee, modificat sub
acţiunea agenţilor atmosferici şi amestecat cu diferite impurităţi (praf, bălegar, resturi vegetale)
poartă denumirea de usuc. Usucul este un material moale, unsuros, de culoare galben - verzuie,
ce formează în jurul fibrei un strat hidrofob cu rol de protecţie la acţiunea factorilor de mediu.
Pigmenţii, care dau coloraţia specifică a lânii, sunt localizaţi în cortex, unde apar ca

71
granule, sau în medulă (atunci când aceasta este prezentă).
Din categoria impurităţilor accidentale un rol special îl au cele celulozice, generic
numite scaieţi, de provenienţă diversă : scaieţi, ierburi, fibre de iută, cânepă de la sacii de
ambalaj, etc.
Marea majoritate a acestor impurităţi sunt îndepărtate în faza de spălare a lânii brute.
Excepţie fac pigmenţii şi impurităţile vegetale. Pentru îndepărtarea acestora din urmă, atunci
când ponderea lor este de peste 5%, trebuie parcursă faza de carbonizare, când un tratament cu
un acid mineral (cel mai frecvent acid sulfuric) sau cu o sare generatoare de acid transformă
celuloza în hidroceluloză friabilă, care se îndepărtează prin scuturare.

1 lo r
4. Structura chimică a fibrei de lână

02 re
Din punct de vedere chimic, lână este o substanţă proteică, deci un compus

- 2 fib
macromolecular de tip poliamidic, rezultat prin policondensarea -aminoacizilor. Principala
componentă a lânii este o scleroproteină numită cheratina, a cărei compoziţie procentuală este:
0 ra
carbon 49,4 – 50,4%; oxigen 20,9 – 25%, hidrogen 6,5 – 7,5%; sulf 2 – 4%, azot 15,4 – 17%.
02 tu
Compoziția este în mare măsură dependentă de rasa animalului, de calitatea hranei, condiţiile
- 2 uc

de climă, precum şi de modul de îngrijire al oilor.

Aminoacizii care intră în constituţia macromoleculei de cheratină sunt CO O H
A str

substanţe organice bifuncţionale de forma: R CH

NH2
IM si

-Aminoacizii separaţi din hidroliza materiilor proteice se pot clasifica în şase grupe (Tabel 2).
D ia

Tabel 2
m
hi

Denumire Radical R Denumire Radical R

C

Acizi monoaminici monocarboxilici

CH3 acid -amino
valină CH CH2 CH2 CH3
CH3 valerianic
CH3 CH CH2 CH3
leucină CH2 CH izoleucină
CH3 CH3

acid -amino
CH2 CH2 CH2 CH3 fenilalanină CH2
capronic

72
 Acizi monoaminici dicarboxilici
acid aspartic CH2 COOH acid glutamic CH2 CH2 COOH

Acizi diamino monocarboxilici

(CH2)3 NH C NH2
Lisină Arginină
NH

CH2 CH2 CH CH2 NH2

-hidroxilizină OH

Hidroxi-amino acizi
CH3
hidroxialanină CH2 OH treonină CH

r
OH

1 lo
02 re
tirozină CH2 OH

- 2 fib
Tioamino acizi
cisteină CH2 SH cistină CH2 S S CH2

metionină
0 ra CH2 CH2 S CH3 lantionină CH2 S CH2
02 tu
Acizi aminici heterociclici
- 2 uc

CH2 COOH
triptofan prolina N
A str

N
H

HO
COOH
hidroxiprolină N
IM si

H
D ia

Ponderea acestor aminoacizi în cheratină variază în limite importante de la o rasă de oi

m

la alta, precum şi în funcţie de zona fibrei. În cazul lânii merinos acizii dicarboxilici reprezintă
hi

7,5 % (procente molare), cei aminici 9,5%, cei cu grupe hidroxilice 20,5%, iar cei ce conţin sulf
C

peste 12%. Valoarea mare a procentului de aminoacizi cu sulf indică capacitatea ridicată de
reticulare prin punţi cistinice.
Structura macromoleculară
O R O
a cheratinei este rezultatul legării
aminoacizilor în catena C NH CH C NH
polipeptidică prin legături CO – CH C NH CH
NH, unde resturile R ale R O R
aminoacizilor sunt orientate spre
exteriorul catenei. Masa moleculară a cheratinei este de 20000 –60000 (metoda
73
viscozimetrică).
Se disting două tipuri de proteine în alcătuirea cheratinelor: S-carboximetilcheratina A
şi S-carboximetilcheratina B, prima prezentă în special în microfibrile şi caracterizată de un
conţinut mai redus de sulf, de o structură înalt ordonată şi de puţine legături de hidrogen, în
timp ce a doua este prezentă cu preponderenţă în matricea fibrei, cu conţinut mai mare de sulf
şi cu masă moleculară medie mai mică, fiind caracterizată de număr mare de legături
intercatenate de hidrogen, ionice şi cistinice. Prima este specifică zonelor cu cristalinitate
limitată, pe când S-carboximetilcheratina B este prezentă în zonele cristaline.

r
6. 5. Structura supramoleculară a cheratinei

1 lo
Organizarea macromoleculelor de cheratină cunoaşte diferite nivele. Structura primară

02 re
este reprezentată de înlănţuirea aminoacizilor în catena de cheratină. Într-o structură secundară,

- 2 fib
lanţurile polipeptidice adoptă o conformaţie elicoidală, unde fiecărei spire îi corespund 3,7
o
0 ra
resturi de aminoacid, pasul spirelor fiind de 5,4 A . Această primă formă de organizare,
stabilizată prin intermediul legăturilor covalente, de hidrogen sau ionice (Figura 3), poartă
02 tu
denumirea de -helix.
- 2 uc

Un rol important în stabilizarea acestei structuri îl au legăturile covalente cistinice, ce

A str

consolidează şi stabilizează cheratina. Se poate imagina -cheratina ca un cilindru cu diametrul

o
interior de 4 - 6 A , construit din planurile legăturilor peptidice. Un exemplu de legături formate
IM si

în -helix este prezentat în Figura 4.

D ia

Pe lângă conformaţia spiralată de -helix, prezentă în stare naturală, cheratina poate

m

prezenta o conformaţie extinsă, obţinută în urma distrugerii spirelor -helixului în urma

hi

solicitărilor mecanice (alungire cu 60 – 70%) sau încălzire cu vapori de apă şi alungire cu 100%.
Această formă poartă denumirea de  -cheratină şi este formată din straturi paralele de catene
C

polipeptidice, aflate la distanţă de 97  unul de altul (Figura 5).

74
 CO OC

CH (CH)2 COO - +H3N (CH2)4 HC

NH HN

CO OC

CH CH2 S S CH2 HC

NH HN

CH CO

C O H N

1 lo r
NH CH

CH CO

02 re
CO NH

- 2 fib
Figura 3 Figura 4
0 ra
02 tu
- 2 uc
A str
IM si
D ia
m
hi
C

Figura 5. Structură  şi  a helixului

O formă supracontractată de cheratină este cea , realizabilă prin tratare cu abur timp de
2 – 3 minute a unei fibre solicitate la alungire. Supracontracţia astfel realizată poate atinge 30%
din lungimea anterioară tratamentului.

75
 Trecerea din formele  şi respectiv  în forma  este în
general posibilă, în măsura în care nu se formează legături de
hidrogen sau de tip covalent care să stabilizeze ansamblul în noua
sa configuraţie.
Existenţa formei  determină fenomenele de contracţie în
finisarea sau exploatarea materialelor din lână, fenomene nedorite
ce pot fi evitate prin diferite metode de fixare, realizate prin
tratament termic asociat cu tensionare, urmat de răcire pentru
"îngheţarea" materialului în starea fixată.

1 lo r
Nivelul de organizare supramoleculară terţiară implică

02 re
gruparea a trei catene a căror răsucire spirală formează un triplu Figura 6.
helix sau o protofibrilă (Figura 6.b). Acestea se organizează în mănunchiuri cu dimensiuni din

- 2 fib
ce în ce mai mari (minim nouă), ce alcătuiesc o microfibrilă (Figura 6.c). Acestea, dispuse într-
0 ra
o matrice cheratinică, formează fibrila.
02 tu
6. Morfologia fibrei de lână
- 2 uc

Aspectul suprafeţei fibrei de lână este caracteristic, ca urmare a prezenţei solzilor

(Figura 7).
A str
IM si
D ia
m
hi
C

Figura 7

76
 Componentele morfologice ale
fibrei de lână sunt: un strat exterior, numit
cuticulă, un strat cortical, cea are cea mai
mare pondere în alcătuirea fibrei, şi un
canal medular, a cărui prezenţă nu este
obligatorie (Figura 5. 9).
Cuticula are un conţinut mai mare
de cisteină decât restul fibrei, deci un
conţinut mai ridicat de sulf şi un grad mai

1 lo r
avansat de cheratinizare. În structura ei s-

02 re
a evidenţiat prezenţa de compuşi
necheratinici, de natură zaharică.

- 2 fib
Figura 8. Ortocortex; 2. Paracortex; 3. Membrană Celulele stratului cortical au
celulară; 4. Microfibrilă; 5. Macrofibrilă; 6. Epicuticulă; 7.
0 ra formă plată, sunt lipsite de nucleu şi sunt
Exocuticulă; 8. Endocuticulă; 9. Proteine şi resturi
dispuse cu vârful spre vârful fibrei. Ele
02 tu
nucleare
poartă denumirea de solzi şi au rol în
- 2 uc

protecţia fibrei. Frecvenţa acestor solzi depinde de rasa oilor, fiind mai mare în cazul lânurilor
fine. Forma solzilor este de asemenea caracteristică fiecărei rase, lânurile fine prezentând solzi
A str

mai mari. De prezenţa solzilor se leagă o proprietate specifică fibrelor de lână – capacitatea de
împâslire.
IM si

Această caracteristică unică permite obţinerea în cazul materialelor textile de lână a unor
D ia

finisaje imposibil de realizat pentru oricare alte fibre.

m

În alcătuirea stratului cortical se pot distinge trei substraturi (Figura 9):

hi

 epicuticula, aflat în exterior, reprezintă un strat cu structură amorfă, cu grosime de 50 - 100

C

o
A , ce constituie o barieră în calea reactivilor chimici;
 exocuticula, ce se caracterizează prin structură fibrilară, şi care are capacitate mai mare de
umflare decât primul substrat al cuticulei. Alături de epicuticulă, exocuticula controlează
procesul de difuzie al reactivilor chimici în interiorul fibrei.
 endocuticula reprezintă substratul ce face legătura cu cortexul şi este caracterizat de
structură amorfă şi de rezistenţă la acţiunea agenţilor chimici superioară celei specifice
primelor două substraturi.
Stratul cortical formează circa 90% din masa fibrei şi are o structură bilaterală, fiind
alcătuit din două părţi: ortocortextul şi paracortexul. Ortocortexul, ce reprezintă aproximativ
77
60% din secţiunea fibrei, este alcătuit din celule poliedrice, cu lungime de 80 – 110, lăţime
2,5 şi grosime 1,2 – 2,6. Caracteristic ortocortexului este conţinutul de sulf mai redus, deci
gradul de reticulare mai redus şi reactivitatea mai mare. În structura sa predomină aminoacizii
acizi, din care motiv poate fi vopsit uşor cu coloranţi bazici. Celulele ortocortexului sunt grupate
pe partea convexă a curburii ondulelor lânii (Figura 9).

1 lo r
02 re
- 2 fib
0 ra
02 tu
- 2 uc
A str

Figura 9. Structura bicomponentă a stratului cortical

IM si

Paracortexul este alcătuit din celule mai alungite şi are un conţinut mai mare de sulf
D ia

(17,1%), ca urmare a conţinutului sporit de cistină; reactivitatea paracortexului este mai redusă,
m

ca o consecinţă a gradului sporit de reticulare. Diferenţe de contracţie între orto şi paracortex

conduc la ondulaţiile caracteristice fibrelor de lână. Acest fapt este confirmat de faptul că acele
hi

fibre ce prezintă exclusiv structură de ortocortex sau de paracortex nu prezintă ondulaţii, în timp
C

ce fibrele cu asimetrie corticală pronunţată, cum sunt fibrele merinos, au ondulaţie pronunţată.
Stratul medular înconjură un canal gol, care apare la lânurile inferioare. Acest strat
medular poate fi continuu (cu reţea cristalină, specific lânurilor groase, sau sub formă de linie
subţire, specific lânurilor semifine) sau fracţionat. Celulele medulare au un grad redus de
cheratinizare, ele conţinând şi pigmenţi şi resturi de protoplasmă.

78
6. 7. Proprietăţi fizice
6. 7. 1. Lungimea
Variază în limite largi (3 – 40 cm). Pentru utilizări textile este necesară o lungime medie
minimă de peste 6 cm în vederea obţinerii de fire pieptănate, sub această lungime medie fibrele
putând fi utilizate pentru obţinerea de fire cardate. Între lungimea reală şi cea aparentă diferenţa
este cu atât mai mare cu cât lâna este mai fină, deci mai ondulată.

6. 7. 2. Ondularea fibrei

r
Reprezintă o caracteristică esenţială a lânii, în funcţie de numărul de ondulaţii pe

1 lo
unitatea de lungime şi de stabilitatea acestora evaluându-se calitatea lânii. Numărul de ondulaţii

02 re
pe centimetru este de 12 – 13 pentru lâna fină, de 7 – 8 pentru cea semifină şi de 1 – 4 pentru

- 2 fib
cea grosieră. Pentru evaluarea acestei caracteristici se mai utilizează gradul de ondulare Go,
dat de relaţia:
0 ra lr  la
Go =  100 (1)
02 tu
la

unde:
- 2 uc

lr - lungimea reală;
A str

la - lungimea aparentă.
Stabilitatea ondulaţiei se evaluează prin gradul de revenire la dimensiunile reale după
IM si

solicitarea fibrei o durată standardizată cu o greutate egală cu cea a 5000 m de fibră. Relaţia de
determinare a stabilităţii ondulaţiei S este:
D ia

G os
m

S=  100 (2)
Go
hi

unde:
C

Gos - gradul de ondulare după solicitare;

Go - gradul de ondulare iniţial.

6. 7. 3. Fineţea
Variază în limite largi. Lâna fină are diametrul de 20 - 26, cea semifină de 26,1 – 33,
cea semigroasă de 33,1 – 40 şi cea groasă de 41 – 55.

79
 Figura 10. Variaţia diametrului fibrei în funcţie de modul de hrănire şi de factorii de stress

1 lo r
Diametrul fibrei poate varia mult pe lungimea fibrei, în special ca urmare a diferenţei în

02 re
condiţiile de hrănire a animalului. Cu cât hrana este mai abundentă, cu atât fibra este mai

- 2 fib
grosieră. Zonele de micşorare a diametrului fibrei pot fi consecinţa unei scăderi importante a
nivelului de hrană, a existenţei unui factor de stress, sau a unei boli.
0 ra
7. 4. Proprietăţi tensionale
02 tu
Aceste proprietăţi sunt evidenţiate de diagramele ce pun în relaţie deformaţia cu efortul
- 2 uc

care solicită fibra. Se poate observa o puternică componentă plastică a comportării, ceea ce
apropie lâna de fibrele chimice.
A str

În curba efort-deformaţie se distinge un domeniu

C
de comportare elastică, de tip Hooke, corespunzător 
IM si

B
porţiunii OA (Figura 5. 13). Aceasta se limitează la zona
D ia

alungirilor de până la 5% şi corespunde, la nivel A

m

microscopic, modificărilor unghiurilor de valenţă.

O
hi

Alungirile mai mari, de până la 30%, sunt determinate de 

deformarea helixului, care trece din forma  în forma

C

extinsă . Această zonă, AB pe diagramă, corespunde Figura 11.

deformaţiilor înalt elastice, parţial reversibile.

La solicitări ulterioare se înregistrează scindări ale legăturilor de reticulare, cu accentuarea
domeniului de curgere (a domeniului plastic), ceea ce duce, în final, la ruperea fibrei (punctul
C pe diagramă). Alungirea de rupere este mult superioară celorlalte fibre naturale, fiind
asemănătoare celei caracteristice fibrelor sintetice. Capacitatea de revenire din reformare este
remarcabilă (peste 50% chiar la alungiri de 30%), ceea ce face lâna cea mai elastică fibră
naturală.

80
 Un rol deosebit în caracteristicile mecanice
ale fibrei de lână îl au legăturile cistinice; cu
cât numărul acestora este mai redus, cu atât
deformabilitatea fibrei este mai mare.
Comportarea la alungire depinde şi de
conţinutul de umiditate, aşa cum se poate
observa din Figura 12. Cu cât umiditatea
relativă a aerului este mai mare, fibra se
întinde mai uşor, creşte domeniul de curgere

r
Figura 12

1 lo
şi scade rezistenţa la rupere. Astfel,

02 re
tenacitatea în stare uscată este de 1 – 1,7 cN/den şi în stare umedă de 0,8 – 1,6 cN/den. Acţiunea
umidităţii se explică prin rolul de plastifiant al moleculelor de apă, care micşorează

- 2 fib
interacţiunile intercatenare, participând ele însele ca agent de reticulare. În acelaşi sens cu
umiditatea acţionează şi creşterea temperaturii.
0 ra
6. 8. Proprietăţi chimice ale fibrei de lână
02 tu
- 2 uc

Comportarea fibrei de lână faţă de diferiţi reactivi chimici este determinată în mare
măsură de catena polipeptidică şi de natura grupelor funcţionale ale resturilor aminoacizilor din
A str

alcătuirea cheratinei.
IM si

6. 8. 1. Proprietăţi acido-bazice ale lânii

Ca o consecinţă a existenţei în catena polipeptidică de aminoacizi diaminici, cum ar fi
D ia

acidul asparagic şi cel glutamic, respectiv dicarboxilici, ca lisina sau arginina (faţă de care
m

aportul grupelor carboxilice şi aminice terminale este nesemnificativ), lâna are caracter amfoter.
hi

Lână se comportă ca un poliion amfoter, în funcţie de valoarea pH-ului ea având sarcină

C

electrică pozitivă sau negativă. În soluţie apoasă grupările aminice şi carboxilice sunt ionizate:
COO-

+ +
NH 3 COO- NH 3 COO-

Deoarece gradul de ionizare al grupelor carboxilice este mai mare decât cel al grupelor
aminice, cât şi ca urmare a numărului mai mare de grupe carboxilice, în soluţii apoase lâna va
prezenta un slab caracter acid.
Datorită caracterului amfoter, cheratina poate reacţiona atât cu acizii, cât şi cu bazele.

81
Prezenţa grupelor aminice permite interacţiunea cheratinei cu acizi, lână comportându-se în
mediu acid ca o bază slabă, care acceptă un proton pentru a-şi neutraliza sarcina negativă.
Numărul de echivalenţi gram de acid clorhidric legaţi de 100 de grame de lână este de 0,082.
În mediu alcalin grupele carboxilice din catenele laterale ale cheratinei reacţionează cu agenţii
alcalini, 100 de grame de lână legând 0,078 echivalenţi de hidroxid de potasiu.
Valoarea pH-ului pentru care numărul sarcinilor pozitive şi negative este egal poartă de
numirea de punct izoelectric şi este de 4,3 - 4,9. Zona de pH adiacentă acestei valori este
caracterizată de maximum de rezistenţă a fibrei, atât din punct de vedere chimic, cât şi mecanic.

r
6. 8. 2. Interacţiunea lânii cu apa

1 lo
În apă lâna se umflă, ca urmare a pătrunderii apei în zonele amorfe ale fibrei, ce are

02 re
drept consecinţă îndepărtarea catenelor unele faţă de altele. Gradul de umflare este dependent

- 2 fib
de conţinutul de impurităţi al fibrei, lâna spălată umflându-se mai mult (până la 50% creştere
de volum). Acest fenomen este de maximă importanţă în acele procese de finisare ce urmăresc
0 ra
fixarea fibrei de lână. Fixarea presupune acţiunea conjugată a umidităţii şi temperaturii, având
02 tu
loc, ca urmare a creşterii distanţei intre catene, scindarea aproape în totalitate a legăturilor de
- 2 uc

hidrogen, a circa 24% din legăturilor cistinice şi a tuturor legăturilor ionice, drept consecinţă
înregistrându-se relaxarea tensiunilor interne din fibră. La sfârşitul procesului se înregistrează
A str

refacerea, în stare relaxată, a legăturilor ce reticulează fibra. Circa jumătate dintre punţile
cistinice rupte nu se refac ca atare, ci se transformă în punţi lantioninice.
IM si

C CH2 + HS CH2 CH HC CH2 S CH2 CH

D ia

punte lantioninică
m

În cadrul procesului de fixare se înregistrează şi trecerea cheratinei din forma  în formă

hi

, a cărei conformaţie extinsă favorizează stabilizarea structurii prin numeroase legături de

C

hidrogen.
Dacă durata de tratare cu abur a lânii depăşeşte 20 de minute, fibra extinsă nu mai poate
reveni la forma iniţială, ca o consecinţă a refacerii legăturilor de sulf în poziţia extinsă.

82
 NH NH NH NH
CH CH2 S S CH2 CH CH CH2 S OH + HS CH2 CH

C O C O C O C O

R e s t s u lfe n ic R e s t tio lic

NH NH NH

CH CH2 S OH C H C H O + H 2N R ' CH CH N R'

-H 2 S
C O C O C O

1 lo r
NH

02 re
+ H 2N R '
CH CH2 S N H R'
- H2O

- 2 fib
C O

Realizarea practică a fixării se face printr-o mare varietate de procedee, cu apă caldă sau
0 ra
vapori de apă, ce pot interveni în diferite faze ale fluxului de finisare. Atunci când fixarea are
02 tu
drept obiectiv asigurarea unui minim de stabilitate dimensională în fazele de spălare sau
- 2 uc

eventual piuare, se practică o prefixare cu apă fierbinte, ce poartă denumirea de crabare. Fixarea
efectivă sau decatarea, cu consecinţe deosebite în ceea ce priveşte stabilitatea dimensională a
A str

materialului finit, se realizează cu abur în autoclave sau maşini speciale de decatat, iar
decatarea finală, realizată de asemenea cu abur, are drept scop relaxarea finală a materialului
IM si

textil şi corectarea tuşeului.

D ia

Dacă durata tratamentului de fixare este insuficientă pentru refacerea legăturilor

m

intercatenare disulfidice, la încetarea solicitării catenele se contractă sub influenţa forţei de

hi

atracţie intermoleculare, având loc fenomenul de supracontracţie.

C

6. 8. 3. Comportarea lânii în mediu acid

Lâna este mult mai rezistentă la tratamente acide decât fibrele celulozice, făcând faţă
unor soluţii de acizi minerali de concentraţii de până la 30%. În aceste condiţii sunt scindate
legăturile de hidrogen şi cele ionice, fără a fi afectată integritatea fibrei, cu atât mai mult cu cât
aceste legături se refac la eliminarea reactivilor ce au determinat ruperea lor. Punţile cistinice,
care asigură, în principal, rezistenţa lânii, nu sunt afectate. Această comportare face posibilă
folosirea acizilor minerali în operaţia de carbonizare (în cadrul căreia se îndepărtează
impurităţile de natură celulozică), precum şi utilizarea frecventă a mediului de reacţie acid în
procesele tehnologice de vopsire ale lânii. La temperatura camerei, rezistenţa lânii la acizi
83
minerali este foarte bună, încât materiale din lână se utilizează pentru filtre la separarea acizilor
naftalin-sulfonici.
Chiar dacă pierderile de rezistenţă înregistrate în condiţiile tratamentului acid sunt
reduse, se înregistrează modificări ale unor aminoacizi din lanţul cheratinic. Astfel, aminoacizii
diaminici, respectiv hidroxiaminoacizii formează în prezenţă de H2SO4 compuşi de forma:
R N H 2 + H 2S O 4 R N H S O 3H + H 2O
R C H 2 O H + H 2S O 4 R C H 2 O S O 3H + H 2O

Atacul acid afectează triptofanul, care este degradat în proporţie de peste 20%. Mediul
acid poate ataca şi legăturile intercatenare, o scădere cu 5% a numărului acestora ducând la

1 lo r
înjumătăţirea rezistenţei fibrei.

02 re
În condiţiile unui tratament acid insuficient controlat (temperatură prea ridicată sau
concentraţie prea mare de acid la carbonizare) este posibilă scăderea capacităţii de vopsire a

- 2 fib
lânii cu coloranţi anionici, ca urmare a creşterii acidităţii fibrei, produsă de hidroliza grupelor
0 ra
amidice din catenele laterale
O altă consecinţă a tratamentului acid asupra fibrei de lână este apariţia fenomenelor de
02 tu
contracţie şi supracontracţie. O oră de tratare cu soluţie de HCl 3% determină o contraţie a lânii
- 2 uc

de 13%. Acelaşi efect îl pot provoca şi săruri, cum ar fi sulfatul de mercur, dar în condiţiile unei
A str

durate mai mari de tratare.

Efect degradativ foarte limitat au acizii organici, care afectează foarte puţin fibra, chiar
IM si

în condiţiile unor tratamente la fierbere cu soluţii de 5 - 15%. Din acest motiv utilizarea unor
acizi cum sunt acidul acetic sau acidul formic este uzuală în vopsirea lânii.
D ia

6. 8. 4. Acţiunea alcaliilor asupra lânii

m

Degradarea cheratinei în mediu alcalin are loc mult mai rapid şi mai neselectiv decât în
hi

mediu acid. Procesul începe printr-o foarte puternică umflare, pentru ca după scurt timp
C

rezistenţa să scadă mult. Dacă tratarea alcalină este condusă la fierbere, cu o concentraţie de
5% a soluţiei de NaOH, se înregistrează completa dizolvare a lânii. Atacul hidrolitic are loc
preponderent asupra acelor aminoacizi din catena cheratinică care prezintă grupe atrăgătoare de
electroni, care măresc electrofilia grupării carbonilice, cum ar fi serina, arginina, histidina:

CH2 X CH2 X _ CH2X

0 0
HO- _
NH CH C NH CH C NH CH COO + H2N
NH NH
OH

84
 Pentru a preveni degradările alcaline, în finisarea textilă a lânii mediul alcalin se
utilizează cu maximă precauţie. Se folosesc agenţi alcalini puţin energici (cel mai frecvent
utilizat fiind carbonatul de sodiu), iar temperatura de tratare nu depăşeşte 50oC.
Dacă tratarea alcalină are loc controlat, într-o primă etapă se produce scindarea
legăturilor cistinice, cu formarea de acid sulfamic şi tioli; în continuare are loc descompunerea
acizilor sulfamici, formându-se compuşi carbonilici, alcooli şi acid  aminoacrilic.
OH
R CH S R C H O + H 2S
H Compusi

r
carbonilici

1 lo
H 2O
R S S R R SH + R CH 2 S OH R CH2 OH + S
N aO H Alcooli

02 re
tiol acid sulfamic
NH

- 2 fib
C C H 2 + H 2O + S

C O
acid -aminoacrilic
0 ra
Acidul  amino acrilic reacţionează cu tiolul formând lantionină:
02 tu
C CH2 + HS CH2 CH CH CH2 S CH2 CH
- 2 uc

Legăturile lantioninice astfel formate sunt caracterizate de rezistenţă mai mare la

A str

tratamentul cu uree - bisulfit, ca urmare a reactivităţii mai scăzute a legăturilor monosulfidice.

Se poate deci obţine, în condiţiile unui tratament alcalin controlat, fixarea permanentă a fibrelor,
IM si

similar celei obţinute prin tratare cu apă fierbinte.

D ia

6. 8. 5. Acţiunea agenţilor reducători

m

Acţiunea reducătorilor asupra cheratinei este direcţionată asupra legăturii cistinice, care
hi

este scindată în resturi tiolice:

C

[H ]
R S S R 2R S H

Pierderile de rezistenţă înregistrate în urma acestui proces sunt în general reduse,

deoarece grupele tiolice se reoxidează, refăcând legăturile de reticulare.
Agenţii reducători sunt utilizaţi în finisarea lânii în special pentru asigurarea fixării
acesteia, pentru reducerea capacităţii de împâslire şi pentru albire. Principiul utilizării agenţilor
reducători în fixarea lânii se bazează pe ruperea de legături transversale, urmată de tratarea cu

85
compuşi care fixează fibra prin reticulare cu legături mai rezistente decât cele iniţiale. În acest
mod pot fi obţinute dungi şi pliuri. Utilizarea pentru albire se bazează pe capacitatea agenţilor
reducători de a distruge cromoforul coloranţilor. Spre deosebire de albirea oxidativă, cea
reductivă nu are efect permanent, după o perioadă de timp instalându-se o coloraţie gălbuie.
În trecut pentru albirea reductivă a lânii se utilizau bioxidul de sulf, sulfitul şi tiosulfatul
de sodiu. Astăzi utilizarea lor este limitată, deoarece gradul de alb obţinut este instabil. În urma
reacţiei cheratinei cu aceşti compuşi chimici se formează săruri ale acidului S-cistein sulfonic
ale mercaptidei:
_ _

r
CH CH2 S S CH2 CH + S O 3 2- CH CH2 S + CH CH2 S SO 3

1 lo
S-a constatat că atât sulfonatul de sodiu al cisteinei, cât şi compusul tiolic trec în acid

02 re
-aminoacrilic, prin intermediul căruia pot fi refăcute legăturile de reticulare (de natură

- 2 fib
lantionidică de această dată).
0 raC O
C H C H 2 S S O 3N a
02 tu
NH C O
- 2 uc

- N a H S 2O 3
C CH2
A str

C O NH
- H 2S
CH CH2 SH
A c id  a m in o a c rilic
IM si

NH
D ia
m

C O C O C O C O
hi

C CH2 + HS CH2 HC CH CH2 S CH2 HC

C

NH NH NH NH

Afectarea cistinei de către sulfitul sau bisulfitul de sodiu nu este uniformă, existând
fracţiuni rezistente, a căror pondere este de circa 50%. Această comportare poate fi o consecinţă
a poziţiei cistinei în catena cheratinică, ce defavorizează scindarea legăturilor disulfidice.
Capacitatea grupei mercaptanice formate în urma reacţiei de a adiţiona la dubla legătură
este utilizată pentru fixarea lânii. În acest scop lâna este pretratată reductiv, după care este tratată
cu compuşi difuncţionali de tipul divinil sulfonelor sau cu formaldehidă.

86
 C O C O

C CH2 HS CH2 HC CH2 CH2 S CH2 HC

NH NH
SO2 + SO2
C O C O

C CH2 HS CH2 HC CH2 CH2 S CH2 HC

NH NH

Similar are loc reacţia în cazul tratării cu formaldehidă:

r
C O C O C O C O

1 lo
CH CH2 SH + C H 2O + HS CH2 HC CH CH2 S CH2 S CH2 HC

02 re
NH NH NH NH

- 2 fib
Reactivitatea grupelor tiolice permite reticularea lânii şi prin tratări cu derivaţi
0 ra
bifuncţionali de tipul 1,2 dibrometanului.
02 tu
C O C O C O O C
- 2 uc

CH CH2 SH + Br CH2 CH2 Br + HS CH2 HC CH CH2 S CH2 CH2 S CH2 HC

A str

NH NH NH HN
IM si

Hidrosulfitul de sodiu (ditionitul de sodiu), un reducător uzual în finisarea chimică

D ia

textilă, este frecvent utilizat pentru albirea lânii, în special atunci când procesul de albire
reductivă este asociat cu o albire oxidativă finală. Deoarece în apă ditionitul de sodiu trece în
m

sulfit de sodiu, se poate accepta că acţiunea asupra cheratinei este identică cu a acestuia din
hi

urmă
C

Dintre agenţii de reducere organici cel mai utilizat este acidul tioglicolic. În mediu acid,
sărurile de sodiu sau amoniu ale acestui acid scindează cu viteză redusă legăturile disulfidice,
pentru ca în mediu alcalin viteza de reacţie să crească sensibil. În urma tratamentului se
înregistrează importante creşteri de reactivitate, în condiţiile scăderii rezistenţei mecanice:

C O C O C O
S CH2 CO O H
CH CH2 S S CH2 HC + HS CH2 CO O H 2 CH CH2 SH +
S CH2 CO O H
NH NH NH

87
6. 8. 6. Acţiunea agenţilor oxidanţi
În procesele de finisare a materialelor textile din lână agenţii de oxidare sunt utilizaţi la
albire, pentru tratamentele de neîmpâslire şi pentru reducerea capacităţii de contracţie. Acţiunea
agenţilor oxidanţi se manifestă asupra aminoacizilor din lanţul cheratinic, concentrându-se
asupra celor ce conţin sulf, putând fi afectate şi legăturile peptidice.
Apa oxigenată este agentul de albire uzual folosit în albirea lânii, deoarece permite
obţinerea unui grad de alb avansat şi stabil, în condiţii de protecţie a mediului. Pe lângă acţiunea
de distrugere a cromoforului pigmenţilor, apa oxigenată poate ataca puntea cistinică, cu formare

r
de sulfoxizi, sulfone şi, în cazul ruperii legăturii cistinice, pot apare acizi sulfenici, sulfinici,

1 lo
sulfonici, tiosulfinici, tiosulfenici, la limită formându-se acid sulfuric.

02 re
O O
tiosulfoxid disulfoxid
O O O acid sulfonic O
S S S S S S CH2 SO3H CH2 OH + H2SO4

- 2 fib
O O O O O
disulfon\
O
acid sulfinic acid sulfonic
0 ra O acid sulfenic O O
CH2 S S CH2 CH2 S OH CH2 S OH CH2 SO3H

O
02 tu
O
acid tiosulfinic acid tiosulfonic
acid tiosulfenic O O
CH2 S S OH CH2 S S OH CH2 S SO3H
- 2 uc

O
A str

Viteza de oxidare este dependentă de concentraţia soluţiei de apă oxigenată, de

temperatură, de durata tratării şi de valoarea pH-ului.
IM si

Sunt atacate de asemenea nucleele aromatice din tirozină şi triptofan, precum şi grupele
D ia

hidroxilice, aminice şi tiolice ale lânii. Pe baza determinării triptofanului se poate evalua
m

amploarea degradărilor oxidative. Mai rezistentă este puntea lantioninică, care se oxidează fără
hi

a se scinda.
C

CH2 S CH2 CH CH2 S CH2 CH

O
Agenţii oxidanţi pe bază de clor (compuşi ce generează clor activ, cum ar fi hipocloritul
de sodiu) sunt utilizaţi în tratarea împotriva supracontracţiei şi a împâslirii. Acţiunea lor duce
la degradarea cheratinei dure din solzi, ceea ce are drept consecinţă scăderea capacităţii de
împâslire.
În procesul de oxidare cu derivaţi pe bază de clor are loc formarea de cloramine, a căror
prezenţă duce la degradarea lânii prin ruperea catenelor polipeptidice, cu formarea de grupe
carbonilice şi carboxilice:
88
 Cl Cl
+ HOCl + H2O
C NH C N C OH + HN
- H2O
O O O

+ HOCl + H2O
CH2 NH2 CH2 NH Cl CH O
- NH3

Alţi agenţi oxidanţi utilizaţi în tratamentele de finisare sunt peracizii, folosiţi în special
în tratamente de antiîmpâslire sau anticontracţie. Peracizii minerali (acidul persulfuric H2S2O5

r
în special) şi sărurile lor dau naştere la aceleaşi produse de oxidare ale sulfului cistinic ca şi apa

1 lo
oxigenată, afectând totodată catena polipeptidică. Spre deosebire de aceştia, peracizii organici

02 re
(acidul peracetic, acidul performic) nu afectează legăturile peptidice. Acţiunea acestora se

- 2 fib
concentrează asupra legăturilor de reticulare, înregistrându-se o umflare avansată a fibrei, care
poate duce până la dizolvare parţială.
0 ra
02 tu
- 2 uc
A str
IM si
D ia
m
hi
C

89
 MĂTASEA NATURALĂ

1. Producerea mătăsii naturale

Mătasea este o fibră filamentară, formată din două filamente cimentate împreună, ce
formează coconul viermelui de mătase, din ordinul Lepidopterelor, familia bombiceelor, genul
Bombyx Mori. Se crede că mătasea naturală a fost descoperită în 2640 Î. H. de către o prinţesă
în China. Pe plan mondial, principalul producător de mătase naturală este China, urmată de

1 lo r
Japonia, India şi Italia.
Mătasea naturală este clasificată în funcţie de tipul viermilor de mătase care o produc.

02 re
Viermele de mătase ce se hrăneşte numai cu frunză de dud produce mătasea naturală, în timp

- 2 fib
ce viermele de mătase care se hrăneşte cu frunzele altor arbori, cum ar fi stejarul (Antheraea
pernyi) sau ricinul (Phylosamia ricini), produce o mătase de culoarea brună, mult mai subţire
0 ra
şi cu lustru redus, care poartă denumirea de mătase tussah sau mătase sălbatică.
02 tu
Producţia coconilor pentru obţinerea mătăsii
- 2 uc

naturale poartă denumirea de sericultură. Creşterea

viermilor de mătase este controlată în ceea ce priveşte
A str

condiţiile de mediu şi de hrană. Ciclul de viaţă al viermelui

de mătase presupune patru stadii: ou, vierme de mătase,
IM si

pupă şi fluture. Formarea mătăsii naturale are loc la trecerea

D ia

în stadiul de pupă sau crisalidă. Viermele de mătase prezintă

m

de o parte şi de alta a tubului digestiv glande serigene, de

hi

formă tubulară încolăcită, cu lungime de până la 20 de cm şi

C

diametru de 1 mm (Figura 1).

Celulele ce căptuşesc peretele glandelor secretă o
substanţă de natură proteică, fibroina, principală
componentă a mătăsii naturale. Fibroina, care este de
consistenţa mierii de albine, este colectată în rezervorul
glandelor serigene, în formă de S. În rezervor fibroina se află
în formă globulară, încolăcită. În peretele rezervorului se
Figura 1
găsesc celule specializate care secretă sericină, a doua

90
componentă proteică a filamentului de mătase naturală. În interiorul rezervorului cele două
proteine nu se amestecă, sericina fiind distribuită în jurul fibroinei.
Din rezervor mătasea este circulată spre exterior printr-un canal de evacuare, al cărui
diametru se reduce progresiv. Expulzarea se face prin filiera situată sub gura viermelui. La baza
filierei are loc reunirea celor două filamente produse de cele două canale de evacuare simetrice,
care ies din filieră ca un singur fir, cimentate prin intermediul sericinei. Ambele soluţii de
proteină sunt în stare încă necoagulată, semilichidă. Solidificarea are loc în urma trecerii printr-
o a doua glandă, glanda Filippi, în urma contactului cu o secreţie acidă. Firul bifilamentar
format are un diametru de circa 65  şi este de culoare uşor gălbuie sau gri, ca urmare a prezenţei

1 lo r
pigmenţilor aflaţi preponderent în sericină. Prezenţa celor două filamente de fibroină, sub forma

02 re
unor miezuri de formă triunghiulară, înconjurate de sericină, este foarte clar vizibilă în secţiunea
transversală a fibrei.

- 2 fib
După 7 zile de la terminarea procesului de formare a coconului (care durează trei zile)
are loc recoltarea gogoşilor.
0 ra
Acestea au lungimea de circa 3 cm şi 1,5 – 2 cm în diametru, iar conţinutul lor în fibră
02 tu
este de sub 15%. Gogoşile sunt sortate după dimensiuni, după care sunt uscate la temperaturi
- 2 uc

între 35 – 82oC, pentru distrugerea crisalidelor.

A str
IM si
D ia
m
hi
C

Figura 2. Gogoşi de mătase Figura 3. Secţiune transversală prin firul de

mătase nedegomat

Urmează o nouă sortare în conformitate cu culoarea, forma şi textura lor, deoarece toate
aceste aspecte influenţează calitatea finală a firului. În continuare gogoşile sunt supuse operaţiei
de tragere, care reprezintă depănarea firului de mătase crudă (borangic). Operaţia are loc într-
un bazin, în care are loc înmuierea sericinei care consolidează fibra. Urmează perierea pentru
găsirea capătului exterior al filamentului şi tragerea simultană de fire de la 4 până la 12 gogoşi.
Se obţin filamente continue şi filamente scurte, ce sunt folosite ca fibre (schappe). În continuare

91
se realizează operaţia de mulinare, care constă în asamblarea mai multor filamente de mătase şi
răsucirea acestora, deoarece un singur filament este prea subţire pentru scopuri industriale,
urmată de bobinarea după destinaţie. Lungimea uzuală a filamentelor mulinate este de 300 –
500 m. Firele sunt grupate în sculuri, care sunt organizate în aşa numite "cărţi" care cântăresc
între 2 şi 4.5 kg şi sunt aşezate în baloţi de circa 60 de kg, care sunt trimise către unităţile de
prelucrare a mătăsii naturale.

2. Structura chimică a mătăsii naturale

Mătasea naturală, spre deosebire de toate celelalte fibre naturale, nu prezintă o structură

1 lo r
celulară. Ea apare ca un fir omogen, în compoziţia căruia, pe lângă fibroină, proteina care
alcătuieşte fibra propriu-zisă, se află sericina (Figura 3), proteină cu rol de consolidare a acelor

02 re
două filamente de fibroină, săruri minerale, pigmenţi, ceruri. De regula conţinutul de fibroină

- 2 fib
este de circa 70%, faţă de 25 - 30% cât reprezintă sericina, însoţitorii celor două proteine
nereprezentând mai mult de 5%.
0 ra
Fibroina este o substanţă macromoleculară de natură proteică, în compoziţia căreia s-au
02 tu
identificat 17 -aminoacizi, ponderea cea mai mare având-o glicocolul, alanina, serina şi
- 2 uc

tirozina (împreună reprezintă peste 90% din masa fibrei). Sunt în cantităţi foarte reduse -
aminoacizii ce prezintă grupări polare, în timp ce acei aminoacizi ce conţin sulf lipsesc sau se
A str

află în cantităţi foarte mici (existând studii care au pus în evidenţă existenţa în cantitate foarte
redusă a cistinei). Ca o consecinţă a acestui fapt nu sunt prezente legături chimice transversale
IM si

intercatenare (sau sunt extrem de rare). Alte diferenţe faţă de cheratină sunt legate de numărul
D ia

mult redus de catene laterale cu caracter acid sau bazic.

m

O caracteristică a fibroinei o constituie faptul că aminoacizii se găsesc într-o succesiune

hi

bine determinată, lucru evidenţiat de identificarea la hidroliză a unor dipeptide şi tripeptide cu

structură caracteristică. Dintre dipeptide, cele mai frecvent prezente sunt glicil-alanina, alanil-
C

glicina, glicil-tirozina, glicil-leucina, alanil-tirozina, alanil-serina, iar dintre tripeptide alanil-

glicil-tirozina. Succesiunea cea mai frecventă a aminoacizilor în lanţul macromolecular al
fibroinei este glicocol – alanină – serină – glicocol – alanină – glicocol, sugerându-se pentru
mătasea naturală a structură de forma: –(Gli-Ala-Ser-Gli-Ala-Gli)7–Tir.
H O CH3 H O CH2 OH H

N C CH N C CH N

CH2 N C CH2 N C
H O H O

92
 Sericina este compusă din două tipuri de proteine: sericina A, caracterizată de
solubilitate şi flexibilitate superioară, şi sericina B, mai rigidă. Prezenţa în cantitate mare a
hidroxiaminoacizilor (serina se află în cantitate importantă), precum şi a altor acizi aminici cu
grupe polare (dicarboxilici, diaminici) justifică caracteristica de solubilitate în apă pe care o
prezintă sericina, la această comportare contribuind şi numărul mic de legături intermoleculare,
precum şi ordonarea scăzută.
Natura şi ponderea -aminoacizilor care sunt prezenţi în fibroină, respectiv sericină,
este indicată în Tabel 1

r
Tabel 1

1 lo
Aminoacid Fibroină, % Sericină, % Aminoacid Fibroină, % Sericină, %

02 re
Glicină 43,8 1,1 Metionină 2,6 –

- 2 fib
Alanină 26,4 10,1 Cistină – 1,0
Fenilalanină 1,5 2,65 Arginină 1,1 3,75
0 ra
Valină
Leucină
3,2
2,2
1,25
3,4
Lisină
Triptofan
0,1
–
1,9
1,0
02 tu
Prolină 1,5 2,25 Histidină 0,5 1,0
- 2 uc

Serină 12,6 33,9 Acid aspartic 2,0 9,0

Treonină 1,5 1,9 Acid glutamic 2,0 2,5
A str

Tirosină 10,6 3,8

IM si

3. Structura supramoleculară
D ia

Structura primară a fibroinei este determinată de succesiunea -aminoacizilor în catena

m

polipeptidică. Aceste catene apar în plan sub formă de zigzag, asemănător unei foi cutate.
hi

Planurile fac între ele anumite unghiuri, la intersecţia a două astfel de plane găsindu-se atomul
C

de carbon  (Figura 4 a).

Configuraţia pe care o prezintă fibroina în mătasea naturală este cea , caracterizată de
orientare a catenelor pe direcţia axului fibrei şi de stabilirea de numeroase legături intercatenare,
preponderent de hidrogen.
În soluţia de fibroină existentă în rezervorul viermelui de mătase, sau soluţia obţinută
prin dizolvarea mătăsii în cuprietilendiamină, este prezentă configuraţia , unde distribuţia
lanţurilor macromoleculare este aleatorie. Trecerea formei  în  are loc la temperaturi de peste
200oC, sau chiar la temperatura mediului în prezenţă de solvenţi polari.

93
 1 lo r
02 re
- 2 fib
0 ra
02 tu
- 2 uc
A str
IM si

Figura 4. a. Structura pliată a unei catene polipeptidice. b. Aranjarea planelor în constituţia

fibroinei.
D ia

Structura secundară constituie un prim nivel de ordonare a macromoleculelor. Absenţa

m

grupelor cistinice face ca principalele legături care să asigure legături intercatenare să fie cele
hi

de hidrogen. Favorizantă în acest sens este absenţa catenelor laterale voluminoase, fiind posibilă
C

apropierea lanţurilor macromoleculare la distanţe suficient de mici pentru a permite formarea

de legături de hidrogen. Aceste legături se stabilesc între grupele peptidice aparţinând unor
catene vecine, cât şi între acestea şi grupele carboxilice ale acizilor dicarboxilici (aspartic,
glutamic). Structura secundară a fibroinei este asemănătoare configuraţiei  a cheratinei,
catenele polipeptidice fiind asociate în plane pliate antiparalel (Figura 4 b).
În zonele în care orientarea este avansată (ce reprezintă până la 70% din masa fibrei),
frecvenţa legăturilor de hidrogen şi a celor stabilite prin forţe van der Waals este mare, fiind
prezentă o structură cristalină. Structura cristalină corespunde unei celule elementare formate

94
din 16 resturi de aminoacid, dispuse antiparalel într-o celulă monoclinică de dimensiuni
o
9,2710,47,0 A , unghiurile  şi  fiind de 90o, iar unghiul  de 62,4o.
Zonele de împachetare maximă corespund acelor fragmente de lanţ în care absentează
aminoacizii cu grupări laterale voluminoase, de tipul tirozinei sau prolinei. În consecinţă
zonelor amorfe le va fi caracteristică prezenţa în număr mare a grupelor hidroxilice (aparţinând
serinei), în timp ce zonele amorfe vor prezenta mai frecvente grupe carboxilice şi fenilice.
Structura terţiară este rezultatul asocierii, prin forţe Van der Walls, a mai multor grupuri
o
de plane. Acestea alcătuiesc o microfibrilă, cu diametru de aproximativ 100 A . Mai multe

r
microfibrile (circa 1000) se constituie într-o fibrilă, cu diametru de aproximativ 0,05 din

1 lo
diametrul filamentului de mătase. Aspectul fibrelor de mătase naturală degomate, în secţiune

02 re
longitudinală, respectiv transversală, este prezentat în Figura 5 şi Figura 6.

- 2 fib
0 ra
02 tu
- 2 uc
A str

Figura 5
Figura 6
IM si
D ia

4. Proprietăţi fizico - mecanice ale mătăsii naturale

m
hi

4. 1. Proprietăţi mecanice
C

Mătasea constituie fibra naturală ce este caracterizată de cea mai mare rezistenţă la
rupere. Rezistenţa ei specifică în stare uscată este de până la 68 daN/mm2, iar tenacitatea de
3,9 – 4,5 g/den. În stare umedă se înregistrează o scădere de rezistenţă de circa 15%, scăderi de
rezistenţă (de până la 30%) înregistrându-se şi în urma îndepărtării sericinei. Alungirea la rupere
este de 20 – 25% în stare uscată şi de 30% în stare umedă.
Explicaţia acestei rezistenţe remarcabile o constituie cristalinitatea ei înaltă şi gradul
avansat de împachetare a catenelor. Un rol deosebit au foarte numeroasele legături de hidrogen
şi Van der Waals, care asigură o coeziune ridicată a macromoleculelor. Un alt factor ce

95
favorizează rezistenţa mecanică mare îl constituie lungimea catenelor, care străbat atât
domeniul cristalin cât şi cel amorf.
Indicii de rezistenţă sunt influenţaţi de temperatură, înregistrându-se uşoare creşteri de
rezistenţă la încălzirea la 80oC, pentru ca peste valoarea temperaturii de 110oC scăderile de
rezistenţă să fie semnificative, explicaţia constituind-o scindarea legăturilor.
O altă caracteristică remarcabilă a mătăsii naturale este marea sa elasticitate, fiind fibra
naturală cu cel mai ridicat modul de elasticitate: 80 – 120 cN/den. Explicaţia acestei comportări
o constituie tendinţa planelor de a-şi păstra forma cutată, la care revin după încetarea solicitării.

r
4. 2. Proprietăţi fizice

1 lo
Culoarea mătăsii naturale crude este alb-gălbuie, dar poate avea şi nuanţe de galben,

02 re
maro, roşu sau chiar verzui, în funcţie de specia viermelui de mătase, de condiţiile de creştere

- 2 fib
şi de tipul de hrană. Pigmenţii ce determină această culoare (din seria carotenelor, xantafilei sau
flavonelor) sunt localizaţi în sericină şi de aceea după degomare culoarea mătăsii este alb
0 ra
strălucitor. Luciul pe care îl prezintă fibra de mătase (după degomare) este foarte mare, fiind
02 tu
cel mai mare întâlnit la o fibră naturală.
- 2 uc

Lungimea filamentelor de mătase este de până la 3000 de m, dar lungimea filabilă este
mult redusă, frecvent de 700 – 800 m şi doar arareori 1000 – 1200 m. Diametrul fibrelor
A str

nedegomate este de 20 - 40 , în funcţie de zona din gogoaşă în care sunt prezente (mai mic în
partea interioară şi mai mare în cea centrală). După degomare se înregistrează o scădere a
IM si

diametrului la mai mult de jumătate.

D ia

Densitatea mătăsii naturale este mică, fiind de 1,32 – 1,34 g/cm3 anterior degomării şi
m

de 1,30 – 1,32 g/cm3 după degomare.

Fibra de mătase este caracterizată de hidrofilie ridicată (circa 12%), fără a atinge nivelul
hi

de hidrofilie al lânii. Repriza mătăsii naturale este de 11%. În apă fibra suferă o umflare de 16
C

– 18%.
Ca urmare a capacităţii reduse de conducere a curentului electric, mătasea naturală are
tendinţa de a se încărca cu electricitate statică, ceea ce poate determina dificultăţi la prelucrare.
Insolubilă în solvenţi organici, mătasea se poate dizolva în soluţii apoase concentrate de
săruri minerale, cum ar fi tiocianatul de litiu, clorura de zinc, sau în soluţia amoniacală de oxid
de cupru. Şi cuprietilendiamina solvă fibroina, din soluţia rezultată putând fi obţinute filme,
după o prealabilă dializă. Dizolvarea fibroinei se poate realiza prin tratare cu acizi diluaţi la
temperatură ridicată, cu soluţii de 5% NaOH la fierbere sau cu soluţii de 5,25% hipoclorit de

96
sodiu la rece. Capacitatea relativ ridicată a fibroinei de a se solubiliza (în comparaţie cu
cheratina) este rezultatul absenţei legăturilor transversale.

4. 3. Proprietăţi termice
Capacitatea de conducere a căldurii este modestă, ceea ce face ca mătasea naturală să
fie plăcută la purtare şi călduroasă. Are o rezistenţă bună la temperatură, neînregistrându-se
modificări la temperaturi mai mici de 110oC. Depăşirea acestei temperaturi determină
modificarea culorii în galben, apoi maro, la durate mari de menţinere la temperaturi de sub
170oC topindu-se şi apoi înnegrindu-se. Descompunerea intervine la peste 170oC pentru

r
fibroină şi 180 – 190oC pentru sericină.

1 lo
O prezentare comparativă a unora dintre caracteristicile fizice ale mătăsii naturale, lânii

02 re
şi bumbacului este prezentată în Tabel 2.

- 2 fib
Tabel 2
0 ra
Proprietate Bumbac Lână Mătase naturală
Rezistenţă la abraziune bună satisfăcătoare satisfăcătoare
02 tu
Absorbţie de umiditate, % 8,5 13,5 11
- 2 uc

Drapaj satisfăcător bun excelent

A str

Rezistenţă la mucegai slabă bună bună

Rezistenţă la lumină satisfăcătoare bună slabă
IM si

Tuşeu bun Foarte bun Excelent

Rezistenţă la pilling bună satisfăcătoare bună
D ia

Scădere de rezistenţă în stare umedă, % 10 20 15

m
hi
C

5. Proprietăţi chimice
Comportarea mătăsii naturale faţă de diverşi compuşi chimici şi faţă de factorii de mediu
este determinată în principal de caracteristicile proteinei ce alcătuieşte în majoritate fibra – este
vorba de fibroină.

97
5. 1. Caracterul amfoter
Fibroina, ca oricare proteină, are caracter amfoter, ca urmare a prezenţei grupelor
laterale ce prezintă caracter acid, respectiv bazic. Ea poate deci reacţiona atât cu acizii prin
intermediul grupelor aminice, cât şi cu bazele prin intermediul grupelor carboxilice:
+
H3N – R – COO- + H+ + Cl.  Cl- +H3N – R – COOH
+
H3N – R – COO- + Na+ + HO-  H2N – R – COO- Na+ + H2O
Conţinutul mai mare de resturi acide din structura fibroinei (de peste două ori mai
numeroase decât resturile bazice) face ca valoarea punctului izoelectric să fie de 3,5 – 3,9 în

r
timp ce zona de pH de maximă stabilitate este cuprinsă între 4 şi 8. La punctul izoelectric

1 lo
proprietăţi cum ar fi umflarea şi solubilitatea sunt minime, iar rezistenţa mecanică şi cea chimică

02 re
sunt maxime.

- 2 fib
Datorită caracterului amfoter, mătasea naturală se poate vopsi atât ci coloranţi anionici
(cel mai frecvent coloranţi acizi, care interacţionează cu grupele aminice), cât şi cu coloranţi
0 ra
bazici (care se leagă de grupele carboxilice).
02 tu
5. 2. Influenţa acizilor
- 2 uc

În mediu acid mătasea suferă un proces de degradare hidrolitică, concretizată în

scindarea legăturilor peptidice. Amploarea degradării este determinată de tăria acidului, de
A str

concentraţia acestuia şi de condiţiile de tratare (în special de temperatură). Soluţiile diluate de

acizi minerali tari nu afectează fibră de mătase naturală şi din acest motiv utilizarea lor este
IM si

uzuală în anumite tratamente de finisare chimică (la vopsire, albire, avivare, etc.) Soluţii
D ia

concentrate de acizi minerali tari (cum ar fi acidul clorhidric sau cel sulfuric) degradează
m

mătasea naturală la rece, în timp ce acizii slabi produc, într-o primă fază, umflarea fibrei,
hi

procesul de hidroliză desfăşurându-se lent. Acţiunea destructivă a acizilor este intensificată de

C

prezenţa pe fibra de mătase a unor săruri de calciu, bariu sau sodiu.

Pe lângă atacul hidrolitic, acidul sulfuric produce sulfonarea nucleului aromatic al
tirozinei:
OH OH
SO3H
+ H2SO4 + H2O

H2C CH COOH H2C CH COOH

NH2 NH2

98
 În prezenţa acţiunii de durată a acidului clorhidric concentrat la rece se desfăşoară atacul
asupra grupelor hidroxilice laterale ale resturilor de serină, având loc transpoziţia N - O
peptidică:

NH NH
NH O C
O C
O C + HCl CH CH2 X
CH CH2 X
CH CH2 OH -H2O N -HCl
HN
HN C O
C O
C O

NH O
NH
O C

r
O C + HCl

1 lo
+H2O CH CH2 O C
CH CH2 _
NH3+ X
N O

02 re
C

- 2 fib
Un alt acid ce are multiple acţiuni asupra fibroinei este acidul azotic. Pe lângă acţiunea
de hidroliză, el poate determina reacţii de substituţie electrofilă asupra nucleelor aromatice ale
0 ra
fenilalaninei şi tirozinei, formând nitroderivaţi. Reducerea grupelor nitrice la grupe aminice şi
02 tu
diazotarea acestora, urmată de cuplarea cu diferite componente de cuplare poate conduce la
- 2 uc

colorarea fibroinei.
A str

5. 3. Influenţa alcaliilor
Mai periculos decât atacul hidrolitic acid este cel ce se desfăşoară în mediu alcalin.
IM si

Sensibilitatea în mediu alcalin a fibroinei este mai scăzută decât cea a cheratinei, verigile slabe
ale catenei peptidice fiind situate la nivelul serinei sau treoninei. Soluţii diluate de NaOH
D ia

determină descompunerea fibrei în mai puţin de 30 de minute, viteza de degradare sporind o

m

dată cu creşterea concentraţiei de agent alcalin. Spre deosebire de hidroliza acidă, care are loc
hi

statistic, scindarea catenei polipeptidice în hidroliza alcalină are loc iniţial la extremităţile
C

catenei. Pe lângă scindarea legăturii peptidice, tratarea alcalină la cald determină degradări
importante ale resturilor hidroxiaminoacizilor (serină şi treonină).
Mătasea degradată este mai puternic afectată de mediul alcalin, de aceea pierderea de
masă la tratarea cu hidroxid de sodiu este utilizată pentru evaluarea gradului de degradare al
mătăsii.
În mediu alcalin este posibilă formarea de legături transversale între catenele
polipeptidice, în urma transformării serinei în dehidroalanină, care adiţionează resturile de
lizină la dubla legătură.

99
 _
HO C O
O C
CH CH2 OH C CH2
HN NH

C O
C O O C C O
C CH2 + H2N (CH2)4 CH HC CH2 HN (CH2)4 CH
NH NH HN NH

Legături transversale mai pot rezulta în urma hidrolizei argininei în mediu alcalin, cu

r
formare de uree, urmată de adiţia la dubla legătură a dehidroalaninei.

1 lo
02 re
CO CO NH2
+H2O
_ CH (CH2)3 NH2 + CO

- 2 fib
CH (CH2)3 NH CH NH2 +HO
NH NH NH NH2

0 ra
CO CO CO CO
02 tu
CH (CH2)3 NH2 + H2C C CH (CH2)3 NH H2C CH
- 2 uc

NH NH NH NH
A str

5. 4. Influenţa oxidanţilor şi reducătorilor

IM si

Dintre agenţii uzuali de oxidare, acţiunea cea mai moderată de degradare o are apa
oxigenată, deoarece din structura fibroinei lipsesc structurile aromatice hidrolizate, care sunt
D ia

atacate predilect de acest agent oxidant. Mult mai agresivi pentru mătasea naturală sunt
m

oxidanţii pe bază de clor. Degradări puternice se înregistreză la acţiunea clorului, când sunt
hi

atacate resturile de tirozină.

C

Rezistenţa la oxidarea fotochimică a mătăsii naturale este modestă, acţiunea degradativă

putând fi catalizată de unele substanţe prezente pe fibră (săruri de fier, cupru, staniu, coloranţi
de cadă).
Rezistenţa la acţiunea reducătorilor a mătăsii naturale este mai mare decât cea a
cheratinei, deoarece lipsesc legăturile cistinice, foarte sensibile la un astfel de atac. Unii
reducători, cum este tioureea, aplicaţi pe fibra de mătase naturală, determină creşterea
rezistenţei la degradare fotooxidativă. Acţiune de inhibare a degradării fotochimice a fibroinei
prezintă şi coloranţii acizi cromatabili.

100
5. 5. Degradarea sub acţiunea factorilor de mediu
În aer mătasea naturală prezintă tendinţă de oxidare şi de îngălbenire foarte lentă, în
timp, procesul fiind accelerat de temperatură, umiditate şi prezenţa de impurităţi pe fibră.
Reacţionează la temperatură asemănător lânii, înregistrând pierderi de tenacitate şi de
capacitate de vopsire. Pierderea de tenacitate după 10 zile de expunere la lumină este de 36%,
amploarea acesteia depinzând de conţinutul de apreturi prezent pe fibră. Degradarea fotolitică
este în mare măsură influenţată de valoarea pH-ului, zona de maximă stabilitate fiind cea
corespunzătoare pH-ului 10, valori mai mari sau valori acide ducând la degradări rapide.

r
5. 6. Reacţii de modificare chimică

1 lo
02 re
Reacţiile de modificare chimică a fibroinei sunt posibile în condiţii similare celor
întâlnite la cheratină: prin reticulare, grefare, policondensare sau polimerizare. De regula astfel

- 2 fib
de tratamente sunt puţin utilizate, deoarece în formă nativă mătasea naturală întruneşte un mare
număr de caracteristici valoroase, greu de îmbunătăţit prin transformări chimice.
0 ra
5. 6. 1. Reacţii de reticulare
02 tu

Introducerea de legături transversale în fibroină poate îmbunătăţi rezistenţa la unii

- 2 uc

compuşi chimici şi reduce solubilitatea în solvenţii uzuali. Reticularea poate fi realizată

A str

utilizând compuşi carbonilici de tipul aldehidei formice, derivaţi difuncţionali, cel mai frecvent
dihalogenaţi.
IM si

Reticularea fibroinei cu formaldehidă se realizează prin reacţia cu grupele hidroxilice

D ia

ale serinei şi tirozinei, fiind afectată preponderent zona amorfă a fibrei. La reacţie pot participa
şi grupe aminice aparţinând unor resturi laterale.
m

Dintre compuşii dihalogenaţi se pot utiliza pentru reticulare 1,3-difluor-4,6-

hi

dinitrobenzenul şi 4,4’-difluor-3,3’-dinitrodifenilsulfona. Reacţia se desfăşoară la hidrogenii

C

fenoli ai tirozinei:

NH NH
CH CH2 OH + F F + HO CH CH2

CO CO
O2N NO2

NH NH
CH CH2 O O CH CH2 + 2 HF
CO CO
O2N NO2

101