Sunteți pe pagina 1din 3

REZUMAT

Abordarea cognitivistă a psihopatologiei vizează explicarea tulburărilor mintale


ţinînd cont de procesele prin intermediul cărora o persoană dobîndeşte informaţii
despre sine şi mediu, asimilîndu-le pentru a-şi regla comportamentul. Această
abordare poate fi ilustrată de cele două teorii care explică apariţia depresiei. Prima,
teoria lui Aaron Beck, poate fi schematizată sub forma unei secvenţe ce cuprinde
următoarele cauze : (a) cauzele contributive distale reprezentate de schema
depresogenă (care constituie o diateză sau predispoziţie) şi de stresul generat de
evenimentele de viaţă negative; (b) cauzele contributive proximale reprezentate de
distorsiunile cognitive (diferitele tipuri de erori logice comise de subiect); (c) cauza
suficientă proximală constituită din triada negativă (un punct de vedere negativ
privind propria sa persoană, judecăţi pesimiste privind lumea exterioară şi un punct
de vedere negativ referitor la viitor). A doua teorie, elaborată de Abramson,
Seligman şi Teasdale, este denumită teoria disperării. Ea se referă la o secvenţă
care începe prin două cauze contributive distale : (a) apariţia de evenimente de
viaţă negative sau ne-apariţia de evenimente pozitive; (b) o diateză legată de
atribuire (stil depresogen de atribuire), care înseamnă că anumite persoane au
tendinţa generală de a atribui evenimentele negative unor factori interni, stabili şi
globali şi de a considera aceste evenimente ca fiind foarte importante. Cauza
contributivă proximală o reprezintă faptul că, pe de o parte, subiectul atribuie
evenimentele de viaţă negative unor factori stabili şi globali, iar pe de altă parte el
acordă o mare importanţă acestor evenimente. în teoria lui Abramson et al., cauza
suficientă proximală o constituie disperarea, termen ce descrie aşteptările negative
privind obţinerea unor rezultate valorizate, precum şi sentimente de disperare
legate de incapacitatea de a schimba probabilitatea de apariţie a acestor rezultate,
nici unul dintre răspunsurile din repertoriul propriu al subiectului nepermiţîndu-i
realizarea unei astfel de schimbări. Demersul conceptual dominant în
psihopatologia cognitivistă este actualmente paradigma tratamentului informaţiei.
Numeroase cercetări sînt consacrate tratamentului inconştient al informaţiei,
problematică importantă pentru psihopatolog. Cunoştinţele referitoare la
tratamentul inconştient al informaţiei provin din studii ce urmăresc trei probleme:
(1) relatarea verbală a operaţiilor cognitive de nivel 72 ŞERBAN IONESCU
superior; (2) efectul informaţiei pe care subiectul ar trebui să o ignore atunci cînd
este atent la altă sursă de informaţii; (3) efectul stimulilor subliminali, care
reprezintă direcţia de cercetare cea mai promiţătoare, în special pentru verificarea
anumitor ipoteze etiologice de origine psihanalitică. NOTE 1. Hardy (1986)
notează că definiţia actuală a proceselor cognitive permite analiza, în termeni de
cogniţie, a unor aspecte ale activităţii emoţionale „care constituiau deja pentru
Wundt o formă de judecată precognitivă". 2. Este vorba de o teorie a personalităţii
în care „constructele personale" permit stabilirea - cu scopul de a identifica un sens
al evenimentelor - a „unei relaţii comparative între două lucruri pe o dimensiune
bipolară de tip bine-rău" (Blackburn & Cottraux, 1988). 3. Obiectivul acestei
metode este acceptarea necondiţionată de sine. Din această perspectivă, judecăţi de
tipul: „Sînt un ratat" trebuie înlocuite cu judecăţi care să pună accentul pe
relativismul eşecurilor: „Am eşuat în acea zi, la acel examen". 4. Teoriile
cognitiviste au suferit şi suferă numeroase remanieri. De exemplu, la începutul
cercetărilor sale, Beck (1967) susţinea că distorsiunea cognitivă ar fi elementul
cauzal din care ar deriva ansamblul simptomelor depresive. Mai tîrziu, Beck
(1984a şi b) considera că perturbarea cognitivă nu este prin ea însăşi o cauză a
depresiei. Această disfuncţie a gîndirii face mai curînd parte integrantă din
structura stării depresive şi reprezintă în acelaşi timp un factor declanşator şi unul
de menţinere a depresiei. 5. Peterson şi Seligman (1984) au trecut în revistă studii
realizate între 1978 şi momentul apariţiei articolului lor, studii ce au urmărit
testarea teoriei lui Abramson et al. (1978). 6. Fapt interesant, Coyne şi Gotlib
(1983) ajung la această concluzie analizînd o bună parte din studiile care le-au
servit lui Peterson şi Seligman (1984) pentru demonstrarea validităţii abordării
cognitiviste a depresiei. 7. între aceste trei tipuri de cauze există diverse relaţii: un
factor etiologic poate fi necesar şi suficient, necesar, dar nu suficient, sau suficient,
dar nu necesar pentru apariţia ansamblului de simptome. De asemenea, dacă o
cauză este contributivă, ea nu poate fi nici suficientă, nici necesară, şi viceversa. 8.
Abramson et al. (1988) precizează că diferitele concepte menţionate - cauze
necesare, suficiente, contributive sau proximale şi distale - nu epuizează toate
tipurile posibile de relaţii între cauze şi simptome. 9. Punctul de vedere negativ
asupra propriei persoane include convingerea de a fi imperfect, inadecvat sau
nedemn de încredere. Această opinie negativă se concretizează în afirmaţii cum ar
fi: „Pe plan profesional sînt mai puţin bun decît Cutare", sau „Mi-am ratat complet
rolul de părinte" etc. Viziunea negativă asupra lumii se exprimă prin judecăţi
pesimiste referitoare la lumea exterioară. în fine, punctul de vedere negativ
referitor la viitor se manifestă prin faptul de a anticipa în manieră negativă
rezultatele oricărei sarcini specifice („Sînt sigur că nu voi reuşi") sau faptul de a
considera că în viitor eşecul şi ghinionul sînt inevitabile. 10. întrucît în modelul lui
Beck imaginea de sine negativă este considerată a fi una din cauzele depresiei,
pentru a evita o tautologie, Abramson et al. (1988) nu includ stima de
PSIHOPATOLOGIE COGNITIVISTĂ 73 sine redusă printre simptomele acestui
tip de depresie. Trebuie notat, de asemenea, că Beck (1967, 1976) include
disperarea în triada cognitivă negativă. 11. Seligman (1975) a studiat pe cîini rolul
evenimentelor aversive. Procedeul experimental cuprindea trei etape. în cursul
primei etape, Seligman i-a învăţat pe cîini să sară într-un compartiment
neelectrificat pentru a evita şocurile electrice pe care le puteau primi în
compartimentul în care se aflau, şi care era electrificat. în a doua etapă a
experienţei, jumătate din animalele incluse în studiu au primit şocuri electrice
inevitabile (indiferent de compartiment). în fine, într-o a treia etapă, animalele erau
situate din nou în dispozitivul iniţial. Seligman constată că 2/3 dintre cîinii ce
fuseseră supuşi unor şocuri electrice inevitabile şi-au pierdut capacitatea învăţată
de a scăpa de şocuri, adică erau incapabili să sară în celălalt compartiment,
neelectrificat. Acest comportament inhibat a fost denumit „neajutorare învăţată"
(learned helplessness) sau, după cum mai traduc alţi autori, „resemnare învăţată".
Considerat drept un model analog experimental pentru depresie, transpunerea sa în
clinica umană a necesitat o reformulare. 12. Caracterul stabil se referă la durată.
Calificativul de „global" (antonimul său este „specific") semnalează că factorii
respectivi afectează un număr important de rezultate ale subiectului. 13.
Formularea în 1978 a teoriei disperării nu preciza în mod clar dacă atribuţiile
cauzale contribuie doar la cronicizarea (sau generalizarea) simptomelor, sau dacă
ele contribuie şi la apariţia însăşi a simptomelor. în textul din 1988, Abramson et
al. precizează că această cauză proximală contribuie atît la apariţia, cit şi la
cronicizarea sau generalizarea simptomelor depresive. 14. Aceste afirmaţii pot fi
criticate folosind argumente de tip logic (Smith & Miller, 1978 ; White, 1980).
Deoarece nu dispunem actualmente de o definiţie satisfăcătoare a produselor,
respectiv a proceselor mintale, nu avem criterii care să ne permită să definim un
eveniment mintal ca fiind un produs sau un proces. Dacă folosim drept criteriu de
discriminare caracterul conştient - numind tot ceea ce este conştient „produs", iar
tot restul „proces" -, riscăm să formulăm un raţionament circular, întrucît nici o
predicţie experimentală nu poate fi făcută pornind de aici. 15. Răspuns fiziologic
ce apare la excitarea senzorială sau la o emoţie, şi care este legat de o creştere a
activităţii glandelor sudoripare ce modifică rezistenţa electrică a pielii. 16. La
sfîrşitul experimentului, subiecţii erau de obicei întrebaţi dacă pot reproduce ceva
din mesajul căruia nu trebuiau să-i acorde atenţie. în alte cazuri, subiecţii trebuiau
să recunoască, în cadrul unui test ulterior experimentului, unele cuvinte dintre cele
prezentate în acest mesaj. 17. în capitolul consacrat psihopatologiei experimentale
sînt prezentate mai multe cercetări in care este utilizat procedeul mascării, pentru a
studia viteza de tratare a informaţiei în cazul schizofreniei. 18. Mesajele
subliminale au fost folosite, de asemenea, pentru a testa ipoteza că performanţa în
situaţia de competiţie este influenţată de conflictul oedipian. Silverman et al.
(1978) prezintă patru studii în care performanţa la aruncarea săgeţilor a fost
puternic afectată de prezentarea subliminală (cu o durată de 4 milisecunde) a
mesajului: „E rău să-1 loveşti pe tata" şi respectiv îmbunătăţită, atunci cînd
mesajul era: „E bine să-1 loveşti pe tata". Prezentările supraliminare nu au avut un
astfel de efect.