Sunteți pe pagina 1din 17

Lucrare de disertație

1. Specificul românesc al filosofiei existențiale în perioada interbelică


2. Școala lui Nae Ionescu și rolul ei în formarea unei filosofii creștine
3. Povestiri despre om la Constantin Noica
4. Mircea Vulcănescu, martirul apologet al existenței creștine
5. Perspectivele apologetice ale existențialismului creștin în filosofia românească

Cap 2.

Școala lui Nae Ionescu și rolul ei în formarea unei filosofii creștine.

Odată cu publicarea lucrărilor lui Eliade, Noica, Cioran, și apoi a altor interbelici,
imediat după 1990, în România începe să se publice și prelegerile, cursurile și conferințele lui
Nae Ionescu, astfel încât treptat , se va contura ideea de bază că avem în perioada interbelică
de a face cu o adevărată școală a lui Nae Ionescu.

Fiind profesor la Universitatea din București o perioadă destul de îndelungată (1918-1938),


deci timp de 20 de ani, trecând prin toate treptele universitare, culminând cu cel mai înalt grad
didactic de profesor agregat, în 1937, Nae Ionescu a reușit de ce nu, sa-i eclipseze pe ceilalți
profesori, ajungând în ultimii ani de învățământ să fie un adevărat model pentru tinerimea
universitară, aflată la studii atunci în București. Domnul Marin Diaconu, cel care s-a
preocupat de publicarea interbelicilor, fiind i editor, avea să afirme pe bună dreptate că
”Vulcănescu, Noica, Cioran și Eliade se manifestă tot mai hotărât în cultura română, de data
aceasta ca un grup, integrat unei școli filosofice, cea a lui Nae Ionescu”1.

Studiind să lase discipoli(urmași) care să îi ducă ideile filosofice mai departe, ca un arc peste
timp, Nae Ionescu poate să fie comparat fără a greși cu nimic, ca filosofii antici, care au fost
ctitori de școală filosofică. Nae Ionescu este și el ctitor de școală filosofică, o filozofie
creștină, având un profund specific românesc, dezvoltând o filozofie a existențialismului
creștin în perioada interbelică. Ca o cheie de boltă, Nae Ionescu a știut să dezvolte în mod

1
Marin Diaconu, Neliniștea metafizică, C.F.C.R., 1993, pag. 178
deosebit relația magistru-discipol, acesta stând la baza acestui model cultural, cu precizarea că
Nae Ionescu a urmărit ca ideile sale filosofice să fie așezate și în scris, el personal acuzându-
se de publicarea lucrărilor.

Păstrând cumva proporțiile de rigoare, Școala lui Nae Ionescu nu a fost o școală de
filozofie în sensul în care vorbim de pildă despre școala ateniană de filozofie sau despre
idealismul clasic german. Deși au format un grup (Noica, Eliade, Vulcănescu, Cioran), ei nu
au avut pretenția că formează o comunitate științifică. Însuși preocupările lor, au fost până la
un punct comune, ca o notă de specificitate, iar apoi ca particularitate subiectivă. Nae Ionescu
s-a ocupat în special de logică, publicând chiar un curs de logică 2, unul de Istoria Logicii 3,
metafizică dar și teologie, în acest sens publicându-se lucrarea Teologia-Integrală publicisticii
religioase4.

Mircea Eliade reocupat de Istoria și filosofia religiilor, Vulcănescu, despre sensul


românesc al existenței, iar Cioran despre Eul filosofic. Dora Mezdrea ținea să precizeze că
coala lui Nae Ionescu ar fi avut de fapt cel puțin 16 membrii.

Nae Ionescu a avut curajul de a-și face cunoscute concepțiile, iar când situația o
impunea nu ezita de a sesiza derapajele, uneori cu voce tare. Ieșirile sale în acest sens sunt
arhicunoscute. Acest curaj venea și din concepția sa despre filozofie, care pentru el nu era un
lucru abstract, doar filozofie seacă, ci ceva mai mult. Pentru Nae Ionescu filosofia este trăire,
este act de viață5.

Ca o notă aparte de originalitate, Nae Ionescu susținea de fiecare dată că datoria


profesorului a magistrului ar fi aceea nu de a-i învăța pe discipoli să învețe, nici a-i învăța să
gândească, sau eventual să realizeze o cercetare(cu bibliografie, note de subsol) prin care
ucenicul astfel să realizeze acel plus de noutate, aducând o contribuție în domeniul
respectiv(excluzând astfel imaginația și contemplația). Rolul magistrului este acela de a-i
determina pe discipoli să trăiască filosofia, ca modus-vivendi.

2
Nae Ionescu, Curs de logică, edit. Humanitas, Buc. 1993(este republicarea cursului din
1934/1935)
3
Nae Ionescu, Curs de Istorie a Logicii, edit. Humanitas, Buc. 1993(după ediția de bază din
1941)
4
Nae Ionescu, Teologia, integrala publicisticii religioase, edit. Deisis, Sibiu, 2003
5
Nae Ionescu, Curs de metafizică, edit. Humanitas, Buc. 1991, pag. 14
Nu întâmplător, școala lui Nae Ionescu a exclus dialogul, comunicarea, sau din punct
de vedere organizat dezvoltarea de idei dintre membrii(fie magistru-discipoli, fie între
discipoli).

Cu siguranță că școala lui Nae Ionescu a fost mai degrabă o gândire captivă ca și
propunere de filosofare, dacă ne raportăm la faptul că libertatea este o condiție fundamentală
pentru orice școală, nu pentru filozofie propriu zis.

Nae Ionescu ținea foarte mult la libertatea de gândire. Într-un articol publicat iată ce
susținea: ”Gândirea nu suferă niciodată din pricina persecuțiilor la care sunt supuși gânditorii.
Am zice, mai degrabă-dimpotrivă: ea înflorește și se dezvoltă mai ales în adâncime”6.

Tocmai prin libertatea de gândire promovată și încurajată Nae Ionescu a reușit să


aducă un imens interes pentru filozofie, metafizică și filosofia religiei. Faptul de a fi provocat
o adevărată emulație intelectuală, nu-i puțin lucru. I-a familiarizat pe studenți cu multe noutăți
din câmpul filosofiei.

Iată ce spune în acest sens Mircea Eliade: ”În istoria culturii românești moderne, o
singură mare personalitate a avut o mare influență asemănătoare asupra contemporanilor mai
tineri. A fost Mihai Eminescu. În timp ce însă Eminescu a creat un curent de gândire
eminesciană prin opera sa scrisă - Nae Ionescu exercită o influență socratică de la om la om,
de la suflet la suflet. De aceea nu se mai repetă rigiditatea și idolatria vulgară a eminescienilor
și eminescolzilor. Influența prin operă, prin cărți, are marile ei primejdii, mai ales într-o
cultură tânără, ca a noastră, lipită de influențe paralele. Cartea cât ar fi ea de bună, e numai o
gândire moartă. Ea exprimă un lucru care a fost viu într-un anumit ceas, față de anumite
probleme, alături de anumiți oameni. O influență exercitată prin cărți, riscă să creeze tipuri de
sine; riscă mai ales să se exercite la întâmplare. Poți alege cum vrei cartea unui om dar dacă
omul acela este permanent alături de tine, corectarea se face necontenit și nesimțit. Nae
Ionescu este un autor foarte ciudat pentru țara românească; opera lui e vie, e alături de el, s-ar
putea spune chiar că încă nu e desprinsă din el. destinul său sarcastic îl domină și fortifică
toate gesturile; venit sa învețe drumul pe tineri către ei înșiși, să-i învețe dragostea pentru
trăirea interioară, Nae Ionescu nu se putea contrazice ”publicând” cărți de filozofie, texte
moarte pe care ei să gândească și pe care să și le însușească”7.

6
Nae Ionescu, Teologia, integrala publicisticii…, op.cit., pag 38
7
Nae Ionescu, Roza vânturilor, edit. Roza vânturilor. Buc. 1990, pag. 434-435. Postfața lui Mircea Eliade
Spre deosebire de alți filosofi, Nae Ionescu, încuraja pe ucenicii săi să scoată singuri
adevărul.

” Nu ni-l da de-a gata, nu ni-l impunea. Ne obligă să judecăm, noi, cu mijloacele noas-
tre, să tragem singuri concluzia propriilor noastre eforturi. Ne învață cum să citim un text
filosofic si ne indemnă să mergem întotdeauna la izvoare: ne interzicea cărțile despre un filo-
sof sau un sistem de filosofie. Nae Ionescu a fost cel dintâi profesor care, într-o vreme când
pozitivismul și agnosticismul domneau încă în universitățile românești, a arătat validitatea
metafizicii și a vorbit cu înțelegere despre mistica și despre experiența religioasa.”8.

Cu siguranță Nae Ionescu rămâne, prin opera sa și prin ceea ce a făcut, un deschizător
de drumuri.9

Sistemul filosofic al lui Nae Ionescu este unul deosebit. Pentru el ”sistemul filosofic”,
este un fel de piatră de mormânt a filosofului. Omul care înțeles și a justificat tot, care a
izbutit să se împace cu lumea și cu Dumnezeu-nu mai are nimic de învățat de la viață. viața
nu-i poate aduce nici o surpriză, nici un risc, nu mia este nici dramă nici îndoială. E a intrat în
moarte, fiind încă în viață. pentru filosof, viața este o continuă rodire, o continuă prefacere.
Nu e vorba de o ”evoluție” nesfârșită, și nici de bergsoniria curgere în lume. Prefacerea și
ordinea în viață înseamnă înainte de toate, certitudinea suferinței. Trăiesc, deci sufăr; sufăr,
deci nădăjduiesc în mântuite, în odihna cerească.10

Iată că filosoful Nae Ionescu vede problema suferinței și din punct de vedere
teologico-duhovnicesc. Cauza și existența suferinței pentru filosoful Nae Ionescu , presupune
într-un final speranța mântuirii și inevitabila odihnă cerească.

Tragedia omului are un rost ”Drama omului are un rost, mântuirea lui. și experiența
suferinței îngăduie omului să nădăjduiască în mântuire. Numai moartea are dreptul să
oprească pe loc necontenita curgere a durerii, experiența umană.”11

Moartea, este privită așa cum vom vedea, ca o frontieră în care suferința are dreptul să
înceteze, moartea echivalând astfel cu încetarea suferinței. Practic prin moarte, omul caută

8
Nae Ionescu, Individul religios, prelegeri de filosofia religiei, edit. Cortex, Buc. 2017, studiu introductiv și note
de Lucian Pricop, pag. 8
9
Nae Ionescu, Drumurile destinului românesc, edit. Vremea, Buc. 2011, selecția textelor ți prefața de Miruna
Lepuș, pag. 11
10
Nae Ionescu, Roza vânturilor, op. Cit., pag. 435

11
Ibidem, pag 435
liniștea cea mult dorită și împăcarea cu Dumnezeu. ”Numai moartea are dreptul să oprească
pe loc necontenita curgere a durerii, experiența umană. Numai murind omul își găsește
liniștea. Dar e o liniște plină de nădejdi, aceasta trecere de dincolo.”12

Nae Ionescu, ca filosof creștin, a propus un sistem filosofic unic, în spațiul universitar
bucureștean al anului 1920-1921. Aduce astfel în prelegerile sale meni teologici. Pentru
înaintașii lui Nae Ionescu de la catedra de filosofie, religia fusese menționată ca o etapă de
mult trecută a cunoașterii omenești ca o falsă sau imperfectă filozofie.

Era o îndrăzneală din partea lui Nae Ionescu ca să vorbească de la catedra universitară
de ”mântuire, sfințenie, ortodoxism, erezie, în cununi de metafizică și logică, înseamnă să te
abați de la o tradiție bine stabilită de idealism și pozitivism. Probleme de metafizică și
filozofie originară fuseseră de mult excluse din preocupările universitare. Profesorul Nae
Ionescu, a pus cel dintâi cu competență și originalitate aceste probleme în centrul lecțiilor
sale.”13

Cel dintâi curs pe care Nae Ionescu l-a susținut era de fapt o lecție asupra dragostei.
Alte cursuri erau: filosofia catolicismului, filosofia protestantismului, despre Faust și
problema mântuirii.

Firește că îndrăzneala de a aborda aceste teme nu era una întâmplătoare. Solida sa


pregătire dobândită mai ales în școlile de filozofie apusene erau un răspuns al atitudinii sale
curajoase. Doar el își putea permite să vorbească despre religie, creștinism, mistică și
dogmatică de la catedra de metafizică. El era în același timp un temut logician, făcând cursuri
de filozofia științei trecându-și teza de doctorat cu o problemă de matematică. Solida sa
pregătire științifică nu i-o putea contesta nimeni. Nu putea fi bănuit de patetism, de
misticism, de dicetantism.14

Logica asupra căreia reflectează Nae Ionescu este o realitate spirituală obiectivă,
istoric realizată, ale cărui probleme se constituie înaintea cercetătorului, care le discută sensul.
Poziția lui față de logică e apropiată de cea a unui naturalist, dar fără prejudecăți pozitiviste.15

Iată așadar cum Nae Ionescu, reușește timp de 20 de ani să expună de la înălțimea
catedrei o filozofie creștină cu rădăcini adânc înfipte în tradiția ortodoxă. O logică static-

12
Ibidem, pag 436
13
Ibidem, pag 439
14
Ibidem, pag 440
15
Nae Ionescu, Curs de logică, op. Cit., pag 8
realistă, ieșită din realitățile spirituale răsăritene, o metafizică restaurată în demnitatea ei
dintâi și o gnoseologie de cea mai pură extracție patristică, în are sunt exprimate în limbaj
modern, dimensiunile ei dintâi și o gnoseologie de cea pura extracție patristică, în care sunt
exprimate în l modern dimensiunile trepte ale cunoașterii, de la cea rațională catafatică și
apofatică, până la cea supra rațională, a participării mistice. Demonstrarea acestei rigori
ortodoxe a filosofiei sale rămâne să fie făcută. Deocamdată aici ne interesează însă teologul ci
filosoful.16

Din toate cele expuse se impune cu rigurozitate o întrebare: A fost Nae Ionescu Teolog
sau filosof, sau ambele?

La această întrebare răspundem: ” Nae Ionescu este un theo-log în sensul cel mai
riguros al termenului, de vorbitor despre cele dumnezeiești; nu de pe pozițiile oficiale ale unei
ierarhii constituite, ci în aceeași manieră în care orice ins afiliat autorității harismatice, în
tradiția ortodoxă, este theo-log pentru că este theo-didact învață direct de la Dumnezeu17”

Teologia lui Nae Ionescu o regăsim mai ales în publicistica religioasă. Teologia lui
Nae Ionescu nu trebuie căutată în prelegerile universitare, așa cum s-a și făcut recent; nu-i
putem cere logicianului Nae Ionescu în călcarea domeniilor: acelea sunt numiri de filozofie,
fie ea copios înșirată de teologia ortodoxă, nu de teologie. Aceasta din urmă poate fi regăsită
în publicistica religioasă; cât de coerentă și de riguros ortodoxă este această teologie putem
observa fidel în lucrarea alcătuită post-mortem: Teologia: intergrala publicisticii religioase.
Vedem aici tratate teme din cele mai diverse.18 Vizând diferite domenii ale teologiei ortodoxe
în general, dar și a Bisericii Ortodoxe Române în special. Aici vedem tratate teme ca:

- Știința și religia
- Mântuitorul
- Antropologia Creștină
- Ortodoxia
- Biserica-universală dar și națională
- Estetica sacră

Firește că publicistica lui Nae Ionescu, are alt statut decât un tratat de teologie
sistematică, pe care Nae Ionescu l-ar fi putut scrie oricând, cu riscul de a eșua în ”linia

16
Nae Ionescu, Teologia, op. Cit., pag. 9
17
Ibidem, pag. 10
18
Ibidem, pag. 10
moartă” a sterilității didactice: el a preferat viața autentică a ”or zilnice”, la care se adaugă
astăzi acea ”trecere de vreme”, singura în stare a avea o perspectivă în care scoriile
cotidianului dispar.19

Vasile Băncilă, în prefața lucrării: Curs de Istorie a Logicii a lui Nae Ionescu, în aprilie
1940, iată ce spunea, îndreptățind cumva cele afirmate mai sus: ”Acest in a dat prin prelegeri,
conferințe, articole sau discuții particulare, nenumărate motive și îndemnuri, care sau
transformat adesea în lucrări sau în ambiții susținute de ascendență spirituală. Îi era totuna
dacă era citat sau nu. știa că nu el este sfârșitul, după cum nu el este începutul și că spiritul e
pretutindeni și n-are nevoie de certificatul de botez. Cele mai însemnate și mai personale
gânduri și descoperiri ale lui și le-a spus adesea nu numai fără nici o disimulare dar cu
bucurie”.20

De multe ori stilul de expunere al cursurilor lui Nae Ionescu nu era înțeles, acuzele
neîntârziind să apară: Universitarii susțineau că la Nae Ionescu, ”nu se învață carte”; așa cum
afirmau și despre Vasile Pârvan sau Nicolae Iorga.

La profesorul Nae Ionescu nu se învăța în adevăr anume manuale și nici un manual,


dar se făcea ceva mai mult și mult mai mult: se dezvolta pasiunea pentru probleme, se însușea
o metodă, se năștea o ambiție, se dădea o orientare structurală, se creau oamenii vii pentru
viața duhului și uneori se ajungea chiar la formarea unei conferii spirituale.21

Studenții susțineau că profesorul joacă în fond un rol greu, deși cu multă îndemânare și
voie bună, simțeau că ei se dăruiește și că nu jonglează cu ideile, cum își închipuiau nerozii,
ci că ele sunt totul pentru el, bucurie de viață, astăzi puțină, de tragedie mâine.22

În activitatea sa , Nae Ionescu a fost de o sinceritate debordantă. Iată ce afirma despre


acest adevăr, Mircea Eliade: ”Apărut în Universitate ca un revoluționar, Nae Ionescu nu și-a
trădat misiunea, obligația pe care o avea față de elevii săi de a nu măslui realitatea, de a nu
evita dificultățile, de a nu șovăi în fața adevărului. Revoluționar a fost și a rămas profesorul
Nae Ionescu, chiar prin tulburătoarea lui sinceritate. Rareori un profesor își mărturisește în
fața studenților săi, limita inteligenței și a cunoștințelor sale, când e atât de ușor să trișezi,
când e atât de încântător să improvizezi-Nae Ionescu își mărturisește cu tristețe tot ceea ce
încă nu înțelege. Zarea acestei cunoașteri ne lămurite încă obsedează și frământă pe studenți.
19
Ibidem, pag. 10
20
Nae Ionescu, Curs de Istorie a Logicii, op. Cit., pag 16
21
Ibidem, pag 16
22
Ibidem, pag 16
gândul care se rotunjește în fața lor, omul care se abate în luptă cu un adevăr invită mai mult
la gândire, decât orice filozofie completă și perfectă. Deși permanent nemulțumit de sine,
profesorul Nae Ionescu a izbutit totuși să clădească cea dintâi filozofie originală
românească.”23

Revenind la problema de căpetenie a creștinului, mântuirea, el este în duhul creștin


autentic. Mântuirea nu se câștigă în mod egoist, de unul singur, ci dimpotrivă practicând
duhul comunitar al iubirii creștine.

Potrivit acestei concepții, Nae Ionescu crede pe lângă dreptate, că mântuirea în


concepția răsăriteană doar pătruns de duhul dragostei creștine.

Drumul către ființă începe printr-o mare căutare de sine, sfârșește dincolo, în
soteria(mântuire) sau în istorie(sympatia).24

Nae Ionescu obișnuia să afirme că această căutare trebuie să plece de la om. ”Caută pe
tine însuți cu sinceritate și îndrăzneală și vei vedea că tu ești în altă parte decât în timp te vei
găsi sub umbra lui Dumnezeu sau adânc îngropat alături de morții tăi. Fii sincer până la urmă,
fii bărbat, nu te lăsa păcălit de iluzii, nu te lăsa mai ales dus în ispită și vei vedea că în
puținătatea omului stă marea lui vrednicie, că în umilirea orgoliului lui se află nădejdea
mântuirii sale. Viața omului e deznădăjduită, plină de primejdii, supată de erori și întâmplări
dar atât timp cât e bun și sincer omul se poate apropia de centrul ființei sale.”25

De observat este și faptul că în cercul ținut la Universitatea din București în anul


unversitar1928-1929 el se apleacă cu preponderență asupra teoriei cunoștinței metafizice, mai
precis asupra cunoașterii imediate. Aici Nae Ionescu oferă o bază pe care să clădească teza că
metafizica este o trăire a realității în sensul că este nevoie de o anumită ”mântuire” a realității
pentru a reduce realitatea sensibilă la necesitățile personalității tale. Din acest punct de vedere
constatăm că filozofia se identifică cu metafizica26.

O altă idee desprinsă din acest curs este faptul că metafizica este delimitată de religie
(desigur el voia să spună, de fapt, delimitarea de teologie) și de știință. astfel, metafizica se
suprapune parțial pe religie, în condițiile în care au puncte de plecare diferite, scopuri ori
rezultate diferite27.
23
Nae Ionescu, Roza vânturilor, op.cit., pag. 440-441
24
Ibidem, pag. 443
25
Ibidem, pag. 444
26
Prof. Dr. Adrian Niță, articol publicat în ziarul Timpul, august 2011, pag. 3
27
Ibidem, pag 3
Delimitarea de știință îi oferă ocazia unei noi încercări de caracterizare a metafizicii,
căci știința este o încadrare a realității ”iar metafizica o trăire a realității. Știința pleacă din
afară și se bazează pe experimente, iar metafizica acționează dinăuntru în afară” 28. În acest fel,
metafizica este o încercare de cunoaștere absolută a realității pornind de la un act de trăire a
realității, posibil prin afundarea noastră în realitate29.

Faptul că esența realității nu este de ordin material, ci de ordin spiritual, crede Ionescu,
conduce la ideea că trebuie să existe anumite ”forme generale” ce există în chip real și care
organizează concretul30. În acest fel cunoașterea apare ca o fuziune a obiectului cu subiectul,
exact la fel cum e cazul misticii. Avem aici o primă rădăcină a metafizicii după care
cunoașterea metafizică presupune o atitudine contemplativă, ce conduce la sfințenie.

Cea de a doua este cea logică, discursivă, ce presupune o atitudine activă creatoare și
care conduce deci la Dumnezeu31.

Iată, în încheierea acestui capitol, că Nae Ionescu prin școala sa a căutat să imprime o
notă religioasă aparte în formarea unei filosofii creștine. A îndrăznit să creadă că în perioada
interbelică se poate vorbi de la catedra universitară despre Dumnezeu.

Prezența lui Nae Ionescu a fost atât de copleșitoare, încât numele său sa întins de-a
lungul țării, transfigurat de mit sau însângerat de veninul urii. A intervenit hotărâtor în cultura
și viața publică a României de după primul război mondial. Dar nu a fost vorba de o simplă
influență, ci de adevărate împrumuturi, niciodată mărturisite, de metodă, idei și soluții.
Niciodată nu s-a vorbit atât de mult în presa și viața politică românească de ”realități” și
revoluție de emia destinului istoric al neamului nostru, ca în ultimii ani 32. Aceste afirmații, pe
deplin justificate, aparțin lui Mircea Eliade, cel care l-a cunoscut pe Nae Ionescu, a fost
contemporan și care l-a marcat în gândirea sa filosofică.

Cap.3. Povestiri despre om la Constantin Noica

Constantin Noica, a marcat prin opera și activitatea sa perioada interbelică din țara
noastră și nu numai reușind să imprime o nouă pecete filosofiei sale, fiind inspirat în parte și

28
Nae Ionescu, Curs de metafizică, Buc., edit. Humanitas, 1991, pag. 53
29
Ibidem, pag. 55
30
Ibidem, pag. 93
31
Ibidem, pag. 93
32
Nae Ionescu, Roza vânturilor, op.cit., pag. 422
de școala filosofică a lui Nae Ionescu, și el la rândul lui fidel discipol și luptător pentru
reînvierea culturală a României.

Se naște la începutul secolului XX, la data de 12 iulie 1909, în localitatea Vitănești din
județul Teleorman. Părinții săi erau oameni deosebiți, cu stare materială, numindu-se Grigorie
Noica și Clemența Casanovici.

După ace absolvă în mod strălucit gimnaziul, urmează în perioada 1924-1928 liceul
Spiru Haret, unde îl întâlnește ca profesor de matematică pe marele Ion Barbu.

Urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere din București, absolvind-o în 1933.


Cu ajutorul statului francez pleacă cu o bursă în 1939. Reușește în 1940 să își susțină teza de
doctorat ”Schiță pentru istoria lui, Cum e cu putință ceva nou?”33.

Cu doctoratul susținut, în octombrie 1940, pleacă la Berlin, în calitate de referent de


filozofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944. Are ocazia aici de a
audia cumul de filozofie al lui Martin Heidegger.

După anii războiului, datorită instalării unui nou regim, cunoaște suferința, tristețea și
teroarea.

În perioada 1949-1958 are domiciliul forțat la Câmpulung-Muscel. Perioada petrecută


aici nu a fost în zadar. Organizează diferite seminarii, în care își enunța principalele
coordonate ale filosofiei sale. Participanții la aceste seminarii se vor numi ”grupul Noica”.
Odată cu anul 1958, pentru Noica începe o perioadă de recluziune și tristețe. este arestat,
anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, confiscând-i-se și întreaga avere. Alături
de el vor fi arestați și membrii ”grupului Noica”. Va cunoaște haina de zeghe, executând 6 din
cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 196434.

După eliberare, se va stabili în București, urmând să își desfășoare activitatea ca


cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament
cu două camere, acesta devenind o altă agora, de unde Noica va ține nenumărate seminarii în
legătură cu filosofia hegeliană, platonică și kantiană.

Ca auditori ai acestor seminarii îi vom întâlni pe Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleșu.

33
https://ro.wikipedia.org/wiki/constantin_noica
34
Ibidem
În 1976, Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-
Napoca, pe Justinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general.
Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Rohia, unde zăbovește 3 zile. Cele văzute aici,
îi vor fi relatate lui Nicolae Steinhardt.

Ultimii ani de viață îi va petrece la Păltiniș lângă Sibiu, trecând la cele veșnice pe 6
dec. 1987 la Schitul Păltiniș. Slujba de înmormântare a fost oficiată de I.P.S. Antonie
Plămădeală, mitropolitul Ardealului35.

Prima carte publicată a apărut în 1934, și se numea Mathesis, sau bucuriile simple, iar
ultima în 1998, intitulându-se Echilibrul Spiritual.

Studii și eseuri (1929 - 1947).

O lucrare deosebită, publicată în 1980, se numește ”Povestiri despre om după o carte a


lui Hegel: Fenomenologia Spiritului”. Este o lucrare vastă, care a apărut eșalonat. Prima parte
”Neobișnuite întâmplări ale conștiinței” care acoperă numai jumătate din operă, a apărut între
dec 1969 și mai 1970 în revista România Literară. A doua interpretare ”Povestea omului ca
toți oamenii” care acoperă întreaga operă, a fost scrisă anterior, iar o încercare de editare în
1962, greșit întreprinsă, n-a avut urmare.

O a treia interpretare, tot completă, întreprinsă cu ”Jurnal intim al conștiinței” a trebuit


să fie lăsată deoparte. Pentru ce trei interpretări ale aceluiași autor? Pentru că în gândul
interpretului, opera lui Hegel este Cartea omului, una pe care o citim neștiute statornic36.

Așadar, lucrarea în sine, Povestiri despre om, este o lucrare destul de vastă, împărțită
sistematic în ceea ce Noica obișnuia să numească interpretări.

Astfel în prima interpretare intitulată sugestiv ”Neobișnuitele întâmplări are


conștiinței” după fenomenologia spiritului, autorul elaborează teme filosofice majore:
certitudinea, percepția, forță și intelect, libertatea conștiinței de sine, rațiunea și observarea
naturii, când rațiunea observă rațiunea. Legea inimii și nebunia prezumției, virtutea și cursul
lumii, domeniul animal al spiritului, rațiunea care examinează legea. Așadar, prima
interpretare ne așează înaintea ochilor trupești 15 capitole, vaste ca și abordare, autorul fiind

35
Ibidem
36
Constantin Noica, Povestiri despre om; după p carte a lui Hegel, prefață de Sorin Lavric, Buc., edit.Humanitas,
2009, cuv. înainte de Constantin Noica
cu preponderență preocupat atât de probleme morale cât și de probleme care țin de latura
cognitiv-afectivă.

Ca o cale distinctivă, filosoful Constantin Noica a fost preocupat de probleme care țin
strict de rațiune, capitolul XV fiind dedicat ”Rațiunii care examinează legea”.

Încă din deschiderea capitolului, autorul rezumând la modul general afirmă: Cum să se
împace omul cu ideea că viața și cunoașterea sunt o amăgire? El se încrede firea în senzații, în
percepții în intelect – dar nu capătă certitudinea. Se trăiește la conștiința de sine și invocă, mai
puțin firesc, viața ei, biruințele ei asupra altora, nepieritorul din ea - și iarăși nu capătă
certitudinea. Atunci face una din conștiința despre lumea și conștiința de sine și se ridică la
rațiunea: întâi la rațiunea cunoscătoare, observând legile lumii, legile gândirii și legile înscrise
în om, apoi la rațiunea activă înfăptuind legea destinului, legea inimii sau legea virtuții, apoi
încă o dată la rațiunea cunoscătoare cu idealul artistului creator sau principiile înțelepciunii
universale - și nici acum nu obține certitudinea. Dar a căpătat ceva: dreptul de a spune că prin
el, omul, se spune mai mult decât este el37.

În mod splendid, Constantin Noica, vorbind despre certitudine, omul încearcă să


asalteze cerurile, având nevoie de certitudine, dar cu toate astea tot nu se numește. Vorbește
de asemenea despre criteriul adevărului și al legii, totul trebuind să se înfățișeze la scaunul de
judecată al omului.

Încercând să îl parafrazeze pe Protagoras, Constantin Noica afirmă că omul este


măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt cum că sunt, a celor ce nu sunt cum că nu sunt38.

În alt loc, Constantin Noica, vorbind despre conștiință, afirmă că întâmplările


conștiinței s-au desfășurat și înlănțuit ca și cum conștiința și-ar aparține; și de aceea erau
neobișnuite căci neobișnuit nu este ca omul să fie altceva decât crede el că este; neobișnuit e
ca omul să-și aparțină39.

A doua interpretare pe care o abordează Constantin Noica se intitulează: Povestea


omului ca toți oamenii.

37
Idem, pag. 106
38
Idem, pag. 106
39
Constantin Noica, Trei introduceri la devenirea întru ființă, colecția eseuri, ed. Univers, București, 1984, pag.
24
Această, a doua interpretare, după un ”Cuvânt înainte” sunt doar sugestiv, autorul
abordează teme vaste, de interes, împărțite de astă dată în 6 părți. Aceste 6 teme abordate
sunt: Conștiința, Conștiința de sine, Rațiune, Spirit, Spirit religios și Spirit absolut.

La rândul lor, aceste teme sunt structurate în sub-capitole, care la rândul lor fixează
tema generală anunțată inițial.

În partea I, a celei de a doua interpretări, Constantin Noica Tratează conștiința,


relatând sau narând ca poveste cele 3 povești: povestea senzației, povestea percepției,
povestea intelectului.

Constantin Noica, folosind literar, stilul povestirii ne spune că ”a fost odată un om ca


toți oamenii, unul tânăr, care simțea din plin gândea nu mai mult decât trebuie, ca toți tinerii și
se bucura de viață. Mai ales simțirea sa îi trezea satisfacții, căci vedea cum prin ea poate
cunoaște de-a dreptul lumea în lung și lat, în toată bogăția și adevărul ei. De aceea avea și
multă încredere în simțirea sa”40.

Analizând mai departe, Constantin Noica sesizează în percepția tânărului despre


senzație existența unui vid, a unui gol. Ceva era în viața sa; dar era doar ceva, după cum el era
cineva. Tânărului îi dăduse sentimentul de vid ceva fantomatic, la fel cum trec pe dinaintea
noastră ceasurile și locurile, stările și lucrurile41.

În capitolul II, Constantin Noica, folosindu-se de acest personaj fictiv ”tânărul”,


relatează despre Povestea percepției. Iată cum continuă autorul: ”Hotărât, omul acesta tânăr
nu începuse bine cu senzația. În definitiv tocmai senzația era cea care îi trezise sentimentul de
vid; nu avea deci rost să încerce să umple vidul tot cu senzații…celui ce primise în urmărirea
vidului, lucrările veneau să i-l umple la loc; și atunci nu senzațiile, care-l aduceau la simple
stări de suflet, ci percepții îi trebuiau, acele percepții care îi dădeau lucruri determinate,
precise. Tânărul înțelegea acum că nu nevoie să se maturizeze și că maturizarea începe – cum
îi spusese cineva – prin supunerea la obiect, prin perceperea lucrului„42.

Partea finală a ”conștiinței” îi este dedicată povestirii intelectului.

Constantin Noica, vorbește în deschiderea capitolului III, al părții I, despre un ceas


curios în viață, acela când omul și mai ales tânărul începe să gândească. Când omul începe să

40
Constantin Noica, Povestiri despre om, op.cit., pag 153
41
Ibidem, pag. 156
42
Ibidem, pag. 158
gândească e cuprins de ceasul mirării. Trecând omul prin senzații și percepții, ajunge și la
intelect. ”Ai resimțit câte ceva și ai crezut că ești sigur de senzațiile tale. Acum te miri, căci
vezi dintr-o dată, cu gândul cealaltă față a lucrurilor. Niciodată nu vei uita cum te-a surprins,
întâi, să vezi fața de universalitate din ele și să prinzi unitatea în diversitate, adică să gândești.
Acolo unde au văzut întâi unitatea în diversitate, acolo rămân cei mai mulți oameni…în golul
acela el trebuia să pună ceva: dincolo de senzații și de lucruri pure și simple, el încerca să
vadă fondul mai general și adânc al lucrurilor, substratul lor real, așa cum îi apar intelectului
lucrurile„43.

Partea a doua, o dedică Constantin Noica, Conștiinței de sine, arătând că dacă până
acum omului nu i s-a întâmplat nimic, doar să prin experiență și gândire se maturiza pas cu
pas, ”Acum însă va afla că i se întâmplă ceva cu totul neașteptat; că se scufundă în viață”.

De altfel cunoașterea de sine, care poate fi a unei ființe ignobite sau lipsite de interes
pur și simplu, chiar pentru sine, pretinde a fi ceva nobil, avea să afirme Constantin Noica. Și
continuă mai departe… ”Dar ce poate fi ea, dacă nu cunoaște-te întru altceva decât ești„44?

În alt loc, Constantin Noica, vorbind despre sinele și eul afirmă: într-adevăr sinele nu
este eul și conștiința de sine nu e conștiința de mine. Sinele reprezintă desprinderea de eu, sau
mai degrabă prinderea acestuia în ceva mai vast. Într-un sens, sinele înseamnă tocmai ”eu nu
sunt sunt eu”, că sunt altceva, iar de aici începe filosofarea. Mirarea care generează
cunoașterea științifică este: ”asta nu e asta”, așadar, lucrul, fenomenul, procesul acesta e
altceva, după chipul legii lui. În schimb, mirarea care generează filosofia este că tu nu ești tu,
că există în noi ceva mai adânc decât noi înșine.

Nu cine ești interesează, ci care-ți este sinele. Căci sinele tău e mai vast decât tine și
adevărul tău devine într-un sens, dezmințirea ta. Iar sinele care a rupt cercul eului, este
întotdeauna susceptibil de lărgire, ca fiind orizontul mișcător în care te adeverești în adânc45.

Dezvoltând ideea de sine în alt loc, Constantin Noica este întotdeauna consecvent în
concepțiile sale, vorbind despre conștiința de sine și pasivitatea eului. Întâi, sinele poate fi
înțeles în posibilitatea eului, ca o conștiință mai adâncă a acestuia, ca familia lui spirituală,
clasa, poporul, cultura, ceasul lui istoric. Este sinele ce stă sub semnul necesității și care
adesea nu știe de ”sine” 46.n al doilea rând, sinele poate ține de alegerea eului, ca expresie
43
Ibidem, pag. 162
44
Constantin Noica, Jurnal de idei, edit. Humanitas, Buc. 1990, pag. 139
45
Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, edit. Humanitas, Buc. 1990
46
Ibidem, pag. 12
activă a lui. Este ordinul în care te-ai încadrat, idealul tău, conștiința ta etică mai adâncă,
libertatea ta.

În al treilea rând, sinele poate fi expresia eucidității eului și atunci el ține de libertatea
care și-a aflat necesitatea. Ai devenit conștient de relațiile de producție în care ești prins47.

Constantin Noica a fost în permanență preocupat de conștiința de sine, rațiunea,


spiritul, spiritul religios și spiritul absolut. Într-o lucrare, publicată postum de către ucenicii
săi, ”Jurnalul de idei” îl vedem pe filosoful Constantin Noica conectat la o permanentă
tensiune speculativă, aceasta ”fiind reflexul unui mod de viață pentru care devenise o a doua
natură”48.

Dar, cred partea cea mai interesantă a operei ”povestiri despre om” o constituie
segmentul sau partea a treia, intitulată, ”Rațiune” cu subdiviziunile ei: cunoaștere, acțiune,
creație.

În debutul părții a treia iată cum descrie rațiunea: ”când nu știi nimic te adresezi
filosofiei. Nici ea nu știe mare lucru, dar este măcar un fel de a lua lucrurile de la început.
Omul ca toți oamenii, necrisiv enorm, sclav, liber și chibzuit, om liber și nechibzuit, biet om
nefericit biet spectator, biet credincios, înțelegea că trebuie să ia lucrurile de la început”49.

O concepție aparte este reprezentată în concepția lui Constantin Noica de teoria


ideilor. ”în idee, repetă omul, și e clipă i se păru că are ceva plin înainte. Dar ce sunt ideile?
Sunt speciile sau genurile sau clasele mari de realitate (un fel de categorii, cum avea să li se
spună mai târziu) un fel de cadre sau tipare pentru lucruri, așa i se părură lui”50.

Dar omul care are idei se presupune că își pune probleme existențiale, până la urmă
gândește.

Despre roadele gândirii pentru om, Constantin Noica așa se exprimă: ”există o bucurie
de a gândi, una inalterabilă, pe care și artistul, conducătorul politic și exploratorul o întâlnesc
în aventura lor, odată cu omul ca toți oamenii. Bucuriei de a făptui îi precedă bucuria de a
gândi, sau poate că însăși fapta fusese gând, nul care se căuta pe sine… Dacă însă nu tot ce
creăm are universalitate, în schimb ce gândim cu siguranță are”51.

47
Ibidem, pag. 12
48
Constantin Noica, Jurnal de idei , edit. Humanitas, 1990, București, pag. 3, notele introductive
49
Constantin Noica, Povestiri despre om, op.cit., pag. 181
50
Ibidem, pag. 182
51
Ibidem, pag. 213
Există însă o idee magistral susținută de Nae Ionescu, rațiunea omului practic ce
verifică legea. ”În inima omului ca toți oamenii rebeliunea individualistă era pe cale să se
stingă… sunt multe de verificat pe lumea asta, atât de multe, încât noi, cei care povestim, știm
că , de când a început cu inventarierea lor, omul burgheziei n-a încetat în nici un plan să
trudească”52.

În alt loc Constantin Noica, este consecvent concepțiilor sale afirmând cu tărie
presupozițiile raționalismului. Naturi simple, idei înăscute, și mai rareori categorii. Iată
presupozițiile raționalismului o logică a invenției întâlnește, în căutarea unui instrument de
cunoaștere mai potrivit decât silogismul. Zonele acelui „de-la-sine-înțeles” fără de care nici
un instrument de cunoaștere nu ar putea opera53 poți cunoaște ceva ce nu cunoști, pune
problema uni desfășurări progresive a gândirii ce nu se înfăptuiește decât pe temeiul a ceva
cunoscut. Că raționalismul se întregește astfel printr-o contraparte intuiționistă e observația
mai mult decât a unui comentator54.

Ultima parte a lucrării sale este dedicată spiritului cu aspectele sale spirit, spirit
religios, spirit absolut.

Făcând o introducere la spirit, Constantin Noica, ține să ne avertizeze încă de la


început, cum că ”Nimic nu îi reușește omului dintr-o dată, dar a doua și a treia oară pânăși
nereușitele încep să aibă sens… Suntem și gândim pe măsura Dumnezeului în care credem –
după cum popoarele au parte de stăpâniri bune sau rele, potrivit cu Dumnezeul pe care-l au.
Toate întruchipările individuale și comunitare țin undeva de religie; iar atât ce făptuim cât și
ce cunoaștem vrem să proiectăm în absolut”55. Cu timpul Constantin Noica fiind preocupat de
problematica spiritului, identifică mai multe maladii spirituale, asupra cărora se cuvine să ne
îndreptăm atenția56.

Spiritul lumii comunitare, devenit conștient de sine într-un Dumnezeu, este religia.

52
Ibidem, pag. 216-217
53
Constantin Noica, Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou, edit. Humanitas, București, 1995, pag.
283
54
Ibidem, pag. 283
55
Constantin Noica, Povestiri despre om, op.cit, pag. 272
56
Constantin Noica, Spiritul românesc în cumpătul vremii - șase maladii ale spiritului contemporan, ed. Univers,
București 1978, pag. 12